Lucrarea include:

Introducere

1-Ataamentul
1.1-Definiia ataamentului. Teoria Ataamentului
1.2- Dezvoltarea ataamentului la copil
1.3-Tiparelele de ataament
1.4-Memoria implicit. Memoria explicit. Neuronii oglind. Asimetria celor dou
emisfere cerebrale

2- Creierul Iubirii. Formaiunile cerebrale implicate n ataament

2.1-Trunchiul cerebral (Brain Stem)
2.2-Zona limbica - Sistemul limbic
2.3-Hipotalamusul si sistemul de ra splata
2.4-Scoara cerebral- cortexul cerebral

3-Ataamentul reactiv

4- Stilurile mature de ataament

4.1-Ataamentul la adult i naraiunea

Ce este iubirea? De ce este grea? Cum reuete s m fac s zbor? Cum pot s te
iubesc i s te ursc la fel de mult? De ce m doare cnd fugi?
Ok, a putea scrie mii de cuvinte romantice despre iubire, dar au fcut-o pn acum
poeii mult prea bine nct s mai adaug eu acum ceva de-a dreptul folositor. V
propun ns s nelegem iubirea, aa cum ne permite azi tiina, s-i dezlegm
misterele care ne bntuie tuturor creierele, i implicit s rspundem la ntrebrile de
mai sus, dar i multe altele, toate nscute... din curioziti despre Iubire.
V ofer spre lectur i studiu o lucrare despre neurobiologia iubirii, construit dup
ultimele date din Psihanaliz, Neuropsihologie, Psihologia Interpersonal i Teoria
Ataamentului. Lucrarea de fa este construit dup informaii culese dintr-o
cercetare coordonat de prof. dr. academician Constantin Blceanu Stolnici

Introducere:
Existenta vertebratelor este sustinuta de ceea ce stiinta medicala a denumit prin
conceptul de Sistem Nervos (SN). Sistemul nervos al unui animal, inclusiv al omului,
coordoneaza activitatea musculara, monitorizeaz activitatea organelor, primeste si
prelucreaza informatiile primite din mediul extern dar si mediul intern al
organismului. Fara sistemul nervos, auzul, vazul, durerea si toate senzatiile pe care le
experimenteaza organismul vertebrat ar fi de neconceput. Functiile fiziologice de
care depind i nsasi viata, ca si respiratia sau digestia, sunt coordonate tot la nivelul
SN.

1
Sistemul nervos este responsabil practic pentru mentinerea homeostaziei
organismului, adica a unei stari de echilibru. Este un magnific sistem informational la
conducerea caruia se afla creierul- encefalul- care pe baza informatiilor primite
coordoneaza activitatea i ntregului organism, decide si sustine modul de raspuns la
stimuli ai lumii exterioare, dar si stimulii interni.
Pe masura ce urcam pe scara de evolutie a organismelor, sistemul nervos devine tot
mai complex, iar posibilitati le lui de a recepta informatii, a le interpreta si reactiona-
corespunzator i n vederea mentinerii starii de echilibru- sunt tot mai perfectionate.
Cand vorbim despre SN, vorbim practic de toate structurile anatomofiziologice care
au la baza celule nervoase, numite si neuroni, definit astfel SN este extrem de vast
patrunde i n toate organele si tesuturile organismului (Stolnici, Borosanu& Berescu,
2006).
Neuronii reprezinta celule specializate i n transmiterea mesajului prin intermediul
unui proces electrochimic. Creierul uman are aproximativ 100 de miliarde de
neuroni. Regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron si un organ
efector (muschi, glanda etc.) se numeste sinapsa . Neuronii sunt sensibili la stimuli
venii din exterior sau mediul intern al organismului, iar sub influenta acestor stimuli,
celulele nervoase declanseaza impulsuri nervoase ce ajung la neuronii din creier
unde informatiile primite sunt prelucrate, iar apoi se emit raspunsuri la stimuli, ce se
trimit altor neuroni, care vor declansa o reactie, precum contractia unei grupe de
muschi sau secretia unei glande. Proprietati le prin care neuronii devin sensibili la
stimuli, si transmit impulsurile de la un neuron la altul se numesc excitabilitate si
respectiv conductibilitate.
Sistemul Nervos este i mpartit la toate vertebratele i n doua mari componente
Sistemul Nervos Central si Sistemul Nervos Periferic. In mare putem afirma ca
Sistemul Nervos Central este componenta formata din organe compacte i nvelite si
protejate- din encefal, maduva spinarii. A doua componenta , si anume Sistemul
Nervos Periferic este format din toti nervii si ganglionii nervosi include SN somatic
si SN vegetativ.
La nivelul sistemului nervos central vin toate informatiile din interiorul organismului
i din mediul i nconjurator. Aici se iau deciziile i se trimit comenzi catre organism.
Sistemul nervos periferic transporta informatiile catre sistemul nervos central (prin
intermediul nervilor senzitivi) i trimite comenzile (prin intermediul nervilor motori)
ctre muschi generand miscarea sau catre glande (prin intermediul nervilor
vegetativi) generand secretia unor substante.
Dirijorul acestei magnifice orchestre numite Sistem Nervos este encefalul, iar i n
consecinta dezvoltarea, echilibrul si functionarea armonioasa a i ntregului sistem
nervos depinde implicit de o buna dezvoltare si functionare a creierului. O dezvoltare
optima a structurilor cerebrale, precum si activitatea cerebrala echilibrata impun
i nsa anumite conditii existentei organismului. Printre acestea una este satisfacerea
nevoii de apropiere/siguranta/confort, adic satisfacerea nevoii de a iubi i de a fi
iubit de cineva special.

