POSTMODERNISMUL ROMÂNESC

Curs I-II
Articol din „Dicţionarul general al literaturii române”,
vol. V, P-R

POSTMODERNISM
de Nicolae Bârna

Termen frecvent utilizat şi examinat, în ultimele decenii,

în câmpul disciplinelor umaniste – filozofia culturii, istoria
civilizaţiilor şi a mentalităţilor, istoriografie, teoria artei şi
critica de artă, teoria, istoria şi critica literară etc. – ,
postmodernismul rămâne mai degrabă un obiect de dispute
şi controverse decât un concept pe deplin clarificat, fixat şi
general acceptat. Trebuie precizat că postmodernismul nu
este considerat a fi un „simplu“ curent artistic şi/sau literar
cu identitate relativ clar definită şi cuprindere relativ
restrânsă – cum au fost, de pildă, simbolismul,
parnasianismul, dadaismul, letrismul, constructivismul,
expresionismul, chiar suprarealismul – , şi nici o modalitate
estetică mai cuprinzătoare, cu desfăşurare istorică mai
amplă – ca romantismul ori realismul –, ci mai degrabă un stil
cultural atotcuprinzător – cum a fost barocul, de pildă – , şi
chiar mai mult decât atât: un concept prioritar filozofic,
interesând situarea ontologică şi gnoseologică a omului în
postmodernitate. Acest mod de a-l concepe este, desigur,
cam îndrăzneţ şi cam riscant, dat fiind că postmodernismul
priveşte trecutul recent şi prezentul imediat, epoci despre
care se pot formula mai degrabă ipoteze şi presupuneri
prudente decât concluzii peremptorii. Literal, termenul
înseamnă „după modernism“, dar lucrurile rămân vagi în
privinţa datării ivirii postmodernismului şi a periodizării
manifestării sale de până acum. Însăşi durata istorică de
manifestare a „modernismului“ – căruia postmodernismul îi
succede, diferind de el dar, totodată, continuându-l şi
„moştenindu-l“ – nu e fixată consensual. Utilizat sporadic, şi
cu înţelesuri diferite, încă din prima partea secolului al XX-
lea – de către istoricul englez Arnold Toynbee, de pildă, care
numea „postmodernă“ epoca de după anul 1870 – , apoi, tot
mai frecvent, mai târziu, vizând evoluţii din domeniul artelor
(arhitectura şi literatura, dar şi artele plastice şi muzica),
adjectivul „postmodern“ (împreună cu derivatele sale) s-a
„specializat“ la un moment dat în desemnarea unui anumit
tip de literatură americană din perioada de după al doilea
război mondial, şi în special de după 1960 (literatura unor
autori ca Thomas Pynchon, John Barth, William Gass, Donald
Barthelme, Kurt Vonnegut ş.a.). Dar în scurtă vreme,
accepţiunea i s-a amplificat, ajungând de la desemnarea
unui anumit fel de literatură la numirea unui nou „spirit al
veacului“, a unei atitudini existenţiale, a „condiţiei“ înseşi a
civilizaţiei umane în epoca actuală (o celebră carte a
filozofului francez Jean-François Lyotard, apărută în 1979, se
intitulează La condition postmoderne; rapport sur le savoir ),
cu implicaţii pe plan ontologic şi gnoseologic (definitorii
pentru postmodernism ar fi renunţarea la credinţa în
posibilitatea unui adevăr transcendent, dobândirea
conştiinţei că lumea nu poate fi reprezentată şi că, de fapt,
reprezentările nu reflectă realitatea, ci o creează). La nivelul
de conceptualizare cel mai cuprinzător, se vorbeşte de
lumea postmodernă, care ar fi intrat în epoca
postmodernităţii. Aşadar, termenul „postmodern“ (ca şi
derivaţii lui „postmodernism“ şi „postmodernitate“) a
devenit un concept mai ales filozofic, dar în contexte
particulare continuă să aibă şi semnificaţia de stil cultural, şi
chiar de curent literar. Despre amploarea şi persistenţa
postmodernismului ca fenomen nu se va putea pronunţa cu
acurateţe decât exegeza din viitor: deocamdată,
„postmodernism“ e un termen „mobil“, fluid, în permanentă
mişcare şi redefinire. S-ar putea ca această să rămână
principala lui caracteristică. A devenit aproape un „tic“ al
analiştilor şi comentatorilor cu scrupule de obiectivitate care
se apleacă asupra fenomenului postmodernismului să-şi
deschidă examinarea prin recenzarea in extenso a fluidităţii
şi polisemiei extreme a termenului. Iată – ales din exegeza
românească a chestiunii – un exemplu, dintre numeroase
altele similare, de astfel de atestat de incertitudine
denotativă a noţiunii: „Pe traseul întortocheat al devenirii
noţiunii, au survenit uitări şi reveniri spectaculoase, ajustări
şi aclimatizări puţin previzibile. Ricoşeul de la un continent la
altul (Europa-America-Europa) i-a deviat considerabil sensul
originar (valabil exclusiv în sfera istoriei civilizaţiilor şi a
mentalităţilor). Dinamica de ping-pong între ţărmurile opuse
(nu doar geografic) ale Atlanticului; între un domeniu şi altul,
mergând de la urbanistică şi arhitectură la teoria literară,
apoi la metadiscursurile plasticii, filmului sau coregrafiei;
între o etnie şi alta ş.a.m.d. – dinamica aceasta, deci, explică
extensia semantică aiuritoare a conceptului, un veritabil
leviathan de înţelesuri, adeseori contrare. Astăzi,
postmodernism înseamnă aproape totul ( o variantă
antifrastică a lui nimic). O secţiune transversală prin
bibliografia – imensă – acumulată în ultimul timp pe
marginea problemei în cauză demonstrează că există cam
atâtea postmodernisme câte zone geografice, culturi,
domenii speculative şi de creaţie există (eventual şi câteva
în plus). Polisemia babilonică a termenului generează
frecvent reacţii umorale contradictorii: fie ameţeli entuziaste
naive (simptome tipice de euforie a noviciatului), fie, invers,
iritări furibunde inexplicabile, ambele atribuind
postmodernismului tendinţe de-a dreptul incompatibile.
