7 Despre susţinere

şi conţinere,
fiinţare şi visare

Conceptul de „susţinere“ (holding) al lui Winnicott şi

ideea de „conţinător–conţinut“ (container–contained) a lui
Bion reprezintă pentru fiecare dintre cei doi analişti unele
dintre cele mai importante contribuţii la gândirea psih­
204 ana­litică. În această lumină, este ironic că cele două
seturi de idei sunt în mod frecvent greşit înţelese şi
confundate între ele. În acest capitol voi contura ceea
ce consider a fi aspectele esenţiale ale fiecăreia dintre
aceste concepţii şi voi ilustra modul în care eu utilizez
aceste idei în munca mea clinică.
Privesc conceptul de susţinere al lui Winnicott ca un
concept ontologic, care priveşte în primul rând starea de
fiinţare şi relaţia acesteia cu timpul. Iniţial, mama asi­
gură continuitatea existenţială a bebeluşului, în parte
prin izolarea acestuia de aspectele timpului ce ţin de
„non­mine“. Maturizarea atrage după sine internalizarea
graduală a susţinerii din partea mamei a continuităţii
existenţiale de‑a lungul timpului şi a fluxului emoţional.

Thomas H. Ogden
 În schimb, ideea de conţinător–conţinut a lui Bion
priveşte în mod central procesarea (visarea) gândurilor
derivate din experienţa emoţională trăită. Ideea de con­
ţinător–conţinut se referă la interacţiunea dinamică
dintre gândurile predominant inconştiente (conţinu­
tul) şi capacitatea de a visa şi a gândi aceste gânduri
(conţinătorul).
De‑a lungul întregii discuţii, trebuie avut în minte că
aceste concepte de susţinere şi conţinător–conţinut nu
stau în opoziţie unul faţă de celălalt, ci sunt ca două pers­
pective din care putem vedea o experienţă emoţională.

1. Susţinerea

Aşa cum este cazul pentru aproape toate contribu­ 205

ţiile fundamentale ale lui Winnicott, conceptul de susţi­

nere este doar în aparenţă unul simplu (Ogden, 2001c).
Cuvântul „susţinere“, aşa cum a fost utilizat de Winnicott,
evocă puternic imaginea mamei legănându‑şi tandru şi
ferm copilul în braţe, iar când acesta este în suferinţă,
ţinându‑l strâns la piept. Aceste stări psihologice şi fi­
zice ale mamei şi copilului sunt referenții experienţiali
esenţiali pentru metafora/conceptul de susţinere al lui
Winnicott.
Importanţa impactului susţinerii materne asupra
dezvoltării emoţionale a bebeluşului a fost contrazisă de
foarte puţini psihanalişti. Totuşi, semnificaţia pentru
teoria psihanalitică a conceptului de susţinere al lui

Arta psihanalizei
 Winnicott este de departe mult mai subtilă decât o poate
sugera această afirmaţie generală. Susţinerea, pentru
Winnicott, este un concept ontologic pe care el îl utili­
zează pentru a explora calităţile specifice ale experien­
ţei de a fi viu în diferite stadii de dezvoltare, precum şi
schimbarea modurilor intrapsihice–inter­personale prin
care sentimentul continuităţii existenţei este menţinut
de‑a lungul timpului.

Existenţa potrivit dimensiunii temporale a bebeluşului

Cea mai timpurie calitate a faptului de a fi viu generată

în contextul experienţei de susţinere este în mod inspirat
denumită de Winnicott „continuitatea existenţei“ (1956,
206
p. 391), o expresie care în engleză este formată doar din
verbe, fiind lipsită de subiect („going on being“). For­
mularea reuşeşte să comunice sentimentul unei dezvoltări
continue experienţei de a fi viu în timpul de dinainte ca
bebeluşul să devină un subiect. Starea emoţională a ma­
mei din actul de susţinere a bebeluşului aflat în etapa cea
mai timpurie a „continuităţii existenţei“ este denumită
de Winnicott „preocupare maternă primară“ (1956). La
fel ca starea bebeluşului de „continuitate a existenţei“, şi
preocuparea maternă primară este o stare fără un su­
biect. Trebuie să fie aşa pentru că prezenţa simţită a
ma­mei‑ca‑subiect ar putea rupe ţesătura delicată a „con­
tinuităţii existenţei bebeluşului. În preocuparea mater­
nă primară nu există o mamă ca subiect distinct. Mama

Thomas H. Ogden
poate simţi în locul copilului“ (Winnicott, 1956, p. 391)
şi, făcând acest lucru, ea se retrage nu numai când bebe­
luşul o simte, ci, într‑o mare măsură, şi când se simte pe
sine. O astfel de stare psihologică „ar fi o boală dacă nu
ar fi în contextul sarcinii“ (p. 389) — „o femeie trebuie
să fie sănătoasă atât pentru a dezvolta această stare, cât
şi pentru a se recupera din ea pe măsură ce bebeluşul
o eliberează“ (p. 389).
O funcţie principală a susţinerii psihologice şi fizice
timpurii din partea mamei include izolarea protectoare
a  copilului, în starea lui de continuitate existenţială,
de alteritatea necruţătoare a timpului. Când vorbesc de
„alteritatea“ timpului, mă refer la experienţa bebeluşului
în raport cu „timpul fabricat de om“: timpul ceasurilor şi
207
calendarelor, al programului de hrănire la patru ore, al
zilelor şi nopţilor, al programului de muncă al mamei şi
tatălui, al cronologiei momentelor de maturizare din
cărţile despre dezvoltarea copilului şi aşa mai departe.
Timpul, în toate aceste forme, este o invenţie umană
(chiar şi ideea de „zi şi noapte“) care nu are nimic de‑a
face cu experienţa bebeluşului; timpul este altfel per­
ceput de el când conştientizarea „nonminelui“ este încă
de nesuportat şi ar tulbura profund starea de „continui­
tate a existenţei“.
În cea mai timpurie stare de susţinere a copilului,
mama, cu un mare cost emoţional şi fizic, absoarbe im­
pactul timpului (de exemplu, prin renunţarea la orele ei
necesare de somn, la momentele de relaxare, când ar vrea

Arta psihanalizei
 să fie cu altcineva în afară de copilul ei, la clipele în care
ar dori să facă şi altceva, separat de îngrijirea copilului).
Susţinerea cea mai timpurie a mamei implică deci intra­
rea ei în senzaţia temporală a copilului, astfel transfor­
mând, pentru copil, impactul alterităţii timpului şi creând
în locul acestuia iluzia unei lumi în care timpul este mă­
surat aproape în întregime în termenii ritmurilor fizice
şi psihice ale bebeluşului. Aceste ritmuri includ ritmurile
de somn şi veghe, nevoia de a fi cu alţii şi ne­voia de izo­
lare, ritmurile de foame şi saţietate, ritmurile de respiraţie
şi de bătăi ale inimii.
Susţinerea timpurie realizată de mamă pentru bebe­
luşul ei reprezintă o renunţare la ea însăşi în efortul ei
inconştient de a se da la o parte din calea lui. Prezenţa
208
ei neintruzivă „furnizează un cadru în care constituţia
bebeluşului să înceapă să se facă văzută, în care tendinţele
de dezvoltare să înceapă să se desfăşoare şi în care
bebeluşul să înceapă să experimenteze mişcările spontane
şi să devină proprietarul senzaţiilor care sunt adecvate
acestei faze timpurii a vieţii“ (Winnicott, 1956, p. 391).
Riscând să cadă în psihoză prin furnizarea altruistă
a „susţinerii umane şi vii“ (Winnicott, 1955, p. 147),
mama permite bebeluşului să rişte să înceapă demersul
de coagulare ca sine. Cel mai timpuriu moment al acestei
coagulări „este un moment brutal; noul individ se simte
extrem de expus“ (1955, p. 148).

