Profesor: Boldea Iulian

Student: Roiban Sabina-Corina, LR-LE, Anul II

Postmodernismul în literatura română

În a doua jumătate a anilor ’60 s-au declanșat primele mișcări ale postmodernismului, când
grupul oniricilor format din Emil Brumaru, Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, împreună cu
scriitorii din „ Școala de la Târgoviște” și anume Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu își
afirmă primele reacții împotriva poeticii moderniste.

Manifestându-se și în prezent, postmodernismul, numit și Generația ’80, rămâne complementar

modernismului. Cum de altfel, prefixul „post-” constituie ideea de temelie a acestei perioade,
subliniind dimensiunea livrească ce se adaugă modernismului. Această nevoie de raportare la o
direcție literară opusă desfășurată sincron, modernismul, appare din incapacitatea și problematica
delimitării acestui curent, purtând drept caracteristică diferențiatoare dificultatea de a primi o
definiție unică.

Precum este de așteptat perioadei în care a debutat acest curent literar, în cultura română, regimul
politic susținea operele care au continuat direcția modernistă ce se manifesta în perioada
interbelică, astfel încât, creațiile autorilor cu perspectivă împrospătată și interesați de o estetică
nouă, de avangardă, au fost mușamalizate. Declanșarea oficială a postmodernismului este
recunoscută doar începând cu anii ’80, însă adevărata obârșie a avut loc într-adevăr în a doua
jumatate a anilor ’60 desfășurându-se în mod subteran. Schimbarea regimului politic într-unul
permisiv se reflectă în noile creații și opere cenzurate în deceniile snterioare care au fost
publicate începând cu anul 1990. Generația ’80 a fost recunoscută cea mai orgolioasă dintre
manifestările artistice din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Spunând lucrurilor pe nume, orice concept și orice încercare de a sistematiza postmodernismul

înseamnă, într-o oarecare măsură, schematizarea ce deformează o realitate vie, dinamică și
polimorfă. Luând o putere tot mai mare de-a lungul timpului, scepticismul subiectului nu poate fi
acuzat de această fragilitate, precum, mai degrabă vina o poartă natura obiectivă a lumii,
dependentă, kantian, de felul în care realitatea devine imagine. Precaritatea postmodernismului,
ba chiar inconsistența acestuia este cu atât mai mare cu cât, alții ar spune, în faza copilăriei sale,
vom descoperi că se reduce perspectiva diacronică la una sincronică și o imagine bine articulată
la opiniile contradictorii, care de cele mai multe ori nu face altceva decât să aproximeze.

Se crede că nu ar fi vorba de consecința unui tip de literatură pe cât corpusul de texte teoretice
premerge realității concrete. În ciuda a toate acestea, semnele unei noi situări în lume și a unei
noi episteme, par, cu trecerea timpului, tot mai pregnante. O întrebare pragmatică pune la
îndoială momentul încheierii copilăriei postmodernismului. Să fie oare declanșator atacul terorist
din 11 septembrie 2001? Pentru entuziaștii conceptului, în plan istoric nu mai este posibilă acum
nici o utopie: globalizarea integratoare ia locul dihotomiilor politice, iar declinul poate fi
controlat în direcția unei supraviețuiri continue.
Acceptat sau nu, folosit cu antuziasm sau doar pentru a i se releva inconsistența, dezbaterile
teoretice ale ultimelor decenii au fost polarizate de postmodernism. Sunt,oare, aceste realități
întru totul distincte din moment ce, dincolo de simultaneitatea și provocarea lor reciprocă, în
termenii lui Raymond Federman, critica devine „criticfiction”- adică loc al iluziei, al ludicului și
indeterminării, iar creația e definită drept teren al formulării principiilor teoretice, continuându-
și, la vedere, propriul suport teoretic. La ce anume folosește un concept de cele mai multe ori
manipulat în direcția reierarhizării estetice și chiar a unei anumite ideologii literare, a unei noi
tiranii, ce-i drept, mult mai ipocrite?

