• POSTMODERNISM

• Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie
critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin,
depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării
unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități
ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism și deconstrucție.
• Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984); în
viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și în schimb încurajează
perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple.
• Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernității.
• Postmodernitatea include un accent pe condiția sociologică, tehnologică sau celelalte condiții care disting
Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte, reprezintă un set de
răspunsuri de ordin intelectual, cultural, artistic, academic sau filosofic la condiția postmodernității.
• Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”),
utilizat pentru a descrie condiția sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referință la
arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.
• În eseul său From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context, criticul american Ihab
Hassan listează câteva ocurențe și contexte în care termenul a fost folosit, încă înainte să devină atât de
popular:
• John Watkins Chapman, un pictor de salon englez, în anii 1870-1880, cu sensul de Postimpresionism.
• Federico de Onís, 1934, (postmodernismo) cu sensul de reacție împotriva dificultății și
experimentalismului poeziei moderniste.
• Arnold J. Toynbee, în 1939, cu sensul de sfârșit al ordinii Vestului burghez, cu rădăcini în secolul al XVII-
lea.
• Bernard Smith, în 1945, cu sensul de mișcare a realismului socialist în pictură.
• Charles Olson, în anii 1950-1960.
• Irving Howe și Harry Levin, în 1959 și 1960, pentru a semnifica declinul culturii moderniste înalte.
• Alți specialiști indică studiul lui Charles Jencks, The Language of Postmodern Architecture (1977), ca
figurând printre primele opere care au dat termenului sensul folosit în ziua de azi. În Statele Unite ale
Americii, dezbaterea în jurul termenului "postmodernism" începe în anii 70 ai secolului XX, dacă luăm
doar în considerare faptul că Ihab Hassan își publică eseul, The Dismemberment of Orphaeus, în 1974.
Studiul esențial al lui Fredric Jameson Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism, a apărut
zece ani mai tîrziu, în 1984.
• Nucleul acestui studiu a fost publicat într-o altă formă, cu titlul Postmodernism and the Consumer Society,
în același an, în New Left Review, după cum mărturisește însuși autorul în prefața unui alt volum de
articole. Alte două cărți foarte populare în România, sunt studiul Lindei Hutcheon The Politics of
Postmodernism și Postmodernist Culture a lui Steven Connor. Aceste lucrări au apărut în România, prin
hazard obiectiv, în 1989. La condition postmoderne, cartea francezului Jean-François Lyotard , publicată
în 1979, este esențială și consemnează ruptura totală față de filozofia premergătoare.
• Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiții ale curentului,
câți teoreticieni există. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiție, un filosof postmodern ar dori să o
deconstruiască și pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu emergența
mișcării dadaismului, care propunea colajul și accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea
mai importantă, mai importantă decât opera însăși, idee preluată ulterior și dezvoltată de filosoful Jacques
Derrida.
• Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existențialismul, care plasa
centralitatea narațiunilor individuale drept sursă a moralei și a înțelegerii. Cu toate acestea, abia la
sfârșitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.
• Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii se bazează pe tot ce este exterior
individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat și polimorfic, începe invariabil din chestiunea
cunoașterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare.
Postmodernismul care și-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică antiiluministă, a argumentat
că raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși
cunoașterea era legată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un individ își
construiește punctele de vedere necesare cunoașterii.
• Pentru a te salva din acest construct al cunoașterii, a devenit necesară critica ei, și astfel să-i deconstruiești
cunoașterea afirmată. Jacques Derrida argumenta că singura apărare în fața inevitabilei deconstrucții a
cunoașterii ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze
originale se numește "logocentrism”.
• În loc să-ți bazezi cunoașterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoașterii a fost privită ca fiind
generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein.
Această subliniere a permisivității jocului liber în contextul mai larg al conversației și discursului
duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referințelor sau
tropilor.
• Înarmați cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserțiuni, filosofii postmoderni au
început să atace unitatea modernismului și a acelei unități cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul
a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorității sale asupra Victorianismului sau Romantismului,
acest atac a fost dirijat în mod indirect asupra Modernismului însuși.
•
• Postmodernismul este reticent în fața pretențiilor unora că sunt deținătorii secretelor adevărului, eticii, sau
frumosului care au rădăcini în orice altceva decât percepția individuală sau construcția de grup. Adevărul
poate fi înțeles dacă toate conexiunile sunt perpetuu amânate, niciodată neputând să atingă un punct al
cunoașterii care ar putea fi numite adevăr. Această subliniere asupra construcției și a consensului este
adesea folosită pentru a ataca știința.