Thomas H. Ogden
Exemplu clinic

În exemplul clinic care urmează, forma de susţinere pe

care tocmai am descris‑o joacă un rol central.
Doamna R a tresărit când am întâlnit‑o în sala de
aştep­tare la prima noastră şedinţă. Ea m‑a salutat fără
vreun contact vizual, după care, într‑un mod stângaci şi
greoi, a venit din sala de aşteptare în cabinet. S‑a aşezat
pe canapea fără să fi avut loc o discuţie prealabilă despre
folosirea canapelei. Doamna R şi‑a întors capul spre
perete (departe de mine şi beneficiind de puţina lumină
care se strecura prin jaluzelele lăsate). Apoi, pacienta
a relatat, într‑o grămadă de cuvinte emise de‑a valma,
faptul că începuse să aibă atacuri de panică cărora nu le
209
găsise nicio cauză. Ea mi‑a mai spus că nu mai era în
stare să muncească sau să‑şi îndeplinească rolul de mamă
faţă de cei doi adolescenţi pe care îi avea. În treacăt, mi‑a
spus că mama ei murise cu şase luni înainte. „Era bătrână
şi bolnavă, şi până la urmă a fost mai bine că a murit.“
În prima parte a analizei, când făceam un comentariu
sau puneam o întrebare, pacienta tresărea la fel ca la
prima întâlnire. Nu am comentat acest comportament şi
am învăţat repede că este mai bine să nu spun aproape
nimic în timpul şedinţelor. Chiar şi sunetul mişcărilor
mele din fotoliu era trăit de pacientă ca şi cum i‑aş fi dat
o palmă.
A fost necesar să rămân tăcut şi liniştit atât cât era
posibil, pentru ca doamna R să poată tolera să fie cu

Arta psihanalizei
 mine. Pacienta, simţind nemişcarea mea (cu excepţia
sunetului respiraţiei mele), s‑a relaxat în mod vizibil de‑a
lungul şedinţelor şi a încetat să mai vorbească în şedinţele
din săptămânile care au urmat. Am rămas tăcut, atât cât
am putut, nu ca o consecinţă a unei reguli tiranice a pa­
cientei; mai curând, fiind cu ea, mi‑am reamintit starea
pe care am avut‑o în timp ce stăteam cu fiul meu cel mic
în dormitorul lui, când avea trei ani şi încerca zbuciumat
să adoarmă după ce se trezise dintr‑un coşmar.
Fără să mă simt în vreun fel constrâns de doamna R
(sau de fiul meu), am simţit că prezenţa mea a fost ca un
balsam pe o rană. În timp ce eram cu pacienta într‑o
perioadă prelungită de tăcere, mi‑am reamintit că, atunci
când fiul meu a început să se relaxeze şi să aţipească,
210
ritmul respiraţiei lui şi al respiraţiei mele au coincis, au
devenit unul şi acelaşi. În acea noapte în care am stat cu
el, în starea mea de aţipire am visat că soţia mea şi copiii
au dispărut. Visele mi‑au părut atât de reale, încât mi‑a
luat un timp până să îmi revin şi să le recunosc ca fiind
doar nişte vise.
Retrospectiv, cred că în timpul în care am stat cu fiul
meu, inconştient, am devenit una cu el, fizic şi psihic,
respirând în ritmul respiraţiei lui, visând visele lui. Orele
petrecute cu el rămân pentru mine ca nişte experienţe
tulburătoare şi încărcate de tandreţe. În şedinţa cu doam­
na R, în timp ce îmi reaminteam starea avută alături
de fiul meu mai mic, un vers dintr‑o poezie de Seamus
Heaney (1984) mi‑a venit în minte: „Niciodată atât de

Thomas H. Ogden
aproape în toată viaţa noastră“ (p. 285). Am simţit că
pacienta avea nevoie de mine aşa cum şi fiul meu a avut.
Am fost dispus să mă las folosit în acest mod de doamna R
atunci când ea îşi va asuma riscul de a exploata resursele
mele profunde.
În reveria care a inclus gândurile despre fiul meu şi
versul din poemul lui Heaney, vorbeam cu mine în mod
preconştient despre experienţa de susţinere (în care
mi‑am abandonat sinele) de care a avut nevoie doam­
na R. A fost şi o experienţă fizică pentru mine, şi cred că
şi pentru ea, şi nu doar una psihică.

Adunarea părţilor
211
Pentru ca bebeluşul să crească, funcţia susţinerii se
schimbă de la cea de asigurare a continuităţii existenţei
la cea de susţinere în timp a modalităţilor de existenţă a
copilului mic bazate pe relaţiile de obiect. Una dintre
aceste forme de susţinere implică asigurarea unui „loc“
(a unei stări psihice) în care bebeluşul (sau pacientul)
să se poată coagula în sine. Winnicott spune că

„un exemplu de fenomene ţinând de lipsa de in­tegrare

este furnizat de experienţa foarte frecventă a pacientului
care începe să ofere toate detaliile sfâr­şitului de săp­
tămână şi, la final, se simte mulţumit dacă a fost spus
totul, deşi analistul simte că nu s‑a efectuat niciun
travaliu analitic. Uneori trebuie să interpretăm acest

Arta psihanalizei
 lucru ca o nevoie a pacientului de a‑i fi cunoscute toate
bucăţile şi părţile de către o (singură) persoană, ana­
listul. A fi cunoscut înseamnă a te simţi integrat cel
puţin în persoana analistului. Acesta este materialul
obişnuit al vieţii bebeluşului, iar un bebeluş care nu a
avut nicio persoană care să‑i adune bucăţile împreună
debutează cu un handicap în raport cu propria sarcină
de autointegrare şi probabil nu va reuşi sau, în orice
caz, nu îşi va putea menţine integrarea cu încredere“
(1945, p. 199).

