Benedek, T. (1959). Parenthood as a Developmental Phase—A Contribution to the L... J. Amer. Psychoanal. Assn.

, 7:389-
417. (1959). Journal of the American Psychoanalytic Association, 7:389-417
Parentalitatea ca fază de dezvoltare – o contribuţie la teoria libidoului1
Therese Bendek, M.D.
Prezentat 16 ianuarie 1959

Teoria libidoului presupune că integrarea pulsiunii sexuale de la începuturile sale pregenitale până la primatul
genital este procesul prin care are loc organizarea personalităţii. Impactul schimbărilor fiziologice de la pubertate
pune în mişcare procesele de integrare din adolescenţă, care conduc spre maturitate. Maturitatea include, pe lângă
disponibilitatea fiziologică pentru procreare, capacitatea individului de a găsi satisfacţie pentru nevoile sale
pulsionale în cadrul realităţilor sale determinate cultural. Acest nivel de maturitate, la rândul său, iniţiază
motivaţia pentru următoarea fază de dezvoltare, parentalitatea 2. Deoarece s-a presupus că individul ajunge la acest
obiectiv de integrare a personalităţii în cursul adolescenţei, teoria [psiho]genetică nu include procesele
psihodinamice de reproducere şi parentalitate ca motivaţii pulsionale pentru dezvoltarea ulterioară.
Scopul acestei prezentări este acela de a arăta că dezvoltarea personalităţii continuă dincolo de adolescenţă sub
influenţa fiziologiei reproducerii, şi că parentalitatea utilizează aceleaşi procese fundamentale [primary] care
operează începând din copilărie în creşterea şi dezvoltarea mentală.
I
Când naşterea întrerupe existenţa intrauterină, copilul nu s-a dezvoltat încă mental la un grad la care el să fie
conştient de separare. După ce- 389 -respiraţia este stabilită, foamea este primul indicator de a fi separat şi, de
asemenea, un stimul pentru a face faţă [overcoming] separării. Saţietatea şi reluarea ulterioară a somnului sau a
unei stări asemeni somnului înseamnă pentru bebeluş că separarea a fost temporar învinsă. Este nevoie de mai
multe săptămâni de dezvoltare3 post-natală, cu multe repetări ale experienţei de nevoie urmată de satisfacţie,
înainte ca bebeluşul să perceapă că sursa nevoii lui asociate cu foamea, durerea şi disconfortul se află în interior,
iar sursa satisfacţiei se află în afara sa. Acesta este momentul în care separarea într-un sens psihologic începe să
existe pentru copil.
Introducând conceptul de narcisism, Freud (9) schiţează o „fază nediferenţiată” de dezvoltare pulsională, în care
subiectul – bebeluşul în nevoie – şi obiectul – mama care satisface nevoia – reprezintă împreună sursa energiei
care începe să fie înmagazinată în copil. El numeşte „această stare de lucruri narcisism primar absolut” (12). Într-
o publicaţie anterioară, eu denumesc această „stare de narcisism primar” simbioză, o unitate primară a mamei şi a
copilului (2). Aceasta se bazează pe ideea că procesele fiziologice şi psihodinamice ale sarcinii şi alăptării menţin
în mamă o organizare pulsională orientată spre maternitate şi activităţile legate de calitatea de mamă. Obiectul
acestor pulsiuni este copilul. Nevoia copilului de mama este absolută, în timp ce a mamei de copil este relativă. În
consecinţă, participarea pulsiunilor primare în starea simbiotică are „înţelesuri” diferite pentru mamă şi pentru
copil. Cu toate acestea, în procesele simbiotice, mama nu este doar cineva care dă, ci şi cineva care primeşte.
Pe măsură ce copilul se maturizează şi percepe sânul şi mama ca fiind în afara sa, Eul său începe să investească
obiectele nevoii lui. Cu fiecare hrănire şi cu fiecare dispariţie a impulsului [drive] de foame îndreptat în afară,
partea mediului care a contribuit la satisfacerea nevoii începe să fie introiectată în sinele copilului. În procesul
hrănirii, senzaţiile apar nu numai de la obiectul care satisface (sân-mama), ci şi de la senzaţiile tactile ale gurii,
senzaţiile de supt, olfactive şi- 390 -senzaţiile kinestezice legate de postura corpului, de întinderea şi tragerea
picioarelor şi a braţelor, impresia plăcută de saţietate, şi modificarea [disturbance] privind dilatarea stomacului.
Pe scurt, toate sistemele perceptuale care participă la experienţa pulsională formează părţi ale introiectelor. În
cazul în care pulsiunea nu este satisfăcută, impresia de frustrare, împreună cu furia care o însoţeşte, precum şi
fenomenele vocale de plâns sunt, de asemenea, introiectate împreună cu obiectul pulsiunii frustrate, care devine
astfel obiectul introiectat al furiei. Obiectul introiectat este îmbinat [merged] cu sinele introiectat în experienţa
pulsională şi, în acest fel, reprezentările de obiect şi reprezentările de sine sunt constituite într-o legătură
inseparabilă unele cu altele.
Introiecţiile şi identificările sunt procese fundamentale [primary] prin care se dezvoltă structurile mentale. Ele
reprezintă pattern-uri pentru întreaga dezvoltare ulterioară a minţii. Pe baza unor procese studiate în „Doliu şi

1 Prezentat în formă restrânsă la reuniunea de toamna a American Psychoanalytic Association, New York, 7 dec. 1958.
2 Conceptul lui Erikson de identitate a eului implică moştenirea culturală, dezvoltarea maturativă, capacităţile de adult şi angajamentele. El
presupune că acest „sentiment mai mult sau mai puţin atins în mod real, dar mereu de revizuit”, simţ al realităţii propriului sine în cadrul
realităţii sociale se realizează prin intermediul procesului de integrare de sine din adolescenţă (6).
3 Folosesc termenul de „dezvoltare” şi nu maturizare întrucât nu se referă la sistemele neuronal, muscular şi alte aspecte ale creşterii
organice, ci la procesele intrapsihice prin care evoluează conştientizarea separării şi, în continuă interacţiune cu aceasta, sinele începe să se
organizeze ca o structură mentală.
melancolie” (10), Freud a presupus că „caracterul Eului este un precipitat al investirilor de obiect abandonate şi că
acesta conţine o urmă a alegerilor de obiect din trecut”. Mai potrivit pentru studiul nostru actual este aprecierea lui
Freud privind „investirile de obiect şi identificările simultane, în care modificarea în caracter are loc înainte de a fi
renunţat la obiect” (11). Într-adevăr, introiectarea „obiectului” pulsiunii, împreună cu senzaţiile, afectele legate de
satisfacerea sau frustrarea pulsiunii, sunt fundamentale pentru continuitatea comunicării interpersonale. Pe măsură
ce este menţinută continuitatea relaţiilor obiect, amintirile relaţiei obiect împreună cu experienţa pulsională
înmagazinată ca reprezentări de obiect şi reprezentări de sine devin nucleii organizării în aparatul mental.
„Subiectul identificării devine o extensie a teoriei biologice. .... Identificările constituie punţi teoretice între
biologie şi personalitate, şi între personalităţi şi grupuri sociale” (Grinker, 14). În acest sens, introiecţia şi
identificarea sunt termeni care se referă la procesele prin care urmele mnezice ale relaţiei interpersonale motivate
pulsional sunt stocate pe întregul parcurs al vieţii.
În cel mai timpuriu stadiu al perioadei neonatale experienţa pulsională este legată în principal de alimentaţie.
Modelul iniţial [primary] este simplu: nevoie–mamă–saţietate. Toate celelalte nevoi şi satisfacţii, toate felurile de
percepţie, tactilă, olfactivă, auditivă, senzaţii vizuale,- 391 -par să fie cufundate în modelul iniţial al oralităţii.
Repetarea acestor experienţe se adăuga la amintirea mamei-plăcute-care-hrăneşte, echivalată cu sinele-plăcut-
care-hrăneşte. Aceeaşi mamă, în situaţii de hrănire diferite, poate fi, de asemenea, asociată cu urme mnezice
neplăcute şi să devină introiect al durerii: mama-dureroasă-rea, echivalată cu sinele-dureros-neplăcut. Mulţumirea
mamei când satisface nevoile sugarului ei, precum şi frustrarea ei, atunci când ea nu este în măsură să facă asta,
influenţează viaţa ei emoţională şi, din nou, în mod reciproc, cea a copilului. Astfel, se dezvoltă o spirală de
procese interpersonale pe care eu le numesc simbioză emoţională. Termenul de „simbioză emoţională” descrie o
interacţiune reciprocă între mamă şi copil, care, prin procesele de „introiecţie–identificare”, produce schimbări
structurale în fiecare dintre participanţi (3).4
În fiecare identificare şi în serii interdependente de identificări se află nu numai o imagine a obiectului
internalizat, ci şi imaginea în oglindă a atitudinii obiectului faţă de sine. „Eu sunt bun pentru că ea mă vede ca
fiind bun şi mă tratează ca fiind bun; eu sunt rău, pentru că ea este rea pentru mine şi ea mă vede ca fiind rău”.
Aceste detalii despre psihologia identificărilor (19) erau implicite în conceptul lui Freud de dezvoltare a stimei de
sine ca un precipitat al relaţiilor infantile şi identificările „orale” timpurii. Astfel, aceştia sunt precursori ai „stimei
de sine”.