2
1-Ataamentul
1.1.-Definiia ataamentului. Teoria Ataamentului
In linie generala atasamentul este definit ca:
Lega tura afectiva a unei persoane cu o alta, a unui animal cu un congener- (Marele
Dictionar al Psihologiei Larousse, 2006, pag 119).
Teoria atasamentului elaborata de catre psihanalistul John Bowlby (1959) vorbeste
despre caracterul fundamental si functia biologica a legaturilor emotionale intime
dintre indivizi, despre o parte integrata a comportamentului uman pe toata durata
vietii. Teoria atasamentului s-a nascut din supozitia ca nevoia de a fi aproape de
cineva este inscrisa in genele noastre. Printr-o sclipire de geniu John Bowlby (medic
si psihanalist britanic) a realizat ca suntem programati prin evolutie sa identificam
anumite tipuri de indivizi, sa i apropiem de noi. Suntem construiti astfel sa
depindem de cineva important. Nevoia i ncepe din pantecul mamei si ia sfrsit i n ziua
i n care murim.
Primele intuiii teoretice tiinifice care au dus la naterea Teoriei Ataamentului au
fost publicate de Bowlby n 1944 n articolul Forty-Four Juvenile Thieves: Their
Character and Home-Life (44 de hoi juvenili- caracterul lor i viaa de acas) aprut
n Jurnalul Internaional de Psihanaliz. n acest articol, Bowlby a lansat ipoteza
empiric ce spune c: precursorii dezechilibrelor emoionale ntlnite n delicvena
junevil pot fi identificai n experienele timpurii de ataament, n special cele
marcate de separare i de comportament incoerent, inconsecvent sau dur
(agresiv/abuziv) din partea mamelor (i a tailor, i uneori din partea figurilor
masculine neparentale, dar n relaii afective cu mamele). Aceasta ipotez nu era n
sine o noutate, Bowlby provenind din coala de Psihanaliz unde ideea importanei
experienelor timpurii n creionarea traseului ce-l va urma dezvoltarea individului era
deja accentuat n special de psihanalitii interesai de studiul analizei copiilor (Anna
Freud, M. Klein), iar n fapt importana experienelor afective din prima copilrie i
rolul lor major n conturarea personalitii umane a reprezentat un postulat puternic
al Psihanalizei regsit n ideile lui Sigmund Freud. Noutatea propus de Bowlby a fost
dat de atenia adus asupra efectului separrii de figurile de ataament i
experienele traumatizante cu acestea, idee ce a dus la definirea ataamentului,
explicarea modelului intern de lucru al ataamentului, i avansarea intuiiei c
relaiile de ataament sunt susinute de un mecanism neuropsihologic complex, un
mecanism responsabil cu crearea si reglarea legaturilor noastre cu persoanele fata
de care ne atasam de-a lungul ntregii viei (pa rinti, copii, parteneri/iubiti/soti/sotii).
Dezvoltarea acestui mecanism ncepe nc din viata intrauterin i este puternic
influenat de experienele timpurii de ataament ale fiecrui individ cu persoalele
apropiate care l au n grij (Jude Cassidy, Jason D. Jones, Philip R. Shaver, 2014). Spre
deosebire de o parte din colegii si din interiorul curentului psihanalitic, Bowlby i-a
extins aria de cercetri n afara acestei coli, i a dezvoltat o relaie profesional cu
psihologul canadian Mary Ainsworth. Observaiile acesteia n urma unor studii
desfurate pentru prima oar n Uguanda i apoi i n Baltimore (Ainsworth, 1967),
au condus la specificarea detaliat a anumitor aspecte ale comportamentului matern
(sigur sau nesigur), care preced diferenele individuale ale ataamentului la copil
(Ainsworth, Blehar, Waters, & Wall, 1978).
La nceputul secolului XXI, noile descoperiri din sfera neurobiologiei interpersonal
despre importana experienelor timpurii de ataament n formarea structurilor

3
sistemului nervos cu rol major n conturarea personalitii umane, au determinat
specialitii n domeniu s trag o concluzie i s atrag atenia asupra a patru aspecte
ale parentingului, n special ale ngrijirii timpurii a bebeluilor, aspecte eseniale n
dezvoltarea echilibrat a copiilor, acestea sunt- singuran, responsivitate la nevoile
copilului (conectarea real cu copilul i nevoile acestuia), interaciunea i ncurajarea
explorrii. Observm c aceste aspecte necesare unei dezvoltri echilibrate pot s fie
oferite doar de un stil de parenting sigur, bazat pe iubire, ngrijire, coeren. Atunci
cnd figurile parentale eueaz n una din cele patru dimensiuni dezvoltarea copilului
este perturbat, iar consecinele pot s fie severe i cu efect pe termen lung
(Shonkoff, Phillips, 2000). Aceast afirmaie este azi puternic argumentat tiinific i
prezent n multe direcii de cercetare din psihologie, medicin, tiinele sociale, i
conluzia aceasta este posibil n prezent datorit rezultatelor colaborrii
profesionale dintre John Bowlby i creativa cercettoare Mary Ainsworth, care au
creionat Teoriei Ataamentului i principiile sale.

Bowlby a definit aamentul ca fiind un sistem de control care are scopul s activeze la
copil, nc din prima clip de existen, sentimentul de siguran i protecie fa de
persoana care l ngrijete, de cele mai multe ori mama (Jude Cassidy et. al 2014;
Bowlby, 1982). Azi, n termeni generali, atasamentul este definit de ctre cercettori
(J. Cassidy et.al, 2014) ca legatura emotionala de lunga durata cu un anumit individ.
Astfel de legaturi sunt caracterizate, dup cum a subliniat nsui Bowlby, prin
urmatoarele patru trasaturi, prin patru comportamente de baz: sunt selective (sunt
centrate pe indivizi specifici/figuri de ataament); presupun cautarea proximitati i (se
depune efort pentru a mentine apropierea de obiectul atasamentului/figura de
ataament, aceast este cutat n momentele de refugiu); ofera confort si
securitate/siguran; produc anxietate la separare (atunci cand legatura de
ataament este amenintata si cand nu se poate obtine proximitatea cu obiectul
ataamentului). Bowlby era de pa rere ca aceste comportamente fundamentale devin
cel mai evidente i n viata adulta atunci ca nd o persoana observa confortul si
siguranta pe care sotii le obtin unul de la celalalt, mai ales i n timpul perioadelor de
stres.
Bowlby a propus ideea ca ne nastem echipati pentru a forma si i ntretine atasamente
pe parcursul i ntregii vieti, mecanismul atasamentului fiind legat atat de supravietuire
ca individ, cat si de evolutia speciei si are propria functie adaptativa pentru fiinta, si
anume cea de protectie. Acest echipament asigura ceea ce Bowlby (1959) a numit
homeostaza ambientala adica relatia unei persoane cu figura atasamentului sau,
proximitatea cu aceasta si accesibilitatea la ea asigura individului bunastare
fiziologica si emotional. In fapt, aceast nevoie de a fi langa cineva special este atat
de importanta in cat mecanismul responsabil cu crearea i reglarea relaiilor afective
este un mecanism neuropsihologic complex, ce funcioneaz ca un sistem, i care
const i n emotii si comportamente care ne certifica ca suntem i n siguranta si
protejati atunci cnd suntem aproape de cei iubiti (Levine, Heller, 2010). Mecanismul
explica de ce un copil separat de mama lui devine agitat, pla nge incontrolabil pa na i n
momentul i n care restabileste legatura cu ea. In baza teoriei atasamentului se poate
astfel afirma ca tendinta de a crea legaturi emotionale intime cu anumiti indivizi este
un element fundamental al naturii umane, deja prezent in forma germinala la nou-
nascut si care continua sa existe la varsta adulta i pana la sfarsitul vietii (J. Cassidy