Aici, tipul iniţial de susţinere emoţională/fizică lasă

locul unei susţineri mai curând metaforice, prin furnizarea
spaţiului psihic, lucru care depinde de abilitatea ana­
212
listului de a tolera sentimentul „că nu s‑a efectuat niciun
travaliu analitic“. Winnicott ne indică prin modul în care
foloseşte limbajul la ce anume se gândeşte. Spunând
„Uneori trebuie să interpretăm acest lucru ca o nevoie
a pacientului de a‑i fi cunoscute toate bucăţile şi părţile
de către o (singură) persoană, analistul“, Winnicott utili­
zează cuvântul „interpretăm“ în sensul de a nu oferi
interpretări verbale pacientului, punându‑i, în schimb, la
dispoziţie într‑un mod simplu şi neîntrerupt un spaţiu
uman în care pacientul să devină un întreg.
Acest tip de susţinere este în mod esenţial o stare
neintruzivă de „coagulare într‑un singur loc“ care are în
egală măsură o dimensiune psihică, dar şi una fizică.
Există o calitate insesizabilă a sinelui şi a alterităţii

Thomas H. Ogden
de această stare de restrângere într‑un loc, calitate care
nu face parte din experienţa anterioară a bebeluşului,
cea legată de „continuitatea existenţei“ (acele momente
când este ţinut de mama sa în starea ei de preocupare
maternă primară).

Internalizarea mediului de susţinere

Experienţa „fenomenelor tranziţionale“ (Winnicott,

1951), precum şi „capacitatea de a fi singur“ (Winnicott,
1958) pot fi gândite că faţete ale procesului de internali­
zare a funcţiei materne de susţinere. În fenomenele
tranziţionale, relaţia care este susţinută implică crearea
„experienţei iluzorii“ (Winnicott, 1951, p. 300) în care
213
există o suspendare a întrebării „Tu ai conceput asta
sau ţi‑a fost prezentat de afară?“ Faptul important este acela
că nu este aşteptată nicio decizie importantă în această
chestiune. Nu e cazul ca întrebarea să fie formulată“
(Winnicott, 1951, p. 312).
Winnicott vede această a treia arie a experienţei —
domeniul dintre fantasmă şi realitate — ca pe o zonă care
reprezintă nu doar rădăcina simbolismului, dar care
marchează „în timp rădăcina simbolismului“ (1951,
p. 304). Timpul vine să pună amprenta realităţii externe,
care se află în afara controlului copilului, fiind în ace­
laşi timp o extensie a ritmurilor biologice şi psihice ale
acestuia. Când starea psihică a copilului (fie ca o conse­
cinţă a constituţiei structurale, fie ca efect al unei traume)

Arta psihanalizei
 nu poate tolera frica evocată de absenţa mamei lui, echi­
librul fragil al sentimentului creării şi descoperirii si­
multane a propriilor obiecte se prăbuşeşte şi este înlocuit
de fantasma omnipotenţei. Aceasta nu numai că împiedică
dezvoltarea simbolizării şi capacitatea de recunoaştere şi
utilizare a obiectelor externe, ci ea implică şi un refuz în
a accepta caracterul extern al timpului. În consecinţă,
experienţa de a fi viu nu mai este una conti­nuă; mai
curând se întâmplă prin izbucniri discontinue: magicul
înseamnă o serie de fenomene bruşte.
Capacitatea de a fi singur, ca şi dezvoltarea feno­
menelor tranziţionale, implică o internalizare a mediului
de susţinere furnizat de mamă. Experinţa fundamentală
care se află la baza consolidării capacităţii de a fi singur
214
este aceea „de a fi singur, ca bebeluş şi ca un copil mic, în
prezenţa mamei [a mediului matern]“ (Winnicott, 1958,
p. 40). Aici funcţia mamei ca mediu susţinător (în opo­
ziţie cu mama ca obiect susţinător) este pe cale de a fi
preluată de bebeluş sau copil. Această dezvoltare nu tre­
buie să fie confundată cu realizarea constanţei obiec­
tului sau a permanenţei lui, ambele implicând formarea
unor re­prezentări mentale stabile ale mamei ca obiect.
Winnicott, în descrierea capacităţii de a fi singur, spune
ceva mult mai subtil: preluarea funcţiei de mediu sus­
ţinător maternal creează în psihicul copilului un mediu
susţinător intern.

Thomas H. Ogden
Susţinerea poziţiei depresive

Natura concepţiei despre „susţinere“ a lui Winnicott, care

se exprimă în formele pe care le‑am discutat până acum,
poate fi gândită ca precursoare emoţională a poziţiei
depresive, aşa cum a conceput‑o Winnicott. Pentru el
(1954a), poziţia depresivă implică faptul de a ne putea
susţine în timp o stare emoţională. Odată ce bebeluşul
a achiziţionat un „statut de unitate“ (p. 342), el este un
individ cu un interior şi un exterior. În acest punct, relaţia
de hrănire implică frica bebeluşului sau a copilului mic
că în actul hrănirii el o va seca pe mama sa (concret, că
el va face o gaură în mama sa ori în sânul ei). (De fapt,
copilul a secat‑o pe mama sa de‑a lungul sarcinii prin
215
efortul emoţional şi fizic al acesteia, dar şi în timpul
naşterii şi de‑a lungul îngrijirilor pe care mama i le‑a dat
ca bebeluş.) „Mama susţine situaţia şi o face în mod repe­
tat [în timpul hrănirii şi al procesului de digestie care
urmează]“ (p. 340).
În timpul digerării experienţei de hrănire, bebeluşul
sau copilul mic efectuează un travaliu psihic de recu­
noaştere a faptului că hrănirea lui (în sens propriu, dar
şi metaforic) este vătămătoare pentru mama lui (tot mai
separată de el). „Această elaborare [a sentimentelor lui
că a rănit‑o pe mama] are nevoie de timp, iar bebeluşul
nu poate decât să aştepte rezultatul [în starea psihică în
care se află] abandonat pasiv celor ce se petrec în interior“
(pp. 348–349).

