SEDUCŢIA -

1. Parrhesia şi seducţia. Prin opoziţie cu mitul, care este operaţia persuasivă cu cele mai profunde rădăcini culturale, seducţia este
operaţia persuasivă cea mai inocentă. În raport cu minciuna şi ficţiunea, care nu au salvare în faţa unei instanţe de disuasiune, mitul şi
seducţia se apără cu ideea de non-insidiozitate. Dacă vrem să trăim cinstit trebuie să privim în faţă adevărul. Căile către adevăr sunt
cogitaţia şi intuiţia. Operaţia de seducţie joacă în contul intuiţiei sub o mască de cogitaţie. În acest proces de deturnare cognitivă sunt
mobilizate mijloace semiotice precum vorbirea, kinetica, proxemica, paralimbajul verbal, cronemica ş.a. Nu poate exista discurs seductiv
fără un dispozitiv limbajual. În fond, seducţia este efectul patetic şi patemic al utilizării unui limbaj oarecare. Se desprinde că seducţia
acţionează ca limbaj şi cogitaţie. Discursul său este dublu articulat, cogitaţional şi limbajual: un "gând" seductiv sofistic este antrenat de un
limbaj seductiv retoric. A. Mucchielli consideră că se poate delimita o “situaţie de seducţie” (Mucchielli, 2002, p. 93) ce constă în
modificarea unei situaţii normale prin atragerea, ca decisive, a unor elemente seductive: zâmbet, umor, dezinvoltură, gerare de aparenţe.
Seducţia nu are nici o obligaţie faţă de morală. Ea rezultă la intersecţia unei retorici a emoţiei cu o cogitaţie a pasiunii, ambele indiferente
faţă de o etică strictă. Discursul adevărului este discursul natural, discursul convictiv. Operaţia de seducţie înseamnă un discurs artificial,
intenţionat şi proiectat a fi nenatural, dar care face mari eforturi de a ieşi în lume sub acoperirea naturalului. Discursul natural se sprijină în
acelaşi timp pe o morală şi o artă, acestui fundament grecii îi spuneau parrhesia. Vocabula grecească desemna vorbirea directă, vorbirea
francă, acţiunea morală de a spune lucrurilor pe nume, vorbirea pe şleau. Discursul condus de parrhesia nu este unul insidios, prefăcut ori
ascultând de legile retoricii, vizând în sufletul destinatarului producerea de efecte patetice. Michel Foucault găseşte parrhesia în discursul
filosofilor greci, vorbirea directă fiind metoda de producţie a lui Socrate, Platon ori Aristotel. În virtutea acestei convingeri, spunea
Aristotel: "Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Discursul profesorului grec "nu trebuie să fie unul artificial", "să nu fie unul
de seducţie" (M. Foucault, 2004, p. 351). Seducţia este una dintre artele iluziei, ale podoabelor, o încununare a retoricii sofistice. Producţia
seductivă nu este o spunere pe care destinatarul să o poată veridictiv subiectiva, să şi-o poată apropria şi să-l ajute pe acesta să se cunoască
mai bine pe sine, să se preocupe mai bine de sine, adică în atingerea obiectivului individual fundamental: ameliorarea de sine.
Regula retorică a discursului convictiv este, în plan limbajual, vorbirea francă, adică parrhesia. Formularea limbajuală a
discursului convictiv trebuie să fie directă, fără ocolişuri, fără podoabe. Parrhesia este calea către adevărul sincerităţii, totodată atitudine
etică şi procedură tehnică. Ei i se opune seducţia sub toate formele ei (măgulire, adulare, flatare şi linguşire). "Anti-vorbirea pe faţă" a
seducţiei este, şi ea, o procedură tehnică (de nuanţă retorică) şi o atitudine morală (un ethos inversat). Ambele aceste componente sunt
indispensabile pentru a transmite discursul persuasiv.