4
et.al, 2014). Teoria ataamentului se refer n fond la nevoia nnscut de
ataament, de cutare a proximitii figurii de ataament, iar definiia ataamentului,
se regsete n interaciunea printe-copil. Cei doi protagoniti formeaz o legtur,
numit legtura de ataament. Calitatea acestei legturi este dat de modalitile ei
de formare i are tendina de a se permanentiza, are rol n protecie i siguran,
funcionnd ca un sistem de ataament. Conform teoriei ataamentului, i
cercetrilor inteprinse nc de la debutul acesteia, eecul copilului de a-i forma o
legtura sigur cu una sau mai multe persoane n primii ani de via este corelat cu
inabilitatea de a dezvolta relaii personale apropiate, intime la maturitate.
Mecanismul ataamentului modeleaz de asemenea i orienteaz comportamentul
individului n situaii de pericol (sau percepute ca periculoase) din copilrie i pn n
viaa adult, i dincolo de importana evolutiv a relaiei de ataament de a asigura
protecie fizic i confort fizic i psihic nou-nscutului, rolul ataamentului este mult
mai complex, fiind esenial n conturarea personalitii individului, n modul su de a
dezvolta i ntreine relaii de-a lunul existenei sale, n modul n care rspunde la
stress, influennd inclusiv dezvoltarea unor importante structuri cerebrale.
Mecanismul ataamentului este cel care asigur ca procesele cerebrale care
deservesc cogniia social s fie organizate n mod corespunztor i pregtite s
echipeze individul pentru o existen cooperant i colaborativ cu semenii si
(P.Fonagy, M. Target, 2006). n acest sens, cercetarea a trasat trei direcii clare, care
spun cert c (Schore, 2002; Cassidy 2013, Siegel, 2014):
1. Relatiile noastre si legaturile afective, pe care le dezvoltam i nca din primele
zile de existenta, modeleaza dezvoltarea creierului si functionarea sa
integrata. Totodata, i nca din primele luni de viata, individul i si formeaza un
tipar/mod de raportare la relatiile afective, tipar ce are tendinta sa se
stabilizeze i n timp si sa se transpuna i n viata adulta.
2. Experientele de atasament primare formeaza circuite neuronale, care se
stabilizeaza pana la varsta de 12-18 luni, i nainte de formarea si functionarea
deplina a structurilor cerebrale ce permit realizarea memoriei explicite, prin
care individul traieste posibilitatea aducerii aminte (memoria constienta - ce
implica senzatia launtrica a aducerii aminte). In consecinta tiparele primare
de atasament, dezvoltate i n prima etapa a vietii individului, se vor i nregistra
i n ceea ce cercetatorii din domeniul atasamentului au conceptualizat ca a fi
memoria implicita (memoria incontient, nu implic senzaia aducerii
aminte).
3. Experientele noastre primare de atasament formeaza pattern-urile
inconstiente prin care individul se raporteaza la relatii in ntreaga sa
existenta, ce ajung depozitate i n memoria implicita, si care continua sa ne
influenteze de-a lungul i ntregii existente modul in care percepem legaturile
afective, si modul i n care creierul raspunde experienelor afective. Desigur
experienta poate remodela i n timpul vietii individului tiparul sau de
atasament, i nsa studiile au aratat ca aceast schimbare presupune la
individul adult mult efort sustinut constient, si asta pentru ca tiparelele de
atasament din copila rie, se stabilizeaza i n general devreme i n viata, si se
transpun i n viata adulta .

5
1.2- Dezvoltarea ataamentului la copil
Debutul si evolutia vietii psihologice sunt puternic influentate de legatura
(atasamentul) pe care copilul sugar o stabileste cu mama, mai corect spus cu figura
materna, aceasta fiind de regula persoana care i ngrijeste copilul. Cand vin pe lume,
supravietuirea bebelusilor depinde total de pa rintii lor. De cele mai multe ori, mama
este cea care asigura initial hrana si confortul noului nascut si cea fata de care acesta
dezvolta un atasament primar. Bebelusul si mama experimenteaza astfel o lega tura
intim care da copilului un sentiment de securitate. Senzatia de bunastare ce provine
din experienta previzibila si repetata a i ngrijirii creeaza ceea ce John Bowlby a numit
o baza sigura. Trirea (experimentarea) repetat a sentimentului siguranei, duce
la formarea unui bagaj de emoii, sentimente, cogniii, care mpreun formeaz
modele interne de lucru, o structura mentala bazata pe experienta anterioara a
copilului cu figura de atasament. Aceste reprezentri mentale ale relaiei de
ataament sunt constructe cognitive i afective, sunt modele despre lume i sine pe
care copilul le construiete prin continue i repetate intercorelri cu cel care l
ngrijete, modelul intern servind ca sistem de apreciere i ghid comportamental. O
reprezentare mental a ataamentului include postulate despre rolul ambilor
protagoniti ai relaiei, fiind practic modelul relaiei n ansamblu, i chiar i atunci
cnd modelele devin distincte, ele reprezint pri ale aceleai relaii i nu pot fii
nelese dect una prin cealalt (Bretherton, 1985). Modelele sunt constructe relativ
stabile care opereaz incontient, au procesare implicit, i ghideaz
comportamentul individuluiiniial, n relaia cu prinii/figurele parentale,
influennd ulterior expectaiile, strategiile i comportamentul n relaiile viitoare
Privind din acest unghi putem nelege sensul lor de prototipuri iar de exemplu
un model intern al sigurantei va permite copilului sa se dezvolte optim si sa
exploreze ncreztor lumea din jurul lui ( J. Cassidy, et. al, 2014; Bowlby 1959, 1982).
Includerea conceptului de modele interne de lucru n cmpul de studiu al
ataamentului a permis cercettorilor nelegerea sistemului comportamental al
ataamentului i schimbrile n dezvoltarea relaiei de ataament, dar i a continuei
sale influene asupra dezvoltrii individului i modul su de a se raporta la relaii
afective, din copilrie pn la finalul vieii. Astfel, azi, o ipoteza central n
dezvoltarea ataamentului este ca relaia copil-figur de ataament este prototipul
relaiei viitoare de dragoste, ipoteza postulat din timpul lui (i de) Freud i oarecum
confirmat de Bowlby. Spre deosebire de scrierile freudiene, teoria ataamentului nu
susine ns c ar exista o perioad critic n copilrie care ar influena tot cursul
vieii, ci mai degrab c relaia printe-copil ar trebui s prezinte siguran,
continuitate, coeren, consecven, sinceritate, afeciune pentru ca dezvoltarea
ulterioar a copilului s fie armonioas. Avansul adus n cercetarea neurobiologiei
interpersonale de evoluia tehnologiei, permite specialitilor s afirme c nu doar
prima copilrie este vital pentru dezvoltarea personalitii, ci ntreg bagajul de
experiene afective din primii 12 ani de via au rol major n devoltarea cerebral, i
un impact puternic asupra persoanei care devenim. n acest sens se argumenteaz
c relaiile din interiorul familiei, prieteniile, experientele de la scoala, activitati le la
care participam, etc. influenteaza dezvoltarea cerebrala n anii dinaintea
adolescentei, nsa si dupa acesti primi ani, relatiile continua sa joace un rol crucial i n
cresterea si dezvoltarea noastra (Siegel 2014):

6
Raportarea la cei care au grija de noi inca de la nastere formeaza modul in care
mintea ajunge sa exprime repere de baza pentru relatiile noastre. Experientele din
prima copila rie timpurie sunt principalele responsabile de parcursul dezvolta rii
creierului nostru- si sunt deci, calea prin care inva ta m sa ne linistim emotiile, sa ne
intelegem pe noi insine si sa relationa m cu ceilalti si cu lumea exterioara . Relatiile pe
care le avem cu pa rintii si cu alti oameni care au grija de noi atunci ca nd suntem
foarte tineri determina in modul cel mai direct persoana in care ne vom transforma-
(Siegel, 2014, pag 147).