Arta psihanalizei
 În fine, dacă bebeluşul sau copilul este capabil să facă
acest travaliu psihic şi dacă mama a fost în stare să sus­
ţină situaţia în timp, bebeluşul produce un excrement
metaforic (iar uneori chiar şi unul adevărat). Un copil mic
al cărui „dar“ a fost recunoscut şi primit de către mama
lui „se află acum în poziţia de a face legătura cu acel gol
[fantasmat], golul din sân sau din corp. (...) Gestul de
dăruire poate să ajungă la gol dacă mama îşi joacă rolul
ei [prin susţinerea situaţiei în timp, recunos­când darul
ca pe un gest de reparaţie şi acceptându‑l ca atare]“
(p. 349).
Susţinerea poziţiei depresive implică recunoaşterea
de către mamă a „statutului de unitate“ al bebeluşului
(devenirea lui ca persoană separată), abilitatea ei de
216
a tolera despărţirea de el şi împăcarea cu adevărul (adică
susţinerea psihică a acestuia) că statutul relaţional al ei
şi al copilului sunt în plină schimbare. Ea nu mai repre­
zintă acum întreaga lui lume, şi această pierdere este o
mare durere (şi, de asemenea, o mare uşurare) pentru ea.
Relaţia emoţională este în mod creativ una distructivă,
în sensul că bebeluşul riscă să‑şi distrugă mama (făcând
un gol în ea) atunci când preia de la ea ceea ce are el
nevoie pentru a deveni capabil să se hrănească (şi ca să
devină o persoană separată de ea).
În susţinerea poziţiei depresive, copilul devine un
subiect în toată forţa cuvântului în contextul unui sen­
timent al timpului care este resimţit tot mai mult în
alteritatea sa. Copilul recunoaşte că el nu poate mişca

Thomas H. Ogden
oamenii mai repede decât aceştia o fac în felul lor propriu;
de asemenea, el realizează că nu poate comprima tim­
pul în care el trebuie să aştepte pentru a‑i fi satisfăcute
nevoile şi dorinţele. Susţinerea poziţiei depresive asigură
experienţa unei forme de a fi care este continuu trans­
formată — o experienţă de a rămâne noi înşine în timp
şi un flux emoţional din actul propriei deveniri către
noi înşine, într‑o formă anterior neştiută, ci doar simţită
de‑o manieră vagă.

2. Conţinător–conţinut

Conceptul de „conţinător–conţinut“ al lui Bion (con­

tainer–contained) (1962a, 1962b, 1970) este — ca şi cel
217
de „susţinere“ al lui Winnicott — una dintre cele mai
importante contribuţii la psihanaliză. Ideea de con­ţi­
nător–conţinut se referă nu numai la ceea ce noi gândim,
cât mai ales la modul în care gândim, de exemplu, la cum
procesăm experienţa trăită şi la ce se întâmplă la nivel
psihic când nu suntem capabili să efectuăm un travaliu
psihic al acelei experienţe.

Funcţia psihanalitică a personalităţii

Fundamentală pentru gândirea lui Bion şi o piatră de

temelie pentru conceptul de conţinător–conţinut este
ideea, rar tratată în discuţiile despre lucrările lui, referi­
toare la „funcţia psihoanalitică a personalităţii“ (1962a,

Arta psihanalizei
 p. 89). În introducerea acestui termen, Bion sugerează că
personalitatea umană este echipată, prin constituţia ei,
cu potenţialul de a face o serie de operaţii mentale care
servesc realizării travaliului psihic conştient şi inconştient
asupra experienţei afective (un proces care are ca rezultat
maturizarea psihică). Mai mult decât atât, numind aceste
operaţii mentale „psihoanalitice“, Bion indică faptul că
acest travaliu psihic este realizat prin intermediul acelei
forme de gândire care este specifică psihanalizei, anume
acelui tip de considerare a unei experienţe, simultan, atât
din punctul de vedere al minţii conştiente, cât şi al celei
inconştiente. Manifestarea cea mai reprezentativă a func­
ţiei psihanalitice a personalităţii o reprezintă expe­rienţa
visării. Starea de visare implică o formă de travaliu psihic
218
în care are loc o conversaţie productivă între as­pec­tele
preconştiente ale minţii şi gândurile, sentimentele şi fan­
tasmele perturbatoare care sunt excluse din conşti­entul
vigil, dar care presează pentru a fi conştientizate (ne
referim aici la inconştientul dinamic). Acesta este cazul
pentru orice fiinţă umană care a realizat diferenţa dintre
mintea conştientă şi cea inconştientă, indiferent de pe­
rioada în care trăieşte şi de circumstanţele vieţii sale.
Din această perspectivă, propunerea lui Bion legată
de funcţia psihanalitică a personalităţii este cutremură­
toare. Oare vrea într‑adevăr să spună că sistemul de
personalitate al fiinţelor umane ca subiecţi cu o conştiinţă
de sine este cumva destinat să realizeze funcţiile descrise
de un model teoretic al minţii de la sfârşitul secolului

Thomas H. Ogden
al nouăsprezecelea şi începutul secolului douăzeci? Sur­
prin­zător, răspunsul este „da“: pentru Bion (1970), psihana­
liza de dinainte de Freud era un gând fără un gânditor,
un gând care aştepta un gânditor să îl conceapă ca pe un
gând. Ce numim noi psihanaliză este o idee care s‑a în­
tâmplat să fie gândită de Freud, dar care fusese adevărată
pentru psihicul uman cu milenii înainte de „descoperirea“
lui Freud (Bion, 1970; Ogden, 2003b).1

Gândurile din vis şi visarea

Pentru a situa conceptul lui Bion de conţinător–conţinut

în ansamblul gândirii sale, este necesar să înţelegem
concepţia lui despre rolul visării în viaţa psihică (vezi
219
capitolul 4, pentru o discuţie teoretică şi clinică a con­
ceptului de „visare“ al lui Bion). Pentru Bion, visarea are
loc atât în timpul somnului, cât şi în starea de veghe:
„Freud [1933] spune că Aristotel susţine că un vis este un
mod al minţii de a funcţiona în somn. Eu spun că este
un mod al minţii de a funcţiona când suntem în stare de
veghe (Bion, 1959c, p. 43). Gândul din vis este un gând
inconştient generat ca răspuns la experienţa emoţională
trăită şi constituie un stimulent pentru travaliul visării;
este, altfel spus, un stimulent pentru a face un travaliu
psihic inconştient al gândului inconştient derivat din
experienţa emoţională trăită.
Concepţia lui Bion asupra visării (1962a) este opusă
concepţiei lui Freud despre „travaliul visului“ (1900).

Arta psihanalizei
 Ultima se referă la un set de operaţii psihice care servesc
la deghizarea gândurilor din vis inconştiente prin mijloa­
ce cum ar fi condensarea şi deplasarea. Astfel, în formele
derivate/deghizate, gândurile din vis inconştiente sunt
făcute disponibile pentru conştientizare şi pentru pro­
cesul secundar de gândire. Prin contrast, „travaliul visu­
lui în concepția lui Bion reprezintă un set de operaţii
psihice care permit ca experienţa trăită conştient să fie
alterată într‑o asemenea măsură, încât ea să fie disponibilă
inconşti­entului pentru travaliul psihic (pentru visare). Pe
scurt, travaliul visului la Freud permite derivatelor in­
conşti­entului să devină conştiente, în timp ce pentru Bion
travaliul visării îi permite experienţei trăite conştient să
devină inconştientă (adică disponibilă inconştientului
220
pentru travaliul psihic de generare a gândurilor din vis
şi pentru visarea acestor gânduri).