Acesta s-ar face vinovat, simultan, de istorism excesiv şi de
anacronism pernicios; de radicalism nihilist şi totodată de
conservatorism nostalgic; de comercialism şi «culinarism»,
care frizează kitsch-ul, dar şi de aroganţă aulică etc. Din
sfera fenomenologiei, valabilitatea noţiunii este adeseori
extinsă cu cea axiologică, unde devine instrument al
judecăţii de valoare. Din unghiuri opuse, simptomele de
«postmodernitate» funcţionează drept criteriu de encomiu
sau de blam, de cele mai multe ori pentru motive identice.
Acoperind o simptomatologie culturală imposibil de stăpânit,
într-un sistem unic de referinţă, postmodernismul este
actualmente, în plan noţional, o omonimie generică
derutantă, alimentând o serie de confuzii“ (citatul e din
Monica Spiridon, dar concluzii similare se găsesc şi în studiile
altor teoreticieni, eseişti sau cercetători, români sau din alte
ţări). Oricât ar fi termenul „postmodernism“ de bogat în
sensuri, şi oricât ar fi de nedefinit ori evanescent fiecare
dintre acestea, există totuşi un set de trăsături definitorii
care sunt invocate şi larg – chiar dacă nu unanim – acceptate
pentru recunoaşterea şi identificarea postmodernismului.
 Se spune uneori – şi fără prea mare exagerare – că ar exista
tot atâtea „postmodernisme“ câţi cercetători ai
postmodernismului, dar există, cu toate acestea, un fel de
„portret robot“, operaţional, al postmodernismului, obţinut
prin adiţionarea sau compilarea particularităţilor celor mai
pregnante ale diferitelor „postmodernisme“, invocate cel mai
frecvent ori prezente în listele de trăsături definitorii
furnizate de cercetătorii cei mai prestigioşi ai chestiunii. În ce
priveşte literatura, şi în special proza literară, este în general
acceptat că ar fi caracteristice postmodernismului trăsături
şi practici precum: deconstrucţia, intermitenţa „vieţii“
ficţionale, descentrarea, eclectismul, scepticismul
generalizat, absenţa oricărei pretenţii de „obiectivitate“ şi
„adevăr“, solipsismul şi narcisismul auctorial, destructurarea
deliberată şi mereu „surprinzătoare“ a formei, în general –
pluralitatea şi mobilitatea infinită a formelor artistice şi a
procedeelor narative (de pildă schimbarea frecventă a
naratorului, a registrului stilistic, a timpului ori locului
naraţiunii, destructurarea până la aneantizare a cronologiei
ficţionale etc.), fantezismul fără limite, subminarea funcţiei
de „reprezentare“ a „realului“ (susţinută de credinţa că
„realul“ nu există în afara „jocurilor de limbaj“),
autoreferenţialitatea, deconspirarea ficţiunii ca artefact şi
convenţie, recursul la metalimbaj, cultivarea ludicului, a
ironiei, a contradictoriului, a incertitudinii referenţiale, a
experimentului lexical, a caracterului fragmentar şi (după
exigenţele esteticilor anterioare, inclusiv ale esteticii
moderniste) „dezorganizat“ al textului, repudierea elitismului
şi a „seriozităţii“ convenţionale, caracterul aparent fortuit şi
derizoriu al imageriei şi al intrigii (conform unui model
„entropic“), recurgerea la sarcasm, la grotesc şi la bizarerie,
la elemente tematice şocante şi la procedee compoziţionale
„abstruse“, amestecul derutant între fabulos şi realism,
manipularea kitsch-ului şi conivenţa deliberată cu arsenalul
de teme şi procedee ale culturii „populare“, excelenţa şi
sofisticarea „tehnicii“ (dublate însă de refuzul fetişizării
performanţei tehnice, de tip modernist, în detrimentul
„conţinutului“, şi întoarcerea la „conţinuturi“, la
atracţiozitatea şi savoarea povestirii, la vigoarea naraţiunii),
intertextualitatea, recursul la pastişă şi parodie, „revizitarea“
deliberată a trecutului (adică utilizarea, cu distanţare ironică,
dar cu îndemânare „tehnică“, a unor procedări literare
proprii unor epoci anterioare), ficţionalizarea istoriei şi – în
subtext, pe planul filozofiei implicite – refuzul oricărei „mari
naraţiuni totalizatoare“, al oricărui discurs legitimator, al
vreunei realităţi transcendente şi al vreunui adevăr obiectiv.
Bineînţeles că un astfel de inventar (de altfel cât se poate de
eterogen) de trăsături şi procedee, departe de a fi exhaustiv
şi univoc definitoriu, are un caracter mai degrabă orientativ.
La toate nivelurile conceptuale la care este vehiculat – şi nu
numai la cel vizând strict literatura – , postmodernismul
rămâne o realitate incertă, plurală, în permanentă redefinire,
şi – dacă presupoziţiile anticipative ale unora dintre
cercetătorii şi susţinătorii fenomenului se vor adeveri – s-ar
putea să rămână astfel în eternitate, refuzându-se oricărei
sistematizări descriptive scientist-„obiective“, de tipul celor
aplicate retrospectiv, până acum, de istorie şi teorie, marilor
curente de idei şi literar-artistice din trecut. E adevărat, însă,
că teoriile postmoderniste tocmai asta susţin: că, de acum
înainte, ar fi imposibile o descriere şi o analiză „ştiinţifică“
sau „obiectivă“ (în înţelesul „vechi“, presupus perimat, al
termenilor), întemeiată pe logica binară, pe principiul non-
contradicţiei ş.a.m.d., logica postmodernă fiind una de tipul
„şi-şi“, iar nu una de tip „sau-sau“. Mobilizând, în toată
lumea, impresionante energii teoretice şi hermeneutice,
pătrunzând şi difuzându-se şi la nivelul orizontului cotidian şi
al mentalităţilor populare, postmodernismul – căruia unii îi
prevăd un viitor infinit, iar alţii i-au proclamat deja sfârşitul
– , acest „concept-şperaclu“, maleabil până la irelevanţă,
presupus a da seama de o vârstă a civilizaţiei care a generat
o „literatură a epuizării“, calificat în fel şi chip (considerat a
fi, de pildă, un „nihilism voios“, sau un „romantism
postelectronic“, sau o „epocă de aur postistorică“ ş.a.m.d.),
a devenit un adevărat mit cultural, al cărui proteism aparent
inepuizabil nu-i afectează, ci, dimpotrivă, îi sporeşte
importanţa.