Studiind adaptările sugarilor la realităţile situaţiei de hrănire, atât la copiii sănătoşi cât şi la cei spitalizaţi, am
ajuns la ipoteza că, pe măsură ce copilul introiectează „mama bună = sine bun”, el stabileşte totodată o atitudine
mentală de încredere (2). Termenul încredere se referă la un construct mental primar, care se dezvoltă prin
numeroase repetări ale experienţei că nevoia este uşurată prin satisfaceri şi că rezultatul este un echilibru
emoţional pozitiv. Pe măsură ce copilul învaţă să-şi cunoască mama ca fiind persoana din afara sa care satisface
nevoia, el învaţă, de asemenea, să menţină unitatea mamă-copil la nivel psihologic. Indiferent dacă noi numim
asta „iubire primară” (1) sau „relaţie primară de obiect”, ea permite- 392 -copilului să proiecteze în viitor
aşteptările privind satisfacerile. Observaţiile arată că un copil de patru-şase luni poate manifesta o atitudine
încrezătoare în momentul hrăniri, chiar şi într-o stare de foame moderată. Protejat de a simţi frustrare prin
structura psihică de origine libidinală, copilul a învăţat, proporţional cu nivelul său de maturizare, să aştepte.
Constructul mental al încrederii este integrat nu numai cu reprezentarea de obiect „mamă-bună-care- hrăneşte” şi
cu reprezentarea de sine ca „sine-bun-care-hrăneşte”, ci şi cu precipitatul afectelor care însoţesc experienţa
pulsională – saţietate, adormire etc. 5 Funcţiile constructului mental primar al încrederii sunt multiple. El serveşte
ca apărare împotriva senzaţiei de frustrare, pe care o amână; facilitează alte relaţii, dincolo de obiectul primar, şi
promovează integrarea reprezentărilor de sine în sistemul de valori „stimă de sine”.
Presupunerea noastră este că aceste procese se aplică, de asemenea, mamei. Paralel cu experienţele care, în copil,
conduc la încredere, mama – prin introiectarea experienţei gratifiante a maternităţii reuşite – construieşte
încrederea în calitatea ei de mamă [motherliness]. Încrederea mamei în calitatea ei de mamă nu este doar o
„reflectare” a satisfacţiei copilului, o „imagine în oglindă” a zâmbetului copilului ei înfloritor. Studiul proceselor
psihodinamice ale funcţiei de reproducere feminine arată că acea organizare pulsională care motivează
maternitatea şi activităţile materne de îngrijire este cea care menţine comunicarea dinamică dintre mamă şi copil
4 Procese reciproce similare pot fi atribuite oricărei relaţii semnificative interpersonale (dinamice), de exemplu, oricărei astfel de relaţii în
care are loc un schimb de investiri libidinale. Freud a descris acest proces în primul rând în legătură cu dinamica iubirii romantice (9) şi a
derivat de aici perspectiva sa asupra proceselor prin care eul conţine „o urmă a alegerilor de obiect din trecut.”
5 Afectele care îşi au originea în libidoul din starea simbiotică (narcisismul primar) se neutralizează în procesul de formare a constructului
primar al Eului – încrederea. Este un proces gradual. Manifestările comportamentale ale încrederii, de exemplu capacitatea de a aştepta,
apar devreme (în primele trei până la şase luni de viaţă). Aceasta este pusă la probă în mod repetat, de frustrări tranzitorii şi de afectele
mobilizate de acestea spre acelaşi obiect, mama-sine. De aceea, neutralizarea investirilor libidinale necesare pentru a menţine încrederea ca
parte a organizării Eului se poate dezvolta numai pas cu pas, într-o perioadă mai lungă de dezvoltare.
şi conduce la schimbări nu numai în nou-născut, ci şi în mamă. Astfel, au loc dezvoltări reciproce ale Eului. În
copil, prin introiecţia „mamă bună = sine bun”, copilul dezvoltă [sentimentul de] încredere. În mamă, prin
introiecţia „copil-înfloritor-bun = mamă-sine-bun”, mama realizează o nouă integrare în cadrul personalităţii ei.
Pe măsură ce comparăm - 393 -procesele de integrare ale mamei cu cele ale copilului ei, putem recunoaşte
diferenţele implicite din personalitatea complexă a adultului.
La un nivel, paralela este simplă. Îngrijirile materne [mothering, nursing] sunt motivate de o pulsiune primară
[primary drive], al cărei obiect este copilul. În timp ce bebeluşul încorporează mamelonul, mama se simte unită cu
acesta. Dar această identificare, aşa plăcută cum este, nu este principala sursă a proceselor regresive ale mamei,
întrucât acestea sunt inerente funcţiei feminine de reproducere. Fiecare fază a maternităţii – sarcină, lactaţie,
precum şi pregătirea pentru acestea în timpul fazei de progesteron a fiecărui ciclu sexual – este însoţită de o
regresie la faza orală a dezvoltării. Funcţiile feminine de reproducere reactivează reprezentările de obiect şi de
sine integrate în timpul fazei orale a dezvoltării ei, şi produc o repetare a proceselor intrapsihice care provin din
relaţia mamă-copil din timpul copilăriei ei (4). Astfel, relaţia de obiect a mamei cu copilul este motivată de energii
psihice care îşi au originea la două niveluri ale organizării ei psiho-sexuale. Un nivel este dat de pulsiunea primară
de reproducere, iar celălalt este o organizare secundară, ce derivă din etapa orală de dezvoltare. Primul este
exprimat prin tendinţa adultului de a da, de a îngriji, şi de a veni în ajutor, în sprijin; celălalt este exprimat prin
manifestările tendinţelor receptive. Acest lucru facilitează identificările mamei cu copilul ei.
Nevoile oral-dependente ale copilului, precum şi procesele psihologice care evoluează din acestea au fost bine
studiate. Pe de altă parte, nevoile receptive ale mamei în raport cu copilul nu sunt recunoscute cu uşurinţă în
manifestările lor sănătoase, în afară de psihanaliză. Analiza celor care nu pot suporta stresul fiziologic şi
psihologic ale maternităţii relevă că patologia sarcinii şi a perioadei post-partum este produsă de regresia la faza
orală6. Foamea de afect a mamei, nevoia ei de dragoste şi afecţiune, dorinţa de a se reuni cu copilul ei, de a-l
„hiperproteja” şi „hiperposeda” sunt exagerări patologice ale- 394 -procesului normal de îngrijire maternă
[mothering]. Atunci când bunul curs al evenimentelor simbiotice este perturbat, mamele oferă dovezi că simbioza
post-partum este [de natură] „orală, alimentară – atât pentru copil cât şi pentru mamă” (3). Capacitatea mamei de
a primi de la copilul ei este puternic influenţată de încrederea pe care mama însăşi a încorporat-o în structura sa
mentală, în timp ce primea de la propria mamă. „Datul” său, răbdarea sa şi sentimentul de mamă [motherliness]
derivă din vicisitudinile dezvoltării identificărilor primare cu propria mamă. Acestea au fost mai întâi fantasme;
acum, cu actualitatea maternităţii, acestea sunt testate în realitate.
Identificarea copilului cu mama evoluează pas cu pas, în concordanţă cu funcţiile mamei, acestea modificându-se
în relaţie cu organizarea personalităţii copilului în creştere, cu rolul ei în satisfacerea cerinţelor pulsionale ale
copilului în diferite faze de dezvoltare. Aceasta înseamnă că copilul nu este capabil să se identifice cu experienţa
actuală a mamei. Zona de experienţă a mamei pentru care bebeluşul are „empatie” este dată de emoţiile care
afectează senzaţia lui de siguranţă şi mobilizează angoasa simţită ca tensiuni în el, emoţii cum ar fi nesiguranţa a
mamei cu privire la activităţile ei de mamă, furia ei faţă de copil etc. De aceea, empatia copilului în raport cu
mama ţine de nivelul afectelor primare, care nu implică un eu organizat. Întrucât nou-născutul nu are organizarea
fiziologică şi psihică pentru maternitate, el nu poate invidia sânul mamei sau capacitatea ei de a îngriji (17).
Mama, pe de altă parte, întrucât a fost copil şi a introiectat urmele mnezice de a fi hrănită, îngrijită, a se preocupa
cineva de ea, în propriile experienţe de mamă retrăieşte cu copilul ei plăcerea şi durerile primei copilării. Empatia
mamei pentru copilul ei provine din experienţele copilăriei ei timpurii, care sunt reînsufleţite de emoţiile propriei
experienţe actuale a maternităţii. Prin experienţele gratifiante ale îngrijirii materne, susţinute de buna dezvoltare a
copilul ei, mama îşi întăreşte încrederea în sentimentul ei de mamă. Oricât de complex pare acest proces
intrapsihic, efectul integrator al încrederii este acelaşi atât la mamă cât şi la copil. Ea serveşte ca o apărare
împotriva fricii de frustrare, care poate să apară în experienţa fiecărei mame, şi creşte capacitatea mamei de a iubi
copilul. Deoarece prin aceasta mama se apropie de realizarea unei aspiraţii a Idealului Eului său – şi anume, - 395
-cel a fi o mamă bună – încrederea sprijină stima de sine a mamei şi devine o sursă pentru narcisismul secundar şi
siguranţa de sine. Deoarece sentimentul de mamă implică repetarea şi travaliul conflictelor primare, orale ale
mamei cu propria mamă, procesul sănătos, normal al maternităţii permite soluţionarea acestor conflicte, de
exemplu, „împăcarea” intrapsihică cu mama. Astfel, maternitatea facilitează dezvoltarea psihosexuală, în sensul
completării ei.