Câteva definiţii provizorii

La baza gândirii lui Bion stă ideea că visarea este forma

primară în care noi facem un travaliu psihic inconştient
al experienţei noastre trăite. Această perspectivă, aşa
cum se va vedea, este parte integrantă din conceptul de
conţinător–conţinut. Voi începe discuţia asupra acestei
idei printr‑o încercare de definire a conţinătorului şi
a conţinutului.
„Conţinătorul“ nu este un lucru, ci un proces. Este apti­
tudinea pentru travaliul psihic inconştient asupra visării,

Thomas H. Ogden
acţionând în acord cu aptitudinea pentru gândirea pre­
conştientă de tipul visului (reverie) şi cu aptitudinea pentru
gândirea ca proces secundar (o gândire situată în mod vădit
la un nivel conştient). Deşi toate aceste trei tipuri de gân­
dire  — visarea inconştientă, reveria preconştientă şi
reflectarea conştientă — sunt implicate în funcţia psihică
a conţinerii, Bion vede travaliul inconştient al visării ca
fiind cel mai important pentru realizarea schimbării şi
creşterii psihice. Bion (1978) îndeamnă analistul să nu
cadă pradă „prejudecăţii după care trebuie să favorizăm
acea stare a minţii în care ne aflăm când suntem treji
[comparativ cu starea minţii în care ne aflăm când sun­
tem adormiţi]“ (p. 134). Cu alte cuvinte, pentru Bion,
sta­rea de trezie este cu mult supraevaluată.
221
„Conţinutul“, ca şi conţinătorul, nu este un lucru static,
ci un proces viu care, în condiţii de sănătate, este într‑o
continuă creştere şi schimbare. Termenul se referă la gân­
durile (în sensul cel mai larg al cuvântului) şi la sentimentele
care se regăsesc în procesul existenţei, derivate din experienţa
noastră emoţională trăită. Deşi gândurile şi sentimentele
conştiente şi preconştiente constituie aspecte ale conţi­
nutului, Bion pune accentul în principal pe gândurile
inconştiente.
Gândurile cele mai elementare care constituie conţi­
nu­tul sunt „impresiile senzoriale [brute] referitoare la
o expe­rienţă emoţională“ (Bion, 1962a, p. 17) pe care
Bion le numeşte „elemente beta“ (1962a, p. 8). N‑am
găsit alte cuvinte mai potrivite pentru a descrie aceste

Arta psihanalizei
 gânduri născânde decât pe cele folosite într‑un poem de
Edgar Allan Poe (1848): elementele beta pot fi gândite
ca nişte „gânduri pân‑atunci negândite, ce sunt ca inima
gândului“ (p. 620)2. Aceste gânduri, care sunt cele mai
bazale, anume gândurile care nu pot fi conectate unele
cu altele, constituie singura legătură dintre minte şi
experienţa noastră emoţională trăită din lumea realităţii
externe. Aceste gânduri‑negândite (elemente beta) sunt
transfor­mate de „funcţia alfa“ (un set încă neştiut de
operaţii mentale) în nişte elemente ale experienţei („ele­
mente alfa“), care pot fi conectate în procesul visării,
gândirii şi reamintirii. („Sufletul“ elementelor alfa este
reprezentat de impresiile senzoriale derivate din expe­
rienţa emo­ţională trăită).
222

Traseul concepţiei despre conţinător–conţinut

După ce am început discuţia despre conţinător–conţinut

prin definirea conţinătorului şi a conţinutului, voi schiţa
în continuare dezvoltarea ideilor lui Bion privitoare la
interacţiunea gândurilor şi a gândirii, a gândurilor din
vis şi a visării.
În prima lui lucrare psihanalitică, Experiences in
Groups (1959b), Bion a introdus ideea conform căreia
gân­durile („asumpții bazale“ inconştiente împărtăşite)
au puterea de a distruge capacitatea de gândire a unui
grup. Bion a clarificat această idee despre gândurile
care distrug aptitudinea de gândire în eseurile adunate

Thomas H. Ogden
în volumul Gânduri secunde (1993), cele mai importante
fiind „Atacuri împotriva legăturii“ (1959a) şi „O teorie
a gân­dirii“ (1962b). În aceste lucrări, Bion a introdus
ideea că la începutul vieţii şi al analizei este nevoie de
doi oameni pentru a fi iniţiat un proces de gândire. (În
contrast total cu Winnicott — care a rămas mereu un
pediatru —, pentru Bion, ideile/speculaţiile lui privitoare
la eveni­mentele psihice care au loc în relaţia mamă‒
bebe­luş sunt în întregime metafore — „semne“ [Bion,
1962a, p. 96] —, pe care el le găseşte utile în construirea
unui „model“ [p. 96] pentru ceea ce se întâmplă la un
nivel inconştient în relaţia analitică.)
Relaţia metaforică mamă‒bebeluş pe care Bion o
propune (1962a, 1962b) este bazată pe propria lui re­
223
vizuire a conceptului kleinian de „identificare proiectivă“:
bebeluşul proiectează în mamă (care, când e sănătoasă,
se află într‑o stare de reverie) experienţa emoţională pe
care el este incapabil să o proceseze de unul singur, din
cauza naturii rudimentare a capacității lui pentru exerci­
tarea funcţiei alfa. Mama realizează un travaliu psihic de
visare a experienţelor intolerabile ale bebeluşului şi i le
face disponibile într‑o formă pe care el este capabil să
o utilizeze în visarea propriei lui experienţe.
O mamă care este incapabilă să arate o disponibilitate
afectivă pentru copilul ei (o mamă incapabilă de reverie)
întoarce bebeluşului gândurile lui intolerabile într‑o
formă care este dezgolită de înţelesul pe care îl avuseseră
anterior. În astfel de circumstanţe, fricile proiectate ale

Arta psihanalizei
 bebeluşului îi sunt returnate sub forma unei „angoase
fără nume“ (1962a, p. 96). Experienţa bebeluşului sau
a copilului cu o mamă incapabilă de a conţine stările
afective proiectate ale acestuia este internalizată sub
forma unei gândiri (mai bine spus, a unei gândiri anulate)
caracterizată de atacuri asupra însuşi procesului prin
care un înţeles este atribuit unei experienţe (funcţia alfa)
şi asupra legării gândurilor din vis în procesul de visare
şi de gândire (Bion, 1959a, 1962a, 1962b).

