PROCEDEE POSTMODERNISTE ŞI SEMNIFICAŢIA LOR

Procedeul postmodernist continuă să se arate drept ceea ce este , o născocire, postulând în același
timp că orice altceva este tot o născocire şi că, deci, acest lucru nu poate fi evitat.

Dar dacă totul ţine de natura unui procedeu sau, pur şi simplu, de ficţiune, atunci „denudarea
procedeului" nu mai dă acel sentimentul de nou, de originalitate, de mândrie artistică, de care era
intrinsec legată in modernism.

Printre cele mai frecvente procedee postmoderniste se numără: o nouă utilizare existențială a
perspectivismului narativ, ce diferă de cea psihologică întâlnită în modernism; dublarea și
multiplicarea începutirlor, finalurilor și a acțiunilor narrate; tematizarea parodică a autoruliui
(reapariția autorului sâcâitor și manipulator); tematizarea parodică a cititorului; tratatea pe picior
de egalitate a acțiunii și ficțiunii, a realității și mitului, a adevărului și minciunii, a originalului și
imitației, ca mijloc de a aceentua imprecizia distincțiilor obișnuite; autoreferanțialitatea și
metaficțiunea ca mijloae de dramatizare a inevitabilei învârtiri în cerc; versiunile versiunile
extreme ale „naratorului indoielnic", utilizate uneori, paradoxal, pentru a obţine o construcţie
riguroasă .

Din punct de vedere stilistic, alături de utilizările speciale, adeseori parodice, ale_marilor procedee
retorice tradiţionale, se remarca o preferinţă clară pentru figuri neconvenţionale, cum ar fi
anacronismul deliberat, tautologia şi palinodia sau retractarea, care de multe ori joacă un rol extins
şi chiar structural.

D. W. Fokkema vede in „procedeul poetic al ipotezei caracte-ristica~evidentă a prozei-modemiste.

Proust, de exemplu, sau,~mai~ degrabă, naratorul şi dublul său, Marcel, atunci cind ii lipsesc date
despre un personaj, recurge la ipoteze abundente şi elaborate, sau, cu cuvintele lui Jacques Riviere,
citate de Fokkema, el işi umple golurile din cunoaştere cu ipoteze .

Scriitorii postmoderni (printre care Borges, Barthelme, Robbe-Grillet) opun unor atari „ipoteze
moderniste" expansive, crede Fokkema, „imposibilităţile" lor şi un sentiment pătrunzător de
incertitudine radicală, insurmontabilă — eu l-aş numi un fel de nihilism epistemologic. in
concepția postmodernisţă,_pur şi simplu nu există vreo „realitate" care să poată valida asemenea
ipoteze, nici chiar în condiţii ideale.

Jocul modernist al ipotezei şi contraipotezei, cu tensiunile lui dramatice aparte, cu anticipări,

angoase şi bucurii, şi-a pierrdut fundamentul. „Realitatea" nefiind altceva decât un amalgam de.
interpretări şi ficţiuni, Fokkema afirma că postmoderniştii nu mai pot scrkie plecând de la ipoteză,
ei vor scrie — plecând de la imposibilitale.

Brian McHale preferă să vorbească despre o „dominant epimestologică in cazul prozei moderniste
şi de o „dominantă ontologică în cazul postmodernismului.
Noţiunea de „dominantă" provine de la Roman Jakobson. Evoluţia literară poate fi socotită, după
Jakobson, drept o deplasare de la sistemul de norme poetice primar, sau dominant, al unei anumite
perioade, la un sistem nou, care va fi dominant in perioada următoare. Sintetizând poziţia
formaliştilor ruşi, Jakobson observă că exact ceea ce a fost secundar in perioada mai veche devine
primar in cea mai nouă şi, in mod simetric, ceea ce a fost esenţial in vechea ierarhie de convenţii
devine subsidiar sau opţional in noua ierarhie. Este de reţinut faptul că, adoptând conceptul
jakobsonian de dominantă, McHale il eliberează de implicaţiile sale iniţial „monolitice". Ca şi
noţiunea „strategică" de perioadă, noţiunea de dominantă nu poate ridica pretenţii de unicitate.
Există nu numai una, ci mai multe teorii posibile ale modernismului şi postmodernismului, definite
de obiectivele strategice ale acelora care le construiesc. in acelaşi fel, se pot concepe mai multe
dominante in aceeaşi perioadă, in funcţie de punctul de vedere al celui care vrea să le cerceteze şi
de scopurile unei asemenea cercetări.
Pentru a elimina eventualele neinţelegeri, McHale arată că „ontologia" sa provine „de la utilizarea
termenului in poetică, mai cu seamă de către Roman Ingarden..., Toma Pavel şi alţii care au adaptat
termeni din logica modală a ≪lumilor posibile≫ la descrierea lumilor ficţionale... Pentru o
definiţie de lucru, il voi cita pe Pavel: ontologia este ≪o descriere teoretică a unui univers≫".
Iată, acum, argumentaţia lui McHale. El porneşte de la formularea a două teze a căror pretinsă
validitate se limitează la „o poetică istorică a prozei secolului 20". Prima teză: „Dominanta
literaturii" moderniste este epistemologică. Aceasta inseamnă^ ca literatura modernistă naşte
intrebări-cum ar fi: Ce este de-cunoscut? Cine cunoaş-te? Cum cunoaşte şi cu ce grad de
certitudine? Curn se transmite cunoaşterea de la un cunoscător la altul şi cu ce grad de fidelitate?"
Dominanta literaturii postmoderniste este ontologică, avân următoarele întrebări: Ce este o lume?
Ce fel de lumi există, cum sunt ele constiuite și prin ce se deosebesc? În ce mod există un text, în
ce mod există lumea sau lumile proiectate de el?

