Sunteți pe pagina 1din 2

Dimitrie Paciurea

Dimitrie Paciurea (n. 2 noiembrie 1873, Bucureşti - d. 14 iulie 1932, Bucureşti) a fost un
sculptor român. Stilul său simbolic şi reprezentaţional contrastează puternic cu stilul simplificat
până la esenţa pură al contemporanului şi conaţionalului său Constantin Brâncuşi.
Născut în Bucureşti, a studiat aici între 1890 şi 1894, apoi la Paris (între 1896 şi 1900). .
După primele două clase urmate în cadrul liceului Matei Basarab, acesta a urmat cursurile Şcolii
de Arte şi Meserii, trecând de la secţia de mecanică, unde fusese înscris iniţial, din dorinţa tatălui
său, la cea de sculptură. A fost repartizat la clasa profesorului Vladimir Hegel, sub îndrumarea
căruia s-a format ca artist, învăţând cu precădere arta sculpturii în lemn şi tehnica modelajului. La
terminarea studiilor, deoarece nu dispunea de mijloacele financiare necesare continuării lor,
Hegel a solicitat o bursă pentru studii în străinătate, în numele acestuia. Bursa a fost acordată de
către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor în anul 1895, şi prevedea 3 ani la Paris şi câte 6 luni în
Italia şi la Munchen.
Ajuns în Franţa, acesta intră în contact şi este influenţat de mişcările în artă ale vremii
respective, mai exact de avangardă, expresionism şi simbolism. O alta sursă de influenţă a fost şi
Rodin, de la care preia pasiunea şi expresivitatea formelor sculpturale. Intors în ţară, acesta
expune în cadrul “Tinerimii Artistice”, Salonului Oficial, societăţii “Arta Română” şi “Cercului
Artistic” . Primeşte întâia comandă oficială în anul 1906, pentru realizarea unui ansamblu de trei
lucrări: “Grota”, alături de Frederic Storck şi Filip Marin. În cadrul acestei compoziţii
monumentale, realizează “Gigantul”, care este considerată opera sa capitală, datorită căreia
primeşte în 1907 şi Premiul Naţional. A reuşit să realizeze, influenţat de modelele şi idealurile
clasice greceşti, o masă bine proporţionată, armonioasă care exprimă mişcare viguroasă.
Încă de la primele sale lucrări a apărut foarte clar desprinderea de formulele academizante -
destul de respectate de colegii din institutele de artă bucureştene - orientarea decisă spre o creaţie,
în care tradiţii îndepărtate şi experienţe apropiate coexistă, aducând originalitate şi distincţie în
sculptura românească. Aluziile la patrimoniul bizantin sau al Renaşterii (Gigantul, 1905; Christ
încoronat cu spini, 1907) se produc în desfăşurarea unui discurs plastic ce vizează realităţile
epocii. Cu o forţă imaginativă alimentată de viziuni mitice, Paciurea începe să amplifice sensurile
realului prin montaje neaşteptate, cu program simbolic sau prin inventarea unor fiinţe fantastice.
De la Omul primitiv (1906) şi Sfinxul (1913), trece la seria de "Himere": Himera văzduhului,
Himera pământului, Himera apei, Himera nopţii. Paciurea a realizat şi un mare număr de
portrete, compoziţii (Fata cu ulciorul, 1920) şi un proiect nerealizat pentru un monument al
Unirii Principatelor Române.
Opera sa a fost considerată ca reprezentând momentul de vârf al sculpturii
româneşti. Arta sa se află la interferenţa dintre clasicism şi modernism
Creaţia sa poate fi împărţită în patru mari categorii: artă monumentală, artă
portretistică, artă funerară şi seria himerelor. În ceea ce priveşte arta monumentală, a
realizat proiectele pentru Monumentul Unirii şi pentru Monumentul lui Mihai
Eminescu. Genul în care a excelat însă a fost portretul, datorită capacităţii sale de
pătrundere psihologică a modelului, dincolo de simpla redare a fizionomiei. A realizat
busturi ale multor personalităţi din viaţa culturală românească, precum Gheorghe
Petraşcu, Ştefan Luchian, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu-Haşdeu şi alţii. Un
important proiect de portretistică la care a participat a fost realizarea mai multor
busturi pentru foaierul Teatrului Naţional, proiect la care au participat şi Frederic
Storck, Oscar Spaethe şi Cornel Medrea . Lucrările realizate de către Paciurea sunt
busturile lui Ibsen, Tolstoi, Shakespeare, Ion Heliade Rădulescu şi Constantin Nottara.
În ceea ce priveşte arta funerară, a realizat un relief cu tema Adormirii Maicii
Domnului, influenţată de stilul şi spiritualitatea picturilor bizantine, pentru cavoul
familiei Stolojan, şi un Cap al lui Christos, aflat de asemenea la cimitirul Bellu .
Pe lângă creaţia artistică, Paciurea deţinea şi un post de profesor în cadrul
catedrei de sculptură şi modelaj, a Şcolii de Arte Frumoase şi pe cel de custode al
Muzeului Aman , în incinta căruia îşi amenajează şi atelierul de lucru. În ultima
perioadă a vietii, dezamăgit de societatea şi de lumea artistică bucureşteană, se
însingurează şi cade pradă stărilor depresive, ajungând să dezvolte în creaţia sa ciclul
himerelor, ca o reprezentare a experienţelor spirituale dureroase trăite în acea perioada
. Această serie de lucrări este una încărcată de simbolism şi metafore, prezentate într-o
manieră suprarealistă, care ilustrează experienţa dramatică a existenţei umane şi
sentimente precum disperarea, singurătatea şi angoasa. Printre cele mai importante
lucrări ale acestui ciclu se numără “Himera văzduhului”, “Himera înnaripată”,
“Himera pământului”, “Himera nopţii”, “Zeul Pan”. Alte lucrări cu tematică sumbră
ale acestuia sunt “Sfinxul” şi “Zeul războiului”.
Maniera de lucru a acestuia poate fi caracterizată prin folosirea modelajului
vibrant, nervos, structurile divergente şi volumetrice; tensiunea şi contrastul dintre
spaţiile goale şi cele pline, semnificaţia poetico-filozofică a reprezentărilor. A fost
perceput ca tipul artistului de geniu, sfâşiat de tensiuni interioare şi de angoase, până
la ruperea sa completă de realitate.