DEZVOLTAREA ÎN PRIMUL AN DE VIAȚĂ

(POZIȚIA PARANOID-SCHIZOIDĂ, POZIȚIA DEPRESIVĂ)

Rodica Pantelie

Teoria lui Melanie Klein s-a dezvoltat de-a lungul multor ani și a valorificat într-un mod
impresionant munca sa cu pacienții copii și adulți. Ca și Freud, Melanie Klein a revenit permanent
asupra conceptelor, îmbogățindu-le pe măsură ce cunoașterea sa era completată de informațiile pe
care i le aduceau pacienții.
Teoriei kleiniene îi revine meritul esențial de a fi adus în gândirea psihanalitică elemente
foarte primitive ale minții umane. Ea a încercat să înțeleagă și să descrie cea mai timpurie
dezvoltare mentală, funcționarea minții în primele luni și în primul an de viață, aducând în atenția
lumii psihanalitice fenomene greu de prins în cuvinte și care sunt accesibile înțelegerii doar
retroactiv, prin elementele furnizate de pacienți. Totodată, prin aceste dezvoltări teoretice, ea a reușit
să identifice rădăcinile unor stări mentale normale sau patologice, prezente la copii mai mari sau la
adulți, îmbogățind, în felul acesta, major tehnica psihanalitică.
Klein prezintă în teoria ei elementele esențiale ale hărții dezvoltării minții umane, ale teoriei
sale asupra structurilor mentale în evoluție, de la haosul și confuzia primei perioade de dezvoltare,
la un moment în care copilul poate gândi despre, poate organiza și se poate organiza, și poate
relaționa cu lumea lui exterioară.

Melanie Klein a explorat progresiv și a conturat ceea ce a descris ea ca fiind două poziții
diferite – poziția paranoid-schizoidă și poziția depresivă, pe care le consideră structuri elementare
ale vieții emoționale a omului. Acestea se originează în copilăria timpurie, în primele luni de viață,
fiecare dintre ele descriind o anumită atitudine a minții.
Melanie Klein a folosit termenul de poziție pentru a-și diferenția viziunea teoretică de
viziunea teoretică a lui Freud, care se referea la stadii sau faze de dezvoltare. La Freud,
fazele/stadiile de dezvoltare denotau evoluția libidinală, fazele de organizare libidinală, pe care ea le
considera ca nefiind clar delimitate, ci suprapuse și fluctuante. Prin ideea sa de poziție, Klein a
încercat să contureze imaginea unui proces mai flexibil și să puncteze accentul pe care ea îl punea
pe relație.
Termenul de poziție a fost folosit de Klein, în sensul în care îl vom regăsi în toată opera sa,
pentru prima dată în 1935, atunci când a descris poziția depresivă ("O contribuție la psihogeneza
stărilor maniaco-depresive"). Anterior, termenul fusese folosit în sensul de poziție libidinală
(homosexuală sau heterosexuală).
Termenul de poziție se aplică nu doar stadiilor particulare din dezvoltarea infantilă, ci și
modurilor de funcționare psihică, care sunt valabile pe tot parcursul vieții. O poziție este o
constelație de anxietăți, apărări și impulsuri, referindu-se în egală măsură, la atitudinea
caracteristică a Eului față de obiectele sale. Poziția paranoid-schizoidă și poziția depresivă
descriu, astfel, două configurații diferite de relații de obiect, anxietăți care derivă din ele și
mecanisme folosite pentru a se proteja împotriva unor asemenea anxietăți.
Inițial, Klein a utilizat destul de larg termenul de poziție, descriind, pe lângă poziția
depresivă, și o poziție paranoidă, o poziția maniacală și o poziție obsesională, pe care le-a
reconsiderat ulterior, considerând că acestea sunt doar structuri specifice de apărare împotriva
anxietății. Poziția paranoidă a fost modificată în anii '40, devenind poziția paranoid-schizoidă.
În cronologia operei kleiniene, poziția depresivă a fost descrisă înaintea poziției paranoid-
schizoide, a cărei introducere, în 1946, a reprezentat un punct de reorganizare teoretică. Cu toate
diferențele dintre ele, cele două poziții se află într-un continuum de integrare, fiecare cucerire a
copilului bazându-se și fiind dependentă de cuceririle anterioare, în egală măsură fiind posibile