La fel cum echilibrul pozitiv al proceselor tranzacţionale duce la dezvoltarea încrederii la copil, şi la încrederea în
sine a mamei, tot astfel putem recunoaşte efectele balanţei negative ale proceselor tranzacţionale la mama şi la

6 „În mod normal, copilul, prin însuşi faptul existenţei sale, reprezintă cea mai importantă îndeplinire a tendinţei receptive a mamei. Cu
copilul ei, mama se simte «întreagă», «completă», dar, fără el, nu. (Multe mame tinere simt un «gol» după naştere; atunci când pleacă de
lângă copil simt o uşoară depresie sau simt o nevoie imperioasă de a mânca. Acestea sunt manifestări minime ale unei «traume de
separare», pe care unele femei o pot elabora în fantezii precum «a mânca» sau «a pune înapoi» copilul, chiar dacă acestea nu sunt supuse
unei regresii severe)”. (3, p. 397) .
copil. Copilul frustrat o frustrează pe mama sa; prin aceasta, el induce o regresie în mamă, care intensifică
componentele agresive din nevoile ei de a primi [receptive]. În timp ce, în copil, o astfel de tendinţă este
îndreptată spre «sine = mamă», în mamă tendinţa agresivă este îndreptată spre copilul ei şi spre propria ei mamă
şi, prin identificarea cu amândoi, spre ea însăşi.
Regresia stârneşte în mamă amintiri preverbale din faza oral-dependentă a propriei dezvoltări. Dacă reinvestirea
relaţiei infantile cu propria mamă activează în mamă încrederea şi speranţa, ea va depăşi dezamăgirea şi frustrarea
reale, fiind asigurată în dorinţa ei de a iubi copilul şi de a avea grijă de el, aşa cum a fost iubită şi îngrijită ea
însăşi. Dar dacă plânsul bebeluşului sau semne ale slăbiciunii lui stârnesc nu numai îngrijorare justificată, ci,
dincolo de aceasta, angoasele provenind din conflictele oral-dependente ale mamei, psihodinamica răspunsului
mamei „poate fi cel mai bine formulată afirmând că cele două niveluri de identificare, cu mama ei şi cu copilul ei,
se modifică negativ. Aceasta înseamnă, în termenii mamei, că ea devine «mama rea, frustrantă» a copilului,
precum şi «copilul rău, frustrant al mama ei», ca altădată. În ceea ce priveşte copilul, aceasta înseamnă că
«bebeluşul rău, frustrant» devine «sinele demn de ură» [hated self] ireconciliabil; şi, în acelaşi timp, copilul ei
devine acum, aşa cum a fost cândva mama ei, obiectul necesar şi temut. După cum, copil fiind, şi-a putut recâştiga
echilibrul emoţional prin îndestulare cu ajutorul propriei mame, acum echilibrul ei emoţional poate fi restabilit
doar prin «împăcarea» adusă de buna dezvoltare a- 396 -copilului său. Atunci când mama, copil fiind, era partea
receptoare a unităţii simbiotice, frustrarea ei a condus la încorporarea nucleului ambivalent în organizarea
personalităţii, iar acum, când ea este partea activă din simbioză, cea care oferă, frustrarea copilului ei
mobilizează «nucleul ambivalent» al personalităţii ei” (3, pp. 405-406). Acesta interferează cu acele procese
integrative care fac din maternitate o fază de dezvoltare normală. Clinic, asta duce la o varietate de manifestări
depresive, care sunt exprimate, în măsura în copilul este în cauză, prin tulburări ale sentimentului de mamă.
Maternitatea perturbată [disturbed mothering] transformă relaţia simbiotică într-un cerc vicios. Acest lucru duce
la introiectarea de către copil a unor obiecte şi reprezentări de sine încărcate de investiţii agresive. Ca urmare,
nucleul ambivalent este implantat în organizarea psihică a copilului.
Încrederea şi nucleul ambivalent sunt constructe mentale primare. Presupunem că unul are originea în efectele
pozitive, celălalt în rezultatul proceselor tranzacţionale negative între mamă şi copil. Fiecare dintre aceste structuri
primare interacţionează cu cealaltă în dezvoltarea în continuare a personalităţii copilului, şi totodată modifică în
moduri specifice continuarea „simbiozei emoţionale”, adică relaţia mutuală dintre mamă şi copil .
Conceptualizarea proceselor care conduc la „încredere” şi la „nucleul depresiv” serveşte, de asemenea, ca model
al proceselor tranzacţionale dintre părinte şi copil din fazele ulterioare de dezvoltare. Eu afirm că copilul reînvie
în părinte conflictele acestuia din urmă legate de dezvoltare, nu numai în relaţie cu simbioza fiziologică a sarcinii
şi a fazei orale de dezvoltare, şi ca urmare a acesteia, ci în fiecare „perioadă critică”. Acest lucru aduce cu sine fie
manifestări patologice la părinte, fie, prin rezoluţia conflictului, se atinge un nou nivel de integrare în părinte. La
rândul său, copilul ajunge la fiecare „perioadă critică” cu o repetare a proceselor tranzacţionale, care duc la un
mod nou de integrare a experienţei pulsionale, cu obiectul aferent şi reprezentările de sine corespunzătoare.
Înainte de a ne angaja în prezentarea unui material care susţine această ipoteză, va trebui să luăm în considerare
tatăl. Există oare, şi în cazul lui, o organizare pulsională care motivează interacţiunea reciprocă între tată şi copil?
De vreme ce - 397 -funcţia de reproducere a bărbatului depinde de un singur act, a cărui motivaţie este resimţită
ca dorinţă imperioasă de descărcare orgasmică, ne-am putea întreba dacă există la bărbaţi o tendinţă biologică
primară spre a deveni şi de a fi tată, protector şi furnizând cele necesare traiului. Se pot diferenţia la bărbat, ca la
femeie, două scopuri ale pulsiunii de reproducere?
Atât la bărbat cât şi la femeie, se pot diferenţia două curbe [arcs] ale ciclului de reproducere. În timp ce la femeie
curba scurtă reflectă stimularea ciclică a hormonilor ovarieni, la bărbat ciclul scurt evoluează fără o regularitate
recognoscibilă, de la o creştere la alta a impulsului sexual imperios. Odată cu actul de satisfacere [consummatory
act], ciclul scurt al funcţiei reproductive a bărbatului este finalizat. Curba lungă a ciclului de reproducere la bărbat
evoluează din momentul când este conceput ca mascul până în perioada în care atinge maturitatea sexuală şi este
capabil să-şi îndeplinească funcţia sa în procreare. Înmulţirea [propagation] este o manifestare specială a creşterii.
Individul, după ce a ajuns la maturitate, trece dincolo de [surpasses] creşterea propriului său corp şi devine
capabil să producă un nou individ. În condiţii care împiedică funcţia de reproducere, cum ar fi sterilitatea
oricăruia dintre partenerii maritali sau separarea silită în timpul războiului, instinctul bărbatului de supravieţuire
devine conştient şi accesibil studiului psihanalitic. Dorinţa bărbatului de a supravieţui, mai ales în urmaşii de
acelaşi sex cu el, se regăseşte [is documented by], de asemenea, în ritualuri şi religii, în obiceiuri şi în organizarea
socio-economică. Nu există nicio îndoială că la bărbat pulsiunea de reproducere are reprezentări psihice de origine
instinctuală, biologică. Totuşi, pentru scopul problemei discutate aici, întrebarea este dacă se poate diferenţia la
bărbat o organizare pulsională care, analog sentimentului de mamă, conduce pulsiunea de reproducere spre
sentimentul de tată [fatherliness]. Răspunsul meu este afirmativ, pornind de la premisa că există două surse ale
calităţii de tată [fatherliness]: una, bisexualitatea biologică; iar cealaltă, dependenţa biologică de mamă.
Pentru prima parte a acestei ipoteze, zoologii ne oferă sprijin. În funcţiile de reproducere ale vertebratelor non-
mamifere, zoologii au descoperit diferite pattern-uri de comportament prenupţial surprinzătoare, activităţi de
pregătire şi – deosebit de surprinzător pentru noi – variaţii însemnate în pattern-urilr de îngrijire a puilor. Pe de
altă parte, cunoaşterea noastră privind bisexualitatea omului este extrem de limitată.- 398 -
Dependenţa de lungă durată a bebeluşului uman este o caracteristică biologică a speciei. Aceasta explică
însemnătatea pe care o are faza oral-dependentă pentru organizarea personalităţii indivizilor de ambele sexe. Cel
mai timpuriu sentiment de siguranţă al individului uman, precum şi cea mai timpurie orientare în lumea sa au fost
învăţate prin identificarea cu mama sa. În cursul normal al dezvoltării la bărbat, dependenţa emoţională timpurie
de identificarea cu mama este depăşită prin intermediul identificărilor cu tatăl, ghidate [directed] de aspectul
masculin înnăscut al băiatului. Acest lucru duce nu numai la competiţie sexuală cu tatăl, ci şi la identificări cu
diferitele roluri ale tatălui ca protector şi furnizor al celor necesare traiului. Aceste manifestări secundare ale
masculinităţii sunt în tranzacţii continue cu reprezentările psihice stabilite ca urmare a relaţiei oral-dependente cu
mama.
Organizarea pulsională primară din faza orală – premisă necesară şi consecinţă a proceselor metabolice care susţin
creşterea, maturizarea şi conduc la diferenţierea funcţiei de reproducere – constituie originea tendinţelor parentale,
a sentimentului de mamă şi a celui de tată. Deoarece la bărbat funcţiile parentale nu implică procese fiziologice
specifice, nu există o stimulare hormonală care, asemeni fazei de progesteron la femeie, să reactiveze ciclic etapa
orală de dezvoltare. Organizarea pulsională care canalizează tendinţele pasiv-receptive spre comportamentul activ
orientat spre obiect, specific tatălui [of fatherliness], atinge acest scop prin alegerea în cursul dezvoltării între
identificări masculine şi feminine, astfel încât bărbtul adult include în Idealul său de Eu aspiraţia de a completa
rolul său în procreare prin calitatea de tată [fatherliness].