În cultura şi în literatura română, referirile la
postmodernism au apărut şi s-au înteţit o dată cu
consolidarea „modei“ postmodernismului pe plan mondial.
Se poate ca prima utilizare cu oarecare ecou a termenului
„postmodern“ (scris cu cratimă: „post-modern“) să fi fost
aceea din numărul 4/1978 al revistei „Secolul 20“, în care
erau publicate, sub genericul „Proza post-modernă
americană“, trei texte de Donald Barthelme traduse de Radu
Surdulescu, Antoaneta Ralian şi Mircea Ivănescu şi precedate
de un studiu de Andrei Brezianu, intitulat Post-modernii
americani, o traiectorie spre viitor (o prezentare, făcută cu
multă competenţă şi nuanţare, a „noii proze“ nord-
americane a momentului, cu referiri la autori ca John Barth,
Robert Coover, Donald Barthelme, William Gass şi alţi câţiva,
şi care se încheia într-o notă de circumspecţie şi uşor
scepticism: „Pasărea Phoenix a prozei americane recente n-a
reuşit într-adevăr să omologheze până acum nici una din
înfăţişările sale: în scurte zboruri de încercare, ea simulează,
pentru moment, modele de atac a căilor noi – sunt proiecţii
în spaţiul verbal ale unor traiectorii posibile, aventuri ale
imaginaţiei legate de un context istoric şi social bine definit,
faţă de care, cu realism, ne luăm distanţele poruncite de
prudenţă şi dreapta raţiune: ele rămân pentru noi aşezate
sub semnul mare al tuturor interogaţiilor, asupra cărora
viitorul singur, suveran, va decide“). În anii următori,
termenii „postmodern“ şi „postmodernism“ au apărut
sporadic în presa culturală românească, pentru ca, pe la
mijlocul deceniului nouă, interesul pentru postmodernism să
cunoască, destul de brusc, o intensificare sensibilă, chiar
spectaculoasă, în contextul dat. Ispita sau somaţia
sincronizării deliberate cu evoluţiile din centrele de prestigiu
ale culturii universale se manifesta din nou. De îndată ce
rigoarea controlului ideologic şi străşnicia obligativităţii
conformării la ideologia oficială a regimului totalitar şi a
„angajării“ propagandistice a literaturii şi artei slăbise
sensibil, de prin anii şaizeci, necesitatea respectivei
„sincronizări“, postulată de E. Lovinescu în epoca interbelică,
fusese asumată ca o datorie în mediile literar-artistice şi
academice umaniste, respectiv de către facţiunea lor
novatoare şi aşa-zicând pro-occidentală. De-a lungul
precedenţilor aproximativ cincisprezece ani avuseseră loc şi
alte „importuri“ rapide şi entuziaste de curente de gândire,
teorii sau metodologii în vogă în cultura occidentală
(structuralismul, semiotica, contribuţiile de teorie literară ale
„Şcolii formale ruse“, preluate însă prin filieră occidentală,
precum şi diferite metode de hermeneutică literară etc., în
oarecare măsură şi poststructuralismul şi
deconstructivismul), însă în cazul acesta, al
postmodernismului, entitatea a cărei „descoperire“ şi
aclimatizare, la noi, era iniţiată privea în mod direct creaţia
literară, nu numai cercetarea şi interpretarea ei –
postmodernismul fiind „recepţionat“, în primă instanţă, cel
puţin, ca un curent literar – , iar centrul de iradiere din care
provenea nu mai era cel selectat tradiţional de cultura
română modernă (adică cel european, mai ales francez), ci
era cel nord-american (chiar dacă prestigiul exegezei
europene, mai ales al celei filozofice, îl consolida pe cel al
originii americane a postmodernismului literar). Termenul
era, de pildă, folosit cu naturaleţe de Nicolae Manolescu, în
1986, într-un eseu despre poezie. După mărturia lui
Alexandru Muşina, cam în aceeaşi epocă „termenul în cauză
a fost dezbătut în două (furtunoase) şedinţe ale «Cercului de
critică» al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (condus
de criticul Eugen Simion)“. Un moment de reală însemnătate
în trezirea unui interes mai larg şi în deschiderea
dezbaterilor despre postmodernism a fost marcat, la mijlocul
deceniului nouă, de apariţia unui număr – numărul 1-2/1986
– al revistei „Caiete critice“ consacrat integral problemelor
postmodernismului
(colectivul de redacţie al respectivului număr de revistă era
alcătuit din Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Ion Bogdan
Lefter, Damian Necula, drept „consultanţi speciali“ erau
menţionaţi Monica Spiridon şi Ştefan Stoenescu, iar sumarul
cuprindea texte semnate de Eugen Simion, Ovid S.
Crohmălniceanu, Livius Ciocârlie, Breon Mitchell, Ion Lucăcel,
Ştefan Niculescu, Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Geta
Dumitriu, Monica Spiridon, Dan Ion Nasta, Magda Cârneci,
Mircea Mihăieş, Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, Mihaela
Simion Constantinescu, Mircea Cărtărescu, Călin Vlasie,
Vasile Andru, Ion Bogdan Lefter, Ştefan Aug. Doinaş, Marin
Sorescu, Mihai Dinu Gheorghiu, precum şi, publicate în
traducere, importante texte teoretice sau fragmente
eseistice de John Barth, Gerald Graff, Jean-François Lyotard,
Ihab Hassan, Guy Scarpetta). Acel consistent dosar-
dezbatere, întocmit prin participarea unor scriitori, eseişti şi
teoreticieni din toate generaţiile, a trezit un ecou deosebit, în
contextul epocii, iar în anii imediat următori discuţia despre
postmodernism a continuat şi referirile la respectivul concept
au devenit tot mai frecvente. După Decembrie 1989, în
condiţiile totalei libertăţi de exprimare, dezbaterea şi
cercetările despre postmodernism s-au amplificat
spectaculos, conceptul fiind practic „instituţionalizat“ (nu de
oficialitate, ci prin acordul unei importante părţi a obştii
scriitoriceşti şi a mediilor universitare de specialitate, masiv
primenite prin accesul unui important număr de specialişti
din rândul generaţiilor mai tinere, marginalizaţi până în 1990
în poziţii profesionale care nu le favorizau o exprimare
publică eficace). Dar se poate vorbi de postmodernism – fie
şi pe plan strict literar – într-o societate precum cea
românească, al cărei deplin acces la modernitate rămâne
îndoielnic ? Întrebarea, incomodă, a fost pusă, iar răspunsul
posibil se cade să fie unul nuanţat. Desigur că
postmodernismul este „produsul firesc“ al unor societăţi care
au intrat în epoca postindustrială, adică este propriu
evoluţiilor din Statele Unite, din Europa Occidentală şi din
alte câteva ţări industriale din cele mai avansate. În materie
de evoluţii literare şi, în general, culturale, excesul de
determinism socio-economic nu este, totuşi, recomandabil.