1
întoarceri flexibile la pozițiile anterioare, ceea ce face ca funcționarea minții, la copil sau la adult, să
fie mai accesibilă înțelegerii, decât o permiteau conceptele de fixație și regresie ale lui Freud.
Din motive legate de nevoia de înțelegere a modului în care se dezvoltă mintea umană, este
utilă în scopuri mai degrabă didactice o prezentare a celor două poziții în succesiunea lor
developmentală, de-a lungul primului an de viață. Ea include și elemente legate de dezvoltarea
normală a copilului, fără referire la implicațiile în patologie, deși analiza pacienților a fost cea care a
furnizat cea mai mare parte a acestei cunoașteri.

I. Poziția paranoid-schizoidă
Klein a preluat termenul schizoid de la Ronald Fairbirn și l-a asimilat cu propriile concepții
și cu proprii termeni, generând un nou termen, poziție paranoid-schizoidă.
La modul cel mai simplist, pornind de la definiția poziției, putem rezuma această poziție,
anticipativ, în următorii termeni, urmând să nuanțăm apoi procesele care definesc această poziție: în
această poziție, bebelușul simte anxietate pentru sine, pentru propria sa siguranță. Această anxietate
este persecutorie. Obiectele sunt văzute fie ca perfecte, și doar astfel acceptabile, fie ca foarte
persecutorii, deci în întregime neacceptabile.
Poziția paranoid-schizoidă este cea mai timpurie, ea oferind, în primele 3-4 luni de viață,
singurele mijloace, pentru bebeluș, de a-și structura experiențele.
Pentru a înțelege această poziție, este important să punctăm câteva elemente din viziunea
kleiniană, care facilitează înțelegerea proceselor derulate aici.

a) Omnipotența fantasmei inconștiente

Rolul important pe care Klein îl atribuie fantasmei inconștiente în dezvoltarea psihică este
justificat de interesul pe care ea l-a manifestat față de conținutul anxietății.
Klein presupune că, din momentul nașterii, toate experiențele noastre sunt acompaniate de
fantasme inconștiente, care stau la baza oricărui proces mental, reprezentând, în fapt, funcționarea
minții inconștiente. Susan Isaacs este cea care a teoretizat cel mai cuprinzător conceptul de
fantasmă, pe care o definește ca: "... reprezentări mentale ale acelor fenomene somatice care includ
pulsiunile și sunt senzații fizice interpretate ca fiind relații cu obiectele ce au produs aceste senzații"
(apud. Hinshelwood, 1995). De asemenea, arată Susan Isaacs, „fantasma reprezintă conținutul
primar al proceselor mentale inconștiente”, definind orice activitate de percepție, fantasmată ca o
încorporare concretă, prin aparatul perceptual. Ca și reprezentare mentală a mișcărilor pulsionale,
fantasma inconștientă este fenomenul psihic cel mai apropiat de natura biologică a omului. Este
important, pentru înțelegerea poziției paranoid-schizoide, să luăm în considerare faptul că
inconștientul este alcătuit din relații cu obiectele, fantasma inconștientă fiind astfel o credință în
activitatea unor obiecte simțite concret ca „interne”. O senzație somatică atrage după ea o trăire
interpretată fantasmatic ca o relație cu un obiect care vrea să provoace acea senzație și care este
iubit sau urât de către subiect, după cum el este resimțit ca având intenții bune sau rele.
Aceste fantasme inconștiente, care sunt primitive și, în unele cazuri, permanente, pe care Eul
le are despre sine și despre relația sa cu obiectele sale, constituie baza pentru structura personalității.

b) Relația cu obiectele, văzută ca și capacitate inerentă a bebelușului

Bebelușul relaționează cu obiectele în realitate și în fantasmă, încă de la naștere. La
începuturile vieții, fantasma inconștientă este atotputernică. Obiectul este resimțit de către bebeluș
ca având o existență reală, fie în exteriorul său, fie în interiorul său. Copilul se raportează în
fantasmă la obiect, în virtutea presupuselor impulsuri pe care acesta le are față de Eu.
Klein punctează, în mod repetat, că interpretările primitive ale mișcărilor pulsionale țin de o
activitate psihică înnăscută. Cu alte cuvinte, copilul este capabil să dezvolte relații de obiect încă de
la naștere, obiectele fiind diferențiate încă de la început de Eu.
Conform lui Klein, în virtutea fantasmei inconștiente a obiectului intern sau extern,
bebelușul dezvoltă deopotrivă ură și iubire reală față de obiectul său. El are o tendință înnăscută de
a se întoarce spre mama sa, cu iubire și ură. Primul obiect spre care se poate orienta bebelușul este