Această organizare pulsională influenţată cultural, care ghidează scopurile dezvoltării bărbatului înspre căsătorie
şi paternitate, ajunge să fie integrată cu tendinţele „regresive”, prin identificarea cu soţia sa în timpul sarcinii
acesteia. Preluînd din fantasmele ei şi proiectându-le pe ale sale cu privire la copilul lor încă nenăscut, tatăl
reînvie şi retrăieşte identificările lui cu mama şi tatăl său, în semnificaţia lor specifică pentru dezvoltare.
Când Freud (9) afirmă: „Ceea ce proiectează părintele afectuos ca ideal al său în copil este doar un substitut
pentru- 399 - narcisismul pierdut al copilăriei” 7, el implică faptul că copilul reprezintă nu doar sinele părintelui
din vremea când era copil, ci şi, sau cu atât mai mult, speranţa şi aşteptarea de realizare de sine prin copil. Părinţii
şi copiii se străduiesc în această direcţie prin procese inconştiente de introiecţii şi identificări reciproce.
Am discutat vicisitudinile comunicării între mamă şi copil, în faza de dezvoltare în care aceste procese sunt cele
mai apropiate de originea lor biologică, în perioada post-partum şi prima copilărie. Dar, chiar şi în această stare de
simbioză emoţională, nu avem a face cu doar o diadă. Atitudinea emoţională a tatălui în triada familială este
importantă încă din momentul concepţiei. El răspunde nevoilor receptive de dependenţă ale soţiei lui, care sunt
sporite odată cu sarcina, prin neliniştile ei legate de naştere şi îngrijirea copilului. La scurt timp după naşterea
copilului, începe să se dezvolte o relaţie de obiect directă cu copilul. Independent de stimularea hormonală, relaţia
tatălui cu copilul este determinată mai de speranţă decât de pulsiune. Deoarece sistemul perceptiv copilului se
dezvoltă mai rapid decât relaţiile sale de obiect cu „obiecte totale”, copilul începe curând să privească, să
zâmbească şi să gângurească la tată, reactivând în acest fel „sentiment lui de mamă” [„ motherliness”]. Alinând
copilul, liniştindu-l, jucându-se cu el tatăl primeşte plăcere de la copil. Pe lângă satisfacţia primară, libidinală, el
trăieşte, de asemenea, o satisfacţie narcisică secundară prin reasigurarea Idealului Eului său că este un tată bun.
Este caracteristic spiralei dezvoltării umană faptul că reprezentările relaţiei primare de obiect cu mama sunt într-o
continuă tranzacţie cu reprezentări ulterioare ale tuturor relaţiilor obiect, în funcţie de vârstă şi de gradul de
maturitate, precum şi de semnificaţia unui anumit obiect. Prima şi cea mai importantă dintre relaţiile secundare de
obiect este, desigur, cea cu tatăl. În societăţile în care organizarea familiei se bazează pe unitatea biologică, tată–
mamă–copil, interacţiunea dintre tată şi copil are loc prin procesele de introiecţie şi identificare, la fel ca cea
dintre mamă şi copil. Tatăl, la fel ca mama, repetă cu fiecare copil, într-un mod diferit, etapele propriei sale
dezvoltări şi, în circumstanţe fericite, atinge un nivel mai înalt în rezoluţia conflictelor sale. Sursa primară de
dezvoltare prin paternitate este aceeaşi ca şi pentru- 400 -dezvoltarea prin maternitate. Este valabil pentru ambele
sexe că „atunci când o integrare mai mare necesită o alimentare proaspătă cu energie psihică, aceasta se produce

7 That which the fond parent projects ahead of him as his ideal in the child is merely a substitute for the lost narcissism of childhood –
fraza nu există ca atare în Standard Edition, pare reprodusă din memorie, combinând alte două fraze: If we look at the attitude of
affectionate parents towards their children, we have to recognize that it is a revival and reproduction of their own narcissism, which they
have long since abandoned. (S. Freud, S.E. – XIV, London: Hogarth Press, 1957, pp.90-91) şi What he projects before him as his ideal is
the substitute for the lost narcissism of his childhood in which he was his own ideal. (idem, p. 94) (n. trad.)
prin intensificarea tendinţelor receptiv-retentive care au fost implicate în organizarea primară a structurii psihice”
(3, p. 419).
Oricare ar fi sensul unei astfel de „regresii” pentru psihologia tatălui, relaţiile secundare de obiect din copilărie cu
tatăl, precum şi cu alte persoane, deţin o mare importanţă pentru dezvoltarea copilului. Ele diminuează interesul
exclusiv faţă de mamă şi desprinde copilul din simbioză. Prin repartizarea gratificărilor nevoilor de dependenţă se
formează relaţii de obiect care reorienteză investiţia relaţiei primare de obiect şi reprezentările sale pulsionale
inconştiente.
II
Tendinţa de a internaliza realitatea exterioară este ereditară, aşa cum este organizarea centrală care permite la om
o prelucrare variată a pattern-urilor psihice de interacţiune, de la reprezentările lor incipiente pulsiune–obiect–
sine8, până la integrarea lor în organizarea Eului şi a personalităţii 9. Succesiunea acestor procese este
conceptualizată în jurul unui individ, copilul. Pe de altă parte, în această prezentare, care se concentrează pe
interacţiunea părinte-copil, trebuie subliniat faptul că internalizarea şi identificarea care urmează necesită mai
mult decât o relaţie părinte-copil. Având originea în tiparul biologic – nevoie-saţietate – procesele tranzacţionale
între părinte şi copil arată variaţii individuale încă de la începutul lor. Pattern-ul de acţiune [self-action pattern] al
copilului determină disponibilitatea de a răspunde, alegerea răspunsului şi înţelesul său afectiv; acest lucru, la
rândul său, determină integrarea răspunsurilor în modele care devin caracteristice pentru individ. Părinţii, pe de
altă parte, răspund nevoilor copilului ca- 401 -indivizi adulţi. Personalităţile lor, acţionând relativ spontan,
motivează atitudinea lor emoţională şi comportamentul faţă de copil; acestea determină interpretările particulare
ale părinţilor privitoare la comportamentul copilului şi răspunsurile lor la acesta. Acest lucru, la rândul său, va
influenţa procesele intrapsihice ale introiecţiilor şi identificărilor în toţi cei trei participanţi şi va da tonul
anticipărilor reciproce în continuumul proceselor tranzacţionale.
Odată cu slăbirea relaţiei simbiotice, graniţele Eului copilului evoluează şi se extind. Ar trebui reamintit faptul că
nou-născutul pare să se comporte ca şi cum ar avea două surse de satisfacţie, una în realitatea dinafara corpului
său, iar cealaltă în interiorul corpului său. În comportamentul de supt al copilului se poate recunoaşte precursorul
capacităţii de control şi antecesorii impulsurilor care, combinate cu încredere şi/sau nucleul ambivalent, sunt
integrate dând copilului posibilitatea să-şi evalueze capacitatea de a atinge prin propriul efort ţelurile pe care şi le-
a stabilit.
Spitz (21) descrie modul în care modelul acţiune [self-action pattern] al da-ului şi al nu-ului evoluează de la
dispozitivul [anlage] neuromuscular, la expresia sa semantică. Din punctul de vedere al părintelui, da-ul copilului
reprezintă manifestarea unei proiecţii satisfăcătoare a imaginii de sine; ea menţine copilul inclus în sistemul
sinelui părinţilor, iubirea intensă, speranţa şi aşteptările pentru viitorul copilului şi, prin acestea, pentru ei înşişi.
Răspunsul este diferit la nu-ul consecvent al copilului sau comportamentul intens negativist al copilului. Apoi,
răspunsul părintelui depinde de autenticitatea sentimentelor sale părinteşti şi, de asemenea, de rolul obiectului
originar pe care copilul îl reprezintă. Comportamentul negativist al copilului îl separă pe acesta de sistemul sinelui
părintelui, iar acest lucru îl forţează pe părinte „să vadă” ce nu îi place din el însuşi (ea însăşi) sau în obiectele
semnificative din prezent sau trecut. Dacă asta activează un pattern regresiv, părintele contrazis se simte constrâns
să se opună copilului. Sub impactul frustrării din partea copilului, graniţele Eului părintelui slăbesc, astfel încât
părintele supărat se identifică cu copilul supărat. Răspunsul sănătos, adaptativ la comportamentul negativist al
copilului întăreşte limitele Eului părintelui, făcându-l conştient de rolul său ca educator. Pe de altă parte, rolul
atribuit cultural părintelui îşi derivă motivaţia nu numai din scopul său conştient, ci şi din incidentele
semnificative refulate şi reamintite,- 402 -şi din conflictele experienţelor sale din cursul dezvoltării. Acestea
motivează apoi interacţiunea reciprocă dintre părinte şi copil.