Mult invocata, la noi, în atâtea rânduri, „ardere a etapelor“ e
totuşi posibilă, măcar într-o anumită măsură. Omenirea fiind,
după cum s-a constat, cuprinsă de fenomenul mondializării
sau globalizării, circulaţia şi transferul codurilor şi practicilor
culturale se face cu mai mare uşurinţă. Şi, dacă prin
postmodernism se înţelege un ansamblu de strategii artistice
şi un set, relativ coerent, de sugestii teoretice asociate
acestora, atunci e neîndoios că postmodernismul – artistic,
literar – poate fiinţa şi acolo unde societatea nu a pătruns
efectiv în ceea ce se numeşte „postmodernitate“. La fel cum,
de pildă, prin aculturaţie, romantismul, s-a putut manifesta –
cu, bineînţeles, particularităţi specifice – în literatura din
Ţările Române într-o epocă în care stadiul de dezvoltare
istorică al acestora era foarte diferit de cel în care se aflau
ţările în cultura cărora îşi găsise izvoarele romantismul, la
fel, în zilele noastre, poate exista postmodernism în
literatura română. Lucru, de altfel, evident, pus în lumină, în
chip convingător, după 1990, de exegeza de specialitate. În
general, în ultimii cincisprezece ani, raporturile culturii
române cu problematica postmodernismului s-au
„normalizat“, conceptul este nu numai acceptat, dar
cunoaşte chiar o „modă“ care nu pare câtuşi de puţin să fie
pe cale de dispariţie. Au apărut de-a lungul anilor importante
sinteze de critică, istorie şi teorie literară aplicată care au
identificat, investigat şi legitimat filonul postmodernist în
literatura română contemporană (volume ale unor Liviu
Petrescu, Gheorghe Perian, Mircea Cărtărescu, Mircea A.
Diaconu, Maria-Ana Tupan, Adrian Dinu Rachieru ş.a.), iar
comparatişti ori specialişti în literaturi străine (Dan
Grigorescu, Mihaela Constantinescu) au publicat pertinente
cercetări originale vizând p. şi manifestarea lui în culturile în
care s-a cristalizat. „Descoperit“, recunoscut şi consolidat în
spaţiul literar românesc, postmodernismul a dobândit o
conotaţie axiologică pozitivă: ceea ce este identificat drept
postmodern, în literatura română contemporană, este
considerat automat „bun“, valoros ori, în orice caz, admirabil
şi dezirabil, dată fiind „sincronicitatea“ – deşi relativ
întârziată – pe care o manifestă cu literatura americană. În
lupta literară, în confruntarea doctrinelor estetice
manifestată în publicistica şi exegeza militantă, amintita
conotaţie valorizantă a fost utilizată pentru susţinerea
supremaţiei valorice, pentru tranşarea unor rivalităţi de
prestigiu şi legitimitate, cu substrat „generaţionist“. S-a
acreditat, la nivelul percepţiei curente, ideea că, în literatura
română, postmodernismul este perfect echivalent cu
„optzecismul“, fiind manifest exclusiv în literatura
„generaţiei ’80“. Utilă, în primă instanţă şi în conversaţiile
private, echivalenţa „optzecism-postmodernism“ e de fapt
incorectă, grosier simplificatoare. Analize mai nuanţate –
datorate chiar unor reprezentanţi ai generaţiei respective de
scriitori (de pildă, Mircea Cărtărescu) – vin să precizeze
termenii chestiunii: nu toţi optzeciştii ar fi pe deplin şi în
egală măsură postmoderni, postmodernismul ar fi
reprezentat, în poezie, de câţiva dintre poeţii afirmaţi la
„Cenaclul de luni“ (alţi poeţi optzecişti remarcabili fiind
tributari altor orientări, de pildă neo-expresioniste), iar în
proza optzecistă – mai ales de roman (exemplul emblematic
fiind Femeia în roşu, de Micea Nedelciu, Adriana Babeţi şi
Mircea Mihăieş), în vreme ce proza scurtă optzecistă şi
experienţele prozastice „textualiste“ (calificate, acestea, ca
„tardo-moderniste“), n-ar aparţine propriu-zis
postmodernismului. Din rândul generaţiilor literare
anterioare mai apropiate de a lor, optzeciştii care şi-au
asumat postura de corifei ai postmodernismului – mai activi,
în acest sens, se arată a fi Mircea Cărtărescu, prozator şi
poet, dar şi autor al unui consistent studiu academic despre
Postmodernismul românesc (1999), şi Ion Bogdan Lefter,
care îşi asumă postura de critic de direcţie şi de ideolog al
postmodernismului optzecist – îi recunosc drept precursori
pe reprezentaţii „Şcolii de la Târgovişte“ (Mircea Horia
Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu) şi pe unii
mari poeţi – consideraţi a fi fost „subterani“ şi marginalizaţi –
contemporani cu epoca modernismului postbelic (Leonid
Dimov, Mircea Ivănescu), iar din epocile mai vechi îşi
identifică drept predecesori întru o întreagă constelaţie de
autori şi opere reprezentând „curiozităţi literare,
experimente, anticipări“ (M. Cărtărescu). Mircea Cărtărescu
identifică prefigurări „postmoderniste“ anterioare cu mult
modernismului, de exemplu în cronici rimate din secolul
XVIII, în Ţiganiada, în Neculce, Cantemir, Iordache Golescu,
Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, Anton Pann, Macedonski.
