Imaginația

-Mecanismele Imaginației-

Activitatea umană nu poate fi limitată la înregistrarea și prelucrarea informațiilor prezente,

ea fiind ineficientă doar prin reeaducerea trecutului în prezent. Eficiența este dată de capacitatea
activității de a anticipa viitorul obiectului, evenimentului. Drept urmare, mecanismul psihic ce
poartă numele de imaginație face posibilă această anticipare, acest proces transformând, modificând
sau chiar creând informații noi cu ajutorul celor actuale și trecute. Din punct de vedere istoric, se
poate considera că procesul imagistic este împărțit în trei etape: prima până în anul 1900, dată când
a apărut și psihologia experimentală, a doua între anii 1900-1950 care este perioada de dezvoltare a
concepțiilor acestui proces, iar ultima se referă la perioadă din 1950 până în zilele noastre, perioadă
în care interesul pentruimaginație a scăzut din ce în ce mai mult (Zlate, M. 1999).

Deoarece imaginația avea roluri importante în toate celelalte funcții psihice, ea a fost confundată, la
un moment dat, chiar cu psihicul uman. Astfel, Dugas afirma că „imaginația este prezentă în toate
demersurile, în toate operațiile spiritului, în cele mai legitime, dar și în cele mai slab fondate, în cele
mai elementare și mai modeste, dar și în cele mai elevate (…). Imaginația este o forță care dirijează
masa enormă a faptelor psihice” (Dugas, 1903, p.7). Acest punct de vedere a fost, mai târziu,
susținut și de Bernis, care afirma că: „Imaginația reprezintă psihismul în ansamblul său, cu tot
dinamismul lui orientat spre posibil și câteodată către ireal” (Bernis, 1958, p.98).

Noțiunea de imaginație are patru accepțiuni, care sunt caracteristici generale ale acesteia, cu
ajutorul cărora se poate defini procesul imaginativ. Prima accepțiune, imaginația ca formare sau ca
producere de imagini, se află printre cele mai vechi și uneori reduce imaginația la senzație, alteori
este interpretată ca fiind o transpunere într-o realitate care conservă raporturile de calitate și situație,
însă nu provine din simțuri. A doua accepțiune, imaginația ca mobilitate a spiritului, a fost susținută
de Bachelard, G.: „imaginația este, înainte de orice, un tip de mobilitate spirituală, tipul celei
maimari mobilități spirituale, al celei mai vivace, al celei mai vii” (Bachelard, 1997, p.6). După
spusele acestuia, imaginația nu este o simplă construire de imagini. A treia accepțiune, imaginația
ca experimentare mintală, apropie imaginația de o formă afectivă, respectiv simpatia, care reglează
evocarea imaginilor. Ultima accepțiune, imaginația ca o combinatorică mintală, a fost formulată de
Popescu-Neveanu, P. care afirmă că cel mai important în abordarea imaginației „este dinamismul ei,
potențialul combinatoric și transformativ, ce duce la apariția de imagini noi” (Popescu-Neveanu, P.
1997, p. 359).

Imaginația este un proces controversat, atitudinea autorilor oscilând de la negare până la

adaptare și apoi, din nou, la contestare. Deși nu i s-a recunoscut identitatea întotdeauna, imaginația
este un proces de prelucrare și utilizare a informației. Pe de-o parte, ea vine în continuarea
reprezentării, bazându-se pe memorie, iar pe de altă parte, ocupă o poziție deosebită în conținutul
activității cognitive a omului.De-a lungul timpului, imaginația a fost definită în diferite moduri,
printre cele mai importante definiții fiind cele ale lui Popescu-Neveanu, P., Zlate, M. și Golu, M.

Popescu-Neveanu, P. a fost primul psiholog român care a definit imaginația:

„Imaginația este procesul psihic de prelucrare, reconstrucție, transformare a datelor experienței, în
vederea reflectării necunoscutului, viitorului, posibilului sau dezirabilului, prin noi imagini sau
proiecte” (Popescu-Neveanu, P. 1977, p.359)

Zlate, M. definește imaginația ca fiind „ procesul de combinare și recombinare a datelor din

experiența anterioară, în vederea dobândirii unor imagini noi, fără un corespondent în realitate sau
în experiența noastră personală; imaginația este procesul de creare a noului în formă ideală” (Zlate,
M. 1999, p.490).

