Cartea „Viața cotidiană ca spectacol” a fost scrisă de sociologul Erving Goffman în a

doua jumătate a secolului al XX-lea, în perioada de triumf a funcţionalismului lui Tarcott

Parsons, ca urmare a hotărârii de a se desprinde de influențele vremii si de a observa atent
importanța individualității ca actor, prinsă în cadrul vieții sociale cotidiene.

În opera sa, Erving Goffman explică întregul proces de efectuare a rolurilor sociale de
către indivizi, posibile probleme și chiar soluții, prin ideea de dramaturgie. Prin aceasta se
înțelege că lumea este reprezentată asemenea unui teatru, unde orice interacțiune reprezintă
un rol, iar modul de comportare din regiunile ascunse pregătește viitorul rol și este de
asemenea locul unde este adus rezultatul rolului, utilizând concepte specifice.

Structurată pe șapte capitole, scrierea prezintă un punct de vedere asupra modulurilor

în care sinele individual se prezintă în viaţa cotidiană: Performările, Echipele, Regiuni și
comportamente regionale, Roluri discrepante, Comunicarea neadecvată personajului, Arta
gestionării impresiei, Concluzie.

Primul capitol realizează o scurtă prezentare a ceea ce presupune asumarea unui rol
social. În orice interacțiune, performerul este implicat total în propriul act, putând să ghideze
impresiile publicului spre un scop personal, sau către bine celor care îl urmăresc. Un prin
concept introdus este acel de „performare”, definit ca activitatea desfășurată în fața unui
grup, având o influență asupra acestuia, urmat de cel de „fațadă”, prin care se referă la
înțelegerea performării de privitori, alcătuită din înfățișare (informează despre statusul social)
și atitudine (rolul interactiv jucat de performer). Coerența dintre cele două stimulează atenția
și interesul privitorilor.

În capitolul doi, Erving Goffman definește echipa și aduce în prim-plan elementele

necesare unei performări colective eficiente, considerând „echipă performatoare” grupul de
indivizi care cooperază, având un scop comun. Dezorganizarea dintre membrii grupului
discreditează realitatea susținută, motiv pentru care autorul consideră indispensabilă
unanimitatea. În cazul unei greșeli a unui membru, ceilalți trebuie să-si reprime dorința
imediată de mustrare în fața privitorilor. Pentru regizarea și controlarea acțiunii dramatice, dar
și pentru aducerea pe linia de plutire a unui membru, este indicat să existe un membru căruia
să-i revină aceste sarcini.

Capitolul trei analizază scena perfomărilor sociale și elementele sale. Orice performare
aduce după sine două tipuri de regiuni – cea expusă, unde faptele sunt accentuate și cea
ascunsă, unde faptele sunt suprimate și în care are loc o pregatire minutioasă pentru ca o dată
ajuns in zona expusă, performerul să-ți poată juca rolul social eficient. Linia de despărțire a
regiunilor ascunse de cele expuse se poate identifica oriunde în societate, susține Goffman –
într-un restaurant unde bucătăria este separată de sala unde sunt serviți clienții; într-o casă
unde dormitorul și bucătăria nu au accesul destinat. Deși caracterul acestor regiuni este
adesea clar prestabilit, pot exista momente în care se pot schimba, sau îndeplini simultan
funcția de regiunea ascunsă, dar și expusă. O a treia regiune importantă a performărilor este
cea exterioară, al carei rol este de a despărți de lumea socială cele două regiuni deja amintite.

Performarea unui rol într-o manieră similară în față a două publicuri diferite nu este
eficientă. Modalitatea cea mai bună pentru a le capta îndelungat atenția este de a induce ideea
că fiecare dintre acestea privește o perfomare diferita și inedită. Cu toate acestea, în situațiile
de criză când publicurile nu mai pot fi ținute separate, iar unul din ele își face făcută prezența
neașteptat, performerii pot aborda o atitudine prin care să mimeze un moment de culise cu
publicul deja prezent, dacă el acceptă sau poate primi celalalt public dându-i senzația că ar fi
trebuit să fie deja acolo.

