Elementele de cadru în psihanaliză

FEBRUARIE 2021

1. Semnificație
Există nevoia de asimilare a unui set de reguli drept model de respectat pentru modul
de trai, această nevoie fiind satisfăcută prin prisma religiei, în cazul creștinilor, cu ajutorul
Celor zece porunci – un set normativ pentru desfășurarea vieții, analog există elementele de
cadrul în psihanaliză care satisfac nevoia unui set de reguli drept model pentru modul de
desfășurare a ședințelor de psihanaliză. Astfel apare nevoia unui evaluator a respectării
normelor, în cazul Celor zece porunci fiind reprezentat de Dumnezeu, în cazul elementelor de
cadru în psihanaliză fiind Instituția psihanalitică.
Denumirea de ”porunci” insuflă obligativitatea respectării lor. Fiecare poruncă din
cadrul celor zece care alcătuiesc setul normativ religios este de o importanță crucială pentru
viața credinciosului iar măsura în care sunt respectate aceste porunci pe de-o parte poate aduce
beneficii în timpul vieții credinciosului, pe de altă parte cântărește în rezultatul evaluării,
considerată ca întâmplându-se după finalul vieții, rezultat care dictează direcția pe care
credinciosul o va urma, spre Rai sau Iad. Această abordare asupra vieții și morții nu este unică,
dar este diferită de cele ale altor religii. Concluzionând, importanța respectării poruncilor se
simte atât în timpul vieții cât și după finalul ei, în calitatea experiențelor prin care trece
credinciosul; iar poruncile sunt relativ asemănătoare de la religie la religie, ceea ce conduce la
vieți și reprezentări asupra morții relativ asemănătoare, dar fiecare religie are specificitatea ei
precum fiecare credincios poate alege în ce măsură adoptă stilul de viață propus de religia sa.
Denumirea de ”elemente de cadru” se referă la modul de aranjare a elementelor asupra
cărora psihanalistul are control, astfel încât să creeze un cadru optim de desfășurare pentru
procesul de psihanaliză în sine. Totalitatea elementelor de cadru în psihanaliză îndeplinește
funcția de set normativ pentru desfășurarea procesului de terapie precum și a relației dintre
psihanalist și pacient. Astfel se creează specificitatea ședințelor de psihanaliză și o normare a
abordărilor urmate de către psihanaliști. Există instrumente precum timpul, spațiul, capitalul
financiar, care aparțin fiecărui individ în mod unic și pe care fiecare individ alege să le
manevreze în mod unic în funcție de scopul personal și regulile pe care le urmează. În
psihanaliză, psihanalistul manevrează instrumentele(elementele de cadru): durata, frecvența,
poziția și costul, pentru a crea cadrul propice de desfășurare a procesului de psihanaliză și de
dezvoltare a relației terapeutice. Psihanalistul alege cum manevrează aceste elemente de cadru
ținând cont de tiparele transmise de Instituția psihanalitică. Psihanaliza este descrisă pe de-o
parte printr-o componentă constantă reprezentată de partea comună dintre abordările
psihanaliștilor- direcția oferită de Instituție, pe de altă parte o componentă individuală a fiecărui
psihanalist în parte. Deși elementele de cadru sunt instrumente folosite și în alte terapii,
specificitatea psihanalizei cuprinde interpretarea unică a elementelor de cadru drept material
analitic.
2. Elementele de cadru
a. Durata
Durata psihanalizei are două componente: durata unei ședințe de psihanaliză și durata
întregului proces. Ambele sunt predictori ai rezultatelor procesului de psihanaliză.
Durata unei ședințe variază de la 45 de minute -durata unei ședințe clasice introdusă de
Freud, sau 50 de minute- introdusă mai târziu de M. Klein, la 60 de minute- durata unei ședințe
de psihanaliză în terapia de cuplu sau de grup. Durata unei ședințe este fixă pe parcursul unui
proces de psihanaliză, astfel are rol în continuitatea procesului. Timpul limitat și determinat
atribuit fiecărei întâlniri asigură nevoia de menținere a întâlnirilor, anticipează existența
ședințelor ulterioare. Mai mult, fiecare pacient are ritmul propriu de implicare în relația
terapeutică deci durata fixă a unei ședințe protejează atât psihanalistul, cât și pacientul, și
procesul psihanalitic.
