Estetica, anul II

Schimbarea paradigmelor culturale

Metamodernismul

Student: Cașciuc Vadim,

ITA, An. II, sem. II

Estetica, anul II

În lucrarea de față mi-am propus să caut premisele care duc la shimbarea

paradigmelor culturale și dacă putem vorbi despre o înlocuire a postmodernismului
cu un concept, relativ nou, metamodernismul. Această cercetare presupune o
retrospectivă asupra premiselor care au dus la apariția modernismului și a
postmodernismului.
În ultimii ani se poate urmări o sporire a numărului de articole, care au un
caracter mai degrabă populist decât academic, cu titluri provocatoare precum:
”Moartea postmodernismului” sau ”Epoca postmodernă s-a încheiat”. Multe dintre
aceste articole au scopul de a familiariza publicul cu un concept relativ nou, sub
numele de metamodernism, care se crede a fi succesorul cronologic al
postmodernismului. Cu toate că încă de la sfârșitul secolului XX au început să
apară forme noi de modernism precum: Hipermodernismul, Automodernismul sau
Digimodernismul, acestea nu au prins rădăcini în societate sau măcar în mediile
academice pentru mult timp. Însă, noua formă de post postmodernism denumită
metamodernism pare a fi capabilă de a depăși celelalte forme prin repetatele
mențiuni din blogosferă, și chiar de a prinde rădăcini. Înainte de a trece la analiza
metamodernismului și la ipoteza înlocuirii postmodernismului, voi cerceta
premisele apariției altor paradigme culturale de până acum.

Paradigmele culturale
Paradigma culturală poate fi definită ca starea unei anumite culturi, care include
o anumită poziție filosofică care exprimă cultura de masă a unei anumite epoci.
Acest concept reflectă fenomene structural similare în viața și cultura publică
mondială și caracterizează un set de stiluri în artă. Pe parcursul istoriei omenirii,
aceste paradigme s-au schimbat datorită anumitor premise.
Pentru a răspunde la întrebarea dacă putem vorbi astăzi despre o schimbare
paradigmală, asemenea celor din trecut, voi evidenția acele premise care au făcut
posibile trecerile de la premodernism la modernism și de la modernism la
postmodernism.
Premodernismul și universul acestuia, al tradiției, se bazează pe ideea epocii de
aur, adică pe ideea a unui timp din trecut când zeii au trăit printre noi și când nu era
despărțituri îintre trecut, prezent și viitor, când nu exista moarte și când totul era
Estetica, anul II

ideal. Astfel, cu cât mai tare ne îndepărtăm de acel timp, cu cât mai departe ne
aflăm de această epocă de aur ipotetică, cu atât mai mult totul se agravează.
Așteptarea neliniștită a zilei de mâine, a judecății finale și credința într-o catastrofă
cosmologică care se va întâmpla. Cu alte cuvinte - credința că mâine va fi mai rău
ca astăzi predomina în premodernism.
Tranziția de la pre-modern la modern se datorează faptului că ceva s-a schimbat nu
doar la nivel cultural, dar au început să apară noi forme și moduri de interpretare a
lumii în general. Aproximativ vorbind, providențialismul ca sistem de descriere și
sistem de interpretare a proceselor care au loc în univers și-a pierdut monopolul de
a fi singurul sistem descriptiv. A apărut și s-a dezvoltat filosofia naturală, apoi au
apărut tot felul de teorii evoluționiste, apoi aceste teorii din biologie au fost
extrapolate societății umane, adică tot felul de concepte progresiste au început să
apară în sociologie, în știința politică și, astfel, a schimbat și cultura. Adică
schimbările au avut loc pe toate fronturile, și în toate sferele vieții. Paradigma
modernismul se deosebește în mod fundamental de paradigma premodernismului
prin faptul că modernismul, prin știință și tehnologii spune că mâine oamenii vor
trăi mai bine ca astăzi. Teoria evoluționistă a lui Charles Darwin a fost un moment
cheie în trecerea la noua paradigmă, pentru că aceasta nu mai lasă loc credinței în
epoca de aur și în strămoșii ideali și înțelepți din trecut, deoarece a existat o
evoluție biologică și aceștia erau chiar mai primitivi ca noi.
Pentru omul premodern – sensul vieții îl reprezintă contopirea cu sacralitatea și
credința că mâine va fi mai rău ca astăzi, iar pentru omul modern este încrederea că
mâine va fi mai bine ca astăzi datorită progresului științific.
Când în contextul civilizației europene s-a efectuat tranziția de la modernitate la
postmodernitate, punctul de plecare și cel mai important eveniment care a
influențat mințile intelectualilor, scriitorilor, filozofilor - a fost anul 1914, adică
începutul primului războiului mondial, când umanitatea și-a dat seama că știința
poate fi folosită nu numai în beneficiul oamenilor, ci și în detriment. Adică,
datorită științei, este posibilă construirea mașinilor moderne care să distrugă mai
eficient oameni (tancuri, mitraliere, arme cu gaz etc.). Tocmai acest lucru a produs
o influență majoră asupra gânditorilor de atunci. Când modernismul a fost înlocuit
de postmodernism, dintr-o parte dispare credința că mâine va fi mai bine ca astăzi,
și pe de altă parte, credința în epoca de aur tot lipsește. Cu alte cuvinte,
postmodernitatea este caracterizată de o deznădejde, un fel de depresie culturală.
Instrumentul principal care îl are postmodernismul este deconstrucția acelor idei
Estetica, anul II