Reprezentanţii modernismului postbelic, activi în anii ’60-’80,
sunt, cu rare excepţii, contestaţi şi depreciaţi valoric, acuzaţi
de retardare estetică (dar şi de culpa de a fi cauţionat
implicit, prin pasivitate, regimul totalitar comunist, lăsându-
se „recuperaţi“ şi recunoscuţi drept valori „oficiale“ de către
acesta). Implicarea subiectivă a comentatorilor, viziunea
polemică (decurgând din lupta pentru „puterea literară“ şi
din jocurile de prestigiu în care s-a recurs la criteriul
apartenenţei la postmodernism) duc însă la simplificarea
partizană a unui „dosar“ prin excelenţă complicat. Deşi e
evident că „puţini autori şi puţine opere întregi sunt pur
postmoderne“ (M. Cărtărescu), susţinătorii
postmodernismului ideologic tind să afirme că
postmodernismul literar ar fi reprezentat plenar, integral şi
exclusiv de către o anumită fracţiune a generaţiei optzeciste
şi să ignoreze – cu excepţiile amintite – premize sau
anticipări postmoderniste depistabile în scrierile
antecesorilor şi contemporanilor lor modernişti. Dar încă în
susamintitul număr al „Caietelor critice“, Ştefan Stoenescu,
într-un studiu dens şi documentat, care viza cu precădere
circumscrierea modernismului şi a postmodernismului literar
occidental, semnala drept exemple de opere postmoderne
din literatura română contemporană poemul Ziua în care îl
înmormântează pe tata, de Constantin Abăluţă, şi romanul F,
de D. R. Popescu. Acelor exemple le-ar putea fi adăugate
altele, tot din operele unor pre-optzecişti, precum Marin
Sorescu sau oniricii D. Ţepeneag şi Vintilă Ivănceanu ş.a. În
Poetica postmodernismului, Liviu Petrescu face referiri nu
numai la proza optzecistă, ci şi, de pildă, la Galeria cu viţă
sălbatică, de Constantin Ţoiu, la romanele lui Paul
Georgescu, la Corn de vânătoare, de Al. Ivasiuc, şi chiar la
Huliganii, de Mircea Eliade, opere în care analistul
depistează, după caz, manifestarea uneia sau alteia din
trăsăturile care vor defini poetica postmodernismului.
Trebuie însă menţionat şi faptul că, deşi există serioase
argumente care să susţină existenţa efectivă a unei orientări
postmoderniste în literatura română contemporană –
ilustrată, cu strălucire, nu numai de unii dintre optzeciştii
„canonici“, ci şi de scriitori ceva mai tineri, afirmaţi după
1990, cum ar fi prozatorii Adrian Oţoiu şi Dan Perşa – , totuşi
scenariul întrucâtva triumfalist acreditat de exegeza
militantă a postmodernismului românesc în ipostaza lui de
ideologie literară partizan-militantă – linia Cărtărescu-Lefter –
nu se bucură de o acceptare unanimă. Contestările care s-au
formulat comportă, şi ele, un sistem de argumentaţie
convingător. Unul dintre cei mai energici contestatari ai unei
imagini considerată de el a fi inautentică, idilic-voluntaristă,
manipulată şi „confecţionată“, s-a arătat a fi – încă de la
începuturile dezbaterii – poetul şi eseistul Alexandru Muşina,
care – şi el, ca şi adversarii lui de opinii – este unul dintre
reprezentanţii marcanţi ai generaţiei ’80. Încă din 1986, într-
un text (Postmodernismul la porţile Orientului) pregătit
pentru amintitul număr al „Caietelor critice“ – şi, se pare,
refuzat sau omis de la publicare de redacţie, poate că dat
fiind caracterul lui net „în răspăr“ faţă de sensul general al
discuţiei – , Muşina îşi exprima scepticismul faţă de
posibilitatea de a se invoca un postmodernism românesc, în
condiţiile istorice date. Constatând „manifestarea – în
câmpul literelor române – a două fenomene, de anvergură
diferită“, şi anume: „apariţia unei remarcabile şi
«revoluţionare» (în plan literar) generaţii de scriitori
(generaţia ’80)“ şi „brusca «modă» a termenului
postmodernism, care e folosit în ultima vreme cu o vioiciune
demnă de o cauză mai bună, dar şi cu o lipsă de
discernământ (în unele cazuri) care nu poate să nu te pună
pe gânduri“, scriitorul opina că problemele asupra cărora
trebuia meditat erau: „ 1) cu ce sens este şi poate fi folosit în
literele noastre cuvântul postmodernism ? 2) este sau nu
este generaţia ’80 postmodernistă ? 3) cât de utilă şi
stimulatoare este, pentru înţelegerea literaturii
contemporane, pentru nivelul discuţiilor teoretice şi pentru
producerea literaturii înseşi, folosirea vocabulei
postmodernism ?“ Propriile-i răspunsuri la chestiunile
formulate erau marcate de rezervă şi scepticism. Trecând în
revistă utilizarea, de către diferiţi scriitori şi critici, în
intervenţii din epocă, a termenului „postmodernism“ aplicat
la literatura română, conchidea asupra impreciziei şi
confuziei vădite de accepţiunile diverse şi contradictorii:
„Sintetizând şi ordonând, postmodernist e Mircea Cărtărescu
(Mircea Cărtărescu), postmodernişti sunt poeţii «Cenaclului
de luni» (Florin Iaru), postmodernişti sunt «textualiştii»
(Cristian Livescu), postmodernişti sunt poeţii generaţiei ’80
(Ion Bogdan Lefter şi «red» din «Caiete critice»),
postmodernişti sunt toţi poeţii contemporani valoroşi, de la
Ion Gheorghe la Mircea Cărtărescu (Nicolae Manolescu)“.
