H.

 Thoma și H. Kachele – 7. Reguli 

Octavian Lozinschi

Asa cum ne-au obișnuit, autorii chestionează fiecare detaliu al cadrului analitic, de la regula
fundamentală, asociere liberă, la tăcerea și răspunsul analistului. Intenția vădită pe care
autorii o promovează, este invitația de a nu cădea în pietrificarea termenilor, ci constanta lor
ajustare în funcție de noile descoperiri. De la distanță, acest lucru seamănă mult cu ce se
întâmplă în cabinet: ceva ce este ”știut” de către pacient la un moment dat, pe parcursul curei
se transformă și poate căpăta noi înțelesuri, lăsând, poate, mereu ușa deschisă către altele noi.
Atenția flotantă
Această parte a capitolului pare, la prima vedere, o critică constantă la adresa unor reguli sau
concepte, dar finalul semână mai degrabă cu o rotunjire a extremelor. Atenția flotantă este
condiția datorită căreia, analistul poate rămâne deschis pentru toate conținuturile aduse de
pacient, încercând să nu țină cont de ”zgomotul creat de propriile gânduri”.
Vorbind despre și pentru analist, Freud menționează că ”el nu se lasă condus de știința sa
teoretică abstractă, ci îl vede pe fiecare pacient ca fiind unic și incomparabil și este curios să
audă și să afle ceva nou”, subliniind faptul, dacă ar fi să fac o legătură cu prima parte a
capitolului, că ancorarea teoretică reprezintă o defensă a analistului, o încercare de a se ține la
suprafață pe un teren perceput ca instabil. Analistul este invitat la o ascultare relaxată, în
sensul de a-și putea permite ca imaginea ce și-o face despre pacient să fie alterată pe parcurs,
în ciuda tentației naturale de a împacheta ce este auzit în ceva prestabilit, cunoscut.
Procesul ascultării cunoaște unele limitări, la care autorii ne atrag atenția: contratransferul
analistului, care-l fac să devină mai ”reactiv” la unele subiecte și modul în care propria minte
selectează din întregul conținut ceva anume care să fie interpretat, acest act fiind motivat de
ceva din analist. Aici intervine cerința de verificare autocritică constantă a atitudinii, ce sună
asemănător cu invitația pe care o face analistul cu privire la asocierea liberă a pacientului.
Autorii critică credința conform căruia inconștientul analistului ar fi privelegiat, în sensul că
ar avea o capacitate specială de a se activa și că ar fi nevoie de o ascultare pasivă a ceea ce
este adus în cabinet pentru a prelua conținuturile latente ale pacientului. Mai mult, pare să
ironizeze un postulat mai vechi, conform căruia ar exista ”un loc special în interiorul
aparatului psihic al analistului care să explice că și de ce analistul este capabil să audă
inconștientul pacientului său”. Alternativa ascultării pasive ar fi ascultarea activă, în care,
conștient fiind de ce se petrece în propria minte, analistul își suspendă trăirile rămânând
deschis noului. Aceasta presupune inclusiv o diminuare a omnipotenței analistului cu privire
la a fi proprietarul unei percepții imaculate.
După două mari citate din Reik cu privire la ”a treia ureche”, autorii conchid asupra naturii
naiv-pozitiviste ale acestei metafore, ca ceva ce ”vede și asimilează tot ce se întâmplă fără
cea mai mică expectație preliminară”, deci o tabula rasa, omițând ”întregul aparat personal de
percepție și gândire, inclusiv expectațiile teoretice” ale analistului.
O viziune mai cuprinzătoare autorii o propun pornind de la Thomson (1980), care înțelege
funcția receptivă a psihanalistului ca un proces compus din patru componente: ascultare
pasivă și activă, trăire, percepție și interpretare. Respectiv, în mod inevitabil analistul
percepe, observă și interpretează ceea cu ce intră în contact prin prisma propriilor teorii
conștiente și inconștiente, care, împreună cu o cunoaștere cât mai cuprinzătoare, îi permite să
vadă dincolo de locul în care pacientul nu-și mai poate explica temerile. ”Pentru revendicarea
psihanalizei de a fi o știință, orice mistificare, care ancorează păreri preconcepute în
inconștient, reprezintă un obstacol”.
În aceeași notă autorii gândesc celebrul îndemn al lui Bion, ”a asculta fără dorință și
memorie”, fapt care lasă ideea unei dominări definitive a oricărui contratransfer, numindu-l
”misticul psihanalitic”.
În subcapitolul cu privire la regula întoarcerii întrebărilor, se discută un subiect tensionant
care apare în orice analiză, adresările venite din partea pacientului și răspunsurile pe care
analistul le dă, tăcerea fiind și ea un răspuns. ”Tot ceea ce face acum analistul va fi considerat
de pacient o reacție la întrebarea sa și va avea consecințe.” Prin adresarea de întrebări,
pacientul mută către analist inițiativa, implicându-l într-un dialog, ceea ce este resimțit de
către acesta din urmă ca o constrângere.
Una din formele stereotipe de răspuns este întoarcerea întrebării, stereotip transmis de la o
generație de analiști la alta, ajungând un clișeu ancorat în supraeul profesional. Deși această