care au fost elaborate până acuma. Acesta operează prin ironie, post-ironie,
ridiculizare, desacralizare a ceea ce deja a fost inventat.
Anume schimbările serioase și pe scară largă la nivelul civilizațiilor întregi duc
la o schimbare a paradigmelor culturale. Cu alte cuvinte, ar trebui să apară unele
contribuții majore care schimbă complet viziunea asupra lumii, atitudinea
oamenilor asupra realității, asupra celor din jur, asupra lor însăși, și a întrebării
despre sensul vieții.

Metamodernismul
Termenul „metamodernism” apărut în anii ’70 și a fost folosit de critici în
filozofie și în teoria politică și socială, dar ca paradigmă culturală nu a primit o
atenție semnificativă până când teoreticienii olandezi ai culturii Timotheus
Vermeulen și Robin van den Acker au descris-o în articolul „Notes on
metamodernism ”publicat în revista Journal of Aesthetics and Culture în 2010.
Vermeulen și Akker susțin că schimbările climatice, criza financiară, instabilitatea
politică și revoluția digitală au stimulat declinul postmodernismului și au declanșat
apariția unei „structuri a sentimentului”, pe care o numesc metamodernism.
Metamodernismul nu este doar o declarație a sfârșitului dominării epocii
postmoderne, ci și un sentiment de oscilație între „dorința modernistă de sens și
îndoială postmodernă în sensul tuturor acestor lucruri”.
În introducere, autorii dau două definiții ale metamodernismului. Potrivit primului,
acesta este un discurs în care artiștii resping mijloacele de expresie post-moderne
în favoarea celor metamoderne. A doua definiție sugerează că metamodernismul
este o structură emergentă a senzațiilor.
Ontologic, metamodernismul se clatină între modernism și postmodernism.
Oscilează între entuziasmul modernismului și al ironiei postmoderne, între
speranță și melancolie, între naivitate și conștientizare, empatie și apatie, unitate și
multitudine, integralitate și divizare, claritate și ambiguitate. Este important, totuși,
să nu considerăm această clătinare drept echilibrare, dimpotrivă, este mai mult ca
un pendul, care fluctuează între 2, 3, 5, 10, cu nenumărate poziții diferite. Ori de
câte ori entuziasmul metamodernismului se îndreaptă spre fanatismul modernist,
gravitatea o trage înapoi la ridiculizarea postmodernistă ; în clipa în care batjocura
se varsă în apatie, gravitația îl trage înapoi în entuziasm.
Estetica, anul II

Pentru a înțelege această oscilație, care este atât de importantă pentru

metamodernism, este necesar să înțelegem pe deplin prefixul meta. În
metamodernism, „meta” înseamnă nu numai auto-reflecție și schimbarea poziției;
ea se referă în aceeași măsură și la metaxia platonică (eng.: metaxy). Prin metaxie,
Platon a însemnat o oscilație între două stări: de exemplu, în mitul lui Hercule,
metaxia se referă la capcana tragică între lumea zeilor și lumea oamenilor, care în
sine, nu este o parte din nici una dintre ele. „Meta” înseamnă schimbarea cu și între
viitor, prezent și trecut, aici și acolo și în altă parte; cu și între idealuri, viziuni
despre lume și atitudini. Metamodernismul este compus din dublul mesaj al unei
dorințe de sens modernist și o îndoială postmodernistă în sensul tuturor acestor
lucruri. Cu toate acestea, nu trebuie confundate tensiunea oscilatoare (ambele-
niciuna) cu ”purgatoriul” postmodernității (nici-nici). Desigur, atât
metamodernismul, cât și postmodernismul se transformă în pluralism, ridicol și
deconstrucție pentru a contracara fanatismul modernist. Teoreticienii
metamoderniști spun că pluralismul și ridiculizarea sunt folosite pentru a depăși
speranțele moderniste, în timp ce în postmodernism sunt folosite pentru a le
abandona complet. Aceștia declară că ironia postmodernă devine inutilă atunci
când este nevoie de o alternativă la ipocrizia pe care aceasta o expune.
Criticul de artă american, Jerry Salz, observă, de asemenea, manifestările unui alt
tip de senzualitate care oscilează între credințe, presupuneri și atitudini: ” Recent,
în afișele muzeelor și galeriei, observ o nouă abordare a creării de lucrări. Această
abordare mi-a atras mai întâi atenția în „Mai tânăr decât Isus” în New Museum
anul trecut, apoi a apărut la Bienala Whitney și acum văd că înflorește și dă roade
la MoMA. ... Cu această atitudine: „Știu că munca pe care o creez poate părea o
prostie, chiar moronică sau că s-a mai făcut deja, dar asta nu înseamnă că nu este
serioasă”. Dintr-o dată, acești tineri neînfricați, artiști, toți cunoscuți și conștienți
de artă, încep să nu vadă diferența dintre seriozitate și înstrăinare ca fiind
artificială; încep să-și dea seama că pot fi sinceri și batjocoritori în același timp și
încep să creeze lucrări din această stare de conștiință complexă, compusă.”
Lucrările metamoderniste transmit entuziasm împreună cu batjocura. Se joacă cu
speranță și melancolie, se leagă între conștientizare și inocență, empatie și apatie,
integralitate și despicare, claritate și ambiguitate ... în căutarea adevărului, dar nu
așteaptă să-l găsească.
Estetica, anul II