Bowlby (1982) descrie cinci faze n dezvoltarea ataamentului la copil n ontogenez:

1- Prima faz privete copilul n primele luni de la natere, cnd acesta se orienteaz
i emite semnale fr s fac discriminri ntre persoane (exceptnd situaiile
neobinuite de laborator) (Bowlby, 1982).
2- A doua faz se desfoar ntre 5 i 7 luni, cnd copilul ncepe s se orienteze i s
emit semnale spre una sau mai multe persoane distincte (mamei, sau persoanei
care l ngrijete). Aceast etap este vzut ca fundament pentru formarea i
consolidarea legturii de ataament.
3-A treia faz a ataamentului debuteaz de la opt luni i se desfoar pn la cca. 3
ani. n aceast perioad copilul prefer proximitatea acelei persoane care-l ngrijete
(figura de ataament primar) i i exprim acest lucru prin ndreptarea i emiterea
de semnale ctre aceasta. Tot n aceast faz, n perioada de 7-8 luni ncepe s se
contureze dezvoltarea relaiei de ataament, caracteristic acesteia este i teama sau
chiar frica copilului de persoanele nefamiliare, strine.
4- A patra faz este caracterizat de formarea unui parteneriat ntre mama-copil /
ngrijitor-copil. n aceast faz se modific anumite caracteristici ale relaiei de
ataament mama- copil, acesta din urm ncepnd s se acomodeze la nevoile
mamei. De exemplu copilul ncepe s atepte cuminte pn la ntoarcerea mamei.
Bowlby (1982) a observat c acest lucru e caracteristic copiilor de 3 ani, dei i copii
de 2 ani se pot acomoda parial la nevoile mamei.
5- Cea de-a cincea faz se caracterizeaz de diminuarea ataamentului msurat prin
meninerea de ctre copil a proximitii. Aceasta etap o ntlnim la colarii mici i
mari i se definete printr-o relaie de ataament ce se bazeaz mai mult pe
proximitatea psihologic de figura de ataament primar, adic pe afeciune,
ncredere i aprobare. n aceast faz copilul are deja modele de lucru interne
pentru ataament.

Un rol important n dezvoltarea ataamentului, n special n primele trei faze, l are

procesul cunoscut sub denumirea de imprinting. Imprintarea/imprimarea/ntiprirea
este un proces de implantare (programare, condiionare, nvare rapid) i un
termen folosit n psihologie i etologie pentru a descrie orice fel de faz de
receptivitate la nvare (nvare care apare la o anumit vrst sau ntr-o anumit
etap de via ), care este rapid i aparent independent de consecinele
comportamentului nvat.
Spalding (18411877) este primul cercettor recunoscut c a studiat fenomenul
cunoscut drept imprinting (Gray, P. H. Spalding and his influence on research in
developmental behavior. Journal of the History of the Behavioral Sciences, 3, 168-

7
179.1967), ns cel care l-a studiat n profunzime i l-a popularizat a fost etologul
austriac Konrad Lorenz (1903-1989). Acesta a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie
i Medicin n anul 1973 mpreun cu colegii si, Nikolaas Tinbergen i Karl von
Frisch, pentru "descoperiri n ceea ce privete crearea i stabilirea de modele de
comportamente individuale i de grup la animale"("for discoveries in individual and
social behavior patterns"), adic pentru descoperirea modalitii de implantare sau
de ntiprire, numit imprinting. Practic, Konrad Lorenz, prin intermediul unui
experiment simplu realizat pe un domeniu de lng Viena, a dovedit cum puii de
gsc abia eclozai urmeaz prima reprezentare pe care o vd n momentul n care
ies din goace, iar aceast reprezentare poate foarte bine s nu fie mama lor. n
cadrul experimentului, puii de gsc ce i-au vzut mama imediat dup eclozare au
urmat-o pe aceasta, n timp ce puii de gsc eclozai n incubator, care au beneficiat
de un prim contact cu cizmele autorului experimentului au preferat s l urmeze pe
acesta (Lorenz, 1935). n 1958 Eckhard Hess a susinut de asemenea c atunci cnd
puii de ra eclozeaz, primul obiect mictor pe care l vd e de regul mama lor, pe
care o urmeaz, dar dac se ntmpl ca primul obiect mictor pe care l vd s fie
altul dect mama, l vor urma pe acela. Puii de ra din exemplul de mai sus
acioneaz n baza unui proces nnscut, de imprinting (ntiprire), ce are loc imediat
dup natere atunci cnd un animal manifest un comportament nnscut de
cutare a unei clase particulare de stimuli. Odat gsit un astfel de stimul sau un
obiect asemntor clasei de stimuli, animalul rspunde cu un comportament de
ataament. Fenomenul de ntiprire/ntiprire filial a fost intens studiat de cre
biologi i evideniat cu precdere la psrile nidifuge, reprezentnd un mecanism
esenial pentru supravieuire. Fenomenul de imprining este prezent i la fiina
uman, practic puiul de om deruleaz imediat dup natere, asemeni oricrui alt
mamifer, un proces de (re)cunoatere a mamei prin intermediul analizatorilor oral,
tactil i olfactiv, iar imprintingul (ntiprirea) vizeaz sfrcul mamei, drept stimul
specific pe care nou nscutul uman l caut imediat dup natere. Comportamentul
pe care un nou nscut, pus pe abdomenul mamei, l are imediat dup natere susine
aceast teorie (nou-nscutul caut snul mamei, se ndreapt spre el) (Prior, V.,
Glaser, D, 2006).

1.3-Tiparelele de ataament
Observm c de-o importan desvrit n sntatea mental a copilului este
relaia acestuia din prima clip de via cu mama sa/figura de ataament, o relaie
care trebuie s fie cald, intim, coerent, sincer i continu. Afirmaia aceasta a
fost ntrit de cercetrile psihologului Mary Ainsworth care a efectuat observaii
extinse (studii inclusiv longitudinale i n Baltimore, Uguanda) asupra relatiei mama-
copil si asupra efectelor separarii timpurii a acestei diade. Rezultatele (Ainsworth,
1967) au evidentiat ca experientele din prima copila rie cu mama, sau persoana pe
care copilul o cunoaste ca figura materna, duc i n timp, pe masura dezvoltrii
psihofiziologice, la formarea unui i ntreg bagaj de reprezentari, emotii, amintiri,
comportamente, credinte, asteptri privind propria persoana, pe ceilalti si relatiile
dezvoltate cu ei. Pentru a evalua ataamentul la copii mici cu vrste cuprinse ntre
12-18 luni, Ainsworth a creat un procedeu de laborator numit situaia strin,
procedeu care implic mai multe episoade:

8
1-mama i copilul ntr n camera experimental; mama las copilul pe podea,
nconjurat de jucrii i se aeaz n partea opus a camerei.
2- o femeie strin intr n camer, se aeaz tcut un minut, apoi vorbete cu
mama un minut, dup care ncearc s se angajeze cu copilul ntr-un joc cu una
dintre jucrii.
3- mama prsete camera pe neobservate; dac copilul nu este suprat, strina se
rentoarce la locul ei i rmne tcut. Dac copilul este suprat, femeia ncearc s-l
liniteasc.
4-mama se rentoarce i se angajeaz n joc alturi de copil, n timp ce femeia strin
iese neobservat.
5-mama prsete din nou camera lsnd copilul singur.
6-strina se rentoarce, dac copilul este suprat, ncearc s-l liniteasc.
7-mama se rentoarce i strina iese.
Fiecare episod e programat s dureze 3 minute, dar poate s fie scurtat atunci cnd
copilul are reacii prea intense sau poate fi prelungit dac copilul are nevoie de mai
mult timp pentru a se implica n joc. Copilul este observat printr-un perete de sticl
cu vedere unidirecional, de-a lungul ntregii secvene, observaiile fiind
nregistrate. Se urmresc nivelul de activare al copilului i implicarea lui n joc,
plnsul i alte semne de disconfort, apropierea de mama sau ncercarea de a atrage
atenia acesteia, apropierea fa de strin sau dorina de a interaciona cu aceasta.
etc. ntr-o relaie de ataament sigur copilul o va folosi pe mam ca baz de
explorare i va fi stresat n absena ei. Atunci cand un copil se simte
amenintat/confuz/pierdut el se in dreapt catre persoana care il in grijeste pentru
protectie si confort, iar Aisworth a observat astfel cum bebeluii i folosesc figura de
ataament (de obicei mama) ca baz de siguran pentru explorare. In strategia de
evitare copilul tinde sa i si inhibe comportamentul de cautare a atasamentului, si i n
strategia de nesiguranta copilul se agata de mama sa si evita explorarea. Pe baza
rezultatelor la cercetrile inteprinse, Ainsworth i colaboratorii si au descris iniial
trei tipuri dinstincte de ataament, acestea sunt identificate cu certitudine, i mpreuna
cu conditiile familiale care le promoveaz, ulterior adugnd un al patrulea
(Ainsworth, 1971).
Primul este cel sigur i n care copilul este convins, crede, stie ca figurile de atasament
sunt disponibile si i l vor ajuta daca are nevoie de sprijin si mangaiere. Avand
certitudinea sigurantei copilul va explora lumea curajos. Pentru dezvoltarea acestui
stil de atasament este necesara o prezenta materna atenta la semnalele copilului,
interpretand corect nevoile lui si raspunza nd cu dragoste. n evaluarea
ataamentului dup separare, indiferent dac este suprat sau nu la plecarea
mamei, copilul cu ataament bazat pe securitate ncearc s interacioneze cu mama
cnd aceasta se ntoarce, restabileste relatia de confort, iar apoi se in toarce la
explorarea unei camere pline de jucarii. Un copil cu atasament sigur se simte va zut,
in siguranta, alinat si securizat alaturi de figura sa de atasament (Siegel, 2014)
Cercetrile de azi asupra ataamentului att la copil ct i la adult argumenteaz
puternic c modelele securizante de ataament ne sprijina viata prin flexibilitate,
i ntelegere de sine si usurinta in crearea conexiunilor cu ceilalti. Ataamentul
securizant permite individului sa -si echilibereze emotiile, sa i nteleaga ce simte, si sa
interactioneze cu semenii sai i n moduri care ofera satisfactii de ambele parti (Levine,
Heller, 2010).

9
S-a demonstrat stiintific ca atasamentul securizant este asociat cu functii
prefrontale integrative care se ocupa de reglarea functiilor corpului, acordare la
ceilalti si la propria persoana , echilibrarea emotiilor, flexibilitatea mentala , potolirea
fricilor, introspectia, empatia fata de ceilalti si detinerea unei baze morale puternice.
Pentru a rezuma aceasta teorie, atunci ca nd beneficiem de atasamente securizante,
experientele noastre relationale sprijina dezvoltarea sta rii de integrare cerebrala si a
flexibilita ti i mintii. Atasamentul securizant acorda flexibilitate deoarece face posibila
stimularea cresterii de conexiuni integrative in cortexul prefrontal. Amintim ca
regiunea prefrontala leaga cortexul, zona limbica , trunchiul cerebral (formatiuni
cerebrale implicate i n mecanismul neurobiologic al atasamentului- explicate n
lucrare, n.a), corpul si chiar lumea sociala intr-un intreg coordonat si echilibrat.
Aceasta este puterea relatiilor de atasament de a crea in vietile noastre functii
adaptative si sa na toase- (Siegel, 2014, pag 155, 156)
In ecuatia ce duce la consolidarea acestui model de atasament este extrem de
important prezenta unui parinte consecvent i n a vedea copilul cu nevoile sale reale,
o figur de ataament primar capabil sa ofere siguranta si alinare, lsand i n acelasi
timp si spatiu copilului (Siegel, 2014; Schore, 1994; Bowlby 1982)

Un al doilea tipar este cel al atasamentului bazat pe insecuritate ambivalent i n

care copilul este nesigur, nu stie daca pa rintele este disponibil, daca raspunde sau
daca i l ajuta atunci cand are nevoie. Din cauza acestei nesigurante, copilul manifesta
i n permanenta predispozitia de a trai anxietatea separarii, tinde sa se agate de figura
materna pentru a prinde curaj sa exploreze lumea, dar n acelai timp o i respinge
atunci cnd primete atenia ei. Acest tipar de atasament, i n care conflictul este
evident, este promovat de un parinte care i n primii ani de viata ai copilului este
disponibil si gata sa-i ofere ajutorul doar i n anumite situatii, din cand in ca nd. n
timpul cercetrilor, dup o perioad de separare de figura matern, copilul
ambivalent manifest rezisten fa de aceasta n cursul episoadelor de rentlnire.
Simultan, copilul ambivalent caut i rezist contactului fizic. Unii acioneaz pasiv,
alii plng dup mam, dar manifest rezisten cnd ea se apropie (Ainsworth,
1971). De exemplu plng pentru a fi luai n brae, dar imediat dup ce sunt luai ip
pentru a fi lsai jos. Acest model de atasament apare adesea la copiii ce sunt expusi
la un comportament inconsecvent sau intruziv din partea unui parinte, sau a ambilor
parinti. Copilul chiar dac stie ca este vazut, sau chiar daca este alinat, relatia cu
parintele sau nu se construieste pe un mod care sa inspire in credere (Siegel, 2014).

Al treilea tipar este atasamentul evitant bazat pe insecuritate- i n care copilul nu are
deloc certitudinea ca i se va raspunde i n mod pozitiv la solicita rile lui de atentie si
grija ci, din contra, se asteapta sa fie respins, sa nu primeasca atentie si i ngrijire, sa
nu i i fie satisfacute nevoile de apropiere. Acest tipar de atasament apare ca efect al
respingerilor permanente ale figurii materne, atunci cand copilul se apropie de ea
pentru a cauta mangaiere sau protectie. Dup separare, copilul nesigur- evitant evit
n mod evident interaciunea cu mama n decursul episoadelor de rentlnire cu ea.
Astfel de copii dau mamei puin atenie cnd aceasta se afl n camer, i deseori
nu par deranjai atunci cnd ea pleac. Dac totui manifest disconfort, sunt la fel
de uor de linitit de ctre femeia strin ca i de ctre mam (Ainsworth, 1971).