Ar putea conceptul și creația să fie definite atât de riguros încât să permită stabilirea unor
diferențe specifice din moment ce genul proxim este aproximativ? Postmodernismul definește un
nou curent literar exact când teoreticienii se referă la același gen proxim, un curent literar
asemenea clasicismului, romantismului, modernismului. Datorită unei noi vârste a umanității,
acesta devine un moment distinct în ceea ce privește concepția despre artă și literatură,
particularitățile diferențiatoare de profunzime diferă mult de la un scriitor la altul, și de la un
teoretician la altul. Și totuși, deși moderniștii înșiși sunt extrem de diferiți între ei, aparținând
într-o oarecare măsură aceluiași timp sau unei tipologii anume, postmoderniștii se revendică de
la o anumită structură de adâncime. Termenul a fost utilizat independent pentru prima dată
pentru a defini noua proză (și poezie) americană din anii în care au urmat după cel de-al doilea
război mondial, dar și pentru a numi o nouă eră în istoria civilizației de tip mediteranean.
Istoricul englez Arnold Toynbee credea că epoca postmodernă ar începe imediat după anul 1870.
Așadar, deoarece criteriile sunt altele, evident, termenul definește alte realități. Tocmai
aceastărelativizare continuă a criteriilor și a sensurilor unui concept – care atrage după sine
relativizarea altora, în primul rând pe acela al modernismului, al modernității – ar fi posibil
considerat expresia situării dacă nu în plină epocă postmodernă, măcar la începuturile uneia care
ar putea fi numită astfel. U. Eco constata acest lucru: „Îmi dau seama- spune el- că folosesc
probabil termenii „modern” și „postmodern” cu tptul altcum decât ceilalți. Și totuși, tocmai asta e
o atitudine cu adevărat postmodernă, nu găsiți?”1

La postmoderni, ironia ascunde întotdeauna un sâmbure de adevăr. Așadar, o întrebare care ar

putea părea inadecvată s-ar referi la curiozitatea dacă postmodernismul ar putea acoperi o
anumită realitate literară sau este doar o ficțiune a criticii, un simplu construct mental. Chiar dacă
acesta din urmă caz s-ar dovedi real, critica a dovedit necesitatea folosirii noului concept,
necesitate cerută de unele opere diferite între ele și aparținând unor sutori care par să nu aibă
nimic în comun. Nevoia legitimării unui termen care să definească anumite realități umane total
schimbate, o nouă sensibilitate și mai mult decât atât, un nou spirit al secolului, s-a remarcat
împotriva tuturor ezitărolor.

Concept din sfera artisticului, folosit în arhitectură și literatură, postmodernismul nu ar putea

exista fără postmodernitate. Termeni precum post-istoric, post-umanism, epocă post-industrială

1
Mircea A. Diaconu, Poezia Postmodernă, Editura Aula, Brașov, 2002, p.8
și alții de aceeași factură, constituie fundamentul istoric, socio-cultural și filozofic care impune o
epistemologie, o ontologie, o anumită viziune asupra istoriei. Doi dintre precursorii în plan
filozofic ai postmodernismului sunt considerați Nietzsche și Heidegger. În această manieră, într-
adevăr, postmodernismul definește un alt tip de comportament și de situare în lume decât cel
cultivat o dată cu Renașterea, culminând cu secolul Luminilor.

Poate postmodernismul să propună cu adevărat o soluție care să-l situeze în afara și nu în

interioarul modernității, cum s-a întâmplat cu avangardismul și cu mișcările de restaurare dacă
utopia modernistă a eșuat acest lucru? Pe de altă parte, are acest nou spirit al secolului
capacitatea să găsească o soluție de salvare a ființei care să nu mai fie o simplă utopie trecătoare?