Depășirea postmodernismului
Personal, nu sunt de părerea că postmodernismul a murit, și nici că
metamodernismul îi ia locul. După părerea mea, schimbările aduse de o nouă
paradigmă culturală trebuie să fie mult mai semnificative și mai radicale. În opinia
mea, metamodernul, sau o altă formă de post post-modern vine după regândirea
sensului vieții, adică va exista o respingere a ideii de sens, iar viața va fi percepută
ca „aici și acum”. Diferența dintre subiecții umani în diferite paradigme culturale,
este diferența bazată pe răspunsul la întrebarea despre sensul vieții. Dacă
premodernismul și modernismul propuneau un sens al vieții, fie în credința în
dumnezeu sau progresul tehnologic, iar postmodernismul deconstruia acele
sensuri, unei noi paradigmi culturale îi rămâne doar să renunțe complet la căutarea
acelui sens și chiar și la necesitatea de a răspunde la asemenea întrebări ca ”care
este sensul vieții?”. Desigur, putem spune că mulți oameni deja trăiesc așa, fără
nevoia de a-și da asemenea întrebări, dar nu vorbim doar despre viziunea despre
lume, ci și despre paradigma culturală, iar cultura este o combinație de idei despre
frumusețe și este, de asemenea, o colecție de anumite obiecte de artă care au o
formă concretă.
Un alt argument slab al unor teoreticieni ai metamodernismului, din punctul meu
de veredre, este acela că postmodernismul se ocupă de o deconstrucție (critică,
ironizează, ridiculizează), fără de a propune ceva în loc, în timp ce
metamodernismul poate oferi ceva nou. Nu mi se pare acesta de a fi un argument
bun, din cauza că cuvântul deconstrucție, nu este un sinonim al cuvântului
distrucție. Deconstrucția este distrucția cu scopul de a reconstrui, de a face ceva
nou din cele vechi.
Trecerea de la o paradigmă la alta este legată de faptul că nu numai la nivelul
culturii se schimbă ceva, dar apar și noi moduri și forme de interpretare a lumii în
general. După părerea mea, metamodernismul propus de Vermeulen și Akker nu
este suficient de a produce asemenea schimbări radicale. Acele tendințe pe care
lutorii le numesc metamoderniste, există și în în postmodernismul „clasic”, deci
discuția despre metamodern este doar un manifest în interiorul postmodernului, o
mică narațiune. De fapt, a fost doar inventat un cuvânt pentru a denota unele
tendințe noi din arta contemporană, care nu se potrivește criteriilor
postmodernismului.

Concluzii
Estetica, anul II

Rezumând, pe tot parcursul istoriei omenirii, înlocuirea undei paradigme

culturale cu alta s-au produs prin anumite schimbări mai treptate s-au mai radicale
pe toate planurile și sferele vieții. Diferențele dintre ele sunt fundamentale si se pot
observa doar în retrospectivă. Este imposibil să prezicem cum vor gândi oamenii
viitorului. Orice presupunere implică sistemul de valori al celui care o face și
paradigma în care acesta se află. Eu sunt un produs al timpului meu și orice profeții
se vor afla, de asemenea în cadrul paradigmei în care mă aflu.

Bibliografie
Anthony Giddens,”The consequences of modernity”, Standford University Press, 1990
Eve, Martin Paul, "Thomas Pynchon, David Foster Wallace and the Problems of
Metamodernism", Journal of 21st-century Writings, Vol 1, 2012
Noah Bunnell, «Oscillating from a Distance: A Study of Metamodernism In Theory and
Practice», Undergraduate Journal of Humanistic Studies, Vol 1, 2015
Turner Luke, ”Metamodernism: A Brief Introduction”, berfrois.com, 2015, 10 ianuarie,
https:/www.berfrois.com/2015/01/everything-always-wanted-know-metamodernism/ (accesat pe
data de 4 iunie, 2020)
Ihab Hassan,”The Postmodern Turn: Essays in Postmodern Theory and Culture”, Columbus,
Ohio State University Press, 1987
Vermeulen Timotheus & Robin van den Akker ”Notes on metamodernism”, Journal of
Aesthetics & Culture, 2:1, 2010.