2
un obiect parțial, sânul, care hrănește, dar, foarte curând el se orientează spre mamă, indiferent cât
de vag și distorsionat ar fi ea percepută. Obiectul bun reprezintă, pentru bebeluș, un obiect resimțit
ca satisfăcând așteptările, fără ca acest atribut să reflecte în mod obiectiv „bunătatea” obiectului.
Așteptarea unui obiect bun, a cuiva care deopotrivă satisface foamea bebelușului și este recipient
pentru sentimentele sale de iubire este constituțională, bebelușul născându-se cu așteptarea de a găsi
o asemenea persoană.
Dacă până în 1946, Klein acceptase ipoteza lui Freud, că primul act al Eului primitiv al
copilului este unul de proiecție în afara lui a pulsiunii de moarte, pentru a se apăra de anxietate, din
acest lucru rezultând posibilitatea introiectării unui persecutor care chinuie și înspăimântă, din 1946,
ea își modifică poziția, prezentând primele introiecții ale copilului ca fiind cele mai primitive. În
virtutea așteptării înnăscute, introiecția obiectului bun și iubit este o activitate primară, care vizează
crearea unui obiect bun intern, ce va constitui centrul integrator al Eului încă fragil.
O nuanțare a acestei poziții este adusă de Esther Bick, a cărei concepție teoretică, originată
în teoria lui Klein, stă la baza metodei de observație sistematică a nou-născutului, metodă ce a adus
contribuții importante la cunoașterea vieții mentale primitive.
În viziunea lui Klein, Eul are un simţ primitiv al graniţei între el şi lumea externă. Bick
descrie o variantă a acestui proces, în care graniţa Eului nu este primitivă, ci vine din senzaţiile care
decurg din contactul cu pielea. Punctul de vedere al lui Bick este acela că graniţa, limita dintre Eu şi
lumea externă este, în primul rând, un fenomen al Eului corporal, în mod specific al pielii. Cu alte
cuvinte, ea nu este o structură dată în zorii vieţii, ci trebuie dobândită, se construieşte prin
intermediul experienţei mamei, care „dă” copilului un sentiment de „a fi învelit”, prin înţelegerea
înnăscută a mamei privind nevoia copilului de contact la nivelul pielii. Astfel, obiectul primar care
stabilizează Eul nu este obiectul bun intern, internalizat în interiorul graniţelor Eului, ci graniţa
Eului însăşi. Pielea devine astfel o componentă corporală a stabilităţii Eului şi ea este dobândită
pasiv, la început, de la un obiect extern – mama.
Bebeluşului îi sunt necesare suficiente senzaţii tactile pentru a oferi această experienţă a
limitei. Unul dintre procesele pe care ea le identifică la nivel interpersonal se referă la faptul că
ruperea contactului la nivelul pielii pare să fie experimentată de copil ca o crăpătură, ca un gol în
care ar putea fi absorbit. Ea remarcă frecvenţa cu care copiii devin incontinenţi, le curg lacrimile
sau ţipă. Consideră că are de-a face, în aceste situaţii, cu procesul descris de Klein ca dezintegrare a
Eului în stadiile timpurii de după naştere. Fragmentarea ia forma unei experienţe de absorbire într-o
gaură. Bick descrie diverse metode prin care copilul pare să opereze pentru a închide, pentru a
astupa această ruptură, această gaură. Poate prinde sau apuca cu gura sânul, mâinile sale pot apuca
sau ochii se pot fixa pe un punct luminos sau pe un obiect oarecare, ca şi cum s-ar agăţa de el; sau
poate să apuce cu mâinile şi să le încleşteze. În plus, copilul se poate fixa pe sunete, chiar pe
propriul plâns. Aceste procese de agăţare, de umplere, de fixare reprezintă a metodă de a închide, de
a completa o graniţă, o limită. Oricum, contactul mamei cu pielea bebeluşului rămâne cel mai
puternic şi, probabil, natural mod pentru copil de a închide această graniţă.

