“Ai vorbi cu mine daca ne-am intalni pe strada?

”-

Reflectii asupra contactului extra si post analitic

Michael D Clifford

Note de lectura

Cu Recomandarile lui Freud in minte, constrangerile si cliseele din capitoul depre reguli al
Tratatului lui Thoma si Kaehele, am ales impreuna cu colegii mei acest articol cu gandul ca reprezinta o
tema de actualitate pentru noi ca o societate putin numeroasa, dar si pentru ca exista o diversitatate
atat de mare de pareri in ceea ce priveste acest subiect.

Articolul, scris in 2014, prezinta exact cee ace spune titlul, reflectii ale autorului, dar si
experiente personale despre intalniri si legaturi intre analist is analizand in afara cadrului analitic sau
dupa incheierea analizei. Acesta este de parere ca interdictia de a avea contacte in afara cabinetului ar
trebui reconsiderata. Atitudinle analistilor vis-à-vis de aceasta regula variaza foarte mult, mergand de la
a nu raspunde la mesaje deloc pacientilor in afara sedintelor pana la a se imprieteni cu ei, cum vom
vedea in acest articol. Cu totii ne gandim la insusi Freud, despre care aflam ca era mult mai putin neutru
si abstinent in practica decat in recomandarile sale, desigur acesta nu trebuie sa reprezinte neaparat un
reper pentru contemporaneitate.

Articolul debuteaza cu o intrebare pe care i-a fost pusa autorului de unul dintre primii sai
pacienti, Jimmy, un tanar care crescuse in centre maternale toata viata sa: “Daca ne-am intalni pe strada
ai vorbi cu mine?”, si raspunsul pozitiv l-a mirat si bucurat pe acest tanar care nu isi imagina ca analistul
as vrea vreodata sa aiba de-a face cu cel in afara cabinetului. Vom vedea mai tarziu in acest articol ca
ideea este dusa in directii care ne vor face sa ridicam din spranceana, cel putin pe unii dintre noi.
Articolul se si termina tot cu Jimmy, cu care analistul tine legatura telefonic si dupa 30 de ani, iar acesta
ii spune “Tu esti tatal meu adevarat” intr-una din ocazii, ii spune “I love you, Mike!” iar analistul ii
raspunde “I love you too, Jimmy.”

Clifford este de parere ca multi pacienti probabil au fost raniti de terapeutii lor cand i-au intalnit
intamplator si au fost tratati distant si cu raceala, si propune o discutie despre ce ar fi si ce nu ar fi
acceptabil ca si contact in afara cadrului analitic, excluzand orice contact sexual si orice aranajment
financiar cu pacientii sau fostii pacienti. Sunt cunoscute exceptii de-a lungul istoriei psihanalizei, si cu
siguranta asemenea lucruri inca se intampla in zilele noastre, insa consensul general este ca acest tip de
legaturi sunt eminamente in defavoarea pacientului. Acesta incepe prin a o cita pe M. Little , care
spunea despre Winnicott “Il consideram pe D.W. o persoana onesta, pentru care “bunele maniere” erau
importante”, care avea respect pentru oameni, pacienti sau colegi. … Sa impui o “asociatie” sau o
“interpretare” ar fi fost “maniere proaste”, dar si inutil”.

Autorul si-a facut doctoratul pe o perioada de noua ani, si in timpul acestor noua ani a avut un
analyst diferit in fiecare an, ca o regula a universitatii. Pe multi dintre noi o asemenea practica ne face cu
siguranta sa ridicam din spranceana, si imi imaginez ca aceasta experienta a avut o mare contributie la
viziunea sa actuala in ceea ce priveste aceasta tema. Cu doi dintre acesti terapeuti, femei, autorul a
ramas in relatii de prietenie dupa ce a pleact la New York si cand isi vizita orasul natal, Colorado, le vizita
la fel ca pe membrii familiei si apropiatii din viata privata, si autorul considera ca aceste prietenii nu sunt
diferite de celelalte prietenii din viata sa privata.