În ceea ce privesște postmodernismul românesc, nedumeririle pot fi și mai complicate. Despre o

„nouă poezie nouă” (Ion Pop), „deliricizată”(Mircea Martin) și „înclinată spre demistificare”
( Nicolae Manolescu) a început să se vorbească de prin 1978. Primul care a făcut referire la
postmodernism a fost Alexandru Mușina, care avea în vedere, în anul 1981, un tio de poezie care
urmează modelului poeziei moderne impuse de Eliot și Pound. Încă din 1986 într-o modestă
propunere, Alexandru Mușina vorbea despre următoarele posibilități: să se renunțte la termen sau
să se folosească cu sensurile din Occident: curent din proza anglo-saxonă/tipologie creatoare/un
anume curent literar ce urmează modernismul (caracterizat printr-o anume epuizare a invenției,
prin sentimentul că tradiția nu e sufocată, prin eclectism și reluarea/ sinteza (în cheie ironică și
parodică) a tuturor formelor/manierelor anterioare). Vorbea de asemenea și despre folosirea
postmodernismului pentru a defini fenomene specifice literaturii române. Dar și aici intervin o
serie de probleme, din moment ce postmodernismul poate fi identificat drept un curent literar
lansat în „Cenaclul de luni” ori generația de creație distinctă sau momentul poetului postbelic ori
un anume mod de a face proză, asemănător cu al prozatorilor americani Barth și Pynchon.
Adevărul este că, articolul „Postmodernismul la Porțile Orientului” deconspira, încă de atunci,
tocmai slăbiciunile conceptului.

Dacă modernitatea a putut fi definită prin raționalitate, transcendență, progres, postmodernitatea

semnifică suprimarea oricărei polarizări în jurul vreunui centru absolut. Calitățile dominante sunt
acum pluralismul, relativizarea valorilor, ecumenismul ideologic, caracterul proteic și impur al
formelor literare și, nu în ultimul rând, înlocuirea ideii de istorie cu aceea de simultaneitate, de
sincronism. Tot trecutul, cu toate perioadele sale, trăiește în prezent într-o sinteză integratoare,
urmare a faptului că însăți ideea de evoluție este discreditată.

Nu întâmplător, s-a spus că noua sensibilitate e post-dichotomică și post-reducționistă (Mircea

Spiridon), deoarece soluția sceptică la care ajungeau modernii care își vedeau căzute utopiile,
pentru postmoderniști,aceasta este înlocuită de o recuperare a secundarului, fragmentarului,
marginalului, de o bulversare și o ignorare a ierarhiilor. Această vârstă sincronică a umanității,
sustrasă ideii de devenire, care se opune obsesiei în favoarea voluptății integralității și a toului,
își propune o salvare a ființei din fața imanenței și a neantului tocmai prin convertirea imanenței
și a neantului în sens. Prin această manieră, frica de sfârșitul istoriei, milenarismul, nu mai
înseamnă angoasă, apocalipsă, alienare, ci, cum spunea Mircea Cărtărescu, „un carnaval
exuberant și neliniștitor în același timp”, o explozie de forme care ascunde nonsensul în ludic,
păstrându-i însă permanent vie umbra.

Printre caracteristicile fundamentale ale postmodernismului se enumeră perspectiva sincronică și

exultanța perceperii senzoriale și ludice a lumii, dublate de o anumită inteligență a bucuriei, ca și
a neliniștii. Firește că, în acest context nu putem să nu revenim la scepticism, precum spunea
Andrei Pleșu – unul dintre sceptici- „post-modernismul diagnostichează corect, fără să poată să
vindece”. Oare nu ne proiectează postmodernismul, așa cum credea Alexandru ;ușina în
„paradisul din romberon”? sceptici sunt în special francezii și cei supuși influenței lor
modelatoare, care sunt fideli civilizației polarizate în jurul ideii de modernitate și refractari
ideilor teoretice din spațiul anglo-saxon, în deosebi celor venite de peste ocean. Scepticismul este
generat mai ales de neînțelegerea situării postmodernismului pe poziția unui umanism, termenii
părând multora incompatibili.

