Curs nr.

Cultur i comportament organizaional

5.1. Modelul dramaturgic: scurt prezentare

Pentru a face o scurt prezentare a modelului dramaturgic din sociologie, voi apela n primul rnd la una dintre cele mai cunoscute lucrri ale sociologului american Erving Goffman, Presentation of Self in Everyday Life (1959), tradus n limba romn sub titlul Viaa cotidian ca spectacol (2003). Modelul dramaturgic, iniiat n stiintele sociale de autorul american pornete de la metafora vieii ca teatru i are n vedere n special modul n care se construiete socialul la nivelul interaciunilor directe, interaciuni care au ca principal norm de regularizare, principiul prezentrii sinelui. Acest model sociologic are o mare putere explicativ mai ales pentru interaciunile directe ale indivizilor din viaa de zi cu zi, interaciuni derulate n contexte sociale precise. De altfel, nsui autorul mrturisete n ntroducerea lucrrii menionate c analiza sa se preteaz n special acelor cadre sociale bine delimitate, acelui tip de via social organizat n interiorul limitelor fizice ale unei cldiri sau uzine (E. Goffman, 1959/2003, 27). n contextele sociale directe n care indivizii se afl unii n prezena altora, intr n mod aproape automat n funciune nevoia individului de a se informa n legtur cu ceilali.
Cnd un individ se afl n prezena altora, acetia ncearc n general s obin informaii despre el sau s scoat la lumin informaii pe care acestia deja le dein. Interesul lor va viza statutul su socio-economic general, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o are fa de ei, competena sa, dac e de ncredere etc. Dei o parte dintre aceste informaii sunt dorite aproape ca un scop n sine, exist de obicei i motive practice pentru obinerea lor. Informaiile despre un individ ajut la definirea unei situaii, dau posibilitatea celorlali s tie de la bun nceput ce ateapt individul de la ei i ce pot atepta la rndul lor de la el. narmai cu aceste informaii, ceilali vor ti cum s acioneze pentru a provoca rspunsul pe care l doresc de la el. Erving Goffman, Viaa cotidian ca spectacol, Bucureti, Editura Comunicare.ro, 1959/2003 (pp. 29)

Aceste motive practice in i de nevoia individului de a aciona n contexte sociale previzibile. Astfel, actorii-observatori se informeaz unii despre ceilali avnd la dispoziie n principal dou mari tipuri de surse de informare. Este vorba de sursele pe care convenional le putem numi, surse oficiale i care cuprind mai ales informaiile oferite pe cale verbal de ctre indivizi, i surse pe care tot convenional le putem numi surse neoficiale i care cuprind mai

ales informaii pe care individul le poate transmite mai mult sau mai puin voluntar, cu ajutorul unor mijloace pe care Erving Goffman le numeste vehicule purtatoare de semne (sign vehicles). n termenii autorului, expresivitatea individului i capacitatea lui de a oferi impresii implic dou tipuri de mecanisme fundamentale: 1) ceea ce d individul n termeni de expresivitate i, 2) ceea transmite individul n termeni de expresivitate. Sociologul american consider c indivizii aflai unii n prezena celorlali vor realiza un schimb de informaii care le va permite definirea situaiei n care interactioneaz. Astfel, n interaciunile cotidiene, informaiile despre un individ ajut la definirea unei situaii, dau posibilitatea celorlali s tie de la bun nceput ce ateapt individul de la ei i ce pot atepta la rndul lor de la el (E. Goffman, 1959/2003, 29). Este vorba de o informare reciproc ce se realizeaz cu ajutorul vehiculelor purtatoare de semne(sign vehicles), n condiii de interaciune diferite. n situaiile n care indivizii nu-i cunosc pe ceilali cu care interacioneaz, ei i formeaz impresia despre ceilali utiliznd o serie de informaii oferite de nfiarea acestora, de ceea ce spun, de stereotipurile prin intermediul crora observatorul i percepe pe ceilali sau de documentele pe care acetia le au la ndemn i care pot spune ceva despre ceilali. n alte situaii, cnd cineva deine deja unele informaii despre actorii sociali cu care se afl n interaciune, el i formeaz impresii pe baza acestor informaii, persistena i generalitatea unor trsturi fiind criterii importante de analiz i interpretare a comportamentului celorlalti. ns, aa cum subliniaz E. Goffman (1959/2003, 30), cele mai multe informaii despre ceilali se afl, totui, n afara interaciunilor directe, iar cunoterea indivizilor realizat pe baza vehiculelor purtatoare de semne nu este una cert, multe dintre informatiile relevante despre indivizi rmnd ascunse: atitudinele reale sau adevrate, credinele i emoiile individului pot fi detectate numai indirect, prin mrturisirile sale sau prin ceea ce pare a fi comportament expresiv involuntar. n cazul interactiunilor directe, singura soluie pentru definirea situaiei de interaciune rmne schimbul de impresii, proces ce implic dou tipuri de actori sociali, cei care voluntar sau involuntar ncearc s impresioneze i cei care se las impresionati, schimbul de impresii realizndu-se totdeauna pe cele dou canale: unul vizibil i unul ascuns. Cel vizibil se refer la o serie de simboluri verbale, ceea ce spune individul, acestor vehicule fiindu-le ataate n mod conventional informatii pe care ceilali le pot decodifica pe baya experienelor de socializare. Celalalt canal const n informaii considerate specifice pentru actorul n cauz i care par a putea furniza informaii despre motivele reale ale actiunii unui actor social. Omul poate gestiona n mod contient ambele canale de transmitere a impresiilor, putand realiza in mod voluntar dezinformari. Astfel, inselaciunea este expresia dezinformari realizate prin utilizarea primului