Jacobson (15) a studiat interacţiunea părinte–copil din punct de vedere al organizării Eului copilului, în fiecare
etapă de dezvoltare. Ea afirmă: „Cererile şi interdicţiile părinteşti pot fi, probabil, internalizate numai prin unirea
forţelor cu propria strădanie narcisică, ambiţioasă a copilului, căreia îi dă o nouă direcţie”. Dar ce determină
capacitatea părintelui de a aştepta până când copilul s-a maturizat suficient pentru a-şi uni forţele cu obiectivele
părintelui? Şi ce determină presiunea anxioasă a părintelui asupra copilului, supraveghindu-l şi îndemnându-l să
crească şi să se dezvolte în conformitate cu aşteptările? Pediatrii observă mame pentru care „hrănirea la cerere”
nu funcţionează, din cauza zelului lor de a hrăni. Pediatrii şi psihiatrii cunosc ambiţia anxioasă cu care unii părinţi

8 from their incipient drive-object-self-representations

9 Indiferent cât de surprinzător antropomorf poate să apară „ imprinting-ul” animalelor (18 ), imprinting-ul nu este identic cu învăţarea
prin identificări. El este exact opusul. Imprinting-ul reprezintă o fixare în memorie a unei experienţe traumatice. Pentru că apare la
începutul vieţii (într-o perioadă critică) şi din cauza potenţialului limitat de creştere mentală, el nu poate fi depăşit prin acumularea altor
experienţe, de exemplu, prin învăţarea emoţională. De aceea, „imprinting-ul” poate fi comparat la oameni cu trauma inhibitoare, dar nu cu
identificarea.
se concentrează pe educaţia toaletei la copil, dar şi permisivitatea altora care întârzie dezvoltarea copilului. Încă şi
mai frapante sunt simptomele care provin din alternarea acestor două atitudini extreme. Recent, interacţiunea
dintre părinte şi copil a fost studiată, deşi în primul rând cu scopul de a explica patologia copilului.
Adelaide M. Johnson (16), în mai multe publicaţii, atrage atenţia asupra faptului că Eul copilului pare să fie cel
mai slab în acele arii care corespund conflictelor nerezolvate ale mamei, tatălui sau unui substitut părintesc
semnificativ. Aceasta înseamnă că relaţia tranzacţională dintre părinte şi copil evoluează relativ lin până când
copilul ajunge la nivelul de dezvoltare la care părintele, din cauza propriilor sale de conflicte de dezvoltare, nu
este în măsură să răspundă copilului în concordanţă cu standardul cultural acceptat, şi din acest motiv devine
nesigur cu copilul. Copilul simte nesiguranţa părinţilor şi o interpretează ca slăbiciune. Aceasta diminuează
sentimentul copilului de a se afla sub protecţie, fapt care, la rândul său, îi creşte anxietatea. Anxietatea determină
regresia copilului, regresie ce serveşte drept apărare împotriva izolării emoţionale, prin creşterea cererii de
protecţie din partea părintelui. Se dezvoltă astfel o interacţiune regresivă. Copilul, adaptându-se la
comportamentul conflictual al părintelui, fie nu- 403 -învaţă noi modalităţi de reglare [new controls], fie poate
renunţa la cele care au fost deja stabilite. Pentru a evita izolarea emoţională de părinte, copilul introiectează
conflictul părintelui care-i ameninţă siguranţa. În „adaptarea sa regresivă” la comportamentul conflictual al
părintelui, copilul încorporează o „fixaţie”, în acest fel făcând sigur faptul că el nu va deveni o persoană mai bună
decât părintele său.
Investigaţiile lui Johnson cu privire la comportamentul „acting-out” au fost întreprinse prin „terapia în
colaborare”, adică prin investigaţii paralele privind copilul şi părintele semnificativ. Materialul ei clinic ilustrează
faptul că încorporarea conflictelor părintelui în structura psihică a copilului are loc ulterior fazei orale de
dezvoltare, în cursul fazelor de anală, falică şi oedipiană. Investigaţiile lui Johnson par să ofere dovezi clinice
pentru studiul său metapsihologic privind dezvoltarea conceptului de sine 10 prin internalizarea lumii obiectale.
Totodată, amândouă cercetătoarele se ocupă numai de lumea copilului în care părintele are un rol central.
Există oare dovezi psihanalitice care ar susţine teza că copilul, fiind obiectul pulsiunii părintelui, are, psihologic
vorbind, o funcţie similară în structura psihică a părintelui? Evocând şi menţinând procese intrapsihice reciproce
în părinte, are oare copilul un rol important în procesele de dezvoltare şi integrare sau eşecul acestora în părinte?
Răspunsurile la aceste întrebări pot fi mai uşor obţinute din situaţii patologice decât din situaţii normale. În cazuri
individuale, atunci când conflictele cu copiii provocă stres excesiv unui părinte, sau ambilor părinţi, înţelegem
semnificaţia sa patogenă. Fie că este vorba de dezamăgire privind dezvoltarea copilului, de teamă pentru
bunăstarea lui, fie că este teamă de separare şi de boală sau doliu reale, înţelegem sensul acestora prin empatie şi îl
interpretăm în cadrul istoriei dezvoltării şi al structurii personalităţii părintelui. Dacă interpretăm situaţia dificilă
actuală a părintelui numai cu referire la trecutul său individual, nu reuşim să luăm în considerare nenumăratele
întâmplări mărunte, comunicările afective care, menţinând spirala interacţiunilor reciproce, conduc de fapt la
patologie.
Investigaţiile lui Johnson arată totuşi că fiecare copil, într-un mod diferit şi într-o măsură diferită, stârneşte prin
propria sa fază de- 404 -dezvoltare conflictul de dezvoltare inconştient, corespunzător, al părintelui. Părintele
întâlneşte în fiecare copil, într-un anumit mod, proiecţiile propriilor conflicte. Este posibil ca ceea ce este mai
dezirabil să se întâmple mai des. Întrucât nu produce patologie, acest lucru nu ne atrage atenţia. Părinţii întâlnesc
în copiii lor nu doar proiecţiile propriilor conflicte încorporate de/în copil, ci şi promisiunea speranţelor şi
ambiţiilor lor. Părinte, fiecare în felul său, are de a face atât cu revelările de sine pozitive, cât şi cu cele negative,
în copil. Gradul variabil individual de încredere în sine=copil, precum şi nivelul individual diferit de maturitate
sunt cele care ajută părintele să nu exagereze aspectele pozitive şi să nu fie copleşit de aspectele negative ale
sinelui, aşa cum este acesta expus prin intermediul copilului. În orice caz, în mod inconştient, părintele nu poate
evita propriul conflict, în timp ce, în mod conştient, încearcă să ajute copilul să-şi realizeze scopul de dezvoltare.
III
Bazat pe interacţiunea reciprocă dintre părinte şi copil în timpul fazei orale, putem generaliza că spirala tranzacţiei
între părinte şi copil poate fi interpretată, în fiecare etapă, pe două nivele de motivaţie şi cu referire la fiecare
dintre participanţi. Un nivel este determinat de trecutul care motivează comportamentul actual, iar celălalt este
experienţa actuală, în care se întâlnesc pattern-urile motivaţionale ale fiecărui participant. Experienţa actuală
rezultată este introiectată şi stocată ca reprezentări de sine şi de obiect, împreună cu calitatea emoţională care a
însoţit experienţa pulsională. Asta introduce un al treilea aspect în pattern-ul motivaţional, şi anume, anticiparea
cursului emoţional al experienţelor viitoare. Acest lucru are o influenţă majoră asupra cursului de interacţiunilor
părinte–copil.

10 self-concept: termenul desemnează ansamblul de idei, credinţe, sentimente şi atitudini pe care le are o persoană cu privire la propria sa
identitate, valoare, capacități și limitări (n. trad)
Semnificaţia anticipării de către copil a reacţiei părinţilor la comportamentul lui este binecunoscută. Aşteptarea
încrezătoare a copilului privind satisfacerea, teama de frustrare şi pedeapsă îi modifică sentimentul de siguranţă cu
părinţii săi. Prin repetări zilnice ale întâmplărilor mărunte între părinţi şi copil, copilul învaţă să aibă încredere în
anticiparea lui. Aceasta, mai mult decât anxietatea masivă,- 405 -dă cont de pattern-urile adaptive autoplaste şi
aloplaste în Eul copilului.
Este de aşteptat ca lucrurile să stea diferit cu părinţii. Pattern-urile de comportament ale părintelui faţă de copil
sunt motivate de lunga sa istorie individuală, prin care a fost stabilită identitatea sa. În general, se presupune că
organizarea Eului său este de aşa natură încât nu este supusă unor modificări ale reprezentărilor de sine, prin
relaţia de obiect determinată pulsional cu copilul său. Într-adevăr, siguranţa de sine a părintelui, în motivaţiile sale
mature faţă de copilul său, justifică autoritatea sa. Autoritatea sa îndeplineşte, totuşi, nu numai rolul de a proteja
copilul, ci şi de a-l asigura pe părinte că nu va fi afectat de comportamentul copilului. Ea îl ajută pe părinte să
refuleze şi/sau să nege anticipările sale, temerile, şi sentimentele sale inconştiente faţă de copil. În acest sens,
Freud menţionează doar aşteptările narcisice proiectate asupra copilului de către părinţii afectuoşi. Suntem, însă,
atât de conştienţi de anxietăţile părinţilor din ziua de azi, încât este dificil acum să ne imaginăm siguranţa
emoţională a părintelui din epoca victoriană faţă de copilul lui. Psihanaliza arată adesea că, prin anticiparea
comportamentului copilului şi a motivaţiilor lui inconştiente, părinţii devin conştienţi de propriile motivaţii
inconştiente faţă de copiii lor. Anticipând atitudinile negativiste la copiii lor, părinţii se simt nesiguri, speriaţi şi
furioşi, chiar înainte ca acesta să fi acţionat, iar uneori chiar mai mult atunci când copilul nu acţionează în
conformitate cu anticiparea negativă. Prevalenţa introiecţiei în comunicarea dintre părinte şi copil invită la
comparaţia cu procesele paranoide. Pare că părinţii şi copii, asemeni paranoicilor, realizează cu angoasă ceea ce
anticipează, şi tind să evite.
