ELEMENTE DE COMUNICARE EXTRAVERBALA IN DIALOGUL

BOLNAVULUI CU MEDICUL. GESTICA.

Comunicarea interumana este un transfer de informatii realizat pe mai

multe canale, cu coduri ce au un determinism biologic si o standardizare realizata
intr-o anumita sociocultura.
Determinismul biologic este recunoscut prin dezvoltarea functiilor
fonatoare si de ergomotricitate, precum si de dependenta posibilitatii organular
senzoriale de perceptie. Determinismul sociocultural este recunoscut in codurile
circulante, semnificative pentru o anumita sociocultura.
Comunicarea verbala, utilizand limbajul natural articulat, se realizeaza pe
canalul cel mai specializat si totodata specific comunicarii, avand cel mai inalt grad
de determinism social. Cuvintele si limbajul tezaurizeaza experienta sociala,
participand ca factori esentiali in psihogeneza umana.
In afara acestui canal de comunicare, oamenii realizeaza transfer de
informatii si pe alte canale prin asa-numita comunicare nonverbala sau
extralinvistica. Aceste canale de comunicare nonverbala participa efectiv la
definirea dialogului direct dintre medic si bolnav.
Dintre canalele de comunicare extraverbala, gestica si fondul sonor al
vorbirii participa in cea mai mare masura alaturi de limbajul verbal la fenomenele
studiate din cadrul dialogului medic-bolnav.
Gestica
Ea poate fi definita prin urmarirea distributiei in spatiu a mainilor in
dinamica desfasurarii sale in timp si prin forma conturului mainilor.

1
 Considerand spatiul pe care se deplaseaza mainile impartit in caroiaje, se
poate obtine o distributie sub forma unei matrici pe unitatea de timp. Aceasta
metoda a fost utilizata, urmarindu-se, prin fotografii seriate, gesturi in cadrul
dialogului dintre medic si bolnav. Imaginile au fost impartite in carouri grupate in
patru cadrane, stabilite dupa axele de simetrie ale corpului uman. La inceput,
pentru usurinta urmaririi s-a stabilit un numar de 36 carouri. Aplicand caroiajele
pe imaginile obtinute s-au constatat niste distributii specifice anumitor stari
psihice. Astfel, in cadranele centrale, inferioare, este zona preferentiala a
depresiei, care se caracterizeaza printr-un numar redus de gesturi, majoritatea
fiind distribuite in aceasta zona.
Expansivitatea specifica maniacului se desfasoara pe carourile laterale.
Nevrozele depresiv-cenestopate aveau gesturile distribuite pe aria
precardiaca, zona capului si carourile depresive, frecventa gesturilor fiind mai
mare decat in depresie. Specific nevrozei isterice si structurilor isterice este
acoperirea ariei propriului corp cu gesturi, cu o frecventa crescuta in unitatea de
timp, ceea ce corespunde discursului sau centrat pe propria persoana, dublat de
teatralism.
In depresie, aria pozitiei mainilor este limitata la carourile centrale
inferioare, schimbarile in pozitia mainilor sunt de amplitudine mica si frecventa
redusa, o pozitie durand pana la cateva minute.
Orientarea palmei se face preferential in jos, fata palmara fiind totdeauna
acoperita. Pozitia degetelor este semiflectata cu varful spre sol. se pastreaza un
grad mare de frecventa a simetriei in pozitia mainilor. Exista o preferinta pentru
pozitiile de contact intre maini, cu acoperire reciproca.

2
 In psihoza maniacala, orice de preferinta se desfasoara pe cadranele
superioare, cercurile laterale. Schimbarile in pozitia mainilor sunt de frecventa si
amplitudine mare, orientarea palmei se face cu amplitudine mare, orientarea
palemi se face cu maximum de frecventa in sus, fata palmara fiind vizibil
prezentata.
Pozitia degetelor este adesea in extensie. Domina net asimetria in pozitia
mainilor.
In isterie, pozitia mainilor acopera de preferinta aria propriului corp.
schimbarile in pozitia mainilor sunt mai frecvente decat intr-o discutie obisnuita.
Gesturile sunt demonstrative, fata palmara fiind adesea vizibil prezentata. Din
cadranele superioare, uneori sunt folosite carourile inferioare din aproprierea
corpului. Exista o asimetrie in gestica cu o dominare in folosirea mainii stangi.
In schizofrenie, s-au intalnit preferential doua modele. Un model cu gesturi
care acopera o arie mica in zona centrala a axelor de simetrie, cu repetarea
stereotipica a unor gesturi in aceasta arie, avand in general o pozitie rigida a
mainilor cu orientarea degetelor in sus. Un alt model in care gesturile sunt
concentrate pe verticala, cu pozitii rigide si repetare stereotipica. Regula generala
a celor doua modele din schizofrenie este repetarea unor gesturi oarecum rigide
si totodata nelegate de discursul verbal.
In nevroza cenestopata se realizeaza o acoperire neuniforma a ariei
corporale, cu densitate de gesturi in zona capului, a inimii si a carourilor centrale
inferioare ale depresiei.
Frecventa gesturilor este mai mare ca si in depresie, dar mai mica decat in
isterie si in manie.