 Durata întregului proces de psihanaliză pentru un pacient este similară cu cea a
procesului de psihanaliză pentru candidatul la psihanalist. Această perioadă de analiză, egală
cu cea de formare, conține minim 3 ani a câte 4 întâlniri săptămânale sau 4 ani a câte 3 ședințe
săptămânale sau echivalentul în numărul de ședințe. Deși este cel mai îndelungat proces de
formare, această perioadă este necesară pentru a ajunge la esența psihicului de analizat și astfel
se poate concluziona analiza. Totuși, pentru o psihoterapie psihanalitică fără scopul de formare
în psihanaliză, durata procesului poate fi mai redusă în funcție de nevoia de aprofundare a
problematicilor vieții și a proceselor psihice ale pacientului. O durată îndelungată a analizei
presupune aprofundarea intensă a zonelor sensibile, care poate agita psihicul pacientului și îl
face pe acesta să trăiască o experiență răscolitoare cu efecte momentane negative, analizate
ulterior în cadrul procesului de psihanaliză. Astfel trăirile negative sunt acoperite într-o stare
de înțelegere. Dacă analiza se întrerupe în momente cruciale procesului, pacientul poate rămâne
cu răni psihice re-activate.
b. Frecvența
Frecvența este elementul de cadru care asigură un număr de ședințe într-un anumit interval de
timp. Aceasta nu este un element fix, spre deosebire de durată, ci are o valoare minimă
recomandată, o ședință pe săptămână. Acest minumum este stabilit în funcție de două categorii
de conținuturi abordate în cadrul ședințelor de psihanaliză: conținuturi cotidiene și conținuturi
din istoricul personal al pacientului. O frecvență mai redusă de o ședință pe săptămână implică
o abordare terapeutică centrată pe cotidian, în detrimentul istoricului. Practic, se analizează
efectele de azi ale unor nevroze din trecut pe care timpul alocat analizei nu-i permite
psihanalistului să le analizeze împreună cu pacientul. Cu cât frecvența este mai ridicată, cu atât
se poate aprofunda relația terapeutică și conținuturile analizate în interiorul ei.
c. Poziția
Poziția este elementul de cadru care se referă la modul de raportare fizică dintre psihanalist și
pacient, și la influența pe care aceasta o are asupra relației terapeutice. Există trei poziții
posibile în cadrul ședințelor de psihanaliză: poziția clasică- în care psihanalistul se află în afara
razei vizuale a pacientului, devenind parte din decor prin prezența vocală, poziția de tip
psihoterapie- în care psihanalistul și pacientul se află față-n față, separați de un obiect care
poate fi o masă sau un covor, care delimitează individualitatea fiecăruia dar care permite o
relație directă, denumirea evidențiază accentul pe terapie, și poziția americană- care permite
îmbinarea celorlalte două și oferă pacientului libertatea de a alege poziția care i se potrivește
într-un moment.
Poziția clasică presupune ca terapeutul să fie așezat pe un fotoliu iar pacientul pe o
canapea, întins, relaxat, vulnerabil. Terapeutul devine o voce care ghidează și se aude fără o
sursă vizibilă și reprezintă o implicare minimală în experiența pacientului.
Această poziție este caracteristică unei relații terapeutice în care pacientul este asistat
în procesul de psihanaliză de psihanalist.
Poziția de tip psihoterapie presupune ca terapeutul și pacientul să fie așezați pe fotolii,
separați de un obiect clar, evident. Terapeutul devine un participant activ la experiența
pacientului putând fi observat constant. Această poziție este caracteristică unei relații
terapeutice în care accentul este pus pe terapia în sine, controlul fiind distribuit aproape sau
egal celor doi participanți la relația terapeutică.
 Poziția americană presupune ca terapeutul să fie așezat pe fotoliu, iar pacientul să aleagă
poziția pe care dorește să o adopte, fie întins, fie doar să aibă în câmpul vizual pe, fie o poziție
frontală față de terapeut. Terapeutul devine un martor cu posibilitate de implicare activă și
poate fi observat oricând pacientul dorește sau simte nevoia. Această poziție este caracteristică
unei relații terapeutice în care pacientul deține o mai mare parte din control decât în celelalte
poziții, fiind singura în care pacientul alege în orice moment cum se raportează fizic la terapeut.
d. Costul
Costul în psihanaliză este elementul de cadru care ajută la includerea în cotidian a
procesului de psihanaliză pentru pacient și satisface financiar pe psihanalist.