Mutarea centrului teoriei şi practicii psihanalitice

Când relaţia conţinătorului (capacitatea pentru visare,

atât în starea de somn, cât şi în cea de veghe) şi conţinutu­
224
lui (gândurile inconştiente derivate din experienţa emo­
ţională trăită) este un „beneficiu mutual care nu face rău
nimănui“ (Bion, 1962a, p. 91), creşterea are loc atât în
conţinător, cât şi în conţinut. Referitor la conţinător,
creş­terea implică o intensificare a capacităţii de visare
a propriei experienţe, adică o sporire a capacităţii de a
desfăşura un travaliu psihic (preponderent) inconştient.
Dezvoltarea capacităţii de conţinere în cadrul analitic se
reflectă în cazul pacientului prin faptul că începe să‑şi
amintească vise la care el şi analistul fac asociaţii —
asociaţii care sunt simţite ca reale şi ca relevante pentru
ceea ce se întâmplă inconştient în relaţia analitică.
Pentru alţi pacienţi, dezvoltarea aptitudinii pentru vi­
sare poate fi reflectată în diminuarea simptomatologiei

Thomas H. Ogden
psihosomatice sau a comportamentului pervers, în para­
lel cu creşterea capacităţii lor de a experimenta sentimente
şi de a fi curioşi în privinţa lor. Pentru alţi pacienţi, dez­
voltarea funcţiei de conţinere se poate manifesta prin
încetarea coşmarurilor posttraumatice repetitive (prin
care nu se realiza niciun travaliu psihic [Ogden, 2004b]).
Referitor la conţinut, dezvoltarea sa este reflectată în
creşterea diversităţii şi profunzimii gândurilor şi senti­
mentelor pe care suntem capabili să le obţinem din
experienţa noastră emoţională. Această dezvoltare im­
plică o creştere a „puterii de pătrundere“ (Bion, 1962a,
p. 93) a gândurilor noastre, de exemplu o toleranţă pentru
faptul de a „pluti printre incertitudini, mistere şi îndoieli,
fără a căuta cu febrilitate fapte şi raţiuni“ (Keats, 1817,
225
citat de Bion, 1970, p. 125). Cu alte cuvinte, conţinutul
creşte pe măsură ce devine mai capabil să cuprindă
întreaga complexitate a situaţiei emoţionale care l‑a ge­
nerat. O formă a experienţei creşterii conţinutului implică
descoperirea pacientului că experienţa trecută are o sem­
nificaţie emoţională pe care nu o avea înainte. De exem­
plu, în al treilea an de analiză, un pacient a simţit pentru
prima dată că era ciudat şi dureros să‑şi „amintească“
faptul că părinţii lui nu l‑au vizitat niciodată în timpul
celor trei luni de spitalizare care au urmat unei căderi
psihotice în timp ce era la facultate. (În mod re­zonabil,
ar putea fi argumentat că noua semnificaţie a eveni­
mentului reamintit reprezintă creşterea nu a conţi­nutu­
lui, ci a conţinătorului, respectiv a capacităţii de visare

Arta psihanalizei
 a experienţei. Cred că ambele variante sunt vala­bile:
în fiecare caz de creştere psihică există o dezvoltare atât
a conţinătorului, cât şi a conţinutului. Mai mult decât
atât, în încercarea de diferenţiere între conţinător şi con­
ţinut în practica clinică, mi se pare adesea că cele două
stau într‑o relaţie reversibilă de tipul formă–fundal.)
În condiţii patologice, conţinătorul poate deveni dis­
tructiv pentru conţinut prin reducerea diversităţii şi
profunzimii gândurilor pe care le gândim. De exemplu,
conţinătorul poate devitaliza conţinutul, astfel lăsând
golite gândurile care ar fi putut deveni gânduri în vis. De
pildă, conţinătorul patologic apare în travaliu analitic cu
un pacient care face să pară inutile intervenţiile analistului
(conţinutul) prin comentarii de genul: „Şi asta cu ce mă
226
ajută?“ sau „Spune‑mi ceva ce eu nu ştiu“ sau „Chestia
asta din ce carte de psihologie ai mai luat‑o?“
Altă formă de conţinere patologică are loc în analiza
pacientului schizofrenic pe care am descris‑o în altă
lucrare (Ogden, 1980). În timpul primei perioade de
analiză, pacientul imita tot ce spuneam şi făceam eu,
nu numai repetând aidoma cuvintele mele, dar imitând
şi tonul vocii mele, expresia facială şi mişcările corpului.
Acest lucru a avut un efect puternic asupra mea: imitaţia
era menită să distrugă sentimentele de realitate şi de
„mine“ legate de fiecare aspect al minţii mele sau al
corpului meu. Pacientul mă supunea la o formă tiranică
de conţinere care mă făcea să simt că îmi pierd mintea
şi corpul. Mai târziu în analiză, când s‑a ajuns la o formă

Thomas H. Ogden
de conţinere mai sănătoasă, conţinerea patologică de mai
înainte a fost înţeleasă ca o replicare (imitare) a senti­
mentului inconştient al pacientului legat de faptul că
mama lui îi dominase mintea şi corpul, nelăsându‑i nimic
al lui pe care să‑l simtă real şi viu.
Un alt tip de conţinere patologică poate lua forma unui
tip de „visare“ care, precum un cancer, pare că umple
spaţiul oniric şi spaţiul analitic cu imagini şi po­veşti care
sunt inutilizabile pentru travaliul psihic. Gân­durile din
vis potenţiale proliferează în mod excesiv, până când
visătorul (şi analistul) ajung să se înece într‑o mare de
imagini şi poveşti fără sens. „Visele“ generate în acest fel
includ „vise“ care sunt resimţite ca un curent de imagini
nelegate; ca nişte „vise“ nesfârşite care ocupă toată şe­
227
dinţa într‑un mod care slăbeşte puternic poten­ţialul pentru
reverie şi gândire reflexivă; şi ca un flux de „vise“ visate
în cursul lunilor sau anilor, care nu suscită nicio asociere
semnificativă din partea pacientului sau analistului.
De cealaltă parte, conţinutul poate copleşi şi distru­ge
conţinătorul. De exemplu, un coşmar poate fi conceput
ca un vis în care gândul din vis (conţinutul) este atât de
perturbator, încât este distrusă capacitatea de visare
(con­ţinătorul), iar visătorul se trezeşte înspăimântat
(Ogden, 2004b). În mod similar, perturbarea jocului re­
prezintă un exemplu pentru cazul în care gândurile in­
con­ştiente copleşesc capacitatea de joc.
Conceptul lui Bion de conţinător–conţinut a lărgit sfera
de interes din cadrul psihanalitic dincolo de explo­rarea