Golu, M. susține că imaginația este „ un proces de generare, de producere mai mult sau mai puțin
activă, mai mult sau mai puțin intențională a imaginilor și de articulare a lor în variate moduri”
(Golu, M. 2002, p. 436).

În încercarea de a preciza conținutul informațional, instrumentele, operațiile si finalitatea

imaginației, Aniței, M. avansează o nouă definiție: „imaginația este mecanismul psihic cognitiv de
procesare transformativă a evenimentelor, situațiilor, stărilor prezente sau stocate la nivelul
memoriei, în vederea elaborării de noi imagini și proiecte alternative ale realului” (Aniței, M. 2010,
p.326).
Imaginația este o trăsătură distinctivă a reflectării conștiente, întâlnită doar la om, fiind posibilă cu
instrumente specific umane: gândirea și limbajul. Este un mecanism psihic absolut necesar pentru
viața, cunoașterea și activitatea omului. Imaginația operează exclusiv în limitele fanteziei, având
nevoie de o minimă originalitate a modului de operare cu datele inițiale și a produsului final. Este
elementul central în structura creativității, având un caracter convențional, figurativ și simbolistic.

Procesul imaginativ are trei funcții importante. Prima funcție este cea de anticipare sau de
proiectare, astfel imaginația joacă un rol fundamental în anticiparea unor noi situații, realități etc. A
doua funcție este cea constructiv-creativă, prin intermediul căreia avem capacitatea de a elabora
proiecte noi, de a avansa ipoteze îndrăznețe, oferind astfel, creativității, soluții neașteptate. A treia
funcție este cea de descărcare, de catharsis, jucată atât de imaginarul oniric, cât și de actele
obișnuite de imaginație.

Imaginația are patru forme: visul, reveria, imaginația reproducctivă și imaginația creatoare. Visul
este forma primară de manifestare a imaginației, însoțit de impresie perceptivă puternică și de
procesarea percepțiilor, atribuirea unui sens lucrurilor percepute, dar și de capacitatea de a procesa
imagini și limbaj. Reveria poate proveni din existanța cotidiană și se poate declanșa involuntar, însă
poate fi întreținută în mod voluntar. Această formă are o funcție de catharsis și ajută la recuperarea
imaginii de sine afectată. Imaginația reproductivă este o formă voluntară, la baza căreia se află
informațiile aflate în memorie, care contribuie la organizarea și împlinirea cunoașterii, apărând ca o
parte a acesteia, prin imaginile ilustrative pentru concepte care poartă pecetea subiectului.
Imaginația creatoare este cea mai importantă și mai complexă formă a imaginației, care definită prin
raportarea la finalitatea sa, care ar trebui să fie un produs nou, caracterizat prin originalitate (Aniței,
M. 2010).

În calitate de proces cognitiv, imaginatia dispune de o serie de procedee de combinatorică

imaginativă. Sunt operatii, procedee de lucru mintal, prin intermediul carora imaginația intervine
asupra conținuturilor sale și produce modificări, transformări, aglutinări, tipizări, schematizări,
rearanjări, substituții, analogii, asocieri, adaptări etc. Aglutinarea este procedeul prin care se
contopesc într-un întreg diverse elemente separate, fiind des folosită în mitologie (imaginea Sirenei
sau a Centaurului). Amplificarea sau diminuarea sunt procedee prin care se amplifică sau se
diminuează diferite treăsături atât morale, cât și fizice, fiind des utilizată în literatura romantică
(Ileana-Cosânzeana, pitici, zmei). Multiplicarea și omsiunea sunt procedee prin care se înmulțesc
anumite elemente (balaur cu 7 capete) sau se elimină altele mai puțin importante. Diviziunea și
rearanjarea sunt procedee prin care se împart în mai multe segmente componentele unui obiect sau
proces, după care aceste părți sunt reordonate. Adaptarea este procedeul prin care un obiect sau
principiu se adaptează la situții noi. Procedeul de modificare poate schimba anumite însușiri,
precum mărime, formă, culoare. Substituția este procedeul prin care se înlocuiesc unele obiecte cu
altele. Tipizarea este procedeul cel mai des utilizat în literatura realistă, prin care este redat
generalul prin intermediul individualului. Schematizarea, folosită mai ales în arhitectură sau
tehnică, redă un conținut imaginativ sub formă de schemă. Analogia este un procedeu foarte
complex, care are patru forme: personală (identificarea creatorului cu obiectul studiat), directă
(raportarea obiectului studiat la altul care ar părea că are anumite asemănări), simbolică
(considerarea problemei sub formă de imagini globale, cu valoare de reprezentări sensibile,
estetice), fantastică (înlocuirea realului cu magicul, fantasticul) (Zlate, M. 1999).