Psihanaliza ia în considerare variaţiile individuale în comportamentul părintelui faţă de copil, dar le consideră ca
excepţii, iar părintele ideal, regula. Şi pe bună dreptate. Idealizarea părintelui nu este doar un reziduu determinat
cultural din epoca victoriană. Ea îşi are originea în pulsiunea de auto-conservare şi evoluează prin intermediul
comunicării reciproce între părinte şi copil.
Vom discuta aici imitaţia ca manifestare a proceselor psihice reciproce. Imitaţia este de obicei cercetată doar ca
privind procesele intrapsihice ale copilului. Jacobson afirmă: „ ... imitarea expresiilor emoţionale ale părinţilor
influenţează - 406 -pattern-urile de descărcare ale copilului ... pentru a induce fenomene afective identice” (15, p.
100). Totuşi, observarea surâsului ca răspuns ne face să ne întrebăm cine imită pe cine? Cu săptămâni înainte ca
răspunsul prin surâs să se dezvolte, efemerul „surâs al stomacului” nou-născutului o face pe mamă să anticipeze
plăcerea copilului ei surâzător, şi ea nu se poate abţine să nu zâmbească. De vreme ce comunicările afective dintre
părinte şi copil sunt reciproce, putem spera că observaţiile mai amănunţite, prin studii cinematografice, vor
permite o analiză mai fidelă a interacţiunii şi o mai bună înţelegere a proceselor care conduc la imitaţia manifestă
din partea copilului. Pentru că aceasta poate fi secundară, o reacţie la identificarea inconştientă a părintelui cu
copilul şi anticiparea răspunsurilor acestuia.
Ca mijloc de comunicare, imitaţia intră în spirala tranzacţiilor emoţionale şi influenţează relaţia părinte-copil.
Copilul care imită prezintă părintelui o imagine în oglindă. Aşa naive şi întru totul intuitive cum sunt gesturile
copilului, ele sunt totodată şi fără îndoială autentice [true]. Astfel, părintele care răspunde la imaginea în oglindă
poate recunoaşte şi chiar spune copilului: „Acesta este tatăl tău; acesta-s eu în tine” sau altcineva pe care copilul
nu l-a văzut, probabil, vreodată. În acest fel pattern-urile înnăscute pot fi puse în scenă [ enacted], în ele părintele
se recunoaşte pe sine sau persoane semnificative din trecutul şi prezentul său. Atunci când un comportament
imitativ al copilului exprimă aspecte pozitive ale părintelui şi atitudini pozitive între ei, apare că şi părintele şi
copilul sunt demni de iubit. Astfel, imitaţia aduce în prim-plan şi, prin repetiţie, consolida curba pozitivă a
simbiozei emoţionale. Se poate întâmpla şi ca părintele să fie şocat de comportamentul imitativ al copilului, atunci
când copilul repune în scenă reprezentări ale unor experienţe negative, uneori cu aspect de ostilitate
ameninţătoare. Imitarea părintelui de către copil stimulează atunci şi, prin repetiţie, poate întări curba negativă a
simbiozei emoţionale. În funcţie de maturitatea părintelui şi de autenticitatea iubirii sale pentru copil, un astfel de
avertisment este luat în seamă sau nu, conduce sau nu la respingerea sinelui neiubit=copilului neiubit.
Acestea indică faptul că imitaţia este un mijloc de comunicare interpersonală, prin externalizarea a ceea ce fusese
deja internalizat. În dezvoltare, imitaţie este considerată antecedentul veritabilei [true] identificări a Eului. Cu
toate acestea, ea apare la orice vârstă şi nivel de maturitate. - 407 -
Este valabil deopotrivă pentru animale şi pentru om că, atunci când Eul se simte neputincios în a stăpâni emoţiile
copleşitoare, se revine la această expresie infantilă de identificare cu agresorul. Există gesturi, expresii faciale (5)
„menite” să-i dezarmeze pe agresori, altele, să-i ameninţe. Putem presupune că în comportamentul imitativ al
copilului este exprimată tendinţa de a stăpâni propriile emoţii şi în acelaşi timp de a influenţa mediul. Imitaţiile
jucăuşe, ca şi cele ostile, reprezintă manifestări ale compulsiei la repetiţie, tendinţa prin care se caută depăşirea
amintirilor traumatice.
Deoarece relaţia părinţilor, în special a mamei, cu copilul este de multe ori extrem de încărcată emoţional, imitaţia
copilului este utilizat de către părinţi, de multe ori în mod deliberat, şi de obicei inconştient, ca un mijloc de a
stăpâni afectele, fie ele dragoste şi admiraţi pentru activităţile copilului, fie furie şi chiar deznădejde din cauza lor.
Presupunem că în timp ce părinţii manipulează astfel în mod deliberat comportamentul copilului şi relaţia lor
actuală cu el, inconştient, ei modifică totodată propriile procese intrapsihice. Reprezentările experienţei
tranzacţionale sunt introiectate şi influenţează anticipările acestora cu privire la evenimentele viitoare.
Imitarea jucăuşă de către copil a activităţilor părinţilor constituie un mijloc afectiv de învăţare, de coordonare şi
de funcţionare. Pattern-ul de acţiune al copilului se sprijină pe părinte şi foloseşte imitaţia ca vehicul. Acest lucru
este evident mai ales la vârsta de doi sau trei ani, la copilul preoedipian. Copii de ambele sexe, începând să se
lupte cu controlul intestinal, având deja control locomotor, învaţă să folosească instrumente părinţilor. Şi băieţeii
şi fetiţele învaţă să măture, să şteargă praful şi să ştergă vasele cu gesturile exacte ale mamei lor. Un pic mai
târziu, când fata se îndreptă spre păpuşi, iar băiatul spre maşina de tuns iarba şi ciocan, părinţii sunt încântaţi de
priceperea copilului şi găsesc satisfacţie în astfel de imitaţii. Pentru copil, imitaţia funcţionează în acelaşi mod ca
şi fantasma; ea prognozează (pentru copil) ce va fi el capabil să facă, să fie cândva, în viitor. Imitând părintele,
copilul percepe propriile sale acţiuni cu uimirea şi admiraţia pe care le simte pentru adulţi. În acest fel, satisfacţia
venită din propriile acţiuni este intensificată.- 408 -
Satisfacţia narcisică secundară astfel obţinută este un derivat al narcisismul primar al copilului, având originea în
„dorinţa de acţiune” [action lust], aşa cum a fost ea întărită într-o etapă de dezvoltare mai timpurie, prin
acceptarea tandră din partea părinţilor. Acum, copilul ştie că ei pot face asta mai bine decât el. Acest lucru creşte,
pe de o parte, încrederea în sine a copilului şi, pe de altă parte, încrederea sa că părinţii sunt capabili şi dispuşi să-l
protejeze, oricare ar fi următorul său pas. Astfel, un schimb reciproc de satisfacţii narcisice aduce cu sine
participarea magică a copilului la „omnipotenţa magică” a părintelui.
Această constelaţie de comunicări pozitive între părinte şi copil implică elaborarea sentimentului de încredere la
nivelul de dezvoltare al copilului preoedipian. În timpul fazei orale de dezvoltare, încrederea că nevoile vor fi
satisfăcute oferă protecţie intrapsihică împotriva fricii de frustrare. Odată cu slăbirea relaţiei simbiotice, pattern-
urile de acţiune orientează strădania copilului spre control [mastery]. În paralel cu independenţa în creştere a
copilului, este nevoie de o mai complexă introiecţie-identificare cu părinţii omnipotenţi, pentru a permite protecţia
intrapsihică şi pentru a menţine, la nivel psihologic, unitatea părinte–copil, în timp ce aceasta este desfăcută pas
cu pas în realitate. Elaborarea narcisică secundară a încrederii este sursa fantasmelor omnipotente ale copilului, ea
fiind, totodată, şi antecedentul idealizării părinţilor de către copil. Se pregăteşte astfel pentru următorul nivel, faza
oedipiană de dezvoltare.
Care este procesul psihodinamic corespunzător în părinte? Întrucât fantasmele omnipotente ale copilului şi
idealizarea corespunzătoare a părintelui de către copil reprezintă curba pozitivă a pattern-ului tranzacţional,
aceasta facilitează identificarea părintelui cu copilul, din două motive. Unul dintre ele este faptul că fantasmele
copilului reactivează în părinte fantasmele omnipotente din propria copilărie; celălalt este acela că părintele,
identificându-se cu fantasmele actuale ale copilului, acceptă rolul de atotputernicie atribuit lui. Părintele normal,
în pofida percepţiei [his insight] limitelor sale reale, adoptă rolul gratifiant de omnipotenţă. Acesta îl face să se
identifice cu propriul său părinte acum, în realitate, aşa cum anticipase că va fi capabil să facă, în fantasmele lui
din copilărie. Indiferent care a fost cursul real al evenimentelor între el- 409 -şi părinţii lui, atâta timp cât
fantasmele copilului său nu devin ostile faţă de el, părintele derivă din procesul identificărilor preoedipiene
reasigurarea că este un părinte bun şi, chiar mai mult, speranţa că el este sau poate fi mai bun decât a fost propriul
părinte.