Pentru Livius Ciocârlie, de exemplu, scopul postmodernismului este „ să dea un nou sens
tulburător lipsei de sens. Să înlocuiască sensul devenit vid cu vidul devenit sens.” O astfel de
perspectivă- care refuză punctul de verede cărtărescian, al exuberanței ludice și gratuite, o
pledoarie pro domo- este contrazisă nu doar teoretic, ci și de creația multora dintre congeneri,
considerați tocmai de aceea de Mircea Cărtărescu ca fiind râmași încă în chingile modernismului.

Dintre poeții români, Alexandru Mușina nu folosește cuvântul „postmodernism”

( „postmodernismul e, poate, un proiect literar dar nu e, în niciun caz, un proiect existențial”),
înlocuindu-l cu cel de nou antropocentrism (motivat de latura social-existențialistă, de angajarea
atitudinală a poetului), pe când Călin Vlasie îi preferă psiheism-ul. Și nu sunt poziții singulare
printre scriitorii numiți postmoderni, generate, în fond, de confuziile privind sensurile cu care e
investit postmodernismul. Simona Popescu nu se sfiește să susțină că poezia realului nu
înseamnă simpla înregistrare autenticit-naturalistă a derizoriului, fotografierea unei „anatomii”,
ci efort vizionar. „ O adevărată poezie a realului ar trebui să fie vizionară în simplitatea ei
aparentă, simbolică și complexă, construită pe o structură mentală de profunzime, cu grijă
ascunsă în straturile textuale”. În epoca în care inocența e de negăsit, se instituie o mitologie a
lipsei de mitologie, poezia mizând pe jocul neliniștitor dintre proliferarea unei materii lipsite de
sens și relevarea, chiar în această proliferare a unei bucurii a inteligenței și senzorialității în
același timp.

Poate Mircea Cărtărescu are dreptate și totul este doar o estetizare a lumii realului. Dacă
modernitatea, ea însăși, era, între anumite limite, extrem de flexibilă și îngăduitoare,
postmodernismul refuză din principiu orice limitare. În ceea ce privește poezia, o întoarcere la
structura liricii moderne demonstrează că eul poetic modern tinde către o rupere de real,
sinonimă cu purificarea eului, către o depersonalizare care să culmineze cu proiectarea sa în
originar. În esență, poezia modernă reprezintă idealitate și transcendență goală, „ntimimesis„,
cuvânt esențial, deci orfic, depersonalizare, magie a limbajului și centrare a poeziei pe limbaj.
Eul abstract ia locul eului biografic, care atrage după sine formele decantate ale lirismului,
metafora revelatorie și hermetică, o distanțare continuă de referent- cu consecința firească s
increatului, a necuvântului, a tăcerii și a paginii albe, relevând eșecul poeziei și al ființei în lume.
Urmărind transcendența, poezia transformă expresia- în special metafora- într-un instrument de
cunoaștere, care-i vizează din ce în ce mai mult pe rafinați și pe inițiați. Moderniștii scriu pentru
o elită care, precum scriitorul, este aptă să-și asume o mistică a suferinței. „Niciodată până în
epoca modernistă, spune Mircea Cărtărescu, scrisul nu a fost privit ca o sursă de suferință. Dintr-
o bucurie pură, cum a fost privită în toate timpurile, arta a devenit brusc o eviscerare, un
sacrificiu, o tortură. Modernismul este prin excelență curentul care își devorează copiii.”

Pe când postmodernismul- refuzând orice utilitarism înalt filozofic- stă sub semnul reumanizării
ființei concrete: o identitate socială, psihologică și estetică relevă resorturile recuperatoare ale
unui tip de autenticism, care pune în complementaritate, dincolo de orice miză mai înaltă, fixarea
detaliului și înregistrarea derizoriului, a anodinului, a marginalului cu deschiderea către totalitate.
Eul, cum susține Cristian Popescu, e în același timp „auctorial, biografic, moral, ontologic, chiar
lectorial”. Din elitist și alienant, din hermeneut și orfic, tinzând spre tăcere ca mijloc ultim,
autodevorator, de apropiere a transcendenței, poetul devine gratuit, ludic, fermecat de estetizarea
imediatului, lucid înainte de toate și convins de artificialitatea efectelor, angajat în criza pe care o
trăiește. Cu această conștiință a artificiului și a imanenței, realul e butaforic, iar consistența
ontologică e doar reflexul unei macanici.

