7.

Dramaturgia Socială (Goffman)

„Viața cotidiană ca spectacol” – REZUMAT

Erving Goffman a fost un sociolog si scriitor American, nascut in anul 1922 in Canada. Acesta isi obtine
masteratul in discipline umaniste la Universitatea din Chicago in anul 1949, iar doctoratul, in 1953.

Una dintre cele mai cunoscute opera ale lui Goffman este “viata cotidiana ca spectacol”, prin
intermediul acestea carti, Goffman elaboreaza viziunea dramaturgica in interactiunea umana. El
sugereaza ca viata este similara unui teatru, ilustrand importanta actiunii umane.

Capitolul I: Performările

Goffman relevă în aceste capitole legătura pe care o are dramaturgia în interacțiunea umană. În

introducere sunt discutate concepte de legătură precum acțiunea indiviziilor de a explica ceva

pentru ca observatorii sa poată fii impresionați, iar ulterior expresivitatea individului se bazează

pe interacțiunea simbolica. În viziunea lui Goffman, viața este ca un teatru, in care indivizii

trăiesc prin interferențe si care acționează într-un anume fel sau stil, pentru a oferi celorlalți

puterea de interpretare a unei impresii ce le provoacă mai departe reacția de care individul are

nevoie ca validare a scopului acțiunii sale.

Pe lângă validare, fiecare individ își ascunde dorințele proprii, mascând existența acestora cu

afirmații pe care societatea le livrează ca fiind valori general valabile pentru toate componentele

sociale cu care interacționăm, ceea ce determină individul fie conștient de existența

conceptului de consens, ca metodă de evitare a unui conflict.

Arta dramatică tinde să se regăsească în viața socială prin interacțiune si prin performare. În timp

ce prin interacțiune are loc „întâlnirea dintre indivizi”, prin performare are loc activitatea socială

a unui individ în influențarea celuilalt participant. Așadar, prin introducerea conceptului de

performare, Goffman ne lansează in înțelegerea subiectului cărții sale. Pe parcurs discuta despre

relația dintre performare si scena, relație ce este consolidata de diverse elemente precum un

cadru, actor, înfățișarea si aparența acestuia si observatori sau public. Totuși, Goffman ne

atenționează in legătură cu posibilitatea ca intre performare si intre costumarea pe care si-o

însușește individul sa nu existe o potrivire, deoarece deține o gama limitata de echipamente-

semnal.

În continuare, autorul discuta despre modul in care noi ca indivizi socializam prin intermediul

performărilor si falsitatea pe care ne-o însușim o dată cu masca pe care o folosim ca sa apărem in

fata societății, încercând sa convingem publicul ca suntem la fel ca ei, sau cel puțin mai presus.

Astfel, apar tehnicile de transformare a performantelor in spectacol. Mai întâi are loc

interacțiunea, unde mereu prima impresie contează, apoi are loc performanta in sine, unde

individul aflat pe scena sociala își expune rezultatul final, determinând publicul sa judece doar

ceea ce vede, fără sa știe ce se ascunde in spatele acestui rezultat sau care a fost procesul prin

care individul a ajuns la un rezultat atât de bine finisat, pe care a putut sa-l performeze fără

greșeală sau cu foarte mici si irelevante greșeli, poate ca a făcut ceva rău, ilegal sau mai puțin

moral ca sa poată ajunge la un rezultat așa apreciat de către societate. Aici putem discuta despre

idealizare, care poate sa fie, după cum bine subliniază autorul, una pozitivă sau una negativă, dar

desigur apare si conceptul de discrepanță intre realitatea de ansamblu si aparențe.

De asemenea, performerii tind de obicei sa considere ce au un motiv întemeiat si ca sunt cei mai

potrivit pentru rolul pe care îl dețin, ca doar ei pot aduce satisfacerea publicului care

interacționează cu performanta prestata de ei. Goffman atenționează și cu privire la greșelile pe

care le fac performerii, mai exact, pierderea controlului expresiv. Acestea pot provoca publicului

o lipsă de încredere in performanta pe care individul încearcă sa o expună, de aceea Goffman

spune că „coerența expresivă cerută în performări subliniază o discrepanță crucială între eul

nostru uman și cel socializat”, reprezentând a doua tehnică și anume menținerea controlului

expresiv.

Denaturarea este o alta tehnica prin care performerul reușește sa facă publicul sa accepte diverse

aluzii pe care le expune acesta. Astfel, a spune o minciuna sau a omite detalii si amănunte cu

privire la un subiect fac ca performarea sa facă o discrepanță între aparențele cultivate si

realitate.

Majoritatea performerilor încearcă sa își ascundă inhibițiile fata de public, atunci când aceștia se

afla pe scena. Mascarea acestor inhibiții se efectuează prin restricții asupra contactului efectiv cu
publicul, păstrarea distantei sociale, ceea ce in același timp poate determina publicul sa dezvolte

si o anumita teama fata de persoana care se afla in fata lor (starea de mistificare, care este o alta

tehnica a performerilor). Însă, concluzionează, Goffman, in spatele misterului inhibițiilor nu se

afla niciodată vreun secret, iar cea mai mare provocare este ca performerul sa împiedice publicul

sa afle asta.

În încheierea primului capitol, autorul discută și despre ultima tehnică, si anume realitatea si

contrafacerea. Este vorba de faptul că se percepe a fi existentă o relație , mai mult statistică,

decât una necesară, între aparențe și realitate și faptul că aparențele pot fi manipulate foarte ușor.

De asemenea, punctul de vedere asupra realității, al performerilor poate să pună în pericol

performanța acestora, deoarece se vor afla în ”incapacitatea de a-și intra în rol”. De aceea,

interacțiunile sociale sunt regizate asemenea unei piese de teatru, pentru că viața este considerată

ca o montare dramatică, și dacă performerii par a fi consecvenți in rutina acțiunilor lor, aceasta

este tot o performare, fiecare statut, poziție etc. necesita un rol jucat si bine realizat.

Explicatia unor termini definiti de Goffman:

Consens de lucru= afirmatii bazate pe valori la care toata lumea prezenta se simte obligata sa adere

Termenul de interactiune este definit de Goffman ca fiind “influenta reciproca a indivizilor asupra
actiunilor celuilalt, atunci cand se afla unul in prezenta fizica imediata a altuia.

Definitie Interactiune: O interactiune se poate define ca suma actelor care se petrec pe parcursul unei
anumite ocazii, atunci cand un numar dat de indivizi se afla in continuu unul in prezenta celuilalt

In capitolul 2 intitulat echipele, autor foloseste termenul de echipa performatoare sau pur si simplu
echipa, pentru a se referi la “orice grup de indivizi care coopereaza pentru a pune in scena o anumita
rutina”

Din moment ce, in timp ce scriam am realizat ca trebuie sa prezint doar capitolul I, am ales sa ma opresc
aici, sper ca e in regula