c) Pulsiunile de viață și pulsiunile de moarte

Teoria kleiniană ia în considerare dualismul pulsional impus de Freud în a doua topică. Spre
deosebire de Freud, însă, care postulase existența unei pulsiuni de moarte „tăcute” și ascunse, care
provoacă dezintegrare, opunându-se pulsiunii de viață, Klein consideră că această pulsiune este
foarte activă, accentuând faptul că, în interiorul personalității, există o pulsiune înnăscută de moarte,
care atacă părțile bune ale Eului. În condițiile în care Eul este văzut de Klein ca fiind prezent, într-o
formă rudimentară încă de la naștere, ca având granițe și identificându-se cu obiectele, pulsiunea de
moarte atacă, încă de la începutul vieții, Eul, în funcțiile sale esențiale, acesta fiind de fapt
fundamentul pe care se organizează poziția paranoid-schizoidă.
Încă de la naștere, copilul este invadat de pulsiuni, dinte care unele îl orientează spre viață și
recunoașterea obiectelor, spre perceperea realității și organizarea experienței, iar celelalte îl
invadează cu amenințări de disoluție, haos și tulburare. Acest conflict, între dorința înnăscută de a
trăi, de a lega, de a prospera și tendințele sale înnăscute de a distruge, de a anihila, creează anxietăți

3
în interiorul copilului de la cea mai mică vârstă. Anxietatea primară a copilului, din primele
momente ale vieții este teama de pulsiunea de moarte din interior.

Sintetizând aceste concepte, se poate afirma că pulsiunile de iubire și de ură ale bebelușului
sunt experimentate întotdeauna în termeni de fantasme inconștiente ale sale privind relațiile cu
obiectele.

Revenind la evoluția psihologică a bebelușului în primul an de viață, așa cum am arătat,

bebelușul prezintă încă de la naștere, într-o formă rudimentară, un Eu, care dispune de o serie de
abilități, încă necoordonate și neintegrate. Pentru că dispune de la începutul vieții, în egală măsură,
de capacitatea de a percepe și de a răspunde obiectelor, copilul experimentează obiectele și
evenimentele în termeni de obiect „bun” sau „rău”. Integrarea Eului, coeziunea și coordonarea sa se
realizează prin experiențe care îi permit să încorporeze și să se identifice cu un obiect bun, care va
deveni nucleul în jurul căruia se organizează Eul. Ca urmare, bebelușul începe treptat să aibă un
sentiment inconștient de sine, care se bazează, în mare parte și este dependent de sentimentul
obiectului său bun, în experiențe bune.
Sarcinile fundamentale ale bebelușului, în prima perioadă de viață, presupun organizarea și
structurarea Eului său și organizarea experienței, pentru a percepe și controla evenimentele interne
sau externe.
În egală măsură, bebelușul este confruntat și trebuie să facă față, încă de la naștere, unor
conflicte puternice, interne (conflictul dintre pulsiunea de viață și pulsiunea de moarte, care
generează anxietăți copleșitoare, izvorâte din fantasme de rupere, îmbucătățire, generate de o
agresivitate care îl atacă dinăuntru) și externe, ca urmare a cerințelor și frustrărilor realității. Pentru
a putea rezolva sarcinile de dezvoltare, bebelușul trebuie să își protejeze obiectul bun interiorizat și
modul în care resimte acest obiect, de propriile sale sentimente de ură înnăscută și de furie generată
de frustrările inevitabile cu care se confruntă, pentru că de acest obiect depinde sentimentul său de
bine intern. În egală măsură, el trebuie să își protejeze Eul în creștere de pericolele reprezentate de
pulsiunea de moarte (pericole de fragmentare și disoluție).
Cu alte cuvinte, bebelușul trebuie să își protejeze mintea, pentru a se dezvolta și întări, iar
structura complexă care îi permite să facă acest lucru este poziția paranoid-schizoidă.