2. Schema funcţională a seducţiei. Rostirea persuasivă vizează un dublu obiectiv: mai întâi diminuarea suveranităţii destinatarului
asupra propriilor emoţii şi asupra veridicţiunii de sine şi, apoi, instaurarea pe locul diminuării a unei emoţii străine interesului
destinatarului. Pe de altă parte, cogitaţional, seducţia valorifică o premisă care celui vizat a fi sedus îi scapă. Seducătorul nu spune totul. El
lasă deoparte intenţionat o anume premisă. Seducătorul renunţă deci la sinceritatea, libertatea şi deschiderea care fiecăruia îi permit să
spună ce are de spus şi să formuleze cum exact doreşte s-o facă. Seducţia interpune un gând seductiv şi o retorică de formulare.
În raport cu convicţiunea ce-şi trage substanţa din parrhesia, din a spune pe faţă totul, persuasiunea reprezintă a nu fi franc pe două
direcţii: cogitaţional (gândul persuasiv) şi limbajual (retorica, iluzia, podoabele). Seducţia este duşmanul moral al lucrului comunicat direct.
Faptul că seducţia există confirmă că acest duşman al adevărului şi al spunerii pe faţă este unul foarte puternic. Schema funcţională a
seducţiei este una deloc complicată. Pentru a obţine de la un destinatar o anume conduită sau un oarecare comportament şi pentru a-şi
satisface astfel, fără ca respectivul s-o ştie, un interes, seducătorul valorifică în ultimă instanţă o dorinţă a acestuia. Seducătorul îşi instituie
influenţa seductivă prin exploatarea unei dorinţe a sedusului. Prin urmare, seducţia este o problemă de generare şi gerare a unei dorinţe.
Atunci când nu constată la sedus existenţa dorinţei, seducătorul trebuie s-o provoace, s-o inducă, s-o genereze. Între seducător şi sedus se
creează un "raport de seducţie" (spune J. Baudrillard, 1987, p. 53), "o relaţionare seductivă" (precizează Timothy D. Wren, 1997, p. 301).
Relaţia seductivă ţine legate în mod complementar două persoane interesate. Seducătorul este interesat de a-şi satisface un interes prin
accentuarea unei dorinţe naturale sau provocarea unei dorinţe imperioase. Sedusul este interesat să-şi satisfacă dorinţa imperativă.
"Provocarea, iar nu dorinţa este esenţa seducţiei", arată Jean Baudrillard (1987, p. 52). În demersul său, seducătorul nu are la dispoziţie
decât un singur, un unic inocent instrument: limbajul. Seducţia se află în afara constrângerii. Ea nu cunoaşte calea obligaţiei. În seducţie,
forţa nu are nici un cuvânt de spus. Seducătorul se serveşte de limbaj pentru a obţine ceea ce vrea. Se foloseşte, de asemenea, de dorinţa
sedusului pe care fie o stârneşte, fie o consolidează. Seducătorul obţine de la sedus o dorinţă ce animă un comportament. Prin inducerea de
dorinţe artificiale ori întărirea uneia naturale, dar debile, seducătorul se interpune între "sedus" şi practica sa, între sinele acestuia şi
conduita sa. Seducătorul îl împiedică pe sedus să se cunoască pe sine şi să se preocupe de sine. Prin dorinţa care-l conduce, sedusul ajunge
un neputincios: sedusul nu se mai poate opune. De acum, îl împinge nu seducătorul, ci propria sa dorinţă. Sedusul dă suveranitatea de sine
pe o dorinţă. Seducţia generează şi gerează aparenţele. Ea lucrează pe spaţiul verosimilului. Numele adevărat al verosimilului aparenţei este
amăgire. Dorinţele sedusului sunt efecte ale amăgirii produse de seducator. În procesul seductiv are loc o dispariţie a evidenţei şi a ordinii,
ceea ce permite infiltrarea aparenţei. Nu este însă vorba de orice fel de aparenţă. Seducţia mizează pe aparenţele fascinante, încântătoare.
Seducătorul încântă. Amăgirea realizează două scopuri deodată: provoacă şi promite. Domeniul seducţiei se arată a fi încântătorul şi
fascinantul.
3. Obiect şi mesaj seductiv. Obiecte ale seducţiei pot fi: succesul, faima, banii, iubirea, celebritatea, respectul, prestigiul,
importanţa, puterea. T. Wren arată că "faima seduce la fel precum iubirea, succesul şi puterea" (Wren, 1997, p. 253).