10
Concluzia la care s-a ajuns este ca, i n urma experientelor copilului de a nu fi fost
vazut sau alinat pe parcursul primului an de viata alaturi de parinte/figura de
ataament primar, i n el se activeaza un model de evitare ca raspuns la relatiile ce
implica legaturi afective (Siegel, 2014). Este un raspuns adaptativ de evitare care
asigur supravietuirea copilului, iar i n ecuatia care sustine dezvoltarea acestui tipar
se gaseste i n general unul sau ambii parinti care au dezvoltat la randul lor o relatie
de evitare cu copilul.
Modelul acesta iti spune: nu am nevoie de aceast persoana (parintele/figura de
atasament) pentru ca am aflat ca nu-mi ofera nimic atunci ca nd am nevoie de o
lega tura sau confort individul invata practic, sa -si minimizeze nevoile de atasament.
Adoptarea modelului evitant in relatiile apropiate te face sa te simti deconectat de
ceilalti si de emotiile si nevoile tale. Acesta este sinele deconectat al atasamentului
evitant- (Siegel, 2014, pag. 160)

n timpul cercetarilor inteprinse, Ainsworth a observat aparitia unor situatii i n care

copiii au manifestat o varianta dezorganizata a unuia dintre tipurile principale
identificate, de regula cel nesigur ambivalent i cel nesigur evitant. Astfel a fost
introdus un al patrulea tip de atas ament, tiparul dezorganizat. Dezvoltarea acestui
model deviant, dezorganizat a fost observata i n cazul copiilor abuzati fizic, cu traume
produse de neglijenta severa a parintilor, sau ai caror parinti sufereau de patologii
psihice (Ainsworth, 1971). Abuzul fractureaza relatia dintre copil si parinte, produce
o situatie imposibila pentru mintea copilului, prin fragmentarea sentimentului de
sine (Siegel, 2014). Dup separare, copiii dezorganizai manifest adeseori
comportamente contradictorii, haotice, derutante (Main&Hesse, 1990). De exemplu,
se apropie de mam cu ocazia rentlnirii, dar au grij s nu o priveasc i s-o evite,
iar cnd sunt lsai jos din brae ncep s plng. Unii par a fi dezorientai, aparent
nu au emoii, iar alii par deprimai (Ainsworth, 1971). Atasamentul dezorganizat
este prezent si i n familiile unde, desi nu exist abuzuri fizice, copilul are parte de
experiente repetate i n care comportamentul parintelui este i nspa imantator sau
derutant pentru el.. Parintii care manifesta i n repetate randuri accese de furie de
exemplu fata de copiii lor (sau i n fata acestora) pot produce o stare de alarm i n
copil, care duce la dezvoltarea unui atasament dezorganizat (Siegel, 2014). Main si
Hesse (1990) au aratat ca acest stil de atasament este favorizat de mame care sunt
nca preocupate sa planga o figura parinteasca pierduta i n timpul copilariei lor, sau
care au suferit ele i nsele abuzuri fizice sau sexuale i n copilarie.
Comportamentul nspimnttor, temtor i derutant al printelui creeaz o stare de
panic, numit frica fr soluie care este sursa empiric a acestui rspuns de
ataament destructurat, att de neobinuit i ngrijortor ( Siegel, 2014).
Main i colegii si au reuit s ntreasc argumentele ce susin o transmitere
transgeneraional a pattern-urilor de ataament, artnd c starea mental a
prinilor legat de ataament poate prezice pattern-ul ataamentului ce-l dezvolt
proprii lor copii (Main, Hesse, 1990; Madigan, 2006).
Problema cu a fi speriat de o figura de atasament este c activeaza doua circuite
diferite in creier, care pur si simplu nu functioneaza impreuna , i pun copilul ntr-un
paradox biologic. Unul este stra vechiul trunchi cerebral care mediaza reactiile de
supravietuire. Copilul trebuie sa fug de sursa fricii!. Insa cel de al doilea circuit este
sistemul de atasament localizat i in zona limbica , si care atunci ca nd copilul este

11
speriat, l stimuleaz sa caute prezenta figurii de atasament pentru a fi protejat si
alinat. Problema este ca nu te poti apropia si fugi, in acelasi timp, de aceeasi
persoana . Prin urmare, atunci ca nd o figura de atasament este sursa fricii, devenim
fragmentati- (Siegel, 2014, pag. 162)

Pe durata ntregii viei atasamentul dezorganizat face individul vulnerabil n multe

moduri. De exemplu s-ar putea s creeze dificultati i n capacitatea de echilibrare a
emoiilor, n dezvoltarea de relaii pozitive, i chiar n capacitatea de a gndi clar n
condiii de stress. Mai mult, atasamentul dezorganizat creste riscul de a dezvolta o
fragmentare i n continuitatea constiintei, stare numita ca disociere si care
presupune separarea emotiilor de amintiri, sau a gandurilor de actiuni fapt ce
pune mult la ncercare starea de bine (Siegel, 2014).

Sintetiznd ideile prezentate pana i n acest punct, putem sa afirmam ca atasamentul

vorbeste i n fond despre un mecanism ce functioneaza ca un sistem, care s-a
dezvoltat evolutiv i n scopul de a mentine individul i n siguranta in ca din primele zile
de existenta. Sistemul permite copilului:
a) sa caute proximitatea parintelui (cutarea siguranei/ nevoia de apropiere,
siguran, confort)
b) sa mearga la pa rinte i n momentele de suferinta pentru alinare, ca sursa de refugiu
sigur (obinerea siguranei, ndeplinirea nevoii, trirea sentimentului de siguran,
confort)
c) sa internalizeze relatia cu parintele ca un model launtric al unei baze sigure
(introiectarea siguranei- lumea intern fiind sigur, lumea extern ncepe s devin
de asemenea sigur)

Sentimentul de securitate se cladeste pe baza experientelor repetate de conectare

conjugata cu figura care constituie obiectul atasamentului. Impactul acestor
experiente este acela de a oferi copiilor o perceptie launtrica a bunastarii care le
permite sa iasa in lume pentru a explora si a face noi conexiuni cu altii.
n ncercarea de a nelege ct mai bine diferenele dintre tipurile de ataament la
copii, cercettorii i-au axat atenia i pe comportamentul persoanei care ngrijete
copilul, de obicei mama, i capacitatea acesteia de a oferi copilului o baz de
securitate, capacitatea de a-i modela rspunsurile n funcie de nevoile copilului, n
special n primul an de via (Stewart, 1973; Atkinson, 2002). Pentru Bowlby (1982,
1988) conceptul de baz de siguran a reprezentat inima teoriei ataamentului, i
a postulat c atunci cnd figurile ataamentului primar reuesc s ofere aceast baz
de siguran, copiii sunt ncreztori n disponibilitatea prinilor i n capacitatea
acestora de a le nelege nevoile i a le rspunde pe msur, ceea ce-i face s
exploreze netemtori lumea. Dup cum l-a creionat nsi Bowlby (1982, 1988),
conceptul bazei de securitate implic dou componente: o baz de securitate din
care copilul merge s exploreze lumea; i un rai al siguranei n care copilul tie c
se poate ntoarce n momentele de distress. Aceste dou componente duc n timp la
formarea unui script cognitiv-afectiv al siguranei.
Avem nevoie nc de la natere i pe tot parcursul vieii sa fim va zuti, sustinuti si
alinati pentru a ne simti in siguranta. Sa fim va zuti inseamna ca viata noastra
mentala interioara este perceputa dincolo de comportamentul exterior. Persoana in