Dacă în felul acesta poezia a devenit sau nu accesibilă, rămâne un mister, dar dacă nu a devenit,
vina nu este doar a „ipocriziei” poetului, ci și din vina cititoruliui care, îmbătat de conotație,
identifică poezia postmodernă cu cea modernă, obișnuit și programat fiind să caute pretutindeni
sensuri de profunzime, simbolice, dificile. Această poezie, care transformă realitatea în joc
textual și tematizează propria identitate dormală, denudându-și procedeele, se adresează
cititorilor rafinați mai mult decât o făcea poezia modernilor.

Pentru unii, postmodernismul înseamnă totalitatea recuperatoare; pentru alții, gratuitate ludică
sau devorare textuală. Comparând modernsimul cu postmodernismul sunt puse astfel față în față:
finalitatea șo jocul, structura și hazardul, ierarhia și anarhia, distanța și participarea, genul literar
și textul sau intertextul, metafizica și ironia, transcendența și imanența.

Scriitorul postmodern din România a trebuit să se lupte cu multe prejudecăți și rezerve. În primă
fază, el a fost acuzat de copierea mecanică și sterilă a unui concept și a unor realități formale,
inadecvate fundamentului interior. Postmodernismul și literatura care i-a fost asociată au fost
suspectate de tendință deznaționalizantă, cenaclul sau colocviul, ca forme de instituționalizare a
poeziei noi, fiind considerate un permanent pericol în plan politic.

Înainte ca termenul „postmodernism” să fie obiect de dezbateri sau să aibă parte de o oarecare
circulație, scriitori afirmați la începutul anilor ’80 au negat ideea „mimetismului cultural„, a
obedienței și oportunismului prooccidental, susținând apariția cu necesitate a noii literaturi. Însă,
e de înțeles imposibilitatea existenței unei literaturi postmoderniste într-o societate care a rămas
ancorată într-o anchilozare economică și politică, în urma dictaturii comuniste.

Într-o bătălie pro și contra pe teren românesc, scepticii sau furioșii au vorbit despre faptul că
postmodernismul aduce cu sine gustul comercial, arta de consum, sub-produsele, legitimâns
impostura, sau măcar degringolada axiologică. Postmodernismul românesc este considerat un
fenomen al re-umanizării și al autenticismului, dar i s-a reproșat tocmai experimentalismul
formal și steril, la urma urmei, paradoxal, tocmai îndepărtarea de uman. O conștiință textualistă,
jocul intertextual, parodia și ironia, „denudarea” procedeelor, toate aceste procedee au creat
senzația unei situări în interiorul formalismului și a structurismului, fenomene care punctează
pentru unii sfîrșitul și eșecul modernismului, o îndepărtare de real și o înstrăinare de sine a
autorului. Ce-i drept, elementele fundamentale ale noii poezii par să se afle într-un raport
antagonic. Căci noii poezii îi este definitorie întoarcerea în real și în concret, dar exact la polul
opus pare să se situeze o conștiință textuală care ignoră realul din perspectiva identificării unei
singure realități, a textului suficient sieși și devorant, fragment al marelui text care e lumea. Pe
de o parte, așadar, o reificare carnavalescă sau alienantă; pe de altă parte, acuta conștiință a
artificiului și tematizarea literaturii- ca fapt istoric, dar și ca facere permanentă- care-și găsește
motivația în sine însăși.

Dar dintr-o mulțime de motive, postmodernismul nu poate fi identificat în totalitate cu

optzecismul. Termenii nu sunt, cum li s-au părut unora dintre sceptici, sinonimi. În primul rând,
optzecismul ca atare e un concept destul de vag, el definind pentru unii o generație biologică-
simpla simultaneitate temporală- însumând opțiuni artistice extrem de diferite, dar fiind pentru
alții expresia „noii sensibilități” postmoderne, reductibilă, însă, în mare măsură la poetica
lunediștilor, falanga bucureșteană a Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu.