3
 O parte din aceste rezultate au stat la baza primului diagnostic automat
prin analiza carioajelor de distributie a gesticii.
Simulantii investigati nu au reusit sa respecte aceste reguli. Mai mult,
majoritatea au combinat un model incrucisat de manie cu depresie, ceea ce in
realitatea patologica nu exista simultan.
Intre continutul simularii verbale si modelul de gesturi adoptat a existat o
contradictie. O distributie gestica, specifica depresiei in carourile centrale
inferioare, cu numar redus de gesturi, a contrazis afirmatiile facute verbal de
depresivii ce desimulau starea lor psihica. Urmarirea in timp a evolutiei unor
cazuri bipolare de psihoza-maniaco-depresiva a putut demonstra trecerea de la
modul de gestica depresiv spre cel maniacal, precum si invers, in raport cu starea
clinica a subiectului investigat.
Corespondenta dintre starea psihica si gestica ne-a determinat sa urmarim
si modelele centrale de expresie. Un domeniu care ne putea oferi material faptic
privind o simbolica a gesticii, o descriere si prin gestica starii afective o oferea
analiza portretelor din arta plastica. Aplicand sistemul de caroiaje s-a putut
confirma existenta unor modele similare de exprimare a starilor psihice ale
personajelor ca si in modelele descrise de noi in medicina. Subliniem faptul ca
doar analiza dinamicii pozitiei mainilor este semnificativa.
Analiza imaginilor statice are semnificatie relativa. Astfel, pot sa existe
gesturi de disperare in afara caroiajului depresiei, dar frecventa lor este relativ
scazuta, linia dominanta din gestica este cea care da nota semnificativa.
Modelele de gestica ofera elemente de diagnostic intuitiv pentru medic,
dar, totodata, ele constituie un canal de comunicare si dinspre medic spre bolnav.

4
 Din gestica medicului, bolnavul decodeaza starea afectiva a acestuia,
interesul acestuia pentru cazul sau, anumite trasaturi de temperament si
personalitate.
In acest sens, gestica bogata a medicului este utilizata in scopul completarii
comunicarii prin canalul verbal, in cadrul unui effort de comunicare globala.
O gestica redusa la maximum se intalneste ori in refuzul de comunicare cu
bolnavul, ori in lipsa de participare afectiva. Nu se exclud situatiile in care insusi
medicul este in stare depresiva. Concordanta dintre gestica si modelul comunicarii
verbale este importanta in sublinierea acesteia din urma. Gesturile pripite,
gesturile ce denota nervozitate, avalansa de gesturi ce demasca agitarea
interioara a medicului sunt modele ce anuleaza orice efort de a calma, de a
asigura incredere, liniste, certitudine, bolnavului. In general, prezentarea palmara
in gesturi, este ca o oferta spre comunicare, ca o deschidere spre dialog, in timp
ce ascunderea mainilor sau acoperirea lor reciproca este un semna al blocarii
acestui canal de comunicare.
O pondere deosebita o are modelul cultural al microgrupului, al zonei in
care se desfasoara actul medical, structurile meridionale, persoanele din zona de
campie au o gestica mult mai bogata, insotind un debit lingvistic mult mai crescut,
raportat la persoanele nordice sau la cele din zonele de munte. Aici, utilizarea
rigida, transpunerea rigida a unor modele ce sunt functionale intr-o anumita zona
in cadrul comunicarii efectuate in alta parte fara corectiile necesare, duce la o
falsa imagine a comunicarii. Astfel, modelul de comunicare al topologiei normale
din zona nordica a tarii noastre ar putea fi confundat cu modelul depresiv al zonei
sudice. La fel, modelul normal de comunicare al zonei sudice ar putea fi confundat
cu hipomania sau cu o exuberanta exagerata pentru zonele din nord si cele de