• Postmodernismul este folosit și în sens foarte larg, desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârșitul
secolului XX, dar și realitățile sociale și filosofice ale perioadei. Criticii marxiști consideră în
mod polemic faptul că postmodernismul este un simptom al “capitalismului târziu” și al declinului
instituțiilor și apoi a statului națiune. Alți gânditori afirmă că postmodernitatea e reacția naturală la
transmisii mediatice și societate.
• Postmodernismul e privit tocmai ca o conștientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada
modernă și cea postmodernă.
• Domenii de manifestare
• Postmodernismul are manifestări în multe discipline academice sau neacademice cum ar fi
câmpul filosofiei, teologiei, dar și
în artă, arhitectură, film, televiziune, muzică, teatru, sociologie, modă, tehnologie, literatură,
și comunicații, ele fiind puternic influențate de ideile și tendințele postmoderne.
• Lingvistică
• Un concept important în perspectiva postmodernă asupra limbii este ideea de „joc”. În contextul
postmodernismului, joc înseamnă schimbarea cadrului de conexiune al ideilor și astfel permite sensurile
figurate sau trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul, sau de la un cadru de referință la
altul.
• Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul e alcătuit dintr-o serie de „marcaje” ale căror sens este
atribuit cititorului, iar nu autorului, acest joc se bazează pe mijloacele cu care cititorul construiește sau
interpretează textul și cu ajutorul cărora autorul devine o prezență în mintea cititorului. Jocul implică mai
apoi și invocarea unor opere scrise în aceeași manieră pentru a le slăbi autoritatea, fie prin parodierea
presupozițiilor acestora sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicații greșite în ceea ce privește
intenția autorului.
• Esențial pentru această abordare rămâne însă studiul lui Jacques Derrida, intitulat Structure, Sign and Play
in the Discourse of Human Sciences, un capitol al volumului Scriitura și diferența, publicat inițial separat
într-un articol în 1966.
• Acest punct de vedere are detractori înflăcărați care îl consideră dificil și o violare a contractului implicit
de luciditate ce ar exista între cititor. Dacă un autor are ceva de comunicat, el trebuie să-și aleagă cu cât
mai multă transparență cuvintele care îi transmit ideea cititorului.
• Arhitectură. După cum se întâmplă adesea și în cazul altor mișcări artistice, cele mai vizibile idei și
trăsături ale postmodernismului se observă în arhitectură. Spațiile funcționale și formalizate ale mișcării
moderniste sunt înlocuite de diverse abordări estetice; stilurile se ciocnesc și se întrepătrund, formele sunt
adoptate pentru ele însele, și apar noi modalități de vizualizare a stilurilor familiare și a spațiului
arhisuficient.
• Exemplele așa numite "clasice" de arhitectură modernă pot fi considerate clădirile Empire State
Building sau Chrysler Building, realizate în stilul Art Deco, în cazul spațiilor comerciale, ori arhitectura
lui Frank Lloyd Wright, asociată de cele mai multe ori cu arhitectura organică
• Empire State Building
arhitectură modernă
• Chrysler Building, arhitectură modernă
• Arhitectura lui Frank Lloyd Wright, arhitectură organică, modernă
• Arhitectură postmodernă
• Deconstructivism
• sau structurile realizate de mișcarea artistică Bauhaus în materie de spații private sau comunale. În contrast,
un exemplu de arhitectură postmodernă este sediul companiei AT&T (astăzi Sony) din New York, care, ca
și orice zgârie-nori, este construit pe o structură metalică, având foarte multe ferestre, dar care, spre
deosebire de constructiile de birouri moderniste, împrumută și elemente din diverse stiluri clasice (coloane,
fronton, etc.).
• Sediul companiei AT&T (astăzi Sony) din New York
• Literatură
• În anumite privințe, se poate spune că literatura postmodernă nu se raportează la cea modernă, pe măsură
ce își dezvoltă sau rafinează stilul și devine conștientă de sine și ironică. Împreună, literatura modernă și
postmodernă reprezintă o ruptură de realismul de secol XIX, unde narațiunea descrie un fir epic tratat
dintr-un punct de vedere obiectiv sau omniscient. Sub raportul personajului, cele două literaturi explorează
subiectivismul, renunță la realitatea exterioară, pentru a examina stări interioare de conștiință (exemplu
modernist fiind „fluxul conștiinței” în maniera Virginiei Woolf sau a lui James Joyce). În plus, și literatura
modernă și cea postmodernă explorează fragmentarismul în narare și construcția (exemplele moderniste,
sunt Virginia Woolf, operele dramaturgului suedez August Strindberg sau ale autorului italian Luigi
Pirandello).
