Dorin Ţurcan

R. Horacio Etchegoyen
Fundamentele tehnicii psihanalitice
Partea a II-a: Despre transfer și contratransfer – 14-17 (p.165-202)

– note de lectură –

14. Perversiunea de transfer

Pentru Freud, nevroza era negativul perversiunii: ceea ce nevroticul exprimă în fantasmă
sau prin simptom, perversul pune în act. În actul pervers este implicată o ură distructivă
adresată obiectului. Glover (1933) îl parafraza pe Freud, arătând că perversiunea este
negativul psihozei, menit să umple golurile din dezvoltarea simțului realității.
Continuatorii M. Klein arată și ei că partea psihotică a personalității este foarte prezentă
în perversiuni. Etchegoyen, de asemeni un kleinian, este de părere că perversiunea este
într-adevăr o defensă împotriva psihozei, dar și una dintre cauzele ei.

Cu privire la Eul pervers, investigația clinică a arătat că fragmentarea acestuia are origini
în copilărie: confruntat cu lipsa penisului la femeie, copilul dezavuează această evidență,
considerând că trebuie să fi văzut un penis. Ceea ce se contestă este reprezentarea,
afirmându-se simultan ceva ce de fapt nu există. Etchegoyen arată că această contestare
conservă și totodată neagă castrarea, ceea ce conduce la un clivaj al Eului. După Lacan,
în stadiul oglinzii, copilul reprezintă penisul care lipsește din mamă. Atunci când tatăl
separă copilul de mamă, plasându-l pe al treilea loc, copilul încetează să mai fie penisul
mamei, iar penisul devine un simbol (falusul). Rosolato arată că fetișul este simultan o
separare/desprindere de corp (prin aspectul castrator) și concomitent o
continuitate/metonimie cu corpul (rochii, lenjerie etc). Meltzer aduce conceptul de
dismantling (descompunere), o formă specială de disociere a Eului. În funcție de tipul de
disociere, el diferențiază între sexualitatea adultului (cu bază introiectivă) și sexualitatea
infantilă sau perversă (cu bază proiectivă)

Plecând de la Freud, care afirma cu privire la nevroză că boala originară se întoarce în

cură, fapt preluat de H. Rosenfeld și Searles și în privința psihozei de transfer, se poate
spune că perversiunea de transfer este de același rang cu nevroza (sau psihoza) de
transfer. După Betty Joseph, perversiunile de transfer nu suntdefense, ci ofense/atacuri
asupra analistului/sân/penis. Aceste atacuri au loc printr-o intensă erotizare a legăturii și
utilizarea cuvântului/tăcerii pentru a proiecta excitație în analist. Meltzer arată că adesea
analistul observă că procesul a fost pervertit abia când e prea târziu. Astfel, analiza se
dezvoltă într-un context de sterilitate, în care analistul își poate pune în act
contratransferul prin pseudo-interpretări. Etchegoyen arată că la pervers pulsiunea este
transformată în ideologie și proiectată în analist. Perversul nu simte chemarea pulsiunii,
el comunicând cu corpul său doar la nivel intelectual. Erotizarea legăturii și prezentarea
ideologică (intelectuală) a vieții sexuale sunt întodeauna însoțite de un ton polemic, care
este vital pentru pervers. Tot cu privire la ideologie, Rosolato observă că perversul are o
ideologie gnostică: el respinge legea tatălui și ordinea simbolică, pentru a perpetua legea
dorinței. Pentru a exemplifica perversiunea de transfer, Etchegoyen prezintă o vignietă
(pag. 169-173) despre analiza unei femei homosexuale, din care se observă că
perversiunea de transfer se păstrează pe toată durata analizei, prin erotizarea legăturii și

1
Dorin Ţurcan

tonul polemic-provocator, până când, spre final, aceste manifestări tind să devină
egodistone.

Etchegoyen include la perversiunea de transfer și adicțiile, deoarece ele par să aibă multe
în comun cu funcționarea perversă. La originea adicțiilor stau unele conflicte pre-genitale
(orale/anale) care sunt amplificate de agresivitate. În adicții, sado-masochismul
(declanșat de frustrare sau invidie) apare adesea nu doar la nivel inconștient, ci chiar în
comportamentul manifest. Teoria relațiilor de obiect arată că alcoolul și drogurile sunt
pentru adictivul fixat în poziția paranoid-schizoidă un obiect bun idealizat și totodată un
obiect persecutor. În transfer, analistul-obiect tinde să fie transformat într-un drog, ceea
ce face ca polaritatea transferului să fie foarte schimbătoare datorită invidiei sau urii
trezite de faptul că analistul poate fi un obiect bun.