Sub presiunea unei noi generații, a anilor ’90, care își revendică un statut estetic distinct,
optzeciștii înșiși precizează că ei nu reprezintă decât momentul de impact al noului curent,
dezvoltarea lui aflându-se abia la început. În plus, postmodernismul - concept văzut deocamdată
istoric- ar putea fi privit și dintr-o perspectivă tipologică, lucru întâmplat cu toate curentele
literare majore. Dintr-o altă pespectivă, dar aparent subsumabilă viziunii tipologice, fenomenul
capătă o și mai mare anvergură. Pentru Mircea Cărtărescu, postmodernismul oferă premisele
unei noi istorii literare, expresia altei axiologii decât cea oficializată prin tradiție și consecința
unui alt mod de a înțelege literatura însăși. Este vorba despre existența simultană a unei istorii
centrale, puternice, oficializate, tari și a uneia marginale, subterane, slabe, ignorate ca atare, care-
și descoperă abia acum, o dată cu apariția conștiinței de sine a postmodernismului, identitatea.

Într-un dosar de receptare critică, Mircea Cărtărescu spunea că „ Fiecare poem tinde să devină o
lume în care se întâmplă cât mai multe lucruri, în care se văd, se miros, se pipăie cât mai multe
obiecte, în care se pun cât mai multe întrebări, în care se scot cât mai multe efecte speciale, în
care se trec în revistă cât mai multe istorii: geologice, biologice, literare, în care se concentrează
într-o fabuloasă opulență, cât mai multă substanță și cât mai mult spirit; circ, melodramă,
cinema, sală de concert și desen animat, din când în când catedrală și din când în când cartier de
locuințe confort II, poemul tinde să preia, în viziunea multor poeți de azi, funcțiile vitale ale
universului uni și ale unicei limbi vorbite care ne înconjoară. Ambiția fiecărui membru al acestei
generații este să facă o poezie mare, o poezie totală, care să reflecte cât mai mult din miracolul
existenței în acest univers. Se preferă de aceea poemul lung. Nu lipsesc nici alye orientări, dar se
pare că două sunt caracteristicile exterioare ale noului stil, caracteristici peste care nu se poate
trece: 1. Cititorul recunoaște în poem, desigur torsionată, lumea în care trăiește: nu poți fi orb la
realitatea din mase plastice, idei libertine și benzinării, nu se poate scrie veșnic despre paradisuri
prerafaelite; 2. Limbajul folosit este cel colocvial, frazarea are ritmul limbii vorbite. Desigur,
acestea sunt trăsături superioare care nu pot constitui o rețetă infailibilă. De altfel, dacă stilul va
prinde, probabil că se va scrie multă impostură bătându-se moneda pe ele” (1979)

Alexandru Mușina susținea că „ Ne-am cam plictisit, să recunoaștem, de poezia oraculară. Zeii în
numele cărora pretinde a vorbi nu există. Ne-am plictisit de poezia mercenară, de poezia
cabotinilor ce cântă țăranul și holda de grâu din cafenelele și redacțiile Bucureștilor, de poezia
farsorilor ce se plimbă în Mercedes, dar declamă că știu cât de mare e suta de lei, de poezia
hermetică, produs al neputinței de a simți și exprima emoția, ca și de cea a proletcultiștilor
convertiți (devinitiv oare?) pentru a se putea menține cât de cât în actualitatea literară. O poezie
sclerozată, devenită jeton de prezență sau flecuștet lucitor, în schimbul cărora se pretind toate
bunurile pământului, o poezie în care, dincolo de pelicula străvezie a cuvintelor, nu pulsează
sângele nostru de zi cu zi. Iată de ce vă propun să discutăm despre poezia cotidianului. O poezie,
deci, despre viața noastră obișnuită, dar care, totodată, să exprime și poezia din această viață.
Modestă cum e, tracasată și mereu prea scurtă, dar singura pe care o avem sau o vom avea
vreodată. Cum recunoașteți poezia cotinianului? E rapidă, ironică, inventivă, sinceră și directă,
lipsită de prejudecăți, dar nu și de ascunsă pudoare, imprevizibilă mai ales: o imagine filtrată prin
senzori proaspeți și minți clare și fierbinți a lumii în care învățăm să trăim”.(1981)