În condiţii normale, adică atunci când procesul identificărilor preoedipiene nu este perturbat prea des şi de o prea
intensă interacţiune ambivalentă, interacţiunea reciprocă a fantasmelor omnipotente înlesneşte sarcina de educator
a părintelui. Este procesul prin care sistemul de valori al părintelui este integrat în precursorii Supraeului, la copil.
Acest lucru devine foarte dificil, totuşi, în cazul în care părinţii anticipează că activităţile independente ale
copilului vor expune greşelile lor, inferioritatea şi, astfel, le vor diminua stima de sine. Spirala tranzacţiilor
negative poate fi activată în orice moment. Acest risc creşte dată fiind diferenţierea [self-differentiation] tot mai
mare a copilului. Aceasta multiplică factorii care pot activa răspunsul ambivalent al părintelui, şi interferează cu
continuarea cursulu dezvoltării.
 IV
În această prezentare, interacţiunea reciprocă dintre părinte şi copil a fost discutată fără a diferenţia sexul
părintelui sau al copilului. Semnificaţia identificării copilului cu părintele de propriul sex şi rolul de părintele de
sex opus în faza oedipiană de dezvoltare a fost stabilită, în general. Într-un fel, având în vedere motivaţiile
efective ale interacţiunilor părinte-copil, pare că cel mai simplu este să-l parafrazăm pe Freud: „Unde sunt doi
oameni care interacţionează, se pot vedea întotdeauna patru” (7). Orice interacţiune actuală între părinte şi copil
este motivată de relaţia trecută a părintelui cu proprii părinţi. Când un copil ajunge la faza preoedipiană,
identificările sale cu părintele de propriul sex sunt determinate nu numai de istoria a acestei relaţii, ci şi de istoria
încorporată a interacţiunilor sale cu părintele de sex opus. (Având în vedere că interacţiunile părinţilor unul cu
celălalt şi, mai ales, cu copiii lor, sunt motivate de trecutul întregii dezvoltări a fiecăruia, cea mai simplă triadă
familială – în faza anală mai timpurie a dezvoltării- 410 -şi, cu siguranţă, în faza de preoedipiană – este influenţată
de douăsprezece surse de motivaţii, care interacţionează).
De când Freud a descoperit semnificaţia sexualităţii infantile, e luat ca de la sine înţeles că faza oedipiană este o
manifestare spontană a pattern-ului înnăscut al pulsiunii sexuale. Participarea părinţilor la evoluţia sa este
discutată doar în cazuri excepţionale, patologice. Studiul pattern-urilor interacţiunilor reciproce între părinte şi
copil, precum şi schimbările care rezultă din acestea pentru reprezentările de obiect şi de sine, indica rolul
organizării Eului în dezvoltarea conflictului oedipian.
Literatura recentă cu privire la semnificaţia complexului Oedip în psihopatologie şi în structura de caracter
normală arată tot mai convingător că procesele care au fost de obicei legate de vicisitudinile complexului Oedip
sunt motivate de experienţe care apar în fazele anterioare ale dezvoltării. Se pare că complexul Oedip „ ... are o
importanţă capitală [apical] nu atât ca nucleu al nevrozelor, ci ca nucleu al structurii de caractere normale”.
(Gitelson, 13, p.. 354 ). În această prezentare, presupunem că complexul oedipian evoluează ca o consecinţă a
echilibrului pozitiv al proceselor tranzacţionale între părinţi şi copii, care, în ciuda fluctuaţiilor tranzitorii,
conduce cu succes copilul de la o perioadă critică la alta. În schimb, în cazul în care balanţa emoţională negativă
menţine un curs ambivalent al tranzacţiilor, acest lucru duce la eşec în dezvoltarea şi dizolvarea complexului
Oedip. Această teză este suficient de importantă pentru a justifica examinarea din nou a pattern-urilor reciproce
ale identificărilor între părinte şi copil .
Aşa cum am spus, identificările copilului cu părintele evoluează pas cu pas, în conformitate cu cerinţele
pulsionale pe care mama le împlineşte în diferite faze de dezvoltare a copilului. Corespunzător, părintele este la
început un „obiect parţial” complet legat de [cathected with] exigenţa pulsională a copilului şi introiectat de copil
odată cu experienţa pulsională. Corespunzător creşterii şi maturizării copilului, părintele devine pas cu pas un
„obiect total”, legat nu numai de exigenţele pulsionale primare ale copilului, ci ca o persoană din afara sinelui, cu
care copilul formează relaţii de alt ordin, cu sens, şi valoare diferite.- 411 -
Există o schimbare corespunzătoare în relaţie de obiect ale părintelui cu copilul. Am discutat cum fătul şi nou-
născutul sunt obiecte totale în organizarea pulsională a mamei, culminând în maternitate şi sentiment de mamă
[motherliness]. Nou-născutul este obiectul total al narcisismului primar al mamei. Pentru tată, nou-născutul
reprezintă supravieţuire, dar şi speranţă de realizare de sine; de aceea, copilul este tot un „obiect total” pentru
narcisismul secundar al tatălui. Pe măsură ce copilul, cu fiecare progres în maturizarea lui, devine tot mai mult o
persoană din afara părintelui şi, cel puţin parţial, independent de proiecţiile părinţilor, el devine obiect pulsiunilor
parţiale ale părintelui. În cazul în care acestea implică doar manifestări pulsionale cu scop inhibat, cum ar fi
tandreţea, empatia, sprijinul etc., interacţiunea emoţională este pozitivă şi satisfăcătoare pentru fiecare participant.
În cazul în care, pe de altă parte, părintele devine conştient de impulsurile sexuale faţă de copil, vinovăţia poate
provoca tranzacţii negative, chiar dacă nu sunt puse în act. Efectul este chiar mai perturbator atunci când părintele
reuşeşte negarea naturii impulsurilor sale.
În mod normal, idealizarea părintelui de către copil aduce părintelui gratificaţii. La tendinţele pregenitale ale
copilului, părintele nu poate decât să răspundă cu iubire obiectală crescută faţă de copil. Nu este nevoie de
elaborare privind răspunsul tatălui la admiraţia fiului său, sau la flirtul fiicei lui în vârstă de patru ani. La fel de
evidentă este satisfacţia mamei la exprimarea dorinţei fiicei sale de a deveni ca ea şi/sau la promisiunea fiului ei în
vârstă de patru ani de a se căsători cu ea, deoarece ea este cea mai bună sau cea mai frumoasă mamă. Aşa
nevinovaţi cum sunt părinţii şi copiii în aceste expresii ale satisfacţiei lor unul faţă de celălalt, acestea sunt
antecedentele perioadei de dezvoltare cruciale, faza oedipiană. Având în vedere că echipamentul hormonal şi
fiziologic al copilului nu permite realizarea tendinţelor oedipiene, se pune întrebarea: ce explică intensitatea şi
semnificaţia fricii de castrare, pedeapsa pentru un păcat care nu poate fi comis?
Nu copilul, ci părintele posedă echipamentul mental şi fiziologic care stimulează impulsurile sexuale şi teama de
consecinţele acestora. În cultura noastră, Idealul Eului şi Supraeul părintelui impun reprimarea completă a
dorinţelor incestuoase ale părintelui faţă de copil. Se întâmplă mai des ca istoriile noastre de caz sau
conceptualizările să se refere la faptul că analizele- 412 -unor persoane cu standarde ridicate ale Supraeului
dezvăluie diferite forme de nevroza rezultată dintr-o perturbare a interacţiunii dintre părinte şi copil care începe,
de exemplu, atunci când un tată devine conştient de un răspuns sexual faţă de fiica sa, ori atunci când o mamă este
şocată de fascinaţia ei pentru penisul fiului ei. Accentul aici este pe procesele normale. Noi presupunem că relaţia
preoedipiană gratifiantă între părinte şi copil întăreşte iubirea obiectală şi stimulează pulsiunea sexuală a
părintelui, al cărei obiect este copilul. În mod normal, adică în circumstanţe care dau cont de neutralizarea cu
succes a energiilor pulsionale implicate în complexul oedipian al părintelui, Supraeul acestuia bine integrat inhibă
impulsurile sexuale îndreptate spre copil cu mult înainte ca acestea să devină conştiente. Asta nu înseamnă totuşi
că copilul nu poate fi afectat de emoţiile cu scop inhibat ale părintelui.
În discutarea fazei oedipiene luăm ca exemplu, aşa cum se obişnuieşte, tatăl şi fiul. De ce îl consideră tatăl un
rival? Atitudinea tatălui în această perioadă critică, la fel ca în cele dinainte şi ulterioare, este motivată de istoria
dezvoltării sale şi de interacţiunile actuale cu fiul său. Dar interacţiunile actuale cu fiul său sunt influenţate de
propria sa dezvoltare. Intensitatea fricii de castrare pe când era copil, stricteţea Supraeului care rezultă de aici sunt
responsabile de severitatea faţă de propriile sale impulsuri, precum şi faţă de fiul său. Acest lucru ne aduce înapoi
la întrebarea ce face frica de pedeapsă atât de eficientă pentru un păcat care nu poate fi comis? Răspunsul la
această întrebare poate fi abordat sub mai multe aspecte. Freud, în Totem şi tabu (8), schiţează răspunsul la
concepţia mistică privind originea civilizaţiei. Astăzi, pe de altă parte, avem dovezi clinice suficiente pentru a
susţine ipoteza că tatăl, îmbătrânind cu necesitate, consideră fiul crescut un rival şi, prin urmare, invidiază şi se
teme de virilitatea pe care i-o lasă moştenire. Dar de ce ar trebui un copil de patru sau cinci ani, crescut în cultura
noastră cu relativ puţină violenţă între părinte şi copil, să se considere el însuşi un rival de temut şi, prin urmare,
ameninţat?11 Comunicarea dintre părinte şi copil facilitează identificarea- 413 -între părinte şi copil la nivelul
omnipotenţei fantasmate. Atunci când tatăl este chemat să-şi limiteze impulsurile faţă de fiica sa pentru un motiv,
şi faţă de fiul său pentru un altul, Supraeul tatălui transmite copilului importanţa copleşitor de periculoasă a
impulsurilor care apar în el. Astfel, angoasa de castrare a copilului corespunde cu angoasa de castrare încorporată
a părintelui, cu stricteţea Supraeului acestuia.