Pentru a putea să își protejeze mintea, bebelușul prezintă o nevoie vitală de a-și crea o lume
bipolară, în care experiențele sale să fie împărțite în mod indestructibil în două categorii, acesta
fiind singura cale de diminuare a anxietăților. Lumea sa devine împărțită în „bună”, pe care încearcă
să o posede, și „rea”, de care încearcă să scape și să o plaseze în afara lui, în obiect. Pentru bebeluș,
„bun” devine „eu” și este format din obiectul bun și Eul bun, iar „rău”, înseamnă „non-eu”, fiind
format din obiectul rău și Eul rău. Pentru a putea să-și creeze această lume bipolară, el folosește
mecanisme primitive de apărare – clivajul și proiecția.
Clivajul se referă la o fantasmă inconștientă, prin care subiectul separă, splitează calitățile
unui singur obiect, divizându-le în două sau mai multe obiecte. Bebelușul operează un dublu clivaj:
pe de o parte, el clivează obiectul în „bun” și „rău”, dar în același timp, el își clivează propriul Eu și
propriile pulsiuni nedorite.
Proiecția acompaniază adesea clivajul. Bebelușul își clivează pulsiunea de moarte și o
proiectează în afara lui, ajungând astfel să experimenteze pericolul ca venind din afara lui și nu din
interior, din Eu. El se clivează, practic, într-un Eu iubitor și un Eu care urăște, atribuind propriile
sale sentimente periculoase violente altcuiva, obiectului. Proiectându-le în obiectul său, crede că
realmente ele aparțin obiectului, și nu lui însuși. În felul acesta, obiectul ajunge să fie perceput ca
periculos de persecutor. Acest proces în care aspectele nedorite ale Eului sunt clivate și proiectate
într-o altă persoană, care este simțită apoi ca fiind la fel (identică) cu aceste calități clivate, a devenit
mai târziu, în teoria kleiniană, identificarea proiectivă.
Obiectul rău persecutor are toată experiența rea a bebelușului proiectată în el și conține, în
fantasmele acestuia, tot ceea ce îl rănește. Împotriva acestui obiect persecutor, bebelușul folosește

4
toate forțele de care dispune în fantasmă: își imaginează că îl sfâșie, că urinează pe el, că îl rupe în
bucăți. De vreme ce acest obiect cuprinde toate atributele rele de care bebelușul încearcă să scape,
nici un atac nu este prea extrem pentru el. Ca urmare, însă, obiectul va fi resimțit ca atacând înapoi
cu forță dublă, pentru a se răzbuna.
Datorită acestor calități terifiante ale obiectului rău, care conține întregul sadism al copilului,
mama bună trebuie să fie experimentată ca ideală, un „bine” indestructibil. Cele două polarități
trebuie menținute în forma lor extremă, cu „binele” simțit ca perfect și de neatins de orice lucru
rău.ca urmare, bebelușul trebuie să își păstreze obiectele bune și Eul bun (încă fragil) neatacate de
pulsiunile sale agresive.
Bebelușul mai are la îndemână un mijloc pentru a realiza aceste atacuri fantasmatice asupra
obiectului, și anume fantasma realizată în mod negativ sau halucinația negativă, care este o negare.
În cazul ei, obiectul este anihilat din mintea copilului, este făcut să nu existe, făcând astfel proba
unei violențe distructive în modul cel mai fecoce – obiectul este șters din existența copilului. Ce
anume justifică violența unui asemenea atac fecoce? Capacitatea copilului de a fantasma un obiect
bun și gratificant fără sfârșit, care să fie întotdeauna alături de el, plin de bunătate și care să existe
întotdeauna doar pentru bebeluș, este unul dintre cele mai timpurii mijloace de care dispune copilul
pentru a se reconforta în fața frustrărilor. Este o fantasmă de gratificație halucinatorie din partea
unui obiect perfect. Pentru ca această fantasmă să poată fi susținută, în prezența unui obiect rău, în
mod omnipotent, el trebuie să nege existența unui obiect rău și frustrant, iar lucrul acesta poate fi
realizat numai cu ajutorul unei fantasme violente, de distrugere a obiectului și prin clivarea părții
din Eu care este legată de obiectul rău, prin temerea de el și urârea lui. Toate aceste clivaje și
proiecții tind să sărăcească și să limiteze capacitatea de a simți și de a gândi.
Clivajul și proiecția sunt primele mecanisme de apărare ale Eului, prin ele bebelușul
apărându-se împotriva anxietății și confuziei copleșitoare. Prin scopul folosirii clivajului, de a
proteja Eul în dezvoltare și obiectele bune de pulsiunea de moarte, clivajul este pus astfel în slujba
vieții.
Idealizarea obiectului bun devine un stadiu normal și necesar în dezvoltarea timpurie a
bebelușului, care permite ca obiectul bun să fie luat în interior în mod stabil și ca bebelușul să se
identifice cu el, deci permite instalarea lui în Eu și protejarea de atacurile agresive. Această
identificare cu obiectul bun (ideal), care oferă forță acestui sentiment timpuriu de sine, îi oferă un
sentiment de coerență, ajutându-l pe copil să supraviețuiască de la o experiență bună la alta.
Scopul și mecanismele de apărare ale poziției paranoid-schizoide reprezintă prima și cea mai
bazală structurare a personalității, cea mai timpurie organizare a experienței, primul pas în
dobândirea coerenței. Clivajul rămâne un pas important, un progres psihic, atâta timp cât bi-
polaritatea lumii psihice a copilului rămâne sănătoasă. Pericolele care ar putea apăra se referă:
inabilitatea de a stabili o bi-polaritate reală si o bi-polaritate prea rigidă și prea extremă.