12
grija ca ruia ne afla m ne aude pla nsul, isi da seama care ne este nevoia si apoi ne
implineste acea nevoie. A fi in siguranta inseamna ca suntem protejati de pericole si
nu speriati de persoana care are grija de noi. A fi alinat, inseamna ca , atunci ca nd
suferim, ra spunsul ingrijitorului ne face sa ne simtim mai bine. Ca nd avem nevoie de
ma nga iere suntem imbrati sati. Iar toate acestea- a fi va zut, a fi in siguranta, sustinut
si a fi alinat de fiecare data ca nd e nevoie- ne ofera un sentiment complet de
securitate cu pa rintele. Pa rintele trebuie sa vada si sa inteleaga viata interioara a
copilului, cognitia, emotiile, ferestrele de perceptie, nu doar comportamentul.
Siguranta este obligatia primara a fieca rui pa rinte- (Siegel, 2014, pag.153)

Modalitatea in care reusim sa ne adapta m la atasamentele primare din familiile

noastre de origine ne organizeaza mintea, fa ca ndu-ne sa aborda m relatiile sociale
intr-o maniera specifica , maniera ce este aplicata ulterior in afara familiei. Folosirea
vechilor adapta ri in situatii noi, cu profesorii, prietenii, apoi in relatiile cu partenerii
de viata recreeaza experiente care inta resc vechile noastre modele de adaptare.
Ajungem in situatia de a crede cu ta rie ca , de exemplu, lumea este un loc sterp din
punct de vedere emotional (evitare) sau unul pe care nu te poti baza din acest punct
de vedere, unul care debordeaza de incertitudine (ambivalenta)- (Siegel, Hartzell,
2013, pag. 142, 143)

1.4-Memoria implicit. Memoria explicit. Neuronii oglind. Asimetria celor dou

emisfere cerebrale
Mutndu-ne atenia asupra memoriei, avem i aici la dispoziie raspunsuri incitante
asupra modului n care experienele cele mai timpurii de ataament structureaz nu
doar rspunsul individului la pericol, ci ntreaga sa personalitatea, prin influena
implicit ce o au n dezvoltarea structurilor cerebrale. Schore (1994, 2002) afirm
fr echivoc c dezvoltarea neurolopsihologic sntoas n copilria timpurie se
sprijin pe responsivitatea armonizat a figurilor de ataament, copilul nefiind doar
afectat de aceste interaciuni, ci dezvoltarea n sine este un fenomen ce impune
nevoia interaciunilor de tip creier la creier (brain to brain), iar o dezvoltare
echilibrat are la baz o relaie pozitiv i coerent de ataament primar, o relaie
pozitiv ntre copil i mama sa (figura primar de ataament) (Schore, 1994). Este un
fapt cunoscut ca la i nceputul vietii, creierul copilului format din miliarde de neuroni
(ce reprezint baza structural a creierului) este organul cel mai puin difereniat, n
comparaie cu restul organelor corpului uman, iar dezvoltarea sa depinde n mare
parte de felul n care maturizarea programat genetic a sistemului nervos central
este modelat de experiena interpersonal, deci n acest context de experiena nou
nscutului cu obiectul su primar de ataament (mama/figura matern-persoana
care ngrijete copilul). Datorit neuronilor (ce reamintim c reprezint baza
structurala a creierului), creierul copilului este capabil sa raspunda experientei prin
modificarea conexiunilor dintre celulele nervoase. Siegel (Siegel, 2014; Schore 2002)
arat c ceea ce se nregistreaz la nivel mental ca experien corespunde la nivel
neuronal cu modele de activare a celulelor cerebrale, iar aceste modele de
declanare neuronale stabilesc conexiuni sinaptice n creier care determin natura
structurii i natura funcionrii sale. Citndu-l pe psihologul Donald Hebb, Siegel scrie
c neuronii care se declaneaz mpreun sunt conectai (Siegel, 2014, p.26), astfel

13
cnd stimuli primii de bebelu (ca de exemplu atingerea/mngierea mamei, vocea
ei linititoare, privirea ei calm, etc) declaneaz activitate n creier, acei neuroni
care se declaneaz sincronizat se conecteaz i stabilesc o reea neuronal, care
asociaz oricare sau toi aceti stimuli maternali cu un sentiment de siguran. n
acest mod experiena, n special experiena repetat, formeaz i consolideaz
circuitele creierului (Schore, 2002; Siegel, 2014).
Aceste conexiuni sunt o modalitate eficienta in care creierul reuseste sa isi
aminteasca experienta. Structura creierului ii formeaza functia. In schimb functia
creierului creeaz mintea. Desi informatiile genetice determina si ele aspecte
fundamentale ale anatomiei creierului, experientele cee mai timpurii sunt cele care
creeaza conexiunile unice fieca rui individ si dau forma structurii de baza a creierului
sa u. Astfel, experientele dau in mod direct forma structurii creierului si creeaza
mintea care defineste cine suntem- (Siegel, Hartzell, 2013, pag 52)
Memoria este modul i n care creierul raspunde experientei creand noi conexiuni
neuronale, sau mai corect spus memoria este maniera i n care experienta da forma
conexiunilor neuronale, astfel ca tiparele de transmitere a impulsurilor din creier
sunt modificate i ntr-un fel sau altul. Memorarea este un proces esential pentru
sistemul nervos, i care presupune persistenta i ntr-un anumit interval de timp a unor
urme lasate de evenimente/experienta. Dupa durata urmelor respective in SN,
exista trei tipuri de memorie (Blceanu-Stolnici, et.al, 2006):
-memoria imediata- cu o persistenta a urmelor de cateva secunde.
-memoria de scurta durata- persistenta fiind de ordinul minutelor.
-memoria de lunga durata- cu o persistenta de ordinul deceniilor.
Din perspectiva studiului in campul atasamentului memoria este privita mai mult
prin prisma celor doua modalitati majore i n care sunt facute conexiunile neuronale
ce asigura formarea urmelor, modalitati ce sunt prezentate de Siegel ca fiind cele
doua forme ale memoriei: implicita si explicit.
Memoria implicita -are ca rezultat crearea de circuite cerebrale speciale, care sunt
responsabile pentru generarea emotiilor, raspunsurilor comportamentale,
perceptiilor si, probabil, de codificarea senzatiilor corporale. Memoria implicita este
o forma timpurie de memorie nonverbala care este prezenta i nca de la nastere
(posibil chiar de dinainte de nastere- i n viata intrauterina) si continua pe in treaga
durata a vietii. Un alt aspect important legat de memoria implicita sunt asa numitele
modele mentale- ce definesc maniera i n care creierul creeaza rezumate ale
experientei. Aceste modele slujesc ca instrument de filtrare a informatiilor, ca niste
lentile prin care se anticipeaza viitorul, si se decide actiunea. Cu ajutorul lor, mintile
noastre creeaza generalizari ale experientelor repetate (Siegel, 2014):
De exemplu daca un copil se simte reconfortat cand mama lui ra spunde la
semnalele sale de suferinta, el va generaliza experienta, astfel inca t prezenta mamei
lui ii va da senzatia de confort si siguranta. La orice suferinta viitoare, modelul sa u
mental al relatiei cu mama se va activa, fa ca ndu-l sa o caute pentru a-si rega si
linistea. Asadar relatiile noastre de atasament ne afecteaza modul in care ii vedem
pe ceilalti si in care ne vedem pe noi insine. Prin experiente repetate cu obiectele
atasamentului nostru, mintea noastra creeaza modele pentru felul in care ii
percepem pe ceilalti si in care ne vedem pe noi insine. In exemplul de mai sus, copilul
o vede pe mama lui ca sursa de confort si siguranta, si implicit se percepe pe el insusi
ca pe cineva capabil sa -si influenteze mediul si sa -si satisfaca nevoile. Aceste modele