Concluzie care îl îndemna să avanseze, swiftian, o „Modestă
propunere“ : „Logic, există următoarele posibilităţi: 1. să
renunţăm la termen; 2. să-l folosim cu sensul (sensurile) pe
care termenul îl (le) are în Occident, şi anume: a) curent din
proza ultimilor 20 de ani, mai ales cea anglo-saxonă (cu
autori ca Pynchon sau Barth); b) tipologie creatoare […]; c)
un anume moment cultural, ce urmează modernismului,
caracterizat printr-o anume epuizare a invenţiei, prin
sentimentul că tradiţia nu e sufocantă, prin eclectism şi
reluarea/sinteza (în cheie ironică şi parodică) a tuturor
formelor/manierelor anterioare. 3. să-l folosim pentru a
desemna fenomene specifice literaturii noastre
contemporane, ireductibile la modelele occidentale. Operaţie
care presupune o reconstrucţie a sensurilor, o reelaborare
teoretică a unui concept care are deja o altă «biografie» şi
un alt sens în Occident. Toate astea nu înainte să optăm
între următoarele puncte de plecare: postmodernismul
desemnează în spaţiul literar românesc: a) curent poetic
lansat în «Cenaclul de luni»; b) generaţie de creaţie
distinctă; c) un anume moment poetic, şi anume cel
postbelic, caracterizat printr-o «rescriere» în altă cheie a
modelelor (tipurilor) poeziei interbelice. […] d) nu în ultimul
rând, un anume mod de a face proza care consună cu cel al
lui Barth sau Pynchon. Aici chiar că pot spune liniştit că
Mircea Horia Simionescu e un postmodern […]. Cum sunt
postmoderni şi Paul Georgescu, Ştefan Agopian sau Ion
Groşan ( din Caravana cinematografică şi Şcoala ludică, dar
nu şi din Marea amărăciune) sau acelaşi, sub pseudonimul
Ars Amatoria, în seriale ca O sută de ani la Porţile Orientului.
Dar, şi aici e întrebarea, sunt oare Mircea Nedelciu,
Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, Sorin Preda, Viorel
Marineasa sau Daniel Vighi, şase dintre cei mai importanţi
prozatori tineri, postmodernişti ? Eu cred că nu[…]“. După o
pledoarie detaliată în favoarea scepticismului faţă de
utilizarea care i se dădea, la noi, în epocă, termenului p.,
Alexandru Muşina considera îndreptăţit să reafirme, între
altele, următoarele : „ – a susţine că întreaga poezie română
contemporană e postmodernistă e un generos şi frumos
sofism, care funcţionează compensator şi calmant (în plan
social-cultural) şi narcotizant (în plan estetic; […] – poeţii şi
prozatorii generaţiei ’80 nu sunt, în marea lor majoritate,
nişte postmodernişti,; ca să ne rezumăm la poeţi: în punctul
de plecare, chiar şi cei care pot fi cel mai uşor interpretaţi ca
postmodernişti (Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin
Iaru) sunt poeţi «calzi», participativi, angajaţi într-o /faţă de o
realitate socială şi umană extrem de acută, de «prezentă».
Scriitorii generaţiei ’80 participă, prin ce au mai bun, la un
proiect existenţial (şi, desigur, literar) care poate fi cel mai
bine «citit» ca un nou antropocentrism; există, cred- şi autori
(mai ales prozatori ca M. H. Simionescu sau Paul Georgescu,
dar şi un poet important, Mircea Ivănescu) ce pot fi analizaţi
fructuos prin «grila postmodernismului»; această «direcţie»
cuprinde, să observăm, autori în general maturi, care scriau
«postmodernist» cam în acelaşi timp cu occidentalii (un caz
de sincronism, poate – cine ştie ? – chiar «protocronism»,
asupra căruia trebuie meditat); – folosirea termenului se
impune, deci, dar numai cu accepţiunea pe care i-o dau
teoreticienii occidentali, fără a încerca să îl manipulăm şi,
mai ales, fără iluzii; – fără iluzii în sensul că folosirea unui
termen nou nu ne face neapărat mai inteligenţi sau mai
talentaţi, că literatura noastră nu devine mai valoroasă sau
mai «competitivă» pe plan universal dacă «avem şi noi
postmoderniştii noştri».“. Optzecist disident – faţă de vulgata
lefterianistă şi cărtăresciană privind postmodernismul literar
românesc – , Muşina şi-a susţinut consecvent poziţia critică
şi a susţinut necesitatea şi legitimitatea, în poezie a unui
„nou antropocentrism“, pe care l-a teoretizat. În anii
următori, îşi continuă critica îndârjită la adresa fetişizării
postmodernismului „instituţionalizat“, prin texte cu caracter
cvasi-pamfletar: Să-avem şi noi postmoderniştii noştri
(1989); Paradisul din tomberon (1994), în care opinează,
metaforizând grotesc, că, „o dată cu sfârşitul «războiului
rece», Estul a început să funcţioneze tacit ca un fel de
imensă haldă de gunoi, ca o «curte din spate»“, şi că „în
acest context, «postmodernişti» îşi pot permite să fie doar fiii
şefilor haldelor de gunoi şi slugile lor cultural-literare, foarte
fericite, ca orice mahalagiu cu ifose, că «avem şi noi
postmoderniştii noştri»“; Postmodernismul socialist (1999),
în care se pot citi pasaje ca: „«Pontifii» postmodernismului
românesc au, în apariţiile publice şi în textele lor, acea
combinaţie de trufie şi viclenie a şefului de trib din
Amazonia, care – primind în dar de la exploratori un
minicasetofon – şi-l atârnă de gât şi explică canibalilor lui că,
de aici înainte, el e Mesagerul Zeilor Albi“ etc., iar volumul
Postmodernismul românesc de Mircea Cărtărescu e calificat –
prin parafrazarea unei formule puse în circulaţie despre
Levantul – drept „capodopera postmodernismului socialist
(şi, normal, «piatra lui tombală» totodată)“. O critică la fel de
aspră, dar enunţată pe un ton academic, fără accente
pasionale, a fost formulată mai recent, la adresa p.