Odata mutat la New York si incepand o analiza de formare propriu zisa, a gasit o carte cu
informatii despre anlistul sau, viata sa privata de dinainte de a fi analist, cand fusese actor, numeroasele
sale casnicii si copii, etc. Cand a revenit a discutat despre aceste lucruri, analistul sau a fost deshis si asta
a pavat calea catre elaborari ulterioare in analiza sa. Nu pot sa nu ma gandesc la prezenta noastra
virtuala din zilele noastre, unde pacientii, fosti sau actuali, pot avea acces la mult mai multe aspecte ale
vietii noastre private decat ne-am putea dori sau imagina noi. Gadindu-ma si la Thoma si Kaechehe, in
cee ace priveste modul cum gestionam intrebarile, inclin sa cred ca sfatul de a raspunde onest si a invita
pacientul la elaborare ulterior este mult mai profitabil intr-o asemenea situatie decat sa ii intoarcem
intrebarea pur si simplu.

Ulterior, acelasi analist i-a facilitate pacientului sa faca un tur al unei cladiri istorice care
apartinea unor prieteni de-ai analistului, din initiative analistului. Aceasta initiativa o gasesc discutabila
in general, insa autorul spune ca l-a simtit ca pe un gest collegial si si-a simtit validat interesul sau in
arhitectura si ca a fost unul dintre cele mai profunde momente din terapia sa.

In ceea ce priveste contactul cu pacientii din postura de analist, acesta spune ca a fost la nunti
sau spectacole de teatru ale pacientilor sai, totusi nu a onorat toate invitatii primite de la acestia, din
diferite considerente. Ulterior materialul era integrat si elaborat in cadrul terapiei. Marturisesc ca
personal nu am fost invitata niciodata de nici un pacient la un asemenea eveniment, si imi imaginez ca
asemenea manifestari tin mai degraba de analist si limitele lui interne (sau lipsa lor) care ii conduce pe
pacienti sa lanseze asemenea invitatii. Analistul a mers atat de departe incat s-a intalnit cu seful unui
pacient in incercarea de a-l convinge sa nu il concedieze (nereusita dealtfel).

Totusi aduce in discutie si intalniri sau contacte care sunt mai comune sau pe care nu le putem
controla, ca de exemplu intalnirile intamplatoare, care sunt mult mai probabile in comunitati sau orase
mici, dar si in cadru propfesional, fiecare dintre noi fiind analizanzi si cursanti in parallel in cardrul
insititutelor de fomare, universitatilor, etc. Uneori este aproape imposibil sa nu se intample asemenea
incidente, eu personal am trait un asemenea moment in propria analiza la un obiectiv touristic popular,
insa am ales sa nu imi abordez analistul. Personal consider ca analistul nu ar trebui sa intieze un
asemenea contact, chiar daca se intalneste cu pacientul intamplator, iar daca aceasta ia nitiativa, un
salut din priviri sau cateva replici politicoase sunt mai mult decat suficente.

Experienta candidatilor in analiza are propriul subcapitol dedicat, fiind o situatie particulara cu
care imi imaginez ca toate institutele de formare au de-a face, si nu cunosc sa exista vreo practica
unitara sau recomandari in acest sens. Fiecare analist procedeaza dupa cum considera de cuviinta, si nu
sunt putine situatii cand candidati analizanzi la acelasi analist sa vorbeasca intre ei despre terapiile lor.
Personal cunosc o situatie in care patru studenti la masterat au constat ca mergeau la acelasi analist,
desi nu se cunosteau dinainte, ulterior sa aiba o relatie de prietenie. Acest gen de situatii mi se pare
deosebit de dificil de gestionat, si tine de tactul si experienta analistului sa faca in asa fel incat analizele
sa nu aiba de suferit.

Autorul desemenea mentioneaza relatii pe care le-a continuat dupa incheierea analizelor, unele
transformandu-se in prietenii, desigur cea cu Jimmy fiind cea mai care cumva imbraca intregul articol.
Desi impulsul meu intital a fost ca nu as putea adera la o asemenea idee, imi pot imagina scenarii in care
un pacient mi-ar deveni ulterior coleg si poate si prieten, acestea nefiind situatii atat de rare, imi
imaginez.

Citind acest articol mi-a trecut prin minte in mai multe ocazii “Asta nu e psihanaliza!”, si imi
imaginez ca si-a atras oprobiul multor colegi publicand aceste marturisiri, insa consider ca este un
subiect care merita examinat. Lumea din jurul nostru se schimba cu repeziciune. In ultima suta de ani
(cam de cand a aparut psihanaliza), lumea s-a schimbat substantial, iar in utimul an de-a dreptul
dramatic, si cred ca cea mai importanta abilitate pe care trebuie sa ne-o cultivam este sa ramanem
deschisi la a ne reexamina ideile si perspectivele.