• Spre deosebire de literatura postmodernă, creația modernă a considerat fragmentarea și extrema
subiectivitate drept expresii ale unei crize existențiale, ale unui conflict interior. În schimb, literatura
postmodernă evită această criză. Personajele torturate și izolate, antieroii lui Knut Hamsun sau Samuel
Beckett, lumea de coșmar al lui T.S. Eliot din Țara pierdută fac loc în scrierile postmoderne unor narațiuni
deconstruite și autoreflexive din romanele scrise de John Fowles, John Barth, sau Julian Barnes. Între timp,
operele unor autori cum ar fi David Foster Wallace, Don De Lillo, Paul Auster sau Thomas
Pynchon în Gravity's Rainbow, satirizează societatea paranoidă a modernismului, născută din iluminism.
• Critici
• Charles Murray, un critic acerb al a postmodernismului, dă o definiție acestui termen:
• Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelație de puncte de vedere care îți vin în minte
când auzi cuvintele „multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politică”. Într-un sens mai larg, moda
aceasta intelectuală contemporană acoperă un destul de răspândit sentiment de neîncredere în metoda
științifică, care există în anumite cercuri. Este și un sentiment de ostilitate față de faptul că există ierarhii
de valoare, ostilitate față de ideea existenței unui adevăr obiectiv. Postmodernismul constituie doar
eticheta atașată acestei perspective.
• Tezele de bază ale postmodernismului
• Limba este mediul principal al existenței umane.
• Scrierea este mai amplă decât vorbirea, are mai multe semnificații.
• Cuvintele, textul trebuie să fie deconstruite (Derrida), dispersate (Fouco).
• Destinația textului este de a produce plăcere (Bart), sentimentul înălțător (Liotar).
• Mai puțină uniformitate, putere, totalitarism, conciliere fățarnică, mai multă senzualitate, ironie,
instabilitate.
• 2. FILOSOFIA ANALITICĂ
• Filosofia analitică a ajuns să domine țările vorbitoare de limbă engleză în secolul 20. În Statele Unite,
Regatul Unit, Canada, Scandinavia, Australia și Noua Zeelandă, majoritatea zdrobitoare a
departamentelor universitare de filosofie se identifică ca departamente „analitice”. Termenul se referă în
general la o tradiție filosofică largă caracterizată de accentul pe claritate și argument (adesea obținut
prin logica formală modernă și analiza limbajului) și de respect pentru științele naturii.
• Filosofi analitici
• Rudolf Carnap
• Gottlob Frege
• George Edward Moore
• Bertrand Russell
• Moritz Schlick
• Ludwig Wittgenstein
• Termenul de Filosofie analitică cu componenta sa principală, Filosofia limbajului, se referă la suma
curentelor filosofice din secolul al XX-lea, care au pornit de la ipoteza unei logici noi creată de Gottlob
Frege și Bertrand Russel, având ca obiect principal limbajul natural și artificial, precum și relațiile acestuia
cu realitățile non-verbale, care ar putea avea consecințe filosofice generale, contribuind la analiza
conceptelor și la clarificarea ideilor. Aceste tendințe vin în opoziție evidentă cu curentele derivate
din filosofia idealistă germană, în special cu Hegelianismul și dialectica. Filosofia analitică s-a răspândit
după cel de-al doilea război mondial mai ales în Anglia și în Statele Unite ale Americii sub diferite nume
ca Analiză lingvistică, Empirism logic, Pozitivism logic, Neorealism, care desemnează particularitățile
diverselor școli.
• Filosofia analitică reprezintă o dezvoltare a neopozitivismului și își propune ca sarcină centrală cercetarea
expresiilor naturale și a vorbirii comune. Diversele curente se deosebesc în ceea ce privește alegerea
procedeelor analitice. Astfel unele direcții ale filosofiei limbajului își propun cercetarea anumitor cuvinte și
propoziții, în vederea obținerii unei definiții clare a terminologiei filosofice. Altele, dimpotrivă, sunt în
căutarea unor criterii care să permită deosebirea dintre o exprimare cu semnificație clară și una lipsită de
sens. În fine, un ultim grup își concentrează atenția asupra elaborării formale a unui limbaj simbolic pe
baze matematice, care să permită în mod efectiv tratarea problemelor filosofice.
• Folosirea unei metode analitice a limbajului poate fi întâlnită încă din filosofia antichității. Multe din
dialogurile socratice ale lui Platon au drept conținut clarificarea unor concepte sau noțiuni. Astfel, în
dialogul Cratilos, vorbirea este definită drept "unealtă instructivă" pentru transmiterea înțelegerii,
reprezentare care poate fi întâlnită până în așa zisul Organon al lui Karl Bühler.