Arta psihanalizei
 conflictului dintre grupuri de gânduri şi sentimente (de
exemplu, iubirea şi ura rivalului oedipian; dorinţa de
a fi una cu mama şi, corelativ, frica de a ne pierde iden­
titatea; dorinţa şi nevoia de a deveni un subiect separat
şi frica de singurătate şi izolare, pe care o implică sepa­
rarea etc.). Pentru Bion, preocuparea centrală a psih­
analizei constă în interacţiunea dinamică dintre, pe de‑o
parte, gândurile şi sentimentele derivate din experienţa
emoţională trăită (conţinutul) şi, pe de altă parte, ca­
pacitatea pentru visare şi gândire a acestor gânduri
(conţinătorul).
Din această perspectivă, sarcina psihanalizei nu con­
stă în primul rând în facilitarea rezolvării conflictului
inconştient, cât în facilitarea creşterii conţinătoru­lui‒con­
228
ţinutului. Cu alte cuvinte, sarcina analistului este să
creeze condiţiile în cadrul analitic care vor permite creş­
terea mutuală a conţinătorului (a capacităţii de visare)
şi a conţinutului (a gândurilor/sentimentelor derivate
din experienţa emoţională). În momentul în care anali­
zandul va reuşi să dezvolte capacitatea de creştere a di­
versităţii şi profunzimii gândurilor şi sentimentelor
din propria experienţă (trecută şi prezentă) şi să viseze
acele gânduri (să realizeze un travaliu psihic inconştient
cu ele), el nu va mai avea nevoie de ajutorul analistului
pentru visarea experienţei lui. Sfârşitul analizei nu mai
este în principal evaluat în funcţie de cât de bine a fost
rezolvat conflictul inconştient (care a fost adus la viaţă
în cadrul transferului–contratransferului), ci de gradul în

Thomas H. Ogden
care pacientul este capabil să‑şi viseze experienţa emoţio­
nală pe cont propriu.
În concluzie, conţinătorul şi conţinutul, în condiţii de
sănătate, se află într‑o relaţie de interdependenţă unul
faţă de celălalt: capacitatea pentru visare (conţinătorul)
necesită gândurile din vis; iar gândurile din vis (conţi­
nutul) necesită o capacitate de visare. Fără gândurile din
vis, nu ne putem visa experienţa emoţională trăită; şi fără
capacitatea de visare, nu putem desfăşura un travaliu
psihic legat de experienţa noastră emoţională (în conse­
cinţă, am fi incapabili să trăim acea experienţă).

Ilustrare clinică
229
Următorul exemplu clinic ilustrează modul în care folo­
sesc conceptul de conţinător–conţinut în practica analitică.
În mod regulat, domnişoara N îşi începea şedinţele
relatându‑mi detaliat câte un incident din ziua prece­
dentă în care ea se folosise de ceva ce eu spusesem în
şedinţele recente. Apoi făcea o pauză, aşteptând să îi
spun că a folosit bine acel insight la care ajunsese în
munca noastră analitică. În timp ce pacienta aştepta ca
eu să îi spun ceva, am simţit o stare de iritare, care tot
crescuse de‑a lungul anilor în care lucraserăm împreună.
Enervarea mea părea, şi ea, că nu vine din mine, de
vreme ce pacienta era conştientă de efectul înnebunitor
pe care îl avea asupra mea scenarizarea ei manipulatoare.
(„Scenarizarea“ şi „suflarea propriilor mele replici“ erau

Arta psihanalizei
 metaforele pe care domnişoara N şi cu mine le‑am dez­
voltat în timpul analizei ca să ne referim la eforturile ei
de a anula conştientizarea faptului că minţile şi vieţile
noastre erau separate. De asemenea, metaforele se refereau
la sentimentul pacientei că ar fi fost tratată de mama ei
ca o simplă extindere a acesteia. Poate într‑un efort de
separare psihică de mama ei, pacienta a dezvoltat o ano­
rexie nervoasă în adolescenţă; din acel moment, tulbu­
rarea a continuat să joace un rol important în viaţa ei.)
Domnişoara N utiliza mersul la cumpărături ca pe un
mod de risipire a sentimentelor de gol şi singurătate.
Ca într‑o piesă de teatru, ea intra în discuţie cu vânzătoa­
rele de la magazinele de haine scumpe. Pacienta regiza
o scenă în care ea proba mai multe lucruri, iar vânzătoarea
230
îi spunea, într‑un mod matern, cât de bine arată.
În al optulea an de analiză, domnişoara N a început
o şedinţă relatându‑mi un vis: „Se făcea că eram într‑un
magazin care părea ca o cavernă. O voce metalică de
la  un megafon dădea ordine atât personalului, cât şi
clien­ţilor. Erau foarte multe lucruri pe care voiam să le
cum­păr. Erau nişte cercei cu diamante foarte frumoşi,
aşezaţi într‑o cutie de satin fin, care arătau că două ouă
într‑un cuib de pasăre. Am reuşit să ies din magazin fără
să cumpăr nimic“.
Primul meu impuls a fost să reacţionez la vis, consi­
derându‑l în linia încercărilor pacientei de a mă face
să‑mi spun replicile sau, în caz contrar, de a provoca o
interpretare iritată de la mine. Dar era ceva uşor diferit

Thomas H. Ogden
în acest vis şi în modul în care pacienta a relatat visul.
Am simţit că în mijlocul acestor repetiţii compulsive ale
tiparului relaţional al pacientei ceva nou apăruse atunci
când N descrisese cerceii. Tonul vocii ei era mai puţin
monoton, iar vorbirea mai înceată, ca şi cum ar fi pus cu
grijă două ouă micuţe într‑un cuib de pasăre. Iar apoi, ca
şi cum acel moment delicat nu ar fi avut loc, pacienta
a completat într‑un mod triumfător: „Am reuşit să ies din
magazin fără să cumpăr nimic“. În comentariul final,
am simţit că pacienta îmi cere să o felicit pentru realiza­
rea ei. În acelaşi timp, la un nivel inconştient, comenta­
riul ei final îmi transmitea faptul că deţine controlul
absolut asupra situaţiei analitice, un control care o asi­
gura că nu va trebui să se schimbe în niciun fel, că va ieşi
231
din cabinet la fel cum a intrat („am reuşit să ies fără
să cum­păr nimic“).
În timp ce N îmi relata visul şi puţin după aceea,
mi‑am reamintit un moment petrecut la cumpărături cu
cel mai bun prieten al meu, J, la câţiva ani de la absolvirea
facultăţii. Amândoi căutam un inel de logodnă pe care J
intenţiona să îl dea femeii cu care trăia. Niciunul dintre
noi nu ştia nimic despre diamante sau orice lucruri legate
de bijuterii. Această experienţă avută cu J mi‑a dat un
sentiment de căldură şi apropiere faţă de el, dar, în
acelaşi timp, mi‑am dat seama că a fost un mod de a par­
ticipa la un eveniment (J urma să se căsătorească) şi îmi
era teamă că relaţia noastră s‑ar putea schimba sau chiar
sfârşi odată cu finalizarea acestui eveniment.