canal de gestionare a impresiilor, iar disimularea este expresia dezinformarii realizate prin utilizarea canalului ascuns de comunicare (E. Goffman, 1959/2003). Autorul american defineste performarea ca toata activitatea unui anumit participant, data fiind o ocazie anume, si care serveste in influentarea in orice fel a oricaruia dintre ceilalti participanti(43). Din aceasta definitie se surprinde faptul ca miza oricarei performari este influentarea modului de reactie ale celorlalti. Este vorba in fapt de incercarea individului de a influenta modul in care ceilati definesc o anumita situatie sociala de interactiune, in sensul dorit de catre performer. Pentru a controla acest fapt interpretul social poate folosi moduri de actiune prestabilite, pe care E. Goffman (1959/2003, 43) le numeste rutine, constand in moduri de a actiona pe care actorul social le poate adopa si in diverse alte ocazii. Desi autorul nu insista si asupra altor moduri de a actiona, care nu sunt neaparat rutine, asta nu inseaman ca acestea din urma nu pot fi adoptate. Performarea unei rutine poate fi privita din doua perspective principale: una este cea a a interpretului social care performeaza respectiva rutina, iar cea de a doua consta in modul in care performarea este receptata de catre ceilati interactanti. Altfel spus, orice performare presupune diada interpret-observator. In aceasta diada credinta performerului in rolul jucat are o foarte mare importanta. Performerul poata crede sau nu in ceea ce performeaza si de asemenea, observatorii pot crede sau nu in impresia pe care performerul incearca sa o creeze. Cristian Ciuperca (1999) ia in calcul ambele perspective identificand patru situatii posibile (apud Irena Chiru, 2003): 1. imagine veridica despre sine a performerului si imagine veridica despre performare a observatorilor; 2. imagine veridica despre sine a performerului si imagine falsa receptata de catre observatori; 3. imagine falsa despre sine oferita de performer si imagine receptata ca veridica de catre observatori; 4. imagine falsa oferita de catre performer si imagine receptata ca falsa de catre observator. Desi aceasta clasificare este este derivata direct din discursul goffmanian, ea reflecta orecum artificial o performare reala. Fiecare cadran poate fi considerat un moment t, extrem al unei performari. In realitate, dupa cum insusi E. Goffman subliniaza, in timpul aceleiasi performari un interpret al unei rutine poate trece chiar prin cele patru situatii de interactiune reprezentate de catre cele patru cadrane. Altfel spus, situatiile sociale descrise de cele patru cadrane nu sunt ireversibile, atat veridicitatea neveridicitatea imaginii de sine a performerului cat si veridicitatea neveridicitatea receparii acestei imagini de catre public, nereprezentand decat extremele unui continuum. Acest continuum intre capatele celor doua axe este numit de catre A. Petitat (2003), spatiu de reversibilitate simbolica. Aceasta nu exclude insa ca una dintre cele patru relatii sa devina dominanta. De altfel, chiar E. Goffman

afirma existena acestui continuum, insa nu insista asupra acestui aspect, el fiind subnteles pe parcursul discursului autorului. Un concept important strans legat de cel de performare este conceptul de fata. Fata consta in acel aspect din performarea individului, care functioneaza de regula intr-un mod general si fix, pentru a defini situatia in ochii celor care observa performarea [] este deci echipamentul expresiv standardizat, angajat intentionat sau nu de catre individ in timpul performarii (E. Goffman, 1959/2003, 50). Fata este alcatuita din urmatoarele componente: 1. Cadrul (setting) consta din acele elemente componente relativ fixe ale scenei in care are loc performarea(locul performarii cu toate elementele componente). 2. Fata personala- reprezinta acele elemente din cadrul echipamentului expresiv al interpretului social in legatura cu care observatorii-spectatori se astepta sa fie legate in mod nemijlocit de performer conferindu-i acestuia individualitate in ochii lor. Printre aceste elemente E. Goffman enumera lucruri ce tin de semnificarea statusului social al individuluiinterpret cum al fi artefactele, hainele, podoabele si alte elemente care dezvaluie caracteristici legate de sexul indivizilor, rasa, expresivittea fizica, anumite expresii faciale - unele fiind relativ fixe, cum ar fi caracteristicile rasiale sau de sex, iar altele putand fi mai mobile, cum ar fi expresiile faciale. Se poate face totusi o precizare. Anumite expresi faciale pot capata un caracter relativ fix, devenind elemente inalt caracteristice pentru individul performer. De asemenea, elementele ce intra in componenta fetei personale pot fi clasificate in elemente care constituie infatisarea si elemente care constituie atitudinea. Primii stimuli sunt responsabili de formarea impresiei in legatura cu statutul social al performerului iar cei din urma reprezinta stimuli ce sugereaza ce asteapta performerul in ceea ce priveste interactivitatea relatiei cu observatorii. Intre infatisare si atitudine poate poate exista sau concordanta, concordanta perfecta intre cele doua elemente componente ale fetei reprezentand in fapt un tip ideal. Comparatia cu acest tip ideal determina ca oameni sa fie atrasi de exceptii: exceptia de la presupusa coerenta intre cadru, infatisare si atitudine ofera picanteria si stralucirea multor cariere si aspectul vandabil al multor articole din reviste(E. Goffman, 1959/2003, 53). De asemenea, autorul sustine ca actiunea unui individ trebuie insotita si de o performare dramatica pentru a fi realizata cu succes: daca individul vrea ca activitatea lui sal faca semnificativ in ochii celorlalti, el trebuie sa-si mobilizeze aceasta activitate , astfel incat sa exprime in timpul interactiunii ceea ce doreste sa produca(E. Goffman, 1959/2003, 58). Erving Goffman (1959/2003, 62) considera ca datorita procesului de socializare exista tendinta performerilor de a oferi observatorilor o impresie idealizata. Aceasta presupune

incorporarea si reiterarea in cadrul performarii a valorilor unanim recunoscute in societate. Astfel, exista tendinta ca aceste valori sa fi incorporate in cadrul performarilor, in mai mare masura decat acestea se regasesc in general, in comportamentul indivizilor. Performarile devin astfel ceremonii care reinoiesc si reafirma valorile in care crede o anumita comunitate: lumea nostra este, de fapt, o nunta. Pentru ca actiunile indivizilor sa devina eficiente, ele trebuie trebuie sa fie expresia respectarii unor standarde sociale ideale si, de asemenea, individul trebuie sa ascunda acele actiuni care nu corespund acestor standarde. Desi oameni ca fiinte biologice sunt supuse unor stari emotionele, ca personaje ei trebuie sa-si mentina controlul expresiv. Acest control expresiv coincide cu a anumita birocratizare a spiritului pentru ca rezultatul unei performari sa fie cel programat. Presupozitia initiala a lui Goffman este aceea ca exista o serie de gesturi neintentionate care pot trada caracterul autentic al unei performari si exista o tendinta generala a indivizilor de a fi sceptici in ceea ce priveste caracterul real al unei performari. Aceste gesturile neintentionate produc dislocari in raport cu definitia situatiei sociale produsa initial. Pentru a evalua sensul unei performari, interpretii sociali tind sa acorde o importanta mare acelor trasaturi ale performarii care nu pot fi usor manipulate [] suntem intotdeauna gata sa ne napustim asupra clinchetului armurii sale simbolice ca sa-i discreditam pretentiile(E. Goffman, 1959/2003, 84). Numai un performer cinstit poate evita astfel de denaturari. Reactia negativa a publicului fata de un performer prins in culpa este o reactie negativa fata de un personaj care joaca un rol, perceput fiind ca neavand dreptul sa-l joace. Aceata reactie este cu atat mai accentuata cu cat rolul jucat este corespunzator unui status ridicat ce capata in mintea observatorilor caracteristici ale sacralitatii. De asemenea, cu cat este mai mare numarul de probleme, ca si numarul rutinelor de interpretat care intra in domeniul unui rol sau al unei relatii, cu atat, s-ar parea, e mai mare probabilitatea de a exista aspecte secrete(E. Goffman, 2003, 89). Un alt aspect este cel al distantei sociale dintre performer si public. Distanta sociala mentinuta fata de publicul unui performer asigura o stare de mistificare cu privire la performer. Se manifesta mai ales fata de un performer cu un status superior dar se poate manifesta si fata de performeri cu status egal cu al observatorilor. Adevaratul secret din spatele misterului- afirma E. Goffman (1959/2003, 94) - este ca nu exista nici un secret; marea problema este sa impiedici publicul sa afle acest lucru. Referitor la relatia dintre aparenta si realitate, autorul sustine ca aceasta este una statistica si nu neaparat necesara.