McHale recurge la un model imanent al schimbării: atunci cind logica internă a interogaţiei
moderniste este impinsă la extrem, ea se transformă in interogaţie postmodernistă şi viceversa.
McHale scrie: „impingeţi intrebările epistemologice suficient de departe şi ≪vor bascula≫ de
partea intrebărilor ontologice — trecerea nu este lineară şi univocă, ea este circulară şi reversibilă".

Pentru a işi susţine tezele, McHaie ia in discuţie operele lui Wil-liam Faulkner, Samuel
Beckett, Alain Robbe-Grillet, Carlos Fuen-tes, Vladimir Nabokov şi Robert Coover, incercind să
arate că distincţia modernism / posmodernism poate fi utilizată in mod profitabil in analiza operei
unui scriitor şi, uneori, in aceea a unei singure lucrări. Astfel, de exemplu, Gelozia lui Robbe-
Grillet ar ilustra dominanta epistemologică (modernistă), in timp ce in labirint, de acelaşi autor, ar
fi o lucrare tipic ontologică, sau postmodernă; cit despre Absalom, Absalom! al lui Faulkner, acesta
este un roman in mare parte "modernist dar cu interesante elemente postmodernister. Concluzia
este ca e posbil s apendulezi între cele 2

Sensul grecesc etimologic al cuvintului „palinodie" (a retracta cele spuse intr-o „odă", sau cintec
de laudă) s-a extins foarte mult, pină la a cuprinde orice retractare
explicită a unei afirmaţii (indiferent dacă dezminţim, sau recunoaştem că am greşit, sau că ne-am
inşelat, sau că am minţit din cine-ştie-ce motiv, serios sau in glumă). Putem, oare, vorbi despre o
anumită orientare in cadrul postmodernismului, vizibil caracterizată prin faptul că utilizează in
mod insistent o retorica a palinodiei sau a retractării, retorică pe care scrierile mai vechi au atins-
o doar marginal?

Concluzie: Postmodernismul este o faţă a modernităţii. El scoate lă iveală câteva semănări cu

modernismul, mai ales in ceea ce priveşte opoziţia faţă de principiul Autorităţii. Eclectismul rafinat
af postmodernismului, faptul că el pune sub semnul intrebării unitatea şi atribuie valoare părţii in
detrimentul intregului la acest sfirşit de secol ne reaminteşte de „euforia decadentă" din anii 1880.
Dar codul popular pe care il utilizează intr-o manieră atit
de bătătoare la ochi poate face postmodernismul să semene cu kitsch-ul sau camp-ul. cu care
adversarii sai îl şi identifica in mod deliberat. Şi, in sfirşit, postmodernismul poate părea uneori
fratele geamăn al avangardei. Aceste faţete diverse le percepem ca inrudite datorită asocierii lor
comune cu o modernitate
mai amplă şi cu spiritul ei. Dacă nu ar exista această modernitate mai amplă, asemănările parţiale
şi diferenţele de expresie dintre aceste faţete s-ar topi şi şi-ar pierde sensul. Nu am mai fi tentaţi să
le comparăm şi să le opunem unele altora. Putem afirma, deci, că, atita timp cit le comparăm şi le
opunem, modernitatea supravieţuieşte, cel puţin ca nume al unei asemănări culturale de familie in
care, la bine sau la rău, continuăm să ne recunoaştem^)