românesc oficializat şi ideologizat, de tânărul eseist Ciprian
Şiulea, într-un text cu titlu ironic – Postmodernismul
iluminist, în volumul Retori, simulacre, imposturi (2003) – , a
cărui „ţintă“ principală este activitatea de corifeu şi ideolog a
lui Ion Bogdan Lefter, examinată pornind de la volumul
acestuia Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii“ culturale,
2000, pe care comentatorul îl consideră a fi „un text mai
degrabă de propagandă decât de teorie“). Ciprian Şiulea
reaminteşte din capul locului faptul că „de aproape două
secole, românii creează mitologii naţionale, compensatorii,
care devin repede referinţe obligatorii în scrierea istoriei şi
pentru proiectele societăţii (sau pentru lipsa lor)“ şi identifică
în „p. românesc“ un astfel de mit compensatoriu, cel mai
recent dintre ele: „Mitul postmodernismului românesc
datează dinainte de 1989. El avea atunci şi o valoare
instrumentală în cadrul strategiei cultural-politice de
impunere a noilor generaţii şi de evitare a ingerinţelor
sistemului, dar, tocmai pentru a dovedi că funcţia lui nu
depinde neapărat de conjunctura politică şi culturală a
comunismului, adevărata maturitate a dobândit-o doar în
ultimii ani. În numele acestui mit legitimator, care dezminte
categoric retardarea noastră (nu numai culturală) s-au rostit
destule aberaţii, găsindu-se destui reprezentanţi români
(protocronişti, eventual) ai postmodernismului : Blaga şi
Noica, T. Mazilu şi D. R. Popescu, Nichita Stănescu şi Marin
Sorescu“. Identificând, pornind de la textele volumului lui Ion
Bogdan Lefter, teza principală a autorului – „există un
postmodernism românesc incontestabil, anticipat în anii ’60
şi definitiv instalat în anii ’80, care sincronizează, dar nu prin
imitaţie, cultura română cu cea occidentală.
Postmodernismul este rezultatul unei evoluţii organice a
culturii române şi, pe alt plan, al rezistenţei prin cultură şi al
unei bătălii canonice pe care această generaţie a purtat-o nu
doar în numele ei personal, ci şi în al întregii culturi române“
– , Ciprian Şiulea procedează la o critică amănunţită a ei,
contestând-o „din perspectiva adevărului, în sensul general
de confruntare cu realitatea“, nu pentru a o respinge în
numele unei alte versiuni, proprii, despre „postmodernismul
românesc“, ci preocupat mai ales să examineze „coerenţa
internă a demersului, pertinenţa acestui discurs în contextul
imediat al culturii române“. Reamintind trăsături definitorii
ale postmodernismului – „Postmodernismul înseamnă, pe
scurt, declinul transcendenţei, relativizarea valorii şi
conştientizarea caracterului de convenţie al reprezentărilor
noastre despre lume, despre noi înşine şi despre creaţiile
noastre, în particular, literare. Odată cu anunţata moarte a
lui Dumnezeu, moare şi omul ca fiinţă plenară (de unde
imposibilitatea unui nou umanism sau antropocentrism),
pentru că Dumnezeu nu a fost, de fapt, decât valoarea
transcendentă şi absolută, fundamentul pe care omul a putut
concepe unitatea existenţei, sensul ei şi al lui propriu.
Dispariţia transcendenţei aduce o doar temporară şi iluzorie
centralitate a omului; în fapt, el îl urmează imediat pe zeul
ucis, rămânând un simplu individ lipsit de o raţiune mai
înaltă decât cea personală, care poate oricând să alunece
spre absurd şi aberaţie (de unde şi angoasa ce serveşte de
contrapunct hedonismului postmodern). […] Un
postmodernism «autenticist» e o contradicţie în termeni, în
măsura în care a fi postmodern înseamnă (şi) a conştientiza
şi a accepta un număr maxim de convenţii, însă nu din
resemnare, ci […] prin asumarea totală a riscurilor şi
savurarea precarităţii condiţiei ca atare, prin integrarea
ludică şi ironică în mecanismul proliferării convenţiilor“ –
eseistul opinează că raportarea la acestea ar învedera
inadecvarea susţinerilor preopinentului: „Postmodernismul
românesc descris de Ion Bogdan Lefter este, în mod cel puţin
bizar, unul umanist, antropocentric şi realist. Autorul descrie
postmodernismul în termeni precum: «întoarcerea la real»,
«reumanizarea», «recâştigarea referenţialităţii textului», «un
patetism mai profund» şi «patetica angajare ontologică»,
întoarcerea la mesaj şi la figurativ. Bizareria vine în parte din
faptul că generaţia ’80, despre care se discută în principal, e
mult mai complexă decât această descriere ideologizantă,
dar mai ales din constatarea că trăsăturile respective nu
prea au mult de-a face cu postmodernismul. Un curent literar
(cultural) care este umanist, realist, autenticist etc. pur şi
simplu nu are cum să fie postmodern“. Trebuie precizat că
demersul critic al lui Ciprian Şiulea nu contestă posibilitatea
în sine a manifestării p. în literatura română, şi cu atât mai
puţin valoarea literaturii generaţiei ’80, ci vizează un anumit
mod de a transforma „p. românesc“ într-un mit compensator
triumfalist, prin nesocotirea spiritului critic, rămas – opinează
eseistul – într-o marginalizare categorică „faţă de
mainstream-ul mesianic, delirant propagandistic şi
«constructiv» cu orice preţ şi în orice condiţii“. Existenţa
unor asemenea controverse vădeşte faptul că fixarea
consensuală a identităţii, naturii, particularităţilor, amplorii şi
importanţei unui p. (literar şi cultural) românesc e departe
de a se fi produs: subiectul rămâne deschis, e foarte probabil
că dezbaterea va continua. Nu numai pe plan teoretic,
ideologic şi principial, dar şi la nivelul practicii literare
efective – şi a disputelor publicistice care o însoţesc –
postmodernismul aşa-zicând „canonizat“ al optzeciştilor e
supus unor provocări de natură să-i fragilizeze aparenta
preeminenţă. Postmodernismul literar nu rămâne monopolul
unei generaţii de creatori. Anumiţi autori afirmaţi în anii ’90
– Adrian Oţoiu, Daniel Bănulescu, Dan Perşa, Ioan Es. Pop ş.a