5.2. Cercetri privind comportamentul nonverbal n organizaii

5.2.1. Comportamentul nonverbal n organizaiile educaionale. Cazul relaiei profesorstudent Relaia student profesor intrunete toate caracteristicile unei relaii sociale descrise de catre Eving Goffman (1959/2003, 43) conform caruia o relatia sociala se stabileste cand un individ sau un performer joaca acelasi rol in fata aceluiasi public, in diferite ocazii. Din punct de vedere interactionist aceasta relatie este una de putere, avand o structura asimetrica, profesorul fiind autoritatea ce are control asupra interactiunii. Insa acest proces nu este unul linear, existand si situatii in care cel care controleaza devine la randul lui controlat (Hargreaves, 1978; Vanderstraeten, 1997 apud R. Vanderstraeten, 2001). Aceasta relatie poate avea un grad mai scazut sau mai ridicat de apropiere ( immediacy) in functie de o serie de factori, multe dintre studiile privind relatia profesor-student fiind centrate pe problema apropierii nonverbale (nonverbale immediacy). In continuare voi prezenta cateva rezultate ale studiilor care vizeaza relatia de apropiere in cadrul procesului de invatamant. Intr-o cercetare care viza relatia dintre comportamentele nonverbale de apropiere si increderea in supervizori din partea profesorilor, C.R. Chambelin (2000) a descoperit ca perceptia de incredere a profesorilor fata de propriul lor supervizor este puternic corelata cu masurile de apropiere si afectiune decat cu cele de dominare, intarind incredrea ca element cheie in relatia dintre profesor si supervizor. Studiul experimental intreprins de catre Ann Bainbridge Frymier si Benjamin Weser (1995) a aratat ca intre apropierea nonverbala manifestata de catre profesor fata de studenti si gradul de invatare al studentilor exista o relatie in forma de U. Astfel, o apropiere nonverbala moderat crescuta are un efect mai pozitiv asupra invatarii studentilor decat o apropiere nonverbala excesiva sau scazuta. Alte cercetari cum este cea intreprinsa de Doree. K. Baringer si James C. McCroskey (2000) arata ca profesorii care ii percep pe studenti ca manifestand apropiere nonverbala fata de ei in clasa exprima afecte pozitive fata de ei in mai mare masura decat profesorii care percep ca studentii care manifesta o apropire nonverbala scazuta. Apropierea comportamentala a fost definita de catre Mahrebian (1969, 302) ca fiind marirea apropierii si interactiunii nonverbale cu ceilalti (D. K. Baringer si James C. McCroskey, 2000, 178). Acelasi autor stabileste si principiile apropierii. Astfel, pe de o parte indivizii manifesta atractie fata de persoanele si lucrurile pe care le plac, le evalueaza pozitiv si le prefera, iar pe de alta parte, tind sa se indeparteze de lucrurile si persoanele pe care nu le plac le evalueaza negativ sau nu le prefera. Aceasta apropiere se

realizeaza printr-o serie de canale de comunicare cum ar fi contactul vizual, tonul vocii, postura, miscarile corpului. De asemena, apropierea este potentata de cresterea legaturilor dintre indivizi, intre cele doua variabile existand o relatie de determinare reciproca. In viziunea acestui autor, apropierea este vazuta ca o manifestare a legaturilor care se stabilesc intre profesori si studenti. O critica adusa cercetarilor privind apropierea este aceea ca majoritatea acestora sunt centrate pe apropierea profesorilor fata de studenti, ignorandu-se studiul comportamentelor de comunicare ale studentilor. Analizand cercetarile in domeniul apropierii Nussbaum (1992) considera ca este nevoie sa se cerceteze si efectele comportamentelor de comunicare ale studentilor asupra profesorilor, accentuand necesitatea si importanta studiilor care sa ia in considerare relatia circulara dintre studenti si profesori (D. K. Baringer si James C. McCroskey, 2000). Intr-un studiu la care au participar 129 de profesori asistenti, D. K. Baringer si James C. McCroskey (2000), au demonstrat ca apropierea nonverbala manifestatat de studenti coreleaza pozitiv cu urmatoarele variabile: credibilitatea sursei (pe toate cele trei dimensiuni luate in calcul: competenta, incredere, buna dispozitie); perceptia profesorilor asupra atractivitatii personale a studentilor (pe ambele dimensiuni: atractivitate sociala si atractivitatea indeplinirii sarcinilor); starea afectiva generala manifestata de profesor fata de studenti; perceptia profesorilor asupra potentialului de succes al studentilor in viitor. Critica principala care se poate aduce acestui studiu este ca s-au masurat toate variabilele cu ajutorul unor scale compuse iar procedeul de culegere a datelor a fost unul de tipul sel-reporting, subiectii raspunzand la itemii unui chestionar. Informatii nu au fost completate prin intermediul unor date de observatie. Multe din informatiile primite de profesor din partea studentilor sunt de natura nonverbala, principala limita a cercetarilor privind apropierea nonverbala fiind aceea ca nu se axeaza pe dinamica procesului care se petrece in cadrul scolar (D. K. Baringer si James C. McCroskey, 2000). Anita E. Woolfolk si Charles M. Galloway(2001) au incercat o clasificare a studiile despre comportamentuil nonverbal, intalnite in literatura de specialitate. Astfel, Scherer si Ekman(1982) stabilesc distinctia intre studii centrate pe indivizi si studii centrate pe interactiune. Multe dintre studiile pe aceasta tema sunt realizate in perspectiva analizarii comportamentului nonverbal ca manifestare a unor expresii exterioare ale trasaturilor de personalitate sau ale starilor emotionale, designul studiile centrandu-se mai ales pe analiza membrilor unor diade. De asemenea, in mod frecvent aceste studii trateaza atomist problema comportamentelor nonverbale, analizandu-se doar anumite aspecte luate separat, ale comportamentului nonverbal. Astfel, s-au dezvoltat studii despre privire, expresii faciale, miscarile ochilor etc. Smith (1984) considera ca studiile despre comportamentul nonverbal in