II. Poziția depresivă

Conceptul derivă din desoperirile lui Freud (1917) și Abraham (1924) privind melancolia și
locul central pe care îl are în dezvoltarea umană „teama de a nu pierde obiectul iubit” (Abraham,
1924, apud. Hinshelwood, 1995).
Intrarea în poziția depresivă este marcată de o integrare graduală a, deopotrivă a Eului și a
obiectului. Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, la 4-6 luni, el devine mai capabil de a-și
verifica și adapta sau modifica fantasmele cu și la realitatea externă. Pe măsură ce aparatul său
perceptual, mai ales vizual, se dezvoltă, copilul devine capabil să perceapă oamenii ca pe obiecte
întregi, lucru susținut și de dezvoltarea și complexificarea sa emoțională. În aceste condiții, copilul
devine mai capabil să recunoască că mama, care era sursa idealizată a vieții și a bunătății, este, în
egală măsură, mama resimțită anterior ca obiect frustrant, atacat și care atacă și de la care nu era
sigur să primești ajutor. Acest pas confruntă copilul cu o situație nouă și foarte dureroasă, mama
devenind acum obiectul unor trăiri ambivalente, de iubire și ură, deopotrivă.
În măsura în care se restrâng clivajul și proiecția și diminuează sadismul primitiv al
copilului, acesta devine progresiv conștient de tensiunea care există în el, între pulsiunile distructive