• Gânditorii englezi George Edward Moore și Bertrand Russel au pus bazele metodei analitice în curentele
lingvistice contemporane. Fondatori ai neorealismului, ei consideră că analiza exactă a limbajului
reprezintă dezideratul principal al oricărei atitudini în filosofie și resping cu fermitate modelul idealist al
realității în tradiția lui Hegel. În mod deosebit este criticată teza metafizicianului englez Francis Herbert
Bradley, după care realitatea nu ar fi un produs al percepției senzoriale, ci o reprezentare spirituală, în
consecință neabordabilă cu mijloace de investigare științifică și inaptă de orice posibilitate de previziune.
• Bertrand Russel
• Russel, impresionat de precizia științelor matematice, încearcă să elaboreze un limbaj specializat
corespunzător legității logice, care să reflecte cu exactitate obiectivitatea. Teza de bază consta în
posibilitatea diviziunii unei fraze în părți elementare (propositional particles), analog celor mai mici
particule constitutive ale universului, atomii (logical atomisme). Această analiză a structurii limbajului
permite deosebirea formei gramaticale de cea logică a unei afirmații, eliminând astfel sursa multor confuzii
în exprimarea filosofică.
• Ludwig Wittgenstein
• Impresionat de lucrările lui Bertrand Russell, Ludwig Wittgenstein vine la Cambridge pentru a studia cu
cel pe care îl consideră mentorul său. Deja în prima sa lucrare, Tractatus Logico-Philosophicus (1921),
Wittgenstein insista asupra faptului că orice concepție filosofică ar trebui să întreprindă în primul rând o
critică a limbajului, care să servească clarificării ideilor exprimate. În această primă perioadă, Wittgenstein
consideră că o afirmație poate transmite o informație adevărată și - prin aceasta - poate avea o semnificație
științifică, numai în cazul când este capabilă să reflecte realitatea. În consecință, toate aserțiunile
metafizice, teologice sau morale sunt, pentru Wittgenstein, lipsite de sens.
• Filosofia analitică, deşi extrem de variată, prezintă patru caracteristici majore.
• În primul rând, este practicată cu toate exigenţele rigorii teoretice.
• În al doilea rând, practicienii nu consideră, în genere, că filosofia este sau poate fi o ştiinţă, adică nu cred
că poate spori fondul cunoaşterii umane pozitive.
• În al treilea rând, filosofii care până de curând reprezentau modelele cele mai influente pentru practicarea
filosofiei ca întreprindere teoretică – Chisholm, Davidson, Armstrong, Putnam, Kripke, Searle – par lipsiţi
de succesori direcţi.
• În fine, Filosofia analitică a reuşit în sarcina instituţională de a atrage un număr crescut de tineri filosofi
bine instruiţi şi inteligenţi. Fiecare dintre aceste caracteristici reflectă o pretenţie empirică relativ
necontroversată.
• La Viena ia ființă o mișcare ce reunește filosofi și matematicieni, denumită pozitivism logic. Pentru
"Cercul vienez" filosofia ar trebui să aibă ca scop precizarea sensului noțiunilor, și nu descoperirea de fapte
noi, care reprezintă sarcina disciplinelor științifice. Afirmațiile considerate logice ar putea fi clasificate prin
urmare în două categorii: cele adevărate din punct de vedere analitic (un exemplu devenit celebru: doi plus
doi egal cu patru) și cele verificabile empiric.
• Wittgenstein însuși, în lucrările de mai târziu, reunite în Philosophical Researchs (apărută postum
în 1953), renunță la unele din tezele sale anterioare și tematizează necesitatea unei combateri decisive a
confuziei rezultate din înțelegerea eronată a limbajului. Semnificația unei aserțiuni (revelația semantică)
rezultă doar dintr-un context pragmatic în vorbirea de fiecare zi.
• În perioada ulterioară, contribuții interesante au adus filosofii englezi Gilbert Ryle, John Langshaw
Austin și Pieter Frederick Strawson, precum și americanul Willard Van Orman Quine. Ryle s-a ocupat în
special de aspectul gramatical al afirmațiilor și de "limbajul mintal", care poate sugera prezența unor
lucruri inexistente.
• Austin și Strawson au analizat relațiile dintre limbajul formal logic și cel obișnuit, precum și semnificația
comportamentului comunicativ. În fine, Quine reprezintă punctul de vedere ontologic, după care sistemele
lingvistice sunt asimilate modurilor pragmatice de transmitere a existenței lucrurilor.
• Criticii filosofiei analitice consideră că filosofia în totalitatea ei nu se poate limita doar la "analiza
conceptelor" și că negarea distincției între analiză și sinteză întreprinsă de Quine ruinează claritatea și
rigoarea gândirii filosofice.