domeniul educatiei, pana in 1970 erau centrate pe modul in care expresiile faciale ale profesorilor, proximitatea fata de studenti, gesturile, tonul vocii, postura etc. sunt percepute de catre studenti, urmarindu-se cum reactioneaza studentii in functie de aceste perceptii. O alta categorie de cercetari este cea cetrata pe ideea de schimb intre doua persoane. Aceste studii au ca baza paradigma interactionista si tind sa examineze modul in care se realizeaza schimburile intre profesor si studenti si in interiorul grupului de studenti, supozitia principala fiind aceea ca devine o imposibilitate intelegerea comportamentului unei persoane aflate in interactiune cu altele fara a lua in calcul reactiile si actiunile celorlalte. Am putea adauga ca odata cu acesta perspectiva a schimbului se face trecerea catre o perspectiva psihosociologica de analiza a comportamentului nonverbal. Patterson (1983) descrie cinci functii ale comportamentelor nonverbale in cadrul interactiunilor sociale: 1) functia informationalainformeaza interactantii despre statusul social, sensul mesajelor verbale etc); 2) functia reglatorie sau de regularizare a interactiunilor; 3) functia de exprimare a intimitatii si apropierii; 4) functia de exercitare a controlului social; 5) functia de facilitare a indeplinirii sarcinilor. De asemenea, autorul mentioneaza ca aceste categorii nu sunt exclusive, un comportament nonverbal concret putand indeplini mai multe functii simultan. Astazi, pentru multi dintre cercetatorii interesati de studierea interactiunii in cadrul procesului de educatie este atractiva o perspectiva contextualista, considerandu-se ca pentru analizarea evenimentelor care se produc intr-o sala de clasa este necesara luarea in considerare a contextului in care se produc aceste evenimente. O alta contributie importanta la studiul comunicarii nonverbale in cadrul clasei de studentii o are luarea in considerare a influentelor reciproce, fapt ce ar permite cunoasterea modului in care studentii si profesorii se percep unii pe altii si percep evenimentele petrecute in clasa. Doyle (1979) sugereaza ca principalul scop al profesorilor in ceea ce priveste predarea cursurilor este de a obtine si mentine cooperarea studentilor pentru activitatile derulate in sala de curs. Alti autori sustin ca cooperarea studentilor si gradul de implicare par sa fie pe de o parte, unul dintre criteriile importante pe care profesorii le folosesc pentru a avalua activitatile din timpul orei de curs si pentru a judeca succesul unei activitati didactice. Studiile lui Rohrkemper and Brophy(1983) arata ca de fapt, exista diferente in ceea ce priveste scopurile profesorilor in functie de modul in care acestia percep reactiile studentilor (Anita E. Woolfolk si Charles M. Galloway, 2001). Se poate adauga ca o perspectiva dramaturgica asupra relatie profesor-student ar permite rezolvarea acestei probleme, din punct de vedere al dramaturgiei sociale relatia student profesor fiind una de influentare reciproca, rolurile de emitator si receptor, de

performer sau de observator, schimbandu-se permanent. In termenii lui E. Goffman, atat conditia profesorului cat si conditia studentului sunt in sine conditii ceremoniale. In termeni dramaturgici, a performa cu succes un rol social presupune o adecvata gestionare a elementelor care intra in alcatuirea piesei care se pune in scena. Multe dintre aceste elemente intra in sfera de definire a comportamentului nonverbal. Elemente ca limbajul trupului, imbracamintea, expresiile faciale etc, constituie astfel de componente scenice. Pornind de la aceste consideratii expuse de E. Goffman (1959/2003), putem spune ca informatiile continute in cadrul unei interactiuni sociale pot fi transmise pe doua canale: cel vizibil-ceea ce spun personajele si cel invizibil - mesajele nonverbale trasmise. Se poate spune ca exista doua tipuri de expresii care rezulta in urma interactiunilor sociale: cele oferite, construite mai ales verbal si cele transmise, dependente de contex si alcatuite mai ales din mesaje nonverbale, fiind mai putin controlabile din punct de vedere constient. Insa ceea ce transmite individul sau expresia oferita are un rol deosebit de important in gestionarea impresiilor deoarece indeplineste functia de validare a expresiei oferite. Asa cum subliniaza L. Vlasceanu (2003, 19), in virtutea acestei functii de validare, care reface in timp simetria comunicarii, actorii etaleaza acele comportamente care sunt menite a genera impresiile dorite. In consecinta, putem formula urmatoarea ipoteza: daca mesajele nonverbale sunt in congruenta cu cele verbale atunci succesul unei performari va fi mai mare. Crearea anumitor impresii celorlalti necesita si un proces complex de monitorizare de sine, iar din punct de vedere al comportamentului nonverbal, un proces de monitorizare a actiunilor propriului corp. Daca aceasta monitizare de sine tinde sa devina foarte puternica, atunci performarea nu mai este una normala ci devine una puternic teatrala, comportametele nonverbale ale individului capatand un caracter accentuat de cabotinism. Aceste exagerari pot avea efectul contra asteptarilor actorului care le performeaza. Intr-o facultate, ora de curs ca si examinarea constituie performari dramatice. Atat profesorii cat si studentii au reprezentari mai mult sau mai putin diferite despre astfel de evenimente. Astfel, profesorul poate performeaza rolul celui care transmite informatii importante si interesante pentru studenti, iar acestia performeaza rolul de ascultare prin comportamentele nonverbale contribuind la definirea acestor informatii ca interesante. Insa, in multe situatii aceste comportamente nu reflecta neaparat caracterul instructiv si interesant al acestor informatii cat mai ales nevoia studentilor de a-si afisa un sine conform definitiei sociale implicate de situatie. Astfel, aceste comportamente, in unele situatii nu exprima efectul pozitiv al prelegerilor profesorului, ci mai ales nevoia studentilor de a afisa cat de interesante le apar aceste informatii. Astfel, privirile