5
și pulsiunile de iubire. De vreme ce „celălalt” nu mai poate fi resimțit ca absolut rău și responsabil
de toate atacurile împotriva copilului, care sunt proiecție a propriei agresivități în exterior, copilul
începe să își recunoască natura agresivă a atacurilor și să experimenteze vinovăția.
Un alt aspect cu care se confruntă copilul în această poziție se referă la creșterea
conștientizării de către el a faptului că nu are control și nu posedă obiectul bun, dar că are nevoie de
el și că acesta îi poate lipsi, că poate tânji după el, în absența lui. Copilul ajunge la această trăire
prin resimțirea faptului că mama devine o figură amestecată, că ea poate fi și ostilă, cu alte cuvinte,
contaminată, vătămată, pierzându-și perfecțiunea pentru copil. Copilul dezvoltă fantasme noi și
dureroase în legătură cu schimbarea survenită în mamă, care pare contaminată cu răutate, rănită,
vătămată sau mutilată în mod brutal. Asemenea fantasme, care decurg din impulsuri familiare
copilului din poziția anterioară, conduc la sentimente puternice de responsabilitatea și la o intensă
părere de rău în raport cu distrugerea mamei iubite. El simte pierderea și doliul pentru obiectul bun,
mai degrabă decât negare și trădare față de ceea ce este resimțit a fi obiectul rău. Gândul că obiectul
bun minunat (mama, sânul) este astfel distrus produce tulburare emoțională dureroasă în copil.
Succesul acestui pas către îngrijorare și sentimente mixate depinde de procesul de internalizare a
unui obiect bun iubitor și stabil, care produce în copil o intensă stare de bine. Doar un asemenea
obiect intern stabil va putea oferi copilului un suport puternic și încredere, atunci când se luptă cu
anxietatea depresivă.
Cu alte cuvinte, poziția depresivă aduce anxietăți noi specifice (teama de a distruge sau
vătăma persoana iubită), sentimente noi (ambivalența, în cadrul căreia, ura este transformată de
către propria iubire a bebelușului în remușcare) și relații de obiect noi (care permit mai multă
separare și necesită mai puțin control), pentru că bebelușul începe să simtă PENTRU obiect, de data
aceasta, un obiect întreg, pe care copilul ajunge să îl iubească pentru el însuși și nu pentru satisfacția
pe care o oferă. Abraham (1924, apud.Hinshelwood, 1995) a fost primul care a descris „adevărata
iubire de obiect” care, după Klein, schimbă consecințele urii și perderii, persistența iubirii
însemnând începutul stabilității.
Recunoașterea separării și a dependenței, precum și a vulnerabilității în fața pierderii
obiectului, implică negocierea relațiilor de obiect, în această poziție, cu alții, cu frații, dar mai ales
cu relația dintre părinți. Klein susține că travaliul poziției depresive și al complexului Oedip
constituie fațete ale aceluiași proces. O renunțare similară la control și recunoașterea separării și a
diferenței devine și condiția necesară pentru utilizarea simbolurilor, care este o cucerire a poziției
depresive.
Aceste procese în relația cu obiectele externe sunt însoțite de, și într-o constantă interacțiune
cu starea obiectelor interne ale bebelușului. Experiențele pozitive cu obiectele externe sunt
introiectate și modifică obiectele interne rele, iar aceste obiecte interne mai benigne sunt proiectate
la rândul lor, asupra lumii externe, care este percepută mai favorabil. Anxietatea primară a poziției
depresive este acum pentru starea obiectului intern bun, de care copilul simte că depinde starea sa
internă de bine, la fel cum, în lumea externă, copilul depinde de părinții săi.
În fantasmele poziției depresive, complexul de vătămare și grijă aduce remușcare, aceasta
fiind forma pe care o ia iubirea față de un obiect, atunci când obiectul a fost vătămat. Această
remușcare conține, la rândul ei, în sine, dorința de a repara vătămarea sau distrugerea. În felul
acesta, Klein originează remușcarea, îngrijorarea și altruismul în interacțiunile aparținând poziției
depresive, a iubirii cu ura, agresivitatea și teama.
Vinovăția este extrem de apăsătoare și chinuitoare. Într-o anumită măsură, gradul de apăsare
al vinovăției reflectă severitatea răului torturant produs obiectului. Aici acționează Supraeul
timpuriu al bebelușului, care impune atragerea unei pedepse pentru a fi realizat distrugerea
obiectului. Vinovăția poate fi așa de severă, încât îngrijorarea trebuie evitată. O evitare instalată
persistent și stabil poate împiedica progresul în poziția depresivă.
Când durerea îngrijorării și a vinovăției atinge proporții aproape intolerabile, apare de o
importanță critică sentimentul unui obiect care ajută. Bebelușul are nevoie să simtă că o mamă este
acolo (ca obiect intern bun și ca obiect extern), pentru a-l ajuta să-și ajusteze realist fantasmele
inconștiente, să recunoască realitatea obiectelor externe actuale și realitatea lumii obiectelor și

