SPECIFICUL LITERATURII POSTMODERNE:

1. intertextualitate (preluare text original în textul analizat);

2. Parodie (imitarea unui model cu intenție ludică, ironică, satirizantă);

3. Pastișă (imitarea uni model fără intenție ludică, dorindu-se mai degrabă e re-
valorizare a textului original);

4. Metaficțiune (explicarea în interiorul operei/ textului a procesului de scriere a

textului; literatură despre literatură);

5. Autoreferențialitate (se trage din nr.4) – (literatura nu își caută un referent în

realitate, ci în operele literare anterioare);

6. Plurivocitate (există mai multe voci narative, fără o clară distincție între ele); de
aici apare pluriperspectivismul;

7. Luciditate (autorul scoate în evidență convenția ficțională);

8. Deconstrucție – reconstrucție (convenția tradițională este regândită, iar

operele anterioare sunt repudiate ca fiind „învechite”);

9. Formele literaturii își pierd limitele, granițele; ambiguitate a genurilor;

10. Kitsch-ul (în limbaj, în formă, în imagine);

11. Fragmentarismul (opera nu mai este unitar-cronologică, ci este alcătuită din o

serie de fragmente disparate);

12. Biografismul (folosirea datelor biografice duce la „identificarea” autorului real

cu autorul implicit/ficțional);

13. Dispariția lirismului – liricul este înlocuit de epic (cu precădere în poezia
optzecistă și nouăzecistă; în poezie contează „povestea”);

14. Influența onirismului și a avangardei de început de sec. XX;

15. Marginalul (limbajul dur, comportamentul deviant, zone cotidiane

abrutizante);
16. Ficționalizarea istoriei („recondiționarea” evenimentelor real-istorice);

17. Referințele culturale (identificarea elementelor culturale – cititorul trebuie să

fie „pregătit” pentru un asalt cultural deosebit); (v. „textul infinit” sugerat de
Barthes, v. și pct. 1)

18. Narcisismul auctorial (autorul implicit se privește pe sine într-un laudatio

perpetuu);

19. Cotidianul imediat (strada intră în literatură și literatura coboară în stradă;

sugestiile detaliate ale „universului” fizic al autorului; duce la accentuarea
autenticității)- v. biografism;

20. Apariția refrenului muzical în poezie;

21. Deconspirarea clișeului lingvistic și a stereotipiilor de limbaj;

22. Înlocuirea vocii narative cu imaginea camerei video;

23. Disoluția granițelor dintre autor, personaje, cititor, operă literară.

Ambiguitatea apartenenței acestora la ficțiune; autorul și cititorul pot participa la
universul ficțional.

24. Scrierea ca proces – textul „se scrie” pe măsură ce este citit.

25. Corporealitatea (textul devine corp „fizic” și corpul devine text);

26. Simulacrul („reprezentarea” unei realități cu care mă pot identifica; mimarea

existenței; abolirea tradiției culturale și acceptarea imaginii acesteia ca „realitate”
ultimă).