tinta la profesor, miscarile aprobatoare din cap, sunt semnale ca acestia par placut surprinsi de noutatea informatiilor etc. Studentii, din diverse motive, pot deveni mai interesati sa arate cat de interesante li se par lor aceste informatii, decat sa arate cat de interesante le considera in realiate. Alteori studentul actor se va exprima intentionat si constient intr-un anumit fel, dar mai ales pentru ca traditia grupului sau statusului social cer acest tip de expresie, iar nu din cauza unui anumit raspuns (altul decat acceptare sau aprobare vaga) care are sansa sa fie obtinut de la cei impresionati de expresia sa (E. Goffman, 1959/2003, 34). Proiectarea comuna a unei anumite definitii sociale a actiunii de predare-ascultare a cursurilor determina un consens de lucru ce are caracter functional pentru realizarea performarii, in ciuda faptului ca actorii implicati sunt actori cinici sau actori autentici. Studentul poate crea o anumita impresie folosindu-se de mijloace verbale, prin intrebarile pe care le pune sau poate transmite atat profesorilor cat si colegilor lui de clasa o impresie prin ceea ce transmite, adica prin aspectele nedeterminate ale comportamentului sau expresiv ca filtru de verificare a validitatii elementelor transmise de aspectele determinate(E. Goffman, 1959/2003, 35). In aceste situatii se poate crea o asimetrie fundamentala in procesul de comunicare deoarece actorul constientizeaza doar ceea ce spune, iar actorul spectator, constientizeaza atat ceea ce spune actorul interpret cat si ceea ce transmite acesta prin comportamente nonverbale care mai putin controlabile. Astfel, profesorul care urmareste sa vada impactul predarii sale va analiza dincolo de intrebarile pe care studentii le pun si daca acestia se angajeaza in comportamente nonverbale de asculatere activa. Mai mult, unii dintre actorii observatori, in cazul de fata studentii, sunt constienti de tendinta de verificare din partea performerilor profesori, incercand sa manipuleze impresia pe care o lasa prin realizarea unei simetrii intre ceea ce spun si modul in care se comporta performand acele comportamente considerate informative si de incredere (E. Goffman, 1959/2003, 35). Astfel, miscarile aprobatoare ale capului si luare asidua de notite constuie astfel de gesturi. Relatia student - profesor este una simetrica din punct de vedere al purterii, una de judecator - judecat, evaluator - evaluat, status superior - status inferior. Cele doua tipuri de actori implicati in spectacolul reprezentat de predarea unei lectii au mize diferite in cadrul acestor interactiuni, iar pe de alta parte se afla in relatii diferite de putere. Profesorul reprezinta autoritatea, el este cel care determina regulile interactiunii, iar studentii sunt cei care trebuie sa respecte regulile implicate de rolul pe care il joaca. Spre exemplu, primii pot dori ca lectia sa fie inteleasa cat mai bine, iar cei din urma pot dori sa ia o nota cat mai mare la examenul final, trebuiend sa fie atenti, dar mai ales sa arate cat de atenti sunt in legatura cu problemele discutate.

10

Un exemplu interesant este oferit de catre E. Goffman (1959/2003, 36), cu privire la interactiunile cotidiene din insula Shetland: Cand un vecin vine la o ceasca de ceai, de obicei i se citeste pe fata cel putin o frantura de zambet cald, atunci cand trece pragul casei. Deoarece absenta obstacolelor fizice in afara casei si lipsa luminii in interior fac de obicei posibila observarea pe nevazute a vizitatorului in timp ce se apropie de casa, localnicii se delecteaza cu urmarirea schimbarii expresiei faciale a vizitatorului, care isi asterne pe fata un aer sociabil chiar inainte de a intra. Totusi, unii vizitatori, constienti de faptul ca sunt priviti, vor adopta aerul sociabil cu mult inainte de a ajunge aproape de casa, asigurandu-se astfel ca proiecteaza o imagine constanta. In viata cotidiana putem intalni o multitudine de astfel de gesturi. Multi dintre noi poate am observat ca atunci cand musafirii ne vin in vizita, afiseaza un aer sociabil cand sunt intampinati la usa, aer pe care uneori nu-l percepem atunci cand privim pe vizorul usii. Am spus uneori, pentru ca unii musafiri sunt constienti ca pot fi observati pe vizorul usii si de aceea, precauri, adopta aerul sociabil chiar in fata usii, inainte ca aceasta sa se deschida. In ceea ce priveste controlul gesturilor neintentionale si capacitatea nostra de a deconspira disimularile, autorul accentueaza faptul ca aceasta din urma este mult mai bine dezvoltata decat prima, actorii-observatori avand un avantaj din acest punct de vedere in fata actorilor interpreti: arta de a patrunde efortul unui individ pana la neintentionalitatea calculata spune E. Goffman(1959/2003, 36)- pare mai bine dezvoltata decat capacitatea nostra de a ne manipula propriul comportament. Pentru ca interactiunea sa fie optima in sala de clasa se stabileste un consens de lucru care in fapt, exprima acordul tacit al interactantilor in ceea ce priveste evitarea unui conflict in legatura cu definirea situatie de interactiune(E. Goffman, 1959/2003, 37). In sala de curs profesorii trebuie sa predea, iar studentii trebuie sa asculte fara a perturba actul de predare, aceasta fiind consensul de lucru al predarii unui curs. Acesta poate fi mentinut sau perturbat, in acest proces un rol important avandu-l informatiile pe care studentii le au dinainte despre profesor, cat si reprezentarile pe care profesorii le au, in general, in legatura cu studentii. Aceasta nu exclude si existenta altor factori ce pot determina consensul de lucru ce ia naster intr-o sala de curs. Astfel, autorul vorbeste de rolul important pe care il are prima impresie pentru stabilirea interactiunilor ulterioare in care sunt prezenti aceiasi participanti, analizand chiar importanta pe care o are o pornire cu dreptul a profesorului in cadrul relatiei pe care o stabileste cu studentii. El foloseste in acest sens un citat dintr-un interviu cu un profesor, selectat dintr-un articol al lui Howard S. Becker: nu-i poti lasa pe ei sa puna saua pe tine,

11

altfel esti terminat. Asa ca, incep in forta. Din prima zi in care intru la o clasa noua, ii las sa inteleaga cine-i seful. Trebuie sa demarezi dur, apoi o lasi mai moale, pe masura ce avansezi. Daca debutezi la modul <lasa-ma sa de las>, cand vei incerca sa fii mai dur, or sa-ti rada-n nas (E. Goffman, 1959/2003, 39). Acest citat reflecta nevoia profesorilor de a stabili o relatie de putere in raport cu elevii. La aceasta am putea adauga faptul ca primul curs al profesorului, cu studenti cu care nu a mai interactionat este foarte important deoarece contribuie la formarea primei impresii din partea studentilor aici stabilindu-se linia de comportament pe care o vor dezvolta ulterior acestia. In astfel de situatii unii profesorii incearca sa prezinte informatii cat mai interesante despre materia pe care o predau, pe de o parte, iar pe de alta parte prin modul in care se manifesta fata de studenti, vor defini, am putea spune indirect, relatia de lucru pe care vor avea cu studentii. Teoriile atribuirii ne permit sa lansam ipoteza ca oamenii fac inferente mai ales atunci cand comportamentele nonverbale contrazic conventiile culturale exsitente, ritualurile de interactiune acceptate pentru anumite situatii de interactiune date, pentru simplul motiv ca aceste abateri nu le permit sa nu se gandeasca in termeni de intentie. Modelul dramaturgic al lui E. Gofman permite explicarea modului in care se realizeaza atribuirile cauzelor comportamentelor umane prin inferente facute pe baza analizei comportamentelor nonverbale. Studiile arata ca hainele pot fi folosite de catre interpretii sociali pentru a creste credibilitatea performarilor, pentru a gestiona impresiile pe care le creeaza celorlalti. Astfel, modul in care indivizii se imbraca poate fi determinat de nevoia de a obtine aprobare din partea celorlalti, modul de a se imbraca tinzand sa fie in concordanta cu asteptarile auditoriului (Kaiser, 1985). Se poate observa usor ca in cadrul universitar, modul de a se imbraca al studentilor, mai ales cand au de sustinut examene orale este mult diferit de modul de a se imbraca in viata de zi cu zi. Examenul oral, spre deosebire de examenul scris presupune contactul direct, personal dintre student si profesor, oferind studentilor sansa de a gestiona mai bine impresiile pe care incearca le formeze. In limbajul curent exista expresia incearca sa impresioneze. Astfel, in cazul examenului soral, in unele situatii, o parte din evaluarea finala poate fi data de impresiile pe care performerul student le determina profesorului, lucru care nu se intampla in cazul examenului scris. A te imbraca decent devine o conditie importanta pentru succes in astfel de situatii. Sigur, exista si alti factori de care depinde modul de a se imbraca al studentilor la examen, cum ar fi identitatea personala, identitatea sociala, insa un factor important il constituie asteptarile profesorilor referitoate la astfel de situatii.