La geneza, dezvoltarea și funcționarea procesului imaginativ participă o serie de mecanisme,

precum : cele mnezice , reprezentarea (imaginea mintală), cognitive (gândirea), verbale (limbajul),
reglatorii (motivaționale, afective, voluntare și atitudinale).

Mecanismele mnezice

În psihologie, complexitatea memoriei a fost confirmată și evidențiată recent. S-a

concluzionat faptul că memoria nu este un simplu sistem, ci conține mai multe sisteme diferite care
funcționează ca module, independent și serial, care operează atât voluntar, cât și involultar, având o
fidelitate remarcabilă. Din punctul de vedere al conținutului informațional, memoria reflectă
trecutul. Astfel, Aniței, M. definește acest proces ca fiind „mecanismul psihic cognitiv de reflectare
a experienței trecute, de fixare și păstrare a informațiilor, în vederea recunoașterii și reproducerii
acestora, într-o manieră cât mai fidelă” (Aniței, M. 2010, p.300).

De foarte mult timp a fost intuit faptul că memoria și imaginația sunt două procese diferite, însă,
încă există o anumită confuzie deoarece și în procesul mnezic, de foarte multe ori, este modificată
ordinea reproducerii reprezentărilor. Dugas susține că memoria aruncă percepțiile anterioare în
trecut, pe când imaginația este o memorie care readuce în prezent percepțiile trecute, astfel procesul
imaginativ este o modalitate a unei alte capacități psihice. În psihanaliză, imaginația are la bază
amintirile din copilărie, amintiri cărora psihicul le modifică configurația, în scopul de a le masca
sau de a le sublima. Memoria și imaginația sunt supuse la două logici interne diferite: memoria este
focalizată pe reactualizarea amintirilor, exact în forma în care erau în momentul achiziției, pe când
imaginația adaugă reprezentărilor trecute elemente proiective prezente. Memoria reprezintă, pentru
imaginație, atât punctul de plecare, cât și punctul de sosire deoarece inițial ea oferă imaginației
informațiile pe baza cărora va avea loc procesul imaginativ, după care produsele acestuia vor fi
stocate în memorie. Imaginația este pentru memorie un factor restructurator deoarece ea poate
transforma semnificația amintirilor, prin intermediul procedeelor de care dispune (Zlate, M. 1999).

Memoria intracționează cu imaginația, fiind un suport primar pentru aceasta. Mare parte din
conținutul imaginației este extras din memorie, reactualizat și supus procedeelor imaginative. Însă,
cu ajutorul creativității se pot produce așa-numitele „flash-uri”, sclipiri de imaginație. Oamenii de
știință sunt încurajați să își noteze toate ideile fugare pentru a le valorifica mai apoi în procesul
creației. O memorie bogată este necesară, dar nu și suficientă deoarece dinamismul, productivitatea
imaginației implică și alți factori. Memoria și imaginația sunt două procese diferite, una este
retrospectivă și cealaltă perspectivă, una este conservativă, iar cealaltă înnoitoare, însă memoria și
imaginația se întretaie și fuzionează complementar (P. Popescu-Neveanu).

Mecanismele imaginii mintale

Noțiunea de reprezentare are înțelesuri diferite, însă indiferent de utilizarea ei, reprezentarea
este un proces care are loc în urma altui proces și care desemnează înlocuirea a ceva prin altceva.
Memoria și percepția au un rol foarte important în acest proces deoarece reprezentarea se produce
în urma unei experiențe perceptive anterioare, fiind un proces secundar. Astfel, putem defini
reprezentare ca fiind „procesul de elaborare a imaginii unui obiect, în condițiile absenței acestuia
din câmpul perpeptiv, în baza unai experiențe perceptive anterioare” (Aniței, M. 2010, p. 204).