Obiectele seducţiei încântă prin promisiunea de respect, recunoaştere şi influenţă asupra celorlalţi sau din partea celorlalţi. Prin
faptul că provoacă şi promite amăgiri, seducţia este "viitorul" unei promisiuni în cădere. Omul este o fiinţă care oferă. Omul onest îşi oferă
adevărul, el acţionează convictiv. Seducătorul, în schimb, oferă verosimilul, aparenţa, amăgirea sub formă de adevăr. Mai mult decât oferă,
el stimulează. Seducătorul oferă o aparenţă şi stimulează o dorinţă. De asemenea, corelat, el oferă şi un potenţial de împlinire.
Încântarea din miezul seducţiei vine nu din dorinţa de a obţine ceva, ci din "aparenţa" unui potenţial de împlinire a dorinţei. Spre
deosebire de claritatea cu care vorbeşte despre dorinţe, seducţia vorbeşte ambiguu despre câştigurile promise. Mesajul seductiv încântă şi
oferă, amăgeşte şi promite, face vizibil un potenţial de împlinire. Doar atât. Seducţia nu pune la dispoziţie garanţii.
Operaţia de seducţie este cea mai rapidă dintre operaţiile persuasive. Seducţia este un şoc. Seducţia este rapidă, "provocarea este
mai rapidă decât comunicarea", precizează Baudrillard (1987, p. 86). Ea este, spunem noi, obligată să fie rapidă. Rapiditatea seducţiei este
condiţia ei de existenţă, nu de eficienţă. Construind pe aparenţe, seducţia nu trebuie să lase sedusului timp pentru a dezamorsa aparenţa şi a
demonta amăgirea. Sedusul nu trebuie lăsat să pună încântarea în contact cu potenţialul de împlinire a dorinţei. În clipa în care cineva ar
confrunta promisiunea cu provocarea, seducţia ar intra pe făgaşul eşecului. De altfel, principala modalitate de disuasiune pentru cazurile de
seducţie o reprezintă confruntarea dintre fascinaţie şi potenţialul de împlinire a dorinţei. Seducătorul introduce în suveranitatea de sine a
celui vizat un discurs în afara intereselor acestuia din urmă. Odată instalat, discursul seductiv, el înstrăinează pe sedus de autoritatea asupra
sinelui propriu şi-l conectează la comenzile exogene, ale discursului seductiv. Incapabil de a-şi păstra autonomia, cel sedus cade în capcana
seducţiei din care nu va mai ieşi decât ca subordonat premiselor seductive. Seducţia distruge deci controlul sinelui asupra dorinţelor proprii:
din afară, acestuia îi sunt induse, consolidate ori sugerate dorinţe şi stimulate energii de concretizare a acestor dorinţe. Sedusul nu se află
doar într-o poziţie de inferioritate, el este definitiv capturat de dorinţe străine proiectului său de viaţă. Sedusul trăieşte o dorinţă indusă de
dorinţele altuia. El trăieşte după dorinţele altuia. Marea încercare a seducătorului o reprezintă instalarea între eul cotidian al sedusului şi
sinele acestuia a unei dorinţe insidioase. Acesta nu face decât să interpună un discurs şi să mizeze pe amorsarea unei dorinţe, pe
subiectivarea unei doleanţe. Seducţia induce în eroare dorinţele celui sedus. Ea se joacă pur şi simplu cu dorinţele. Fondul pe care ea
acţionează este verosimilul sub formă de aparenţă şi aparenţa dusă spre amăgire. Acest fond se obţine prin dispersarea evidenţelor şi prin
subminarea ordinii emoţionale. "Aparenţa, arată J. Baudrillard (1987, p. 55), este spaţiul seducţiei". Spaţiul seductiv este un spaţiu
ceremonial, contestabil şi totuşi sugestiv. În acest spaţiu, eul unui individ, al fiecărui individ dintr-o masă, eul în general este pervertit, este
înstrăinat de sine către o dorinţă alogenă, venetică. Dorinţa seductivă este o dorinţă malefică. Prima înclinaţie a fiinţei în societate o
constituie dovedirea existenţei proprii. Strategia seducţiei este de a aduce lucrurile în aparenţa pură, de a le face să strălucească, să încânte,
să fascineze, să captiveze, să scânteieze, să orbească prin strălucire. Realitatea este determinată să se epuizeze în jocul aparenţelor. Senzaţia
creată este că există secrete în aparenţe şi că individul pentru a avea acces la secretele obiectelor seductive (faimă, succes, putere, iubire
etc.) trebuie să se conformeze dorinţei ce i se induce, ce i se inculcă. Sedusul este influenţat să creadă şi să nu interpreteze. Pentru a avea
drumul deschis spre secretul ce pune la dispoziţie obiectul seductiv, sedusului i se infiltrează ideea că dorinţa sugerată este insolubilă şi
indescifrabilă, prin urmare nu trebuie s-o cerceteze. Sedusul este împins să se mulţumească doar cu încântarea, farmecul, fascinaţia
aparenţelor ce promit împlinirea. Seducţia apare ca tactică de a face să circule şi să se mişte aparenţa ca secret.