12

Imbracamintea este un element nonverbal care tine de infatisare. Studiile realizate de catrte Wass si Eicher (1964) avand ca subiecti de investigatie fete din al noualea an de invatamant arata ca exista o influenta a modului de a se imbraca al indivizilor asupra comportamentului lor. Astfel, mai mult de jumatate dintre fetele chestionate au raportat se imbraca diferit la scoala fata de situatiile de zi cu zi, mai mult de 80% dintre subiectii considerand ca stilul de a se imbraca ii determina sa se comporte intr-un anumit fel in situatii diferite (Kaiser, 1985). Sunt doua caracteristici foarte importante in legatura cu informatii furnizate de catre fata sociala: generalitatea si caracterul abstract ale acesteia. Fata sociala a unei anumite rutine tinde sa inglobeze elemente care se regasesc si in alte rutine. E. Goffman ofera exemplul cosarilor din Londra care tind sa poarte halate albe care induc ideea abstracta de curatenie si caracterul clinic, elemente specifice in fapt cu totul altor rutine, de pilda, celor din domeniul sanatatii. Altfel spus, exista o tendinta in esenta functionala ca diferite roluri sa imprumute aceeasi fata sociala, E. Goffman (1959/2003,54) considerand ca tendinta ca un numar mare de acte diferite sa fie prezentate din spatele unui numar mic de fete este o evolutie normala in organizarea sociala, in mod contra s-ar ajunge la un numar prea mare de identificari individuale ceea ce ar face imposibila functionarea sistemului social. Astfel, o institutionalizare a anumitor fete sociale generalizandu-se in sociatete sub forma unor reprezentari sociale dand nastere la asteptari specifice in legatura cu rutinele performate. Fetele sociale tind sa fie selectate si nu neaparat create special pentru performarea unui rol, sarcina interpretului constand mai ales in selectarea tipului de fata pe care o considera potrivita pentru a performa sarcina respectiva. In cazul predarii cursurilor universitare o situatie ce implica dilema in a selecat fata potrivita este cea in care se afla preparatorii si asistentii universitari. O ipoteza ar fi ca daca preparatorul adopa o fata sociala apropiata de reprezentarea colectiva despre ceea ce inseamana un profesor universitar va fi greu sa aiba legitimitate in fata studentilor, iar daca adopta una mai apropiata de cea a unui student mai mare, va fi greu sa aiba autoritate in fata lor. In mod evident, un factor foarte important pentru a crea impresii pozitive studentilor este continutul informational al lectiilor. Altfel spus cu cat punerea in scena a unei lectii este mai dramatizata cu atat succesul in influentarea auditoriului poate fi mai mare. Pregatirea unui curs universitar care dureaza doua ore presupune un timp indelungat de activitate din partea profesorului, dincolo de spontaneitatea ce poate fi afisata in timpul predarii cursului. Exemplele care de multe ori creeaza senzatia ca apar spontan in timpul predarii sunt de multe ori cu minutiozitate pregatite dinainte de catre performerul profesor. Este in fapt de multe ori

13

vorba despre o spontaneitate calculata. Evident, aceasta nu presupune ca nu poate exista si o spontaneitate adevarata. Impresia de spontaneitate atrage insa auditoriul. Auditoriul unui curs, studentii, dezvolta si el performari dramatice ale rolului de ascultator. Astfel, unii studenti sunt atat de presati de cerintele rolului de ascultator incat ceea ce asculta poate cadea pe locul doi, mai important fiind sa exprime mai ales prin comportamente nonverbale ca sunt interesati de ceea ce sculta. Privirea atintintita catre profesor, anumite miscari usoare ale capului, in sus si in jos, luarea de notite etc sunt semnale nonverbale ale acestei atentii. Se poate intampla chiar ca unii studentii sa fie atat de interesati in a arata cat sunt de atenti, incat dupa terminarea cursului sa nu ramana cu aproape nimic in minte. Acest fapt este exprimat elocvent de Jean-Paul Satre in lucrarea Being and Nothingness (1956): Elevul atent care vrea sa fie atent, cu ochii tinta la profesor si cu urechile palnie, se extenueaza atat de mult in jucarea acestui rol incat sfraseste prin a nu mai auzi nimic(apud E. Goffman, 1959/2003, 60). Putem numi acest fenomen fascinatia fata de jucarea propriului rol. Acest fenomen poate aparea ca o consecinta directa a presiunii pe care o exercita jucarea rolului de student ascultator, in sine, insa pot exista si motive intemeiate din partea studentilor de a performa atentia: a intra in gratiile profesorului avand drept consecinta obtinearea unei note mari la examen. Apare astfel ceea ce Goffman numeste dilema expresie versus actiune. Pentru ca lectia sa se deruleze in bune conditii, in situatia le in care studentii sunt interesati de ceea ce se preda, trebuie sa si performeze dramatic faptul ca sunt interesati, sa faca vizibil acest interes. Exista situatii in care exista neconcordanta intre actiunea de a fi atent la o lectie si manifestrea expresiv-nonverbala a acestei atentii. Astfel, profesorul poate deveni deranjat de lipsa de atentie a unor studenti care in realitate pot fi interesati in mod real de ceea ce se spune. O impresie idealizata care se poate crea studentilor de catre profesor este compatibilitatea sacra intre om si slujba lui (E. Goffman, 1959/2003, 72). Poate aparea astfel situatia cand un profesor este mai simpatizat de catre studenti in comparatie cu ceilalti tocmai pentru ca arata a profesor. Ca si in cazul altor performari, in cazul punerilor in scena de tip curs, atat studentii cat si profesorii practica ccea ce E. Goffman numeste segregarea publicului astfel incat individul performer tinde sa se asigure ca indivizii observatori in fata carora el performeaza unul dintre roluri vor fi diferiti de altii in fata carora va juca alte roluri in cadre scenice diferite. De asemenea, performerii care joaca roluri in mod repetat in fata aceluiasi public tind sa creeze impresia unicitatii si caracterului special al relatiei cu publicul lor (E. Goffman, 2003). Acest lucru se poate intampla si in cazul profesorilor, prin ascunderea caracterului rutinier al performarii lor accentuindu-se aspectelor spontate ale performarii. Demascarea spontaneitatii unui profesor poate aparea, de esemplu, in situatia in care