Arta psihanalizei
 Destul de neaşteptat, m‑am trezit întrebând‑o pe dom­
nişoara N: „De ce nu aţi cumpărat cerceii pe care i‑aţi
găsit ca fiind atât de frumoşi?“ Mi‑a luat un timp să reali­
zez că eu vorbeam ca şi cum visul ei ar fi fost un fapt
întâmplat în realitatea externă. Am putut auzi în vocea
mea că nu am mai reacţionat cu supărare la aspectul
provocator al visului pacientei. Întrebarea mea a fost
surprinzătoare şi din alt punct de vedere: lucrurile pe
care pacienta le cumpărase în trecut nu avuseseră nicio­
dată un înţeles simbolic sau o valoare estetică pentru
ea — ele erau în principal un pretext pentru a pune în
act cu vânzătoarele şi cu mine drama ei transferenţi­
al‑contratransferenţială.
Combinaţia dintre răspunsul meu la visul ei ca şi cum
232
ar fi fost un eveniment efectiv şi sunetul vocii mele atunci
când am întrebat‑o pe N de ce nu a cumpărat cerceii
a fost sesizată de ea. A tăcut aproape un minut — ceea
ce era neobişnuit pentru ea — şi apoi a răspuns (ca şi
cum visul ar fi fost un eveniment real): „Nu ştiu. Ideea
asta nu mi‑a trecut prin minte“.
Refuzul/inabilitatea îndelungată a lui N de a folosi
ceea ce îi spuneam în analiză poate fi gândită în termenii
apelului la o formă de conţinere patologică. „Scenariul“
din care trebuia să‑mi citesc replicile (în timp ce ea regiza
piesa) era în totală opoziţie cu acel tip de gândire care
să faciliteze travaliul psihic inconştient. Nimic original
nu ar fi putut ieşi de aici; niciun gând nou nu putea fi
generat. Conţinerea ei patologică consta la acel moment

Thomas H. Ogden
într‑o formă de „visare“ în care pacienta se priva inconşti­
ent de calităţile umane (pe care ea le considera slă­bi­
ciuni), cum sunt apetitul pentru mâncare, dorinţa sexuală
şi nevoia de relaţii emoţionale autentice cu alţi oameni.
În vis, funcţia patologică de conţinere a devenit con­
ţinutul — vocea „metalică“ (inumană) de la „megafon“
care ordona tuturor celor din jur. Primul meu impuls a
fost să răspund în mod reflex la visul lui N ca şi cum nu
ar fi fost cu nimic diferit faţă de multe alte dăţi în care
îmi relata câte un vis care nu era un vis. Totuşi, tonul
vocii pacientei în timp ce îmi relata partea din vis legată
de cercei reflecta faptul că ea a început să conţină (adică
să‑şi viseze cu adevărat experienţa emoţională), lucru
care a facilitat propria mea capacitate pentru visarea
233
preconștientă în starea de trezie (reverie).
Reveria mea legată de cumpărarea inelului de logodnă
împreună cu J a servit ca o nouă formă de conţinere care
nu mai era ostilă conţinutului, respectiv pacientei aşa
cum o simţisem până atunci. Reveria mea, care a implicat
sentimente de afecţiune, de gelozie şi o frică de pierdere,
poate fi gândită ca o formă de participare în visarea ei
într‑un mod care să nu dezumanizeze.
Reveria mea a avut drept consecinţă întrebarea mea
total neprevăzută: „De ce nu aţi cumpărat cerceii pe care
i‑aţi găsit ca fiind atât de frumoşi?“. Această întrebare
reflectă faptul că eu nu eram un simplu participant în
visarea experienţei de nevisat de până atunci; în acel
moment am devenit un personaj în visul pe care ambii

Arta psihanalizei
 îl visam în analiză. În plus, tonul vocii mele comunica
faptul că o schimbare avusese loc în propriul meu mod
de a experimenta (conţine) starea emoţională a pacientei.
Cu­vintele pe care le‑am spus în mod spontan erau în
opoziţie cu setul de „replici“ (de cuvinte goale) care fuse­
seră extrase de la mine. În consecinţă, ele au putut fi
transmise, oferite, cu adevărat de ea. (Cineva nu poate
dărui ceva altcuiva care încearcă să fure acel lucru care
era menit să‑i fie dăruit.) Retrospectiv, mi se pare că
între­barea mea bruscă reflectă faptul că în mod inconştient
am fost capabil, pentru prima dată, să visez (să conţin)
germenii iubirii oedipiene din experienţa de transfer‒
con­tra­transfer cu acea pacientă.
Ce i‑am dăruit domnişoarei N odată cu întrebarea
234
mea era recunoaşterea faptului că visarea ei aducea
ceva nou: printre provocările sale obişnuite la a nu gândi
a fost un moment în care N a început să se angajeze
într‑un travaliu psihic inconştient. Acea muncă implica
o fantasmă inconştientă despre noi doi, ca având copii
frumoşi şi preţuiţi (puii din cuib) care trebuie trataţi cu
cea mai mare grijă şi tandreţe. (Abia scriind această
lucrare mi‑am dat seama că în timp ce N îmi relata visul,
„metalic“ [tinny] a devenit „micuţ, delicat“ [tiny].) Răs­
punsul meu la visul ei (conţinerea acestuia) reflectat în
întrebarea mea era menit să comunice faptul că nu mai
era necesar ca ea să dezumanizeze sentimentele fragile
de iubire faţă de mine.

Thomas H. Ogden
3. Comentarii concluzive

„Susţinerea“ lui Winnicott pleacă de la conceperea rolu­

lui mamei/analistului în asigurarea continuităţii expe­
rien­ţei bebeluşului sau a copilului referitoare la existenţa
şi devenirea sa de‑a lungul timpului. Dezvoltarea psiho­
logică este un proces în care copilul internalizează în
mod gra­dat funcţia mamei de menţinere a continuităţii
experienţei lui de a fi viu. Din această perspectivă, ma­
tu­rizarea im­plică dezvoltarea capacităţii copilului de
generare şi menţinere în interiorul său a sentimentului
continuităţii existenţei sale în timp — timp care în mod
treptat reflectă un ritm care este trăit de bebeluş ca fiind
în afara con­trolului său. Elementul comun pentru toate
235
formele de susţinere a continuităţii existenţei în timp
este starea emoţională (înrădăcinată senzorial) de a fi
strâns cu tandreţe în braţele mamei. În condiţii de sănă­ta­
te, miezul psihologic şi fizic al susţinerii rămâne o constan­
tă în toată viaţa noastră.
De cealaltă parte, concepţia lui Bion despre con­
ţinător–conţinut implică o interacţiune dinamică afectivă
între gândurile din vis (conţinutul) şi capacitatea de visare
(conţinătorul). Conţinătorul şi conţinutul sunt în mod
organic şi activ în tensiune unul faţă de celălalt, coexis­
tând într‑o stare tulburătoare de dependenţă mutuală.
„Susţinerea“ lui Winnicott şi „conţinerea‒conţinutul“
lui Bion reprezintă puncte diferite dinspre care putem
privi aceeaşi experienţă analitică. Susţinerea se preocupă

Arta psihanalizei