Ca urmare a formalizării dintre membrii echipei, își pot face apariția unor tipuri de
secrete care pot pune în pericol performarea sau o pot face eficientă (capitolul IV):
“secretele întunecate” (de regulă sunt opuse imaginii pe care echipa dorește să o prezinte, ele
nefiind mărturisite nici măcar în interiorul acesteia), „secretele strategige” (contribuie
la performarea eficientă, dar în același timp pot fi și întunecate), „secretele interne”
(cele neîmpărtășite de întregul grup, făcându-i pe aceia care nu dețin informația să
se simtă excluși), „secretele ]ncreditate” (obligă posesorul să
le păstreze având motiv relația pe care o are cu echipa).
În afara membrilor grupului, își pot face apariția în performare și alte
persoane adoptând o înfățișare falsă, un rol discrepant. Goffman amintește cele mai
importante roluri pe care le pot adopta: informatorul, ce simulează faptul că
se alătură echipei, având că scop strângerea de informație despre aceasta, complicele,
simulează apartenența la grup, dar are doar o relație de complicitate cu acesta,
mediatorul/intermediarul, deține informații despre două părți diferite, și lasă impresia acestora
că nu le va vinde, și chiar că îi este mai loial decât celeilalte. Nu un ultim rol precizat este cel
al non-persoanei, care nu joacă un rol nici de performator și nici de public, cum ar fi cel de
servitor a cărui prezența este tratata că și cum nu ar exista.
 E. Goffman aminteşte şi de alte roluri discrepante care apartin unor persone ce nu fac
parte din perfomare, dar care dețin informații importante despre aceasta: „specialiștii de
seriviciu”, a căror sarcină este de a construi și întreține un spectacol pe care clienții lor îl dau
în fața altor oameni; „confidentul”, căruia performerul i se destăinuie despre impresiile
desprei rolul social; „colegul”, persoana care oferă informații performerului despre
evenimente la care nu a asistat.
În cadrul oricărui tip de performare există riscul de a crea o comunicare incompatibilă
cu rolul social jucat (capitolul V). Prin prisma acestui fapt, apar anumite tipuri de comunicare
în care informația transmisă nu rezonează cu imaginea care se doreşte creată. „Tratarea
celui absent” este tipul de comunicare ce apare în regiunea din spate, când performerii cei
mai apreciați din timpul efectuării rolului pot fi ridiculizați și transformați într-o sursă de
amuzament. „Conversația de scenă” este cea care se concetrează pe viața de șcenă, pe
probleme care țin de perfomare și pe caracteristicile publicului, în timp ce „complicitatea”
reprezintă gestionarea unor situații aşteptate sau nu, prin gesturi și acțiuni care să nu iasă din
tiparele imaginii ce se dorește a fi afișată.
În orice performare sunt inevitabile evenimentele care destabilizează, făcând „să-i pice
fața” publicului, de tipul incidentelor involuntare, intruziunilor inoportune sau a șcenelor
determinate de pătrunderea neașteptată. Cu toate acestea, există practici defensive care ar
putea salva orice moment stânjenitor. Loialitatea dramaturgică în privința performării
colective face ca membrii să nu dezvăluie secrete despre echipă în fața publicului.
Solidaritatea de grup, perpetuarea imaginii unui public inuman care să determine imunitate
emoţională şi morală, schimbarea periodică a audienţelor. Totodată, grupurile trebuie să aibă
în vedere și practicile de protecție. Regiunile ascunse pot fi și ele expuse controlat,
informându-i pe intruși despre zona unde vor avea acces, acțune prin care se vor evita
intruziunile inoportune, iar inducerea ideii publicului că performerul este începător, având o
predispoziție mai mare spre a greși, îl poate determina să-și suprime dorinţa de a-i crea
dificultăți.
Inteția autorului de a explica prezentarea sinelui individual în performarea colectivă în
urma unei analize asemănătoare celei făcute de regizor asupra unui şcenariu s-a materializat,
indicând tipuri de roluri și necesitatea existenței lor, oferind exemple clare, plauzibile şi
ilustrând faţete pozitive şi negative.
Abordare dramaturgică prin care Ervin Goffman explică efectuarea și dinamica
rolurilor sociale își poate găsi aplicabilitate într-un studiu sociologic. Analizare regiunilor
ascunse, expuse și a liniilor care le despart, pot aduce în lumină motive care conduc
desfășurarea acestuia sau în ce măsură există o coerența între atitudine și înfățișare, precum și
granițele pe care indivizii le stabilesc pentru limitarea observării performării lor.

În cadrul relațiilor din interiorul grupului este posibil să se identifice toate tipurile de
secrete prezentate – de la cele strategice care stabilesc traictoria performării, la cele
încredințate care dezvăluite zdruncină relația cu echipa. Studiindu-le, se pot evidenția
pattern-uri strategice, moduri de împărțire a sarcinilor și chiar în ce fel anumite informații
necunoscute de întregul grup îi pot crea disfuncționalități.
Concentrându-ne atenția pe modalitățile de gestionare a situațiilor de criză, cum ar fi
performarea neadecvată a unui membru sau apariția neplanificată a unui alt public, poate fi
evidenţiată unanimitatea grupului prin suprimarea tendinței de tragere la răspundere a celui ce
greșește sau buna planificare a performării, respectiv conversația de șcenă și complicitatea.

Rolurile discrepante, pot releva implicarea, îndeplinirea îndatoririlor membrilor care

au funcții lideri ai grupului, ori care prezintă un potențial de alăturare deplină acestuia.
Semnalarea rolului informator sau non-persoană poate reliefa posibile efecte negative
viitoare, sau motive pentru care unii performeri dețin atribuții minimalizate.
Expunerea controlată a regiunilor ascunse ca și practică de protecție, dar și inducerea
ideii de începător într-o performare a unui rol social ar putea constitui subiectul unor
experimente, pentru a vedea dacă publicul își poate modifica semnificativ atitudinea în
contextul deținerii unor informații de detaliu despre performeri.
Abordarea dramaturgică, aşa cum susţine autorul în finalul cărţii, poate fi o a cincea
perspectivă prin care poate fi analizată o instituţie socială, alături de cea tehnică, structurală,
culturală, fiind un ultim demers de ordonare, constând în descrierea tehnicilor de gestionare a
impresiei, a problemelor în acest sens, a indentităţii şi relaţiilor din instituţie, spre a restabili
sau consolida drumul bună funcţionare.
Viziunea dramaturgică a rolurilor sociale poate fi eficace într-un studiu sociologic în
analiza oricărui tip de rol social, ceea ce autorul dovedeşte prin exemplele date. În contextul
instituţiilor, poate fi clarifica manifestarea disfuncționalităților, ca efect a factorilor interni
(neplanificarea corespunzătoare, performarea necorespunzătoare cu rolul, unanimitatea
grupului, lipsa de solidaritate) sau externi (apariția neașteptată a unui public sau a incidentelor
involuntare). Conceptele preluate din domeniul dramaturgiei reflectă caracteristici
internalizate de actorii sociali involuntar și cărora nu le acordă o importanță semnificativă, dar
care alcătuiesc schemă de ghidare indispensabilă a manifestării rolurilor sociale.