Din punct de vedere ontogenetic, reprezentarea este un suport fundamental pentru imaginație,
dezvoltarea și manifestările acesteia depinzând de bogăția și dinamica reprezentărilor. Imaginația
manifestă un grad foarte înalt de autonomie. Deseori, reprezentările reproduc structuri
informaționale mult mai complexe decât cele oferite de percepție. Există reprezentări care nu au loc
în urma unei experiențe perceptive anterioare, ci rezultă din construcții cognitive și imagistice
(reprezentări transformative).
Reprezentarea joacă un rol foarte important în imaginație. Wundt afirma că imaginația este
capacitatea de a reprezenta în mod viu obiectele sau „facultatea de a inventa, de a concepe”
(Popescu-Neveanu, P. 1997, p.364). Între 2 și 6 ani, copilul transpune realul într-o lume a sa,
reproduce scenarii de viață, aceasta fiind o aplicare a experienței și a imaginilor proprii la lumea
concretă. În jurul vârstei de 10-11 ani, imaginația atinge un moment culminant, odată cu implicarea
mecanismelor cognitive. Apar reprezentările transformative anticipative cu ajutorul cărora se
elaborează (în plan mintal) anumite imagini, transformări și mai ales anticiparea acestora.

Imaginația reproductivă beneficiază cel mai mult de mecanismele reprezentării. Subiectul își
imaginează anumite realități care nu au fost percepute vreodată, însă apelează la reprezentări și
combină scene reproductiv-imaginative.

Mecanismele cognitive

Aniței, M. definește gândirea „ca proces cognitiv superior de extragere a însușirilor

esențiale, necesare și logice, cu ajutorul unor operații abstract-formale, în vederea înțelegerii,
explicării și predicției unor relații cauzale din realitate și a elaborării unor concepte, noțiuni, teorii,
sisteme cognitive ca modele mintale ale realității” (Aniței, M. 2010, p. 221).

Imaginația a fost foarte des identificată cu gândirea. Dificultatea înțelegerii relației dintre aceste
două procese provine, în primul rând, din faptul că, în plan procesual, acestea nu au niște granițe
bine delimitate. Este destul de dificil să identificăm momentul în care imaginea se intelectualizează
și devine idee, dar și momentul în care gândirea de intuitivizează și revine la stadiul de imagine. În
al doilea rând, acestă dificultate poate proveni din caracterul contradictoriu al produselor și
mecanismelor lor. Imaginația are o tendință către plenitudine intuitivă, fiind definită de o
combinatorică nestingherită, acest lucru ducând la constructe mintale dotate cu concretitudinea
realului, pe când gândirea are tendința spre polarizare conceptuală, spre constructe ideaționale,
teoretice, logice. Gândirea este caracterizată de rigurozitate și precizie, pe când imaginația de
spontaneitate și plasticitate. Rezultatul imaginației este imaginea plastică, intuitiv-concretă, însă se
bazează pe logica gândirii (Zlate, M. 1999).

Relațiile dintre gândire și imaginație pot fi concepute pe două planuri. În plan genetic, este
surprinsă o alternanță a gândirii și imaginației, aceasta din urmă apărând ca o premisă a logicii
gândirii. Gândirea avansează spre abstract, însă pentru a se verifica sau pentru a proceda la sinteze
noi, revine la concret. Gândirea se elaborează în zona centrală a câmpului imaginativ. În plan
funcțional, imaginația este integrată în structura gândirii abstracte, iar aceasta are drept suport
imaginarul. Putem concluziona că imaginația se construiește înăuntrul gândirii, iar aceasta din urmă
se articulează în zona centrală a câmpului imaginativ, ambele procese mijlocindu-se unul pe celălalt
(Zlate, M. 1999).

Dezvoltarea imaginației este legată de evoluția structurilor operatorii ale inteligenței. În stadiul
inteligenței preoperaționale, copilul este prizonierul efectelor de câmp, nu se poate detașa de
concret. În stadiul operațiilor concrete, copilul realizează modificări, transformări prin detașarea de
realitatea concret intuitivă, dar operativitatea intelectuală, în continuare se raportează la situații
concret intuitive. În stadiul inteligenței formale, copilul se detașează complet de realitatea
directă.Acesta este capabil să elaboreze predicții, previziuni, pornind de la datele realului sau de la
conținuturile memoriei. În acest stadiu are loc o expansiune a imagisticii care nu are legătură cu
realitatea, preadolescentul/adolescentul exploatând posibilitatea de a evada din lumea reală într-o
lume închipuită.