15. Transferul timpuriu. 1. Perioada preoedipiană sau Oedipul timpuriu

Orice nevroză a adultului își are originea într-o nevroză înfantilă, care revine în cură sub
forma nevrozei de transfer. Psihologia Eului consideră că o psihanaliză este posibilă doar
prin apariția în cură a unei autentice nevroze de transfer, care se situează la nivel
oedipian. Etchegoyen prezintă contribuțiile privind dezvoltarea preoedipiană aduse de
Ruth Mack Brunswick (din care este prezentată o vignietă la pag. 178-179) și mai ales
Melanie Klein. Pentru Mack Brunswick, în relația cu mama, copilul accede succesiv la
trei polarități stadiale care definesc relația de obiect: activ-pasiv, falic-castrat și masculin-
feminin. Ea se apropie de M. Klein atunci când afirmă că, la ambele sexe, dorința de a
avea copil precede dorința de a avea (păstra) un penis. Acest fapt se datorează
identificării fetiței cu mama activă preoedipiană și nu are nimic de a face cu complexul
Oedip.

Melanie Klein vorbește despre stadii timpurii ale complexului Oedip, care apar undeva
între 3 și 6 luni. În acest caz, obiectele nu sunt întregi, drama oedipiană având loc în
corpul mamei, ca figură a părintelui combinat (deoarece include și penisul tatălui). În
momentul în care copilul discerne acel obiect special (penisul) din corpul mamei, apare
Oedipul timpuriu și are loc o proto-triangulare cu aspectele de sân și de penis ale mamei.
După Etchegoyen, transferul timpuriu este corolarul clinic al acestei dinamici primitive.

În Originile transferului (1955), Klein prezintă transferul ca fiind omniprezent întreaga

viața și în toate relațiile umane sub forma fantasmelor inconștiente, o perspectivă care
fundamentează tehnica de interpretare permanentă a transferului. Cu ajutorul transferului
se poate reconstrui trecutul timpuriu și elaborată invidia primară de sân.

Cu privire la narcisism și relațiile de obiect, Klein abandonează teoria narcisismului

primar. Ea afirmă că la începutul vieții nu există nici pulsiuni, nici angoase, nici defense,
decât în relație cu obiectele interne. Kleinienii explică transferul prin teoria fantasmei
inconștiente. După Susan Isaacs, fantasma inconștientă este prezentă permanent, aflându-
se în fundalul celor mai conștiente acte. De asemenea, fantasma inconștientă operează cu
obiecte primare și libidoul nesatisfăcut care este reinvestit prin regresie. Importanța
asupra tehnicii rezidă în aceea că analistul poate interpreta transferul ori de câte ori
înțelege cum operează fantasma inconștientă, nemaifiind nevoie să se aștepte apariția

2
Dorin Ţurcan

unei rupturi în discurs. Din acest motiv, kleinienii interpretează mult mai tenace
transferul negativ (ostilitatea, invidia, ura) inclusiv în lucrul cu copiii, o abordare opusă
celei annafreudiene. După Klein, analistul trebuie să interpreteze imparțial transferul, atât
cel pozitiv, cât și cel negativ, fie că e vorba despre nevrotici sau psihotici, adulți sau
copii. Tehnica kleiniană a interpretării frecvente a transferului se suține așadar pe trei
factori: (1) acțiunea permanentă a fantasmei inconștiente; (2) interpretarea transferului
negativ; (3) existența transferului timpuriu

Cu privire la angoasele paranoide și depresive în transfer, primele se referă la teama

de anihilare/distrugere a Eului, în timp ce angoasele depresive sunt legate de teama că
obiectul bun ar putea fi distrus. La Klein, dezvoltarea se bazează pe dinamica dintre
proiecție (care condiționează relația cu obiectul extern și realitatea) și introiecție (care
condiționează relația cu obiectul intern și fantasma), dinamica dintre ele construind
relațiile de obiect. Acestea apar în transfer (Ferenczi, 1909), dar transferul nu se referă
doar la analist, ci, prin transferul timpuriu, la relațiile primare de obiect.

16. Transferul timpuriu. 2. Dezvoltarea emoțională primitive

M. Klein susținea că prin intermediul transferului timpuriu avem acces la dezvoltarea

emoțională primitivă. Dintre numeroșii autori care au validat această perspectivă
(Winnicott, Meltzer, Esther Bick, Balint etc.), Etchegoyen pledează pentru modelul
winnicottian.