Adevărul nu are nimic seducător. Ca atare, seducţia renunţă la adevăr, ea valorifică esenţa provocatoare şi secretă a aparenţelor.
Seducţia valorifică verosimilul.
Dorinţa seductivă este o dorinţă malefică. De aici porneşte orice seducţie. Acceptarea acesteia face seducţia de neocolit. În această
ipoteză, J. Baudrillard (1987, p. 64) are dreptate: "seducţia va fi inevitabilă, iar aparenţa, permanent victorioasă".
Singura modalitate de disuasiune anti-seductivă o reprezintă o neostoită veghe asupra sensurilor fascinante şi o îndârjită luptă
pentru neutralizarea aparenţelor.
4. Formele seducţiei. Seducţia are patru forme: măgulirea, adularea, flatarea şi linguşirea. Ele se deosebesc în primul rând prin
raportul de simetrie (de egalitate) sau de complementaritate (inegalitate) care comandă în subsidiar situaţia de seducţie.
Măgulirea are loc fie între egali, fie între actanţi situaţi ierarhic. Adularea se produce în genere în raporturile sociale
complementare, fiind preponderentă adularea superiorului de către inferior. Flatarea este indiferentă faţă de raportul simetrie-
complementaritate. Alex Mucchielli arată că ceea ce îi face pe oameni binevoitori, când sunt flataţi, este nevoia interioară a fiecăruia de a fi
recunoscut. "Orice compliment, orice laudă, orice flatare îl poziţionează pe autorul lor în ipostaza de a recunoaşte valoarea celuilalt"
(Mucchielli, 2002, p. 65). Apar astfel simultan constituirea unei relaţii de recunoaştere şi constituirea celuilalt drept persoană demnă de a fi
apreciată. Poziţionarea şi identitatea dau valoare, la rândul lor, cuvintelor ce vor fi rostite de emiţătorul complimentelor. În mare, ceea ce va
spune acesta va fi la fel de important ca şi complimentul însuşi. "Flatarea, accentuează Mucchielli (2002, p. 65), dă naştere unei identităţi
valoroase (a celui flatat); la rândul său, flatatul conferă celui care l-a complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată".
Mesajele flatatorului devin, prin flatare, mai pline de valoare. Cea mai importantă formă şi cea mai plină de efecte modalitate de seducţie o
reprezintă linguşirea. În relaţia de linguşire sunt angrenaţi un inferior şi un superior. Linguşitorul se serveşte de limbaj pentru a obţine de la
superior ceea ce el doreşte. Folosindu-se astfel de superioritatea superiorului, el nu face decât s-o întărească. Şi o întăreşte pentru simplul
motiv că linguşitorul este cel care obţine ceea ce vrea din partea superiorului, fie profitând de generozitatea acestuia, fie făcându-l pe acesta
să creadă că el este cel mai puternic, cel mai bogat, cel mai frumos, cel mai inteligent etc. De fapt, îl face să creadă că este ceva "mai" decât
în realitate este. Linguşitorul apare, prin urmare, ca fiind cel care ne împiedică să ne cunoaştem pe noi înşine, aşa cum suntem în felul
nostru. Linguşitorul este cel care-l stâjeneşte pe superior de a se ocupa de el însuşi aşa cum se cuvine. Îi spune că este "mai". Încântat,
superiorul crede aceasta şi se consideră astfel. Considerându-se "mai" când în esenţă nu este, linguşitul nu se cunoaşte pe sine.