Ședințele de psihanaliză au cel mai ridicat cost din formele de terapii deoarece
presupune cel mai îndelungat proces de formare, de minim 8-10 ani, spre deosebire de formări
mai scurte, de exemplu formarea în psihoterapia cognitiv-comportamentală care durează 4-5
ani.
Există numeroase discuții cu privire la aspectul financiar, nefiind clar un singur criteriu
în funcție de care să se stabilească remunerația standard aferentă ședințelor de psihanaliză. Cele
două părți care trebuie satisfăcute din acest punct de vedere sunt psihanalistul și pacientul. Pe
de-o parte psihanalistul are în vedere investiția personală financiară, de timp și de efort, precum
și experiența acumulată de-a lungul timpului care-i conferă un statut, dezirabil a fi evidențiat
în venitul anual. Pe de altă parte pacienții acoperă o varietate de sume încasate venit, care le
pot permite sau nu accesarea serviciilor anumitor psihanaliști.
Apare o primă abordare, fixă, rigidă, bazată pe accesibilitate: dacă venitul unui individ
îi permite accesarea unor servicii de psihanaliză tarifate cu o anumită sumă per ședință, atunci
procesul poate începe, dacă nu, atunci nu este perceput drept un potențial pacient pentru acel
psihanalist.
Conform unei sintagme din occident, psihanaliza trebuie să presupună un cost suficient
de ridicat încât pacientul să înțeleagă importanța și să integreze procesul de psihanaliză în
regularitate, dar și un cost suficient de accesibil încât să nu interfereze cu posibilitatea de
acoperire financiară a celorlalte arii vitale în viața pacientului (hrană, adăpost, educație, haine,
activități recreative, etc.). Această perspectivă este relativă eșantionului de pacienți luat în
considerare, costul optim diferind după posibilitățile fiecăruia. Astfel apare o abordare
diferențiată, flexibilă, care permite stabilirea unui cost per ședință diferit de la pacient la
pacient, în funcție de posibilitățile personale, cost care rămâne fix pe parcursul procesului de
psihanaliză.

Importantă este discuția despre ședințele programate, la care pacientul nu se prezintă.

Contractual, timpul psihanalistului este rezervat, blocat, pentru un pacient, într-un anumit
interval stabilit. Dacă pacientul se prezintă sau nu, psihanalistul nu poate redirecționa timpul
respectiv, reprezentând o pierdere financiară dacă ședința nu este tarifată oricum, indiferent de
costul acesteia. Această discuție reprezintă un subiect de interes din cauza controverselor și a
intrigilor din rândul pacienților.
 O situație specială este cea din rândul persoanelor lipsite de posibilitatea de a produce
venituri, copiii și adolescenții. Se propune o implicare specială a acestora în plata ședințelor,
suplimentară plății financiare suportate de către aparținătorii celor în cauză, anume o plată
nematerială, simbolică, stabilită la nivelul relației terapeutice.
3. Elementele de cadru și procesul de regresie
Procesul de regresie se referă la procesul prin care psihanalistul aduce în analiză elemente ale
nevrozei infantile care se regăsesc în nevrozele de actualitate ale pacientului, cu ajutorul
procesului de transfer care aduce la lumină acele elemente comune celor două nevroze.
Regresia este crucială pentru psihanaliză, fără acest proces neexistând analiza. Cu toate acestea,
devenind un proces scăpat de sub control pune în pericol afectivitatea și psihicul pacientului,
fiind un proces în cadrul căruia pacientul se întoarce la anumite stări afective din istoricul
personal din care psihanalistul trebuie să reușească să îl aducă înapoi în cotidian. Pentru a reuși
procesul de regresie și pentru a concretiza implicarea acestuia în calitatea analizei, psihanalistul
se folosește de elementele de cadru.
Din rândul elementelor de cadrul, regresia depinde direct proporțional de durata întregului
proces de psihanaliză, de frecvența ședințelor, de poziția clasică dintre psihanalist și pacient, și
invers proporțional de frecvența mai redusă de o ședință pe săptămână și de poziția de tip
psihoterapie dintre psihanalist și pacient.
Cu cât ședințele sunt mai dese, întinse pe o perioadă mai lungă de timp și cu cât pacientul se
simte mai confortabil cu terapeutul și își poate respecta propriul ritm de deschidere, cu atât
procesul de regresie este mai fructificat. Pentru cazurile în care procesul de regresie trebuie să
fie mai puțin profund, se alege o abordare în care terapeutul este mai implicat în procesul de
psihanaliză și ședințele sunt mai rare.