Rangell (20, p. 13) afirmă : „Complexul Oedip are o linie de dezvoltare continuă şi dinamică, de la cea mai
timpurie origine a sa, de-a lungul diferitelor etape din viaţa omului”. El descrie exacerbări ale complexului Oedip
în părinţi ca răspunsuri la pubertatea sau la căsătoria generaţiei mai tinere, precum şi întoarcerea refulatului atunci
când forţele refulării şi integrarea Eului părintelui sunt în declin, aşa cum se întâmplă în boală şi bătrâneţe. În
literatura clasică sau în studii de caz, noi nu considerăm aceste incidente tragice ca simple repetiţii ale trecutului,
folosind obiectul actual al iubirii ca înlocuitor pentru cel original. Fiica adolescentă sau adultă căsătorită care o
înlocuieşte pe mama propriului tată, sau fiul înlocuindu-l pe tatăl mamei, nu reînvie subit, cu vehemenţă
patologică, complexul oedipian infantil. O structură intrapsihică complexă, construită în părinte prin procesele
legate de participarea sa la dezvoltarea proprilor copii, trece printr-o perioadă de deteriorare înainte de a se
prăbuşi. Prăbuşirea serveşte ca dovadă că structura a existat.
Aici, în tot cazul, avem de-a face cu procese normale de dezvoltare, care determină faza oedipiană în copil şi
activează un pattern reciproc de dezvoltare în părinte. Concepţia noastră pune accentul pe „linia continuă şi
dinamică a dezvoltării” complexului lui Oedip : 1) Complexul Oedip îşi are originea în dinamica tranzacţiilor
reciproce între părinte şi copil, începând cu existenţa individuală. 2) Atunci când copilul ajunge în faza oedipiană,
părintele a participat la evoluţia sa, la fel cum va avea un rol esenţial în refularea şi în rezoluţia sa.
3) Întrucât copilul este obiect al libidoului părintelui, el activează în părinte un nou proces de refulare şi
neutralizare a energiilor participante la conflict. 4) La tatăl, ca şi la fiu, conflictul este între impulsul Se-ului şi-
414 -forţele intrapsihice de refulare. La părinte, acestea sunt integrate în Supraeul său; la copil, numai precursorii
Supraeului şi teama de pedeapsă împing spre refulare. 5) După refulare, pulsiunea introiectată, fiind neutralizată,
permite reprezentărilor de obiect şi de sine să fie integrate în sistemul Supraeului. Acesta este un nou nivel de
dezvoltare pentru copil. În părinte, procesele dinamice ale parentalităţii folosesc organizările deja constituite ale
sistemului psihic. Dar în Supraeul părinţilor evoluează o nouă etapă. Aceasta cuprinde reprezentările de obiect
privitoare la copil şi reprezentările de sine provenite din experienţele mature ca părinte [of parenthood].
Conflictele încorporate în Supraeu când părintele era copil sunt „lucrate din nou” [‘worked over’] prin
experienţele parentalităţii; aceasta reprezintă o nouă fază de maturizare la părinte. Prin relaţia reuşită a părintelui
cu copilul sau copiii lui, Supraeul lui pierde o parte din stricteţe; şi, pe măsura ce permite o capacitate mai largă,
mai profundă de a trăi experienţele, aceasta indică un nou pas spre disoluţia originii sale infantile. Opusul poate fi,
de asemenea, adevărat. Experienţă nereuşită a părintelui cu copii care eşuează [unsuccessful] subminează stima de
11 Acest lucru pare a fi într-o oarecare măsură independent de influenţă culturală imediată. În cultura noastră actuală, comportamentul
autoritar în scădere al părintelui diminuează intensitatea conflictului şi, astfel, imboldul pentru organizarea Supereului. În consecinţă,
impulsurile oedipiene şi teama în legătură cu ele trec prin alte vicisitudini în organizarea intrapsihică.
sine a părintelui şi sporeşte stricteţea Supraeului său, devenind astfel patogen atât pentru părinte cât şi pentru
copil. Încorporat în sistemul psihic al părintelui, copilul poate domoli sau intensifica stricteţea Supraeului
părintelui.
Aici îmi amintesc de poetul austriac Anton Wildgans (22), care, într-un poem în care meditează la fiul său nou-
născut spune: „Ai putea deveni judecătorul nostru – eşti de pe acum”. Poetul exprimă în câteva cuvinte ceea ce
părinţii moderni – lipsiţi de siguranţa părinţilor din culturile mai puţin individualiste, mai autoritare –, simt atât de
des cu mai multă sau mai puţină anxietate. La naştere, copilul este o enigmă. El reprezinta speranţa şi promisiunea
de realizare de sine şi, în acelaşi timp, el avertizează că poate expune nu virtuţile, ci defectele părintelui. Această
ameninţare pentru stima de sine a părintelui nesigur activează stricteţea Supraeului său şi intensifică, uneori până
la un nivel patologic, eforturile sale de prevenire a erorilor, de a evita greşelile.
Astfel, comportamentul parental este regizat de Supraeul constituit. Aceasta direcţionează procesele
psihodinamice ale comunicării reciproce între părinte şi copil. Procesele intrapsihice- 415 -care rezultă din
relaţiile interpersonale în cursul dezvoltării copilului stabilesc reprezentările de obiect privitoare la copil ca parte
din structura psihică a părintelui. Având în vedere procesul tranzacţional din faza oedipiană şi rezoluţia sa în copil
şi în părinte, am îndrăzni să spunem că reprezentările obiect referitoare la copil devin o parte a Supraeului
părintelui.
Astfel, vom presupune două niveluri ale Supraeului la părinţii copiilor în creştere, unul care este încorporat în
personalitatea părintelui în cursul dezvoltării sale, din copilarie până când devine părinte [ to parenthood]. Aceasta
orientează comportamentul său spre împlinirea aspiraţiilor Eului său, în particular, de a fi un părinte bun; şi, fiind
un părinte bun, de a creşte un copil care, crescând până la realizarea de sine, îndeplineşte totodată aspiraţiile
părintelui. În cursul strădaniei spre acest ţel, prin alternanţele continue între succese şi eşecuri ameninţătoare ale
parentalităţii, personalitatea părintelui suferă modificări care, în condiţii normale, par să justifice presupunerea
noastra că parentalitatea este o fază de dezvoltare.
REFERINŢE
1. Balint, A. Love for the mother and mother-love Int. J. Psychoanal. 30:251-259 1949
2. Benedek, T. The psychosomatic implications of the primary unit: mother-child Am. J. Orthopsychiat. 19 642-654 1949
(Republished as Chapter 12, in Benedek, T., Psychosexual Functions in Women New York: Ronald Press, 1952
3. Benedek, T. Toward the biology of the depressive constellation American Psychoanal. Assn. 4:389-427 1956
4. Benedek, T. The organization of the reproductive drive Revision of a paper of the same title originally presented at the
Twenty-Fifth Anniversary Meeting, Institute for Psychoanalysis, Chicago, November 16, 1957 Int. J. Psychoanal.
(in print).
5. Darwin, C. The Expression of the Emotions in Man and Animals London: J. Murray, 1872
6. Erikson, E. H. The problem of ego identity American Psychoanal. Assn. 4:56-121 1956
7. Freud, S. The Origins of Psychoanalysis; Letters to Wilhelm Fliess, 1887-1902 ed. Marie Bonaparte, Anna Freud, Ernst
Kris. New York: Basic Books, 1954
8. Freud, S. Totem and taboo 1913 Standard Edition 13:1-161 London: Hogarth Press, 1955
9. Freud, S. On narcissism: an introduction 1914 Standard Edition 14:73-102 London: Hogarth Press, 1957
10. Freud, S. Mourning and melancholia 1917 Standard Edition 14:243-258 London: Hogarth Press, 1957
11. Freud, S. The Ego and the Id 1923 London: Hogarth Press, 1927 p. 37
- 416 -
12. Freud, S. An Outline of Psychoanalysis 1938 New York: Norton, 1949 p. 23
13. Gitelson, M. Re-evaluation of the role of the oedipus complex Int. J. Psychoanal. 33:351-354 1952
14. Grinker, R. R. On identification Int. J. Psychoanal. 38:379-390 1957
15. Jacobson, E. The self and the object world The Psychoanal. Study Child 9:75-127 New York: International Universities
Press, 1954
16. Johnson, A. M. Factors in the etiology of fixations and symptom choice Psychoanal. Q. 22:475-496 1953
17. Klein, M. Envy and Gratitude London: Tavistock, 1957
18. Lorenz, K. King Solomon's Ring New York: Crowell, 1952
19. Parsons, T., Bales, R. F., et al. Family, Socialization and Interaction Process Chicago: Free Press, 1955
20. Rangell, L. The role of the parent in the oedipus complex Bull. Menninger Clin. 19 9-15 1955
21. Spitz, R. A. No and Yes; On the Genesis of Human Communication New York: International Universities Press, 1957
22. Wildgans, A. Im Anschaun meines Kindes 1913