14
creeaza un filtru care structureaz modul in care ne canaliza m perceptiile si ne
construim ra spunsurile la lume. Cu ajutorul acestor modele ce actioneaza ca filtre ne
dezvolta m modalita ti specifice de a vedea si de a fi (Siegel, Hartzell, 2013, pag
117).
O caracteristica fascinanta a memoriei implicite este ca i n clipa i n care o astfel de
amintire este recuperat de exemplu n viaa adult, individul nu are senzatia ca isi
aminteste ceva, el nefiind constient ca aceasta experienta launtrica este provocata
de ceva din trecut. Astfel, emotii, senzatii corporale, comportamente, interpretari
date unor perceptii si predispozitii mentale ale modelelor mentale incontiente
formate n copilrie, pot influenta experienta din viaa adult
(perceptie/comportament), fara ca individul s realizeze c este structurat de trecut,
i asta pentru c creierul este capabil s nregistreze amintiri ocolind canalele
atentiei constiente. Acest lucru i nseamna ca i n memoria implicita se pot i nregistra
evenimente de care individul nu este constient (Siegel, 2014; Schore, 2002).

Memoria explicita - Dupa primul an de viata, dezvoltarea structurii cerebrale numite

hipocamp permite aparitia unui ansamblu de circuite care face posibila functionarea
celui de-al doilea tip de memorie, memoria explicita . Ea include doua componente:
memoria semantica sau factuala , care poate fi accesata i n jurul varstei de un an si
jumatate, si memoria autobiografica , ce in cepe a se dezvolta i n jurul varstei de doi
ani. Perioada anterioara momentului cand memoria autobiografica nu este
disponibila se numeste amnezie infantil, fiind vorba aici de un fenomen al
procesului de dezvoltare i ntalnit i n toate culturile umane; el nu este legat i n nici un
fel de vreo trauma, ci este un fenomen datorat faptului ca anumite structuri din
creier nu s-au dezvoltat i nca suficient (Siegel, 2014). Spre deosebire de memoria
implicit, i n clipa cand accesam memoria explicita, avem senzatia launtrica a aducerii
aminte. Participarea atentiei constiente este necesara procesului de i nregistrare in
cazul ambelor forme de memorie explicita. Particularitatea memoriei autobiografice
consta i n faptul ca presupune o perceptie asupra sinelui si a timpului. Siegel sustine
ca instalarea memoriei autobiografice presupune ca o parte a creierului sa fie
suficient de dezvoltata pentru aparitia unui asemenea tip de amintire, iar aceasta se
i ntampla mai mai exact i n jurul varstei de doi ani, fiind vorba de parte a creierului
numita cortexul prefrontal. Aceasta parte din anatomia cerebrala este extrem de
importanta i n desfasu rarea unei largi game de procese, inclusiv memoria
autobiografica , constiinta de sine, flexibilitatea i n raspuns, reglarea emotiilor,
capacitatea de introspectie, de a analiza mintea, conectarea cu ceilali, etc. Tocmai
acestea sunt procesele psihice care sunt modelate de atasament (Siegel, 2014).

Pn ns la formarea memoriei explicite, schia iniial a minii copilului este deja

format, i are la baz tiparelele de comunicare interpersonal ce se stocheaz n
memoria implicit. Aceste tipare de comunicare interpersonal (dintre copil i figura
de ataament) sunt practic internalizate de copil ca o colecie de tipare structurate,
cunoscute sub denumirea de sine. La nivelul reprezentrilor acionale implicite
de exemplu modelele interne de lucru ale ataamentului mediul reprezint
mesajul, iar structura dialogului copilului cu cei de care depinde supravieuirea sa,
devine structura iniial a lumii sale interne. La un nivel foarte simplist, toate
elementele din comunicarea non-verbal a copilului care produc un rspuns acordat

15
din partea printelui sunt reinute, n timp ce tot ceea ce produce un rspuns care
tinde spre respingere (sau care nu este recunoscut) este exclus. Aa cum au dezvluit
cercetrile lui Main (1990), regulile pe care copilul le desprinde din aceste schimburi
timpurii guverneaz nu doar comportamentul lui, ci i ceea ce se va lsa s simt, s
doreasc, s gndeasc i s-i aminteasc. Aceste reguli sunt encodate n modelul
intern de lucru al copilului, care conserv cunotinele istoriei lui de ataament i
care i modeleaz relaiile din prezent i din viitor att cu ceilali, ct i cu el nsui
(Main, 1990; Siegel, 2014).

Neuronii oglind- Sarcina esenial a primului de an via a oricrui individ este

crearea unei legturi afective de ataament sigure cu persoana care-l ngrijete, ns
pentru ca acest lucru s fie posibil am observat c aceast persoan/figura de
ataament trebuie s fie n rezonan cu copilul, trebuie s fie acordat psihologic i
biologic la nevoile copilului, la dinamica acestor nevoi impuse de fenomenul natural
al dezvoltrii. Siegel (2014) e de parere ca i nca de dinainte de a-si dezvolta constiinta
de sine, copilul mic i si regleaza emotiile cu ajutorul parintelui, mai exact se produce
o reglare de tip creier-la creier (brain to brain regulation), in care un rol important i l
joaca cortexul prefrontal (regiune cortical asupr cruia vom reveni n lucrare) al
parintelul. Copilul i mprumuta practic de la parinte functiile zonei corticale
prefrontale pentru a-si echilibra emotiile (i mprumuta modelele parentale de reglare
emotionala ), introiecteaza totodata si reflexia parintelui si astfel se identifica pe sine
(se dezvolta constiinta de sine: eu sunt eu, deci nu sunt tu) si i ncepe sa -si dezvolte
modelele sale interne prin care se identifica pe sine, dar