Cu privire la dezvoltarea emoțională primitivă, Winnicott consideră că aceasta trebuie

separată net de restul dezvoltării. La începutul vieții, bebelușul este total dependent de
mediu și nu se poate vorbi despre un subiect. Nu există nimic mental, nu există un copil
ca atare, ci doar un copil în brațele mamei sale. Deci la început nu există nici Eu, nici
obiect, structura psihică apărând ulterior, pentru a compensa deficitele îngrijirii materne.
Copilul este dotat cu un fel de pulsiune de a crește, care tinde către integrare și care își
urmează cursul firesc dacă nu intervin ingerințele mediului. Dacă intervin aceste ingerințe
copilul dezvoltă un Sine fals, care are rolul de a proteja Sinele adevărat până când va
apare un mediu și condiții favorizante pentru reluarea dezvoltării. Analistul este
corespondentul funcției materne; dacă el îi permite pacientului să regreseze, dezvoltarea
emoțională va fi reluată. Într-o astfel de analiză sunt importante eșecurile reale ale
analistului, deoarece acestea îl pot face pe pacient să fie furios, ceea ce este o reacție din
sinele adevărat.

La Winnicott, narcisismul primar este echivalat cu dezvoltarea emoțională primitivă.

Winnicott se apropie de Klein în ideea că, cumva, copilul creează obiectul: el
halucinează ceva care îi poate potoli foamea, iar atunci când mama îl hrănește, are iluzia
omnipotentă că el a creat obiectul. Rolul mamei este la început cel de a accepta să fie
astfel creată, întreținând un timp iluzia omnipotenței bebelușului, pentru ca apoi să îl
deziluzioneze treptat pe copil, prin introducerea realității. În acest drum dinspre iluzie
către realitate are loc crearea relației de obiect.

Propunând o clasificare psihopatologică a pacienților Winnicott consideră că pacienții

cu dezvoltare emoțională primitivă perturbată manifestă un transfer timpuriu (care nu

3
Dorin Ţurcan

poate confundat cu nevroza de transfer) și că aceștia pot fi tratați doar prin recrearea
situației emoționale primitive și atitudini (uneori gesturi concrete de îngrijire).

Mama suficient de bună nu trebuie să fie nici perfectă (ceea ce l-ar împiedica pe copil
să depășească narcisismul primar), nici neglijentă (ceea ce l-ar forța să se supraadapteze
prin contruirea unui sine fals). O mamă suficient de bună face erori de îngrijire, aducând
doza necesară de frustrare care permite introducerea alterității și accesul la realitate.
Despre agresivitatea bebelușului, Winnicott arată că atitudinea sa nemiloasă
(ruthlessness) din faza de pre-îngrijorare nu este legată de sadismul oral, cum preconizase
Klein, ci de nevoile naturale și spontane care sunt transmise mamei.

Winnicott pune accentul pe regresie ca factor clinic: analistul trebuie să înțeleagă

procesul regresiv și să nu interfereze. Erorile sale (reale și inerente) îl vor ajuta pe pacient
să retrăiască eșecul mediului primar și să răspundă mai adecvat, cu furia îi fusese blocată
în trecut. Cu un astfel de pacient, analistul trebuie să înțeleagă protestul pacientului și să
nu interpreteze. Furia pacientului față de o eroare (reală) a analistului este substitutul
transferului negativ al unui nevrotic.

Mama moartă. Andre Green introduce această formă specială de transfer, care a fost
observată în cazul pacienților cu dezvoltarea emoțională primitivă tulburată de o retragere
depresivă a mamei dintr-un contact inițial bun cu copilul. Adesea, evenimentul
declanșator este o pierdere reală (decesul cuiva apropiat, un avort etc.) și nu o depresie
post-partum. În analiză, un astfel de pacient prezintă o depresie de transfer, care nu se
prezintă ca un simptom, ci este repetiția unei depresii infantile care nu s-a datorat unei
pierderi reale a obiectului, ci dezinvestirii bruște a copilului. Aceasta apare ca un
sentiment de vid în interiorul Eului, un doliu alb după mama care, deși este vie fizic, este
moartă emoțional. Tema centrală în analiza unui astfel de pacient este vidul mental și
rotirea în gol în jurul iubirii înghețate lăsate de dezinvestire. În această dinamică,
echivalentă cu pierderea simbolică a sânului, mama moartă se manifestă ca o prezență
care refuză să moară. Analistul se regăsește iar și iar într-o plictiseală funebră, din care nu
poate ieși. Green este de părere că în analiză, pornind de la reactivarea fantasmelor
scenei primitive, pacientul își poate resuscita mnezic mama moartă.