– pot apărea ca fiind „încă şi mai postmodernişti“ decât
optzeciştii, deşi aceştia le contestă importanţa şi
legitimitatea, considerându-i mai degrabă epigoni imperfecţi
sau retrograzi („Ca atmosferă artistică şi, câtă e, ca ideologie
literară, cei ce se intitulează nouăzecişti sunt cu un pas
înapoi faţă de anii ’80“, opinează Mircea Cărtărescu). Pe de
altă parte, după 1990, romanul postmodernist a fost ilustrat,
cu strălucire, nu numai de optzecişti (Cărtărescu,
Cuşnarencu) şi de nouăzecişti (D. Bănulescu, Oţoiu, Perşa), ci
şi de scriitori din generaţii mai vârstnice (Dumitru
Ţepeneag), iar unul dintre prozatorii români postmoderni cei
mai importanţi – nu numai romancier – s-a dovedit a fi Livius
Ciocârlie, care, prin vârstă, nu aparţine generaţiei ’80. Pe de
altă parte, perspectiva cumva „milenaristă“ în care unii
optzecişti afirmă şi susţin postmodernismul – considerându-l
ca ultimă şi de nedepăşit modalitate literară din istorie –,
subapreciindu-i atât pe pre-optzecişti, cât şi pe post-
optzecişti, consideraţi autori retrograzi, neinteresanţi şi
nelegitimi, reiteratori naivi de procedee şi viziuni
descalificate istoriceşte afiliaţi unor etape ori formule
anterioare postmodernismului, unor viziuni ori modalităţi de
creaţie iremediabil caduce (modernism „metafizic“,
autentism, orfism, minimalism, mizerabilism patetic, „nou
realism“, angajare etică şi socială etc.), stârnesc iritare şi
reacţii de ripostă. Unii dintre cei vizaţi contraatacă,
contestându-le optzeciştilor valoarea şi importanţa,
învinuindu-i de a fi livreşti, inautentici – confecţioneri
manierişti, plăsmuitori de „universuri de carton“ – şi
evazionişti, demisionari de la angajarea existenţială (din nou
valorizată, mai ales în rândul foarte tinerilor scriitori), şi, în
focul polemicii, procedează fie la contestarea
postmodernismului, fie la redefiniri pro domo, uneori
fanteziste şi discutabile, ale acestuia.

„Postmodernismul are (şi a avut întotdeauna) un sens

diferit pentru fiecare comentator în parte, la diverse niveluri
conceptuale, transformându-se dintr-un termen, printre
mulţi alţii, de critică literară, în anii ’50, într-o
conceptualizare globală în deceniul al 9-lea. Confuzia care a
rezultat din lărgirea spaţiului de manifestare şi persistă încă
e, totuşi, pentru mulţi cercetători, tonică: tocmai pentru că
nimic nu pare încheiat, clasat şi consacrat.“
DAN GRIGORESCU

„În literatura română, chiar şi în condiţiile nefavorabile

ale lumii comuniste, literatura română a luptat pentru
legitimitate şi, după o experienţă underground de
literatură alternativă, s-a impus, către 1980, ca literatura
normală a vremii, destul de permisivă teoretic ca să
înglobeze – alterându-le însă definitiv semnificaţia
ideologică, pentru că postmodernismul nu este un eclectism
– toate experienţele artistice ale modernităţii şi, in
extremis, ale literaturii clasice de asemenea. Prin aceasta,
sensul însuşi al culturii şi literaturii ca progresii
paradigmatice s-a modificat profund către un concept
extensiv, de simultaneitate şi coplanaritate. Prin conceptul
postmodern literatura română s-a re-sincronizat cu pulsul
spiritual al lumii occidentale, democratice şi liberale, id est
al lumii civilizate. “
MIRCEA CĂRTĂRESCU
REPERE CRITICE: Postmodernismul, „Caiete critice“, 1986, 1-
2; Radu Enescu, Despre postmodernism. După sau dincolo ? ,
F, 1988, 1; Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei
’80, Piteşti, 1993; Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii,
Nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă, traducere
Ştefania Mincu, postfaţă Marin Mincu. Constanţa, 1993;
Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în
texte teoretice, [antologie,] f.l. [Piteşti ?], 1994; Matei
Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, traducere de Tatiana
Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, postfaţă de Mircea Martin,
Bucureşti, 1995, pp. 221-259; Le postmodernisme dans la
culture roumaine; „Euresis“, 1995, 1-2; Monica Spiridon,
Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, 1996, pp. 93-169;
Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti,
1996; Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, ediţia a II-
a, Piteşti, 1998; Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter,
Gheorghe Crăciun, Experimentul literar românesc postbelic,
Piteşti, 1998; Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc,
postfaţă de Paul Cornea, Bucureşti, 1999; Adrian Dinu
Rachieru, Elitism şi postmodernism. Postmodernismul
românesc şi circulaţia elitelor, Iaşi, 1999; Mihaela
Constantinescu, Forme în mişcare. Postmodernismul,
Bucureşti, 1999; Dan Grigorescu, Romanul american al
secolului XX, Bucureşti 1999, pp. 262-335; Ion Bogdan
Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii“ culturale,
Piteşti, 2000; Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră. Proza
generaţiei ’80, Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj-Napoca, 2000;
Dan Grigorescu, Jocul cu oglinzile. Însemnări despre
literatura şi arta postmodernă. Bucureşti, 2001; Mihaela
Constantinescu, Post/postmodernismul, cultura
divertismentului, Bucureşti, 2001; Alexandru Muşina,
Sinapse, Braşov, 2001, 61-66, 99-128, 183-220; Florin
Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Constanţa,
2002, 213-321; Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului,
traducere de Dan Popescu, Bucureşti, 2002; Mircea A.
Diaconu, Poezia postmodernă, Bucureşti, 2002; Maria-Ana
Tupan, Discursul postmodern, Bucureşti, 2002; Marian Victor
Buciu, Panorama literaturii române în secolul XX. I. Poezia,
Craiova, 2003, pp. 56-219; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre,
imposturi. Cultură şi ideologii în România, Bucureşti, 2003,
pp. 185-218.

Nicolae Bârna