14

performerul profesor foloseste acealeasi exemple pe care le povesteste cu acelasi aplomb in mod repetat, in fata acelorasi observatori. Atunci apare constiinta teatralizarii actiunii din partea audientei. Exista, asa cum am aratat anterior, o serie de gesturile neintentionate ce produc discolcari in raport cu definitia situatie sociale produsa initial. Ele pot fi clasificate in trei categorii: 1) gesturi care tin de pierderea controlului muscular asupra propriului corp si care pot crea impresia ca performerul manifesta incapacitate, indecenta sau lipsa de respect. A calca gresit, a casca in timpul unei performari, a ragai sau a te scarpina etc, pot constitui astfel de gesturi; 2) gesturi care semnifica gradul de implicare al performerului in cadrul interactiunii. Balba, starea de nervozitate, hohotele de ras nepotrivite cu situatia; 3)gesturi care exprima o regie teatrala nepotrivita. Pauzele stanjenitoare de vorbire, evenimente neprevazute (E, Goffman, 1959/2003,78). A mesteca guma in cazul unui examen oral constituie un astfel de gest nesincronizat cu spectacolul seriozitatii pus in scena in cazul uni examen. De asemenea, unele dintre studente pot incerca punerea in scena a spectacolului seductie prin imbracamaintea pe care o adopa in cazul examenelor orale. O fusta prea scurata poate intra in contraditie cu ideea de seriozitate subanteleasa in cadrul oricarui tip de examen. O astfel de strategie poate deveni contraproductiva deoarece se poate constitui si intr-un atentat la sinele profesorului examinator. Un astfel de performer poate primi o nota chiar mai mica datorita nevoii profesorului de a-si mentine un sine social adaptat situatiei. Se poate intampla ca evaluarea sa fie mai exigenta tocmai datorita nevoii profesorului de a nu crea cumva impresia ca evaluarea a fost determinata de spectacolul seductiei pus in scena de catre performerul student si nu de spectacolul seriozitatii. Rolul autocontrolului in timpul performarii devine foarte important fiind acela de a sigura coerenta experesiva a interpretilor sociali. In cazul echipelor de performeri exista tendinta generala ca membrii echipelor sa pastreze linia generala de actiune in cadrul performerilor. E. Goffman defineste echipa performatoare ca fiind alcatuita din aceei indivizi care care coopereaza in realizarea unei rutine. Exemplul echipelor formate din performeri profesori este unul dintre exemple lui E. Goffman(1959/2003, 114): profesorii considera ca in fata elevilor, colegii lor profesori nu trebuie sa ii contrazica. De multe ori semnale prin care se transmit aceste contraziceri sunt nonverbale. Howard S. Beker ofera un astfel de exemplu cules dintr-un interviu: Daca un alt profesor ridica din sprancene amuzat si ei (copii) observa- si lor nu le scapa nimic - respectul lor fata de tine se duce de rapa.

15

5.3. Managementul impresiei n organizaii Aa cum am artat n prima parte a acestui capitol, ideea de management al impresiei a fost formulat de ctre Erving Goffman (1959), n conceia acestui sociolog gestionarea impresiilor pe care ceilalti le formez despre noi avnd valoare de principiu n ceea ce privete derularea intercaiunilor cotidiene. Din perspectiva aplicantului, interviul de angajare poate fi asemuit unui spectacol publicitar n care miza tintei (angajatorul) difer de miza sursei (aplicantul). Primul i dorete s descopere un candidat ct mai performant, cel de al doilea dorete s fie ales. ntr-un studiu privind managementul impresiei n cadrul interviurilor de angajare, P. Rosenfeld (1997) susine c gestionarea impresiei pe care evaluatorul i-o poate forma despre candidat nu este n mod implicit o ameninare la adresa corectitudinii. Mai mult, a vedea managementul impresiei ca pe ceva incorect sau necinstit face parte dintr-o viziune limitat ce privete acest proces ca pe unul contient i manipulativ dezvoltat cu scopul de a nela. n realitate, comportamentele referitoare la gestionarea impresiei celorlali pot fi privite pe un continuum, la unul dintre capete situndu-se comportamentele cu scopuri de nelare i manipulare iar la celalalt capt, extrema pozitiv, situndu-se comportamentele oneste, favorabile celorlali. Astfel, n concepia acestui autor abilitatea de a te prezenta ntr-o lumin favorabil, de a te vinde ct mai scump, este adesea un atribut dezirabil att n cazul interviurilor de angajare, ct i pe parcursul derulrii unui job (P. Rosenfeld, 1997, 801). Autorul ofer i cteva sfaturi n legtura evitarea comportamentelor manipulative ale angajailor: a) competenele aplicanilor n ceea ce privete managementul impresiei trebuie privite ca o aptitudine si nu ca un deficit; b) trebuie redus ambiguitatea i incertitudinea din cadrul interviurilor de angajare deoarece aceste fenomene favorizeaz dezvoltarea de comportamente manipulative din partea aplicanilor; c) trebuie crescut gradul de verificabilitate a rspunsurilor candidailor prin orientarea interviului spre descoperirea unor informaii referitoare la aptitudinile si talentul candidatului i mai puin pe discuii care s-l fac pe intervievat sa-i fac pe plac evaluatorului. Cercetrile din mediul organizaional susin c tacticile de management al impresiei utilizate de ctre aplicani au un impact pozitiv asupra percepiilor intervievatorilor despre ei ns, dac sunt utilizate n exces pot deveni contraproductive. Aceste studii susin c indivizii se angajeaz n astfel de comportamente mai ales n situaii sociale caracterizate prin ambiguitate i incertitudine. n continure voi prezenta cteva rezultate ale studiilor privind