5
munte. Daca aceste diferente sunt relativ mici, la modelul tarii noastre, ele
realizeaza niste contraste izbitoare, cand fenomenul este comparat pe structuri
europene diferite si pe culturi diferite.
Gestica italiana este recunoscuta in bogatie si forta de exprimare in raport
cu cea din tarile din nordul Europei.
Este firesc, ca, in aceste diferentieri facute pe zone sau socioculturi sa se
includa si modelul comunicant al medicului, in primul rand, ca apartinand acestei
socioculturi si in al doilea rand, prin dialogul purtat cu bolnavii.
Gesturile au rol in a restabili echilibrul cu mediul exterior, pe de o parte, dar
si cu propriul lor psihism, in comunicare gesturile reprezinta un cod sintetic de
informatii utile, dar in acest context sunt studiate fiind clasificate in gesturi
instrumentale, retorice si reactive.
Lipsa gesturilor face discursul sa piarda din dinamism si sa devina plictisitor.
Pe de alta parte, utilizarea excesiva a acestora induce publicului o stare de
agitatie, rezultatul fiind obosirea audientei. Un alt obiectiv pentru vorbitor este
ca gesturile facute in timpul unui discurs sa atraga atentia asupra celor spuse fara
a deranja publicul. Evitarea gesturilor agresive (mainile tinute in solduri,
indreptarea degetului aratator catre auditor), nervoase (pocnitul din degete) sau
a celor care denota indecizie sau nesiguranta (jocul cu diferite obiecte, trecerea
mainii prin par sau aranjarea parului) face mai sigura obtinerea unui rezultat
pozitiv.
Postura ferma, dar nu rigida, a vorbitorului ofera un plus de siguranta celor
spuse. Orientarea spre public, este, de asemenea, un element ajutator pentru
captarea atentiei si pastrarea atentiei acestuia pe parcursul desfasurarii
discursului.

6
 Comunicarea prin mimico-gesticulatie
Limbajul mimico-gestual este limba materna a surzilor, a colectivitatilor de
oameni pe care ii uneste si totodata ii diferentiaza ce celelalte. Imposibilitatea
perceperii lumii sonore ii determina sa traiasca intr-un univers “tacut”, dar
totodata foarte complex, iar mijlocul de comunicare – “limbajul mimico-gestual”
reuseste sa redea intr-o forma vizuala cele mai subtile ganduri si trairi ale acestor
persoane.
Fiind limba materna a colectivitatii surzilor, acest limbaj reuseste ca, prin
canalul vizual, sa transmita intreaga cultura a acestei comunitati materializata in
jocuri, poezii, basme, legende, glume, obiceiuri, traditii.
La fel ca limbajul verbal, limbajul gestual, se dezvolta neincetat, insa dupa
alte reguli gramaticale, specific canalului vizual.
Limbajul gestual nu este o colectie de gesturi, el este un set organizat de
reguli si de simboluri, folosite pentru a comunica informatii, idei si sentimente,
insa, asa cum limbajul verbal nu este o colectie de onomatopee, la fel si limbajul
gestual nu este o colectie de iconograme, de semne sau de pantomimica.
Comunicarea dintre medic si bolnav se desfasoara intr-un sistem ce include
ca principale elemente doua entitati biopsihice reprezentate de bolnav, cu starea
sa particulara biologica sau psihologica, cu rasunet asupra psihologiei sale si
statutul sau social, rezultate din handicapul produs de boala, si, de medic, la care,
in primul rand, domina statutul socio-profesional, psihologia sa si doar in masura
in care aceasta este afectata, componenta propriu-zis biologica. Fiecare apartine
unui grup, unei socio-culturi si se comporta dupa conditii impuse de normele
grupului.

7
 Primul obiectiv al dialogului vizeaza stabilirea cauzelor si scopul cu care s-a
prezentat bolnavul la medic.
Dupa declansarea dialogului se produce stimularea acestuia pentru
desfasurarea etapei intai.
Simultan, trebuie coordonata comunicarea pe mai multe nivele si canale,
astfel incat comunicarea verbala sa urmareasca:
- In nivelul cantitativ, dominanta in comunicare din partea bolnavului
- In nivelul semantic, obtinerea informatiilor privind diagnosticul,
obtinerea informatiilor privind conceptia bolnavului despre propria
suferinta, necesare strategiei dialogului in continuare.
- In nivelul pragmatic, obtinerea informatiilor necesare inidcatiilor
practive, privind terapia, a nivelului limbajului utilizat pentru
constituirea nivelului explicativ.
Comunicarea extraverbala bazata pe o mimica deschisa, relaxata, gestica
deschisa spre comunicare, spre acceptare si fond sonor calm, relaxat modulat pe
frecventele joase, la intensitati sub medie, vizeaza, acceptarea dialogului,
deschiderea spre comunicare, rezonanta afectiva.

BIBLIOGRAFIE:

Mariana Popa – Comunicarea. Aspecte generale si particulare.

Editura Paideia, Bucuresti, 2006
Virgil Enatescu – Dialogul medic – bolnav.

8
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981