6
fenomenelor interne. Dacă acest obiect este disponibil într-un obiect extern bun, experiența externă
favorabilă întărește obiectul intern bun, prin internalizarea persoanei care ajută din exterior.
Obiectul intern care ajută se află într-un pericol permanent de a fi și el vătămat, așa încât subiectul
are nevoie permanent de o reasigurare a faptului că ajutorul adecvat extern a supraviețuit. Uneori,
obiectele din realitatea exterioară (mama sau altă persoană de îngrijire) oferă realmente un mediu
nefavorabil, neglijându-l pe subiect. De asemenea, copilul poate avea el dificultăți de a introiecta
obiectul extern care ajută. În ambele situații, disperarea și lipsa de resurse generează în copil o
vinovăție persecutorie, care îl stimulează spre o nevoie permanentă de a purta de grijă obiectului
vătămat. Nevoia de reparație devine prea copleșitoare, ajungând să fie percepută ca pedeapsă.
Lumea internă devină populată cu obiecte „rele” și amenințătoare și lipsită de obiecte bune, care să
îl ajute.
În cursul unei dezvoltări reușite, vinovăția este modificată, chiar dacă rămân urme de
persecuție. Acest lucru este posibil dacă sentimentul bunătății personale a copilului este suficient și
stabil, putând să supraviețuiască sentimentelor de gelozie, rivalitate, ură și pulsiunii de moarte.
Lumea externă benignă poate susține, prin introiectarea ei, acest sentiment al bebelușului.
Împotriva anxietății copleșitoare și pentru a evita durerea excesivă care apare din grijă și
vinovăție, bebelușul folosește în această poziție două mecanisme defensive: apărarea paranoidă și
apărarea maniacală.
Apărarea paranoidă – când sentimentul de vinovăție este extrem, el devine intens
persecutoriu, ceea ce duce la o mișcare de la îngrijorare pentru obiect la ruminații amenințătoare
asupra propriului Self. Are loc un drum invers, cu retrageri repetate din poziția depresivă, în cicluri
paranoide. Îngrijorarea vinovată pentru obiect este transformată în teamă pentru Selful aflat în
mâinile unui obiect care pedepsește dur. Astfel, „temerile și suspiciunile paranoide sunt întărite ca
apărare împotriva poziției depresive” (Klein, 1935) (aici poate fi urmărit cazul bărbatului atacat de
tenii). Cu cât subiectul se simte mai disperat în legătură cu abilitatea de a-și proteja obiectul bun, cu
atât resimte o teamă mai persecutorie. Subiectul poate reveni apoi în poziția depresivă, cu noi
încercări de a suporta anxietatea depresivă.
Apărările maniacale – pentru a se opune îngrijorării pentru obiect, subiectul decide că
persoana iubită nu este deloc importantă, condiția sa – vătămată sau integră – nu contează. Soarta
obiectului poate fi ignorată. Subiectul cultivă stări imaginare de superioritate, triumf și control
asupra obiectului și un sentiment de supremație omnipotentă asupra acestuia. Pentru a face față
anxietății, subiectul trebuie să creadă că se poate descurca perfect fără să depindă de nimic, cu atât
mai puțin de obiect.
Superioritatea maniacală este susținută de câteva defense specifice:
- negarea și deprecierea calităților reale ale obiectului;
- denegarea;
- controlul asupra obiectului, care devine dependent de subiect;
- triumful asupra obiectului.
O ilustrare bună a acestor mecanisme defensive îi este oferită lui Klein de analiza femeii
care nu putea să facă doliul fiului.
Apărările maniacale protejează subiectul de sentimentele dureroase privind dependența de
obiectele bune iubite și consecințele acestei dependențe.

Fantasmele de distrugere a obiectului și anxietatea în raport cu soarta obiectului, îngrijorarea

și vinovăția care definesc poziția copilului față de obiect, generează apariția unei nevoi noi în raport
cu obiectul, și anume nevoia de reparație. Reparația constituie o modificare progresivă a anxietății
depresive. Experiența reparației presupune tolerarea pierderii, a sentimentului de vinovăție și a
responsabilității, împreună cu senzația că totul este pierdut. Copilului îi rămâțne speranța că este
posibilă o salvare de la dezastru. Reparația se bazează pe sentimentul de prezență a unei lumi
interneîn care a mai rămas o oarecare bunătate, în ciuda sentimentelor paroxistice ale copilului. Ea
înseamnă încredere și optimism.

7
 Reparația este impusă de anxietatea depresivă și, împreună cu testarea realității, reprezintă
mijloace principale de a depăși poziția depresivă.

Bibliografie

Bronstein, C. Kleinian Theory. A Contemporary Perspective, Whurr Publishers, London and

(2003) Philadephia
Hinshelwood, Dictionarul psihanalizei kleiniene, Ed.Sigmund Freud, Binghampton, Cluj
R.D. (1995)
Hinshelwood, Clinical Klein, Free Association Books, London
R.D. (1998)
Klein, M. (1994) O contribuție la psihogeneza stărilor maniaco-depresive (1935), în Iubire,
vinovăție, reparație, Ed.Sigmund Freud, Binghampton, Cluj
Klein, M. (1994) Iubire, vinovatie si reparatie (1937), în Iubire, vinovăție, reparație,
Ed.Sigmund Freud, Binghampton, Cluj
Klein, M. (1994) Doliul și relația sa cu stările maniaco-depresive (1940), în Iubire, vinovăție,
reparație, Ed.Sigmund Freud, Binghampton, Cluj
Klein, M. (1994) Observatii asupra unor mecanisme schizoide (1946), in Invidie si recunostinta,
Ed.Trei, 2008