Necunoscându-se cu exactitate pe sine, el nu se poate preocupa de sine ca de el însuşi. Linguşitul se va îngriji, de fapt, de o altă "persoană"
decât cea care este el însuşi. Linguşitorul îl determină pe linguşit la o dedublare ireversibilă. În această dialectică a seducţiei, cel care pierde
este cel linguşit: sedus, linguşitul se pierde pe sine de sub control. Linguşitorul se află faţă de superiorul său într-o situaţie care-l va face pe
acesta din urmă să fie ca şi neputincios faţă de el. Linguşirea duce la un fel de egalizare. În linguşirea realizată de linguşitor, superiorul va
găsi o imagine de sine abuzivă, falsă, artificială, se va regăsi pe sine fără s-o ştie, ca pe un altul. Va găsi o imagine care-l va induce în eroare
şi care, în consecinţă, îl va pune într-o situaţie de slăbiciune faţă de linguşitor, ca de altfel şi faţă de ceilalţi, şi până la urmă chiar faţă de el
însuşi. Linguşirea îl face neputincios şi orb pe cel căruia îi este adresată. Linguşirea produce pierderea suveranităţii de sine. Linguşirea are
loc printr-un discurs linguşitor. În acest mod, linguşitul primeşte un discurs străin, fără să-şi dea seama că, deşi i se arată că este mai
puternic decât este, prin subiectivarea discursului devine mai puţin puternic decât era. Acest discurs străin îi creează şi totodată îi satisface
în "mărire" o dorinţă de preamărire. În felul acesta, cel linguşit, în raportul său cu sine însuşi, ca urmare a propriei insuficienţe, se trezeşte
dependent de linguşitor. Linguşitor poate fi oricine. Deci linguşitor este un altul, căci nu există autolinguşire. Fiind un altul, linguşitorul
poate să dispară şi să transforme imaginea linguşitoare într-o capcană. M. Foucault (2004, p. 362), descoperă că linguşitorul nu depinde
numai de un altul, el "mai depinde, în plus, de falsitatea discursului care i-l adresează linguşitorul". Raportul cu sine al celui linguşit,
subiectivitatea sa, este în consecinţă un raport de insuficienţă care trece prin altul şi, totodată, un raport de falsitate care trece prin minciuna
celuilalt. Seducţia se profilează ca o avansare încântătoare de aparenţe malefice. "Înainte de a fi creată, lumea a fost sedusă", arată J.
Baudrillard (1987, p. 63). Pe de altă parte, un alt specialist în seducţie, T. D. Wren (1997, p. 15), precizează că "trăim într-o societate a
seducţiei". Ambele teze trebuie luate sub beneficiu de inventar, căci lumea putea să existe şi fără seducţie, iar societatea contemporană este
şi o societate a mitului, a minciunii, a ficţiunii, nu numai a seducţiei.
Cu toate acestea, nu este de negat că seducţia are un rol important nu doar în relaţiile interpersonale, ci şi în publicitate, reclamă,
finanţe, politică, T. D. Wren (1997, p. 14). Audienţa politică a unui om de stat depinde într-o măsură însemnată de mecanismele seducţiei,
la fel precum serviciile secretarelor sunt dependente de ele. Jurnaliştii, miniştrii, politicienii, oamenii de afaceri etc., cu toţii, folosesc
armele seducţiei în diferite limbaje (verbal, proxemic, paraverbal, kinetic, al atingerii, al privirii, al corpului etc.). Dintre acţiunile de
persuasiune, cel mai mult mizează pe seducţie propaganda.
Alexandru George, în marele Alpha – v. „Miracolul suprem: cuvântul” şi „eu, cel mai prost” – (Ed. Cartea Românească, 1970),
accentuează asupra magiei retoricii argheziene: „În buna tradiţei a magiei, Arghezi vrea să-şi farmace, să-şi zăpăcească şi să-şi seducă
cititorul, nu să-l convingă. În dispreţul logicii, sau fără să se ţină de mersul ei, vrăjitorul vrea să ne facă să pricepem lucrurile în marginea
cuvintelor”.