regulă a fost motivată de eventualele câștiguri terapeutice, nu pot fi excluse reacțiile din
partea pacienților, senzația de respingere și repercusiunile acesteia, pacienții cu un eu mai
puțin intact fiind cei mai vulnerabili la aceste răspunsuri din partea analistului. În aceste
cazuri, ”excepțiile de la regulă sunt preponderente”. Și de această dată autorii par să invite la
o înțelegere și folosire flexibilă a regulilor și nu la o repetare a lor în mod orbește. ”Deoarece
regula întoarcerii întrebării permite o manevrare aparent comodă a unei probleme complicate,
nu este de mirare că s-a menținut până acum atât de stabilă”.
Problematica întrebărilor adresate de către pacient se referă, poate chiar mai mult, la cele ce
țin de persoana analistului, fapt ce ar perturba dezvoltarea transferului prin apariția unor date
reale ce împiedică crearea de către pacient a unei imagini despre analist cu propriul său
material. Regula întoarcerii întrebării nu apare la Freud, acesta părând a da răspunsuri directe
pacienților. Regula apare la Ferenczi(1919), motivând că un răspuns ar înlătura înțelegerea
motivației inconștiente a întrebării. O cercetare făcută ulterior de Glover(1938) a arătat,
totuși, că o minoritate a psihanaliștilor chestionați respectă această regulă cu strictețe, pe
motiv că ar duce la o creștere a ”indiferenței sau rezistenței pacientului și este, totodată, un
semn al unei anxietăți inadecvate din partea analistului”.
Greenson(1967) aduce cazul unui pacient care mai trecuse printr-o analiză, dar fără succes.
Stagnarea din analiza precedentă fusese pusă pe seama transferului negativ inaccesibil,
datorită reacției defensive a pacientului la tehnica foarte rigidă a primului analist, care nu
oferea nici răspunsuri, nici motivarea absenței răspunsurilor. Greenson subliniază faptul că
”pacientul are dreptul să primească o explicație pentru regulile de discurs neobișnuite ale
analizei”. Explicând pacientului de ce analistul precedent nu răspundea întrebărilor, Greenson
a reușit să facă din aceasta o regulă explicită și justificată, ”eliberându-l pe pacient de temerea
că analistul îl tratează în mod arbitrar”.
De altfel, există pericolul ca la unii pacienți, refuzul răspunsurilor să declanșeze regresii
grave, asemănătoare psihozelor, de unde și recomandarea ca ”în analiza unor pacienți cu risc,
(analiștii) «să vorbească mai mult și să se arate mai dispuși să răspundă la întrebări»”.
Atenție aparte se acordă unui alt tip de răspuns oferit de analist, tăcerea. Prin aceasta, ”tăcerii
i se conferă o semnificație”, semnificație dată de pacient în contextul relației de transfer.
Conform autorilor, pacientul poate interpreta tăcerea în două forme, cu consecințe diferite: ca
nerespectarea de către analist a principiului general de comunicare, ceea ce poate duce la
încetarea terapiei, fie ca o încercare a analistului de a-i transmite ceva, ceea ce ar fi resimțită
ca o formă ”deosebit de grosolană” de a comunica, fapt ce ar avea consecințe asupra relației
de transfer. În prima variantă, chiar dacă pacientul nu ar pleca, ar înțelege că regula este
respectată arbitrar. Mai favorabilă este situația în care presupunerea pacientului ar fi legată de
necunoașterea analistului, ce ar duce la diminuarea superidealizării.
În ultimul subcapitol, Thoma și Kachele fac o paralelă între dialogul preverbal mamă-copil în
parcursul acestuia din urmă de ”obținere a obiectelor interne și, prin aceasta, a constanței
obiectelor”, pe de o parte, și ”modelul verbal întrebare-răspuns-replică” din situația analitică,
pe de altă parte. Această paralelă se extinde inclusiv la oscilația dintre satisfacție și frustrare,
reacții la tehnica folosită. Autorii subliniază faptul că, transferul pacientului este configurat
de ”regulile implicite și explicite introduse de analist prin tehnica sa”. În același context, sunt
citați Flader și Grodzicki(1978) care evidențiază în contextul relației de transfer că ”n-ar
trebui să existe nici o mamă care să lase toate întrebările copilului său fără răspuns sau doar
să le evite”, recomandarea acestora pentru analiști fiind de ”a răspunde pacientului la
întrebări pe care acesta încă nu și le poate pune în mod conștient”.
Și de această dată autorii par să se situeze la mijloc, între cele două extreme, între a fi total
opaci la întrebările pacientului sau a fi foarte deschiși la acestea, mergând pe principiul
”formulările exacte aduc cu sine pericolul ritualizării”. La o întrebare despre vacanța
analistului, Thoma și Kachele comentează: ”Întrebați acum pentru a vă asigura că mă voi
întoarce și că furia dumneavoastră provocată de plecarea mea nu va periclita relația noastră”.
Răspunsul ipotetic oferit de ei, oferă o situație de compromis calitativă, între frustrarea dată
de refuzul unui răspuns direct și satisfacția venită cu primirea unui răspuns implicit, dar mult
mai cuprinzător decât un răspuns formal.