Imaginația și gândirea sunt două procese care se întrepătrund și se susțin reciproc. Transformările
care se produc la nivelul imaginației folosesc structurile operaționale ale gândirii, produsele
obținând o valoare mult mai mare. Imaginația reproductivă are ca bază de lucru operativitatea
gândirii, ea obținând rigoare și consistență cu ajutorul înțelegerii, învățării și rezolvării de
probleme.Rezultatele operațiilor cognitive sunt valorificate prin intermediul imaginației creatoare.
Osborn susținea că gândirea logică, restrictivă poate provoca o inhibiție a imaginației
creatoare.Orice demers creativ al gândirii e susținut de imaginație. Aceasta explorează noi teritorii
ale minții umane, însă gândirea este cea care validează aceste demersuri (Aniței, M. 2010).

Mecanismele lingvistice

Comunicarea este fundamentală, prin intermediul acesteia individul umanizându-se,

dezvoltându-și personalitatea, dar totodată putând să aibă o influență formativă, transmițând
experiența socială. În lipsa comunicării, individul rămâne izolat și privat de capacitatea sa de
integrare în colectivitate (Zlate, M. 2000). Aniței, M. definește comunicarea „drept procesul de
codare și transmitere a informațiilor, în forma unui mesaj, de la un emițător la un receptor, prin
intermediul unui canal” (Aniței, M. 244).
Limbajul reprezintă o formă de comunicare evoluată, rafinată, bogată. „Din punctul de vedere al
semioticii, limbajul reprezintă un sistem de semne folosite după anumite reguli, în vederea fixării,
prelucrării și transmiterii de informații” (Aniței, M. 2010).

Limbajul are un rol foarte important în geneza imaginației. Imaginația este specifică omului,
mecanismele verbale asigurând și ele acest lucru. Până la apariția limbajului și a operării mintale
prin imagini, combinarea lor este redusă la un imaginar senzorial, concret intuitiv, la o combinare a
unor impresii asociate custări emoționale care sunt volatile și cu semnificații adaptative. Una din
cheile autonomiei mintale a imaginației este cuvântul, care vehiculează imaginile mintale. Cuvântul
substituie obiectul, dar și imaginea acestuia. Combinatorica imaginativă este indisolubil legată de
vehicularea cuvintelor-imagini. Imaginația este destul de slab prezentă atunci cândlimbajul este
menținut în planul comunicării și relaționării cu voce tare. Imaginația debutează în momentul în
care copilul folosește limbajul pentru a-și descrie anumite scene din viața reală și comunică cu
obiectele-ființă (jocul simbolic). Un anumit obiect sau fenomen este reprezentat în plan mintal,
imaginea este animată și susținută prin intermediul mijoacelor verbale. În jurul vârstei de 5-6 ani
este achiziționat limbajul intern, care este un factor determinant al genezei imaginației. Aceasta
prezintă autonomia de care are nevoie, care este asigurată de resursele cognitive ale copilului.

Limbajul intern se desfășoară cu o viteză foarte mare, pe care i-o oferă și imaginației, aceasta având
posibilitatea de a ancora rezultatele la nivelul memoriei de lungă durată. În acest caz, distincția între
memoria episodică și cea semantică este destul de greu de realizat. Producția imagistică constituie
un suport pentru constructivismul memoriei. Memoria prospectivă este structurată de mijloacele
verbale și de combinatorica parțial imaginativă. Planurile nu vor rămâne niciodată la forma lor
inițială, ele se vor îmbogății continuu, prin adăugiri succesive (Aniței, M. 2010).

Mecanismele reglatorii

Relația dintre imaginație și procesele afectiv-motivaționale a fost profund înțeleasă de Ribot

și Freud. Psihologul francez Th. Ribot a susținut rolul emoțiilor în imaginație. Încărcătura afectivă a
inconștientului fac din acesta o sursă de tensiune, de pulsiuni care sunt exprimate prin intermediul
visului, care este expresia vie a inconștientului.Inconștientul alimentează imaginația și trimite
implulsuri care declanșează mecanisme asociative, înlânțuiri de imagini încărcate afectiv. Freud
raportează imaginația la afectivitate, considerând că aceasta nu este altceva decât proiecția
libidoului, a conflictelor inconștiente în sfera cunoașterii. De asemenea, acesta susține că formele
imaginației, precum visul sau reveria, sunt ori dramatizări ale trăirilor afective, ori modalități de
satisfacere a tendințelor refulate. Per ansamblu, Freud descrie imaginația ca o realizare în plan
mintal a dorințelor refulate. Sublimarea sau compensarea sunt procesele care stau la baza
imaginației creatoare (Zlate, M. 2000).