„Tuturor celor care ignoră cu nonșalanță poezia, ocupați fiind cu lectura diverselor tractate sau
jurnale, cu rezolvarea de rebusuri, tuturor celor care- cu suficiența micului burghez- o
disprețuiesc tacit, considerând-o o ocupație neserioasă, excentrică, țin să le aduc la conștiință că
ea, poezia, este, vrem nu vrem, una din puținele șanse reale ale acestui sfârșit de mileniu. Cu atât
mai mult cu cât poezia, întărită de asceza ( meditația asupra specificului, a posibilităților și
limitelor sale, un imens travaliu asupra limbajului li imaginației) pe care o reprezintă cei
aproximativ o sută de ani de poezie modernă, pare a se reîntoarce din pustie printre oameni, pare
a voi să-și recapete locul în lumea noastră cotidiană. Nu pentru a servi sau ilustra ( pentru asta a
fost, sunt și vor fi suficienți valeți culturali, zugravii cu ora sau lustragiii de idei), ci pentru a
încerca să ofere o perspectivă totalizatoare, unificatoare- dar mereu atentă la nesfârșita
complexitate a umanului și realului- asupra existenței noastre de aici și de acum, perspectivă a
cărei necesitate o resimțim din ce în ce mai acut. În același timp, poezia devine mai personală,
crește angajarea existențială vizavi de propriul text. Această poezie, post-modernă, aș îndrăzni să
o numesc poezia noului antropocentrism. Trăsăturile ei esențiale mi se par a fi – simplificând
mult, și sub beneficiul de concluzie provizorie- centrarea pe ființa umană, în datele ei concrete,
fizic-senzoriale, pe existența noastră de aici și de acum și o anumită claritate a privirii.”(1982)

Pentru Ștefan Stoenescu, „ poetul post-modernist coboară din nou în stradă, gest prin care sumă
existența sub nume propriu, renunțând la armura impersonalității. Poemul devine consemnare a
însuși actului prin care existența se circumstanțiază în poem. Distincția față de modernism este
clară: nu avem a face cu celebra reflexivitate a actului creator. Poemul nu se auto-contemplă ca
obiect estetic. Alt gen de autonimie operează aici. Este vorba de caracterul suficient al hazardului
existențial capabil să furnizeze nu doar materia poetică, ci și poeticul, nu numai substanța ci și
configurarea ei, căci pentru poetul post-modernist granița dintre existențial și estetic tinde să se
estompeze până la disoluție. Motivația unui poem este identică cu aceea a unei convorbiri
telefonice, a vizionării împreună a unui film, a luării prânzului, și a altor asemenea banale
activități cotidiene. Poemul este o scrisoare sau o carte poștală, o reacție spontană la atracțiile și
frustrările cărora suntem expuși zilnic. Ca în orice instantaneu, însă, elementul artistic este ca și
inexistent. Nu putem pretinde instantaneului o selectivitate savantă a unghiului, o încadrare
lucidă, o strategie compozițională tiguros motivată – într-un cuvânt, artă. ”(1982)

În schimb, Nicolae Manolescu consideră că ”postmodernismul e oligarhic și tolerant. Menține ca

esențială orientarea lirică, expresia intuitivă și fantezistă, dar n-are cultul purității sângelui
poetic, ca modernismul. Nu e, de aceea, atât de elitist și de dificil. Coboară în stradă, merge la
manifestație. Este fățiș, nu secret, este agresiv, persuasiv, primitiv, nu retractil, muzical, ezoteric,
enigmatic. E, în același timp, ironic, histrionic, ludic și asianic. Modernismul era fundamental
serios, aticist, se juca rar, nu iubea înscenările, căci nu iubea dialogul, ci numai monologul,
confesia.”

„ Epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, așa cum inventase epoca
modernă, dar, după un veac și mai bine de modernitate, poeții își permit să fie mai puțin
restrictivi. Atitudinea caracteristică este acum una recuperatoare. A recupera nu înseamnă însă a
se întoarce la trecut, ci doar a avea conștiința trecutului. Poetul modern este de obicei inocent în
raport cu tradiția: se scutură de ea ca de o povară inutilă. Vrea să facă altceva decât înaintașii săi.
Sentimentul lui este unul de libertate împinsă până la anarhie. Postmodernul nu este anarhic.
Pentru el, tradiția este o povară purtată cu grație, asumată critic sau ironic. Subconștientul lui este
încărcat de bogăția și de varietatea literaturii anterioare și, nu în ultimul rând, ale celei moderne.
Postmodernul are un punct de vedere istoric care lipsea modernului”.(1986)

Pentru Radu G. Țeposu, „Perioada post-modernă, investigată mai cu seamă de esteticienii și

literații americani din ultimele decenii, e una care a dat crizei o turnură nostalgică. După ruptura
survenită prin intermediul modernismului ( mult mai radical și mai negator), prin care au fost
spulberate câteva iluzii fundamentale ( transcendența, omogenitatea, totalitatea), promovate
insistent de romantism, se simte în clipa de față o tot mai acută nevoie de reînnodare cu tradiția,
de redobândire a unei coerențe spirituale. Post-modernismul încearcă să concilieze, prin urmare,
două ambiții: una a romantismului, care punea la mare cinste ideea de totalitate (dobândită prin
vis, mistică și mimesis-ul superior), și alta a modernismului, care a dat la iveală fragmentarismul,
transcendența goală, individualismul ( relevate prin spirit critic și antimimetic).

Ca și modernismul, post-modernismul a rupt cu orice iluzie. Nu însă și cu nostalgia. Ceea ce a

câștigat în plan estetic de la moderni, post-modernii ambiționează să grefeze pe un fond spiritual
împrumutat de la romantici. Concilierea încercată de aceștia își refuză însă orice formă de
ingenuitate. Cartea a luat locul lumii și de aici încolo totul e luciditate. Transcendența s-a mutat
în retorică, devenită la post-moderni adevărata totalitate integratoare. Timpul trăirii e timpul
scriiturii. Post-modernii își recunosc părinții de sânge. Inspirația e pură producere de sens, facere
de act. Demiurgia romantică s-a retras, umilită, în poietică. Totul se petrece în text, cu conștiința
deplină a dicțiunii. Nu doar transcendența e acum goală, ci și imanența, pe care literatura n-o mai
tratează ca pe o epifanie (ca la moderni), ci ca pe o suită de semne, ca literaliytate pură. Cartea
lumii s-a întors într-o lume a cărții. Obsesia post-modernului e, prin urmare, una recuperatoare.
Vrea să refacă totalitatea prin acumulare, printr-o aglomerare sumativă. O totalitate de hârtie,
însă, căci post-modernismul e clădit pe un paradox: pe de o parte nutrește idealuri unificatoare
( prin retorică), pe de alta, desolemnizează totul (prin parodie, ironie). Ambițiile constructive,
câte există, se fondează pe o refacere eclectică a integralității. Nimic nu mai e autentic penytru
un post-modern decât propriul text, elaborat cu cea mai deplină cpnștiință a artificiului”. (1986)

Bibliografie critică selectivă

Romulus Bucur, Poeți optzeciști (și nu numai) în anii ’90, Editura Paralela 45, Pitești, 2000

Iulian Boldea, Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2002

Iulian Boldea, De la modernism la postmodernism, Editura Universității Petru Maior, Târgu

Mureș, 2011

Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 1999

Mircea A. Diaconu, Poezia Postmodernă, Editura Aula, Brașov, 2002

Ion Bogdan Lefter, Postmodernism: din dosarul unei „bătălii” culturale, Editura Paralela 45,
Pitești, 2002

Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Editura Aula, Brașov, 2001

Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Editura Paralela 45, Pitești, 1996

Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002