16

managemmentul impresiei din cadrul interviurilor de angajare, sitez oferit de ctre P. Rosenfeld (1997). Astfel, C.L. Van Baeyer et al. (1981) au constat c femeile care aplic pentru o slujb i adapteaz comportamentele verbale i nonverbale pentru a se potrivi cu imaginea despre femei pe care o au intervievatorii. Cnd despre intervievator se tia c are o percepie despre femei congruent cu stereotipul femeii tradiionale, femeile aplicante furnizau mai multe rspunsuri tradiionale la ntrebrile referitoare la familie i relaiile de cuplu. R. A. Baron (1989) a constat c utilizarea tehnicilor de management al impresiei n timpul derularii interviurilor de angajare poate avea efecte negative pentru aplicant deoarece evaluatorul se ateapt ca intervievatul s fie tentat s impresioneze iar utilizarea n exces a unor astfel de tactici l-ar putea conduce s aplice intervievatului o etichet negativ. n acest studiu autorul a folosit ca subieci de experiment, studeni (barbai i femei) care trebuiau s conduc un interviu de angajare cu o femeie (student). ntr-o situaie experimental aplicantul utiliza un numr de semnale nonverbale pozitive (zmbetul, exprimarea interesului printr-o uoar nclinare a capului nainte. n cealalt situaie experimental, femeia aplicant utiliza puine indicii nonverbale pozitive. De asemenea, ntr-o alt situaie, aplicanta era parfumat sesizabil iar n alta nu. Autorul a observat c intervievatorii (subiecii de experiment) au apreciat mai pozitiv aplicanta cnd acesta emitea semnale nonverbale pozitive i cnd era parfumat i s-au raportat mai puin favorabil la acesta cnd aplicanta a adoptat ambele seturi de comportamente care vizau tactici de management al impresiei. Acest lucru nu s-a constat cnd intervievatorii erau femei. Un alt studiu interesant a fost realizat de ctre D.C. Gilmore i G.R. Ferris (1989). Pentru experiment au fost folosii pe post de subieci 62 de intervievatori. Subiecii unui grup de intervievatori au fost expui la imagini filmate n care o femeie utiliza managementul impresiei n cadrul unui interviu (facea complimente intervievatorului i zmbea). Membrilor altui grup li s-au prezentat imagini cu aceeai femeie dar care nu se angaja n comportamente de management al impresiei. De asemenea, experimentatorii au prezentat femeia din imagine fie ca pe o persoan nalt calificat pentru acel job, fie ca pe o persoan cu o calificare sczut (s-a utilizat o scrisoare de recomandare). Rezultatul: evaluarile subiecilor au fost influenate de managementul impresiei i nu de scrisoarea de recomandare. K.M. Kaumar et al. (1992) susin c tehnicile utilizate de aplicani n cadrul interviurilor de angajare pot fi de mai multe feluri: 1) tehnici centrate pe sine (promovarea de sine); tehnici centrate pe ceilali (complimente adresate intervievatorilor). Ei au constat

17

experimental c aplicanii care au utilizat tactici de management al impresiei centrate pe sine au fost mai bine apreciai dect aplicanii care au utilizat tactici centrate pe ceilali. De asemenea, trebuie fcut diferena dintre managementul impresiei tactic i managementul impresie strategic. n prima categorie intr comportamentele adoptate de aplicant cu scopul de a determina o impresie favorabil intervievatorului, pe termen scurt (complimentarea intervievatorului, exprimarea acordului cu afirmaiile facute de el n timpul interviului, zmbetul, contactul vizual). n cea de a doua categorie intr comportamentele menite s determine intervievatorului o impresie favorabil despre aplicant, pe termen lung (comportamente care sugereaz credibilitate, competen, ncredere) (D.C. Gilmore i G.R. Ferris, 1989, J.T. Tedeschi et al., 1985 apud P. Rosenfeld, 1997). Not: Curs realizat dup Gabriel Jderu, Comunicarea n organizaii, partea I. Comunicarea nonverbal n organizaii. perspectiva sociologiei dramaturgice,cercetri i aplicaii Bibliografie: Rosenfeld, P. (1997). Impression Management, Fairness, and The Employment Interviev. Journal of Business Ethics. 16, 8. 801-808. Rafaeli, A. i Pratt, M. (1993). Tailored Meaning: On the Meaning and Impact of Organizational Dress. Academy of Management Review. 18, 1. 32-55. Baringer, K., Doreen i McCrostez, C., James. (2000). Immediacy in the Clasroom: Student Immediacy. Communication Education. 49, 2. 178-186. Bdescu, Ilie. (1996). Elementele componente ale sociologiei dramaturgice. n I. Bdescu (coord.), D. Dungaciu i R. Baltasiu. Istoria sociologiei. Teorii contemporane. Bucureti: Editura Eminescu. 455-465. Berger, L.P. i Lukmann, Th. [1966](1999). Construcia social a realitii. Tratat de sociologia cunoaterii. Bucureti: Editura Univers. Chelcea, S. i Chelcea Adina (2005). Mesajele corpului uman: cercetri experimentale i stereotipuri sociale. n Septimiu Chelcea, Loredana Ivan i Adina Chelcea. Comunicarea nonverbal: gesturile i postura. Bucureti: Editura Comunicare.ro. 115-116. Chelcea, S. (2005). Semne, semnale, coduri i canale n comunicarea nonverbal. n Septimiu Chelcea, Loredana Ivan i Adina Chelcea. Comunicarea nonverbal: gesturile i postura. Bucureti: Editura Comunicare.ro. 115-116. Chamberlin, R.C. (2000). Nonverbal Behavior and Initial Impressions of Trustworthiness in Teacher-Supervisor Relationship. Communications Educations. 4. 352-364. Collett, P. [2003](2005). Cartea gesturilor. Cum putem citi gndurile oamenilor din aciunile lor. Bucureti: Editura Trei. 238-256. Comstock, J., Rowell, E., Bowers, W., J. (1995). Food for Thought: Teacher Nonverbal Immediacy, Student Learning and Curviliniarity. Communication Education. 44. 251-256. Denny, R. [2001](2003). Cum s comunici ca s ctigi. Iai: Editura Polirom. Duduciuc, A. (2004). Vestimentaia i valorile sociale. n Septimiu Chelcea (coord.). Comunicarea nonverbal n spaiul public. Bucureti: Editura Tritonic. Goffman, E. [1959](2003). Viaa cotidian ca spectacol. Bucureti: Editura Comunicare.ro. Kaiser, B.S. (1985). The social Psychology of Clothing and Personal Adorment. New York: Macmillian Publishing Company.

18

Marshall, G. (coord.)[1994](2003). Dicionar de sociologie. Bucureti: Editura Univers Enciclopedic. 493. Petitat, A. [1998](2003). Secret i forme sociale. Iai: Editura Polirom. Riggio, R.E. (2005). Business Applications of Nonverbal Communication. n R.E. Riggio (ed.). Applications of Nonverbal Communications. London: Lawrence Erlbaum Associates. 119-124. Vanderstraeten, Raf. (2001). The School Class as an Interaction Order. British Journal of Sociologz of Educations. 2. 267-277. Vlsceanu, L. (2003). Erving Goffman i dramaturgia social (studiu introductiv). n E. Goffman. Viaa cotidian ca spectacol. Bucureti: Editura Comunicare.ro. Woolfolk, E.A. (1985). Nonverbal Communication and the Studz of Teaching. Theory into Practice. 24, 1. 77-84.

19