Imaginația nu se poate declanșa fără un fond motivațional și afectiv, fiecare act imaginativ având o
motivație proprie care provine dintr-o trebuință, dintr-o stare de necesitate. Acestea pot declanșa,
susține, dar și orienta desfășurările din imaginație. Stările afective, precum emoții, sentimente sau
pasiuni, declanșează, facilitează sau inhibă imaginația. Procesele afective sunt o sursă energetică
fundamentală pentru procesul imagistic. În condiții de neutralitate sau de indiferență, produsele
imaginative nu vor fi niciodată de calitate. Șocurile emoționale pot produce fantasme sau viziuni
cvasionirice sau cvasihalucinatorii. Antoine de La Garanderie a diferențiat influența stărilor
afective pentru cele două forme ale imaginației, reproductivă și creatoare. Acesta afirmă că sub
influența emoțiilor, reproducătorul se blochează, se inhibă, pe când creatorul dorește să acționeze
deoarece dispune de o intensitate afectivă mare, pe care, însă, nu știe să o controleze. În cazul
reproducătorului, individul este victima emoției paralizante, iar în cazul creatorului, individul este
prada emoției precipitante, însă în ambele cazuri, efectele sunt negative. Autorul ia în considerare și
existența unei influențe pozitive a emoției asupra imaginației, precum cea de avertizare, însă nu o
dezvoltă. Imaginația participă și ea la apariția stărilor afective, declanșând și întreținând emoția, mai
ales în artă. De exemplu, empatia reprezintă introducerea pe cale imaginară în altă persoană (Zlate,
M. 2000).

În imaginație este exprimat și segmentul direcțional al motivației. Stările de expectanță sau cele
aspiraționale produc imagini corespunzătoare. De asemenea, obiectivele dorinței, speranței,
dragostei, fricii pot fi construite tot imaginativ. Produsele imaginative sunt elaborate sub influența
factorilor motivaționali, după care, sunt convertite în noi resurse energetice ale individului.

Imaginația oscilează între logica rațiunii și cea afectivă, fiind necesar un echilibru între cele două
care este asigurat de reglajul voluntar, prin intermediul căruia imaginația este subordonată
scopurilor. Formele creative ale imaginației pot fi reglate voluntar și pot presupune atitudini
creative provenite din calități ale voinței, precum ambiția, perseverența sau independența în acțiune.

Imaginație și personalitate
Imaginația trebuie raportată și la personalitatea individului, nu doar la diversele procese psihice ale
acestuia. Dezvoltarea și productivitatea imaginației sunt foarte mult influențate de trăsăturile
caracteriale ale omului. Atitudinile caracteriale (atituditea față de sine, față de lume) influențează
imaginația. A. Osborn susține că atitudinile de teamă, încordare, rigide inhibă imaginația, fiind
preferate entuziasmul, încrederea în propriile forțe. Persoanele creative prezintă o intoleranță față de
banal și un simț puternic al noului.Disponibilitatea pentru imaginație și originalitate sunt trăsături
ale personalității autorealizate. Autoactualizarea este exprimată în proiecte imagistice, omul
autoactualizat fiind tolerant, deschis, încrezător în sine (Aniței, M. 2010).

Imaginația poate fi un instrument foarte eficace în dezvoltarea personalității. Școala elvețiană de

psihiatrie a propus o metodologie a reveriei dirijate, care are ca scop furnizarea unei soluții pentru
psihismele blocate, oferirea unui alt destin sentimentelor confuze și ineficace. Procedeul principal
este sublimarea și constă în: evocarea imaginilor materiale pentru a antrena senzații de ușurare, de
eliberare; evocarea imaginilor dinamice care îi propun subiectului reverii, care antrenează psihicul
spre o expansiune aeriană, eliberatoare de complexe blocante (Zlate, M. 1999).

În urma celor scrise, se poate concluziona că imaginația este strâns legată de toate mecanismele
psihice, cele cognitive, cele stimulativ-energizante și cele integratoare. În sistemul psihic uman,
imaginația este un subsistem tributar celorlalte subsisteme, însă acesta este individualizat prin
strategii combinatorii și transformative. În primul rând, imaginația este tributară sistemului
realității obiective naturale, de aici extrăgându-si conținuturile, iar, în al doilea rând, este tributară
realității sociale, de unde își extrage scopurile, modelele, perspectivele. Imaginația este foarte
importantă, fără ea acțiunea, cogniția, valorile ar fi blocate, individul devenind incapabil să
prospecteze și să se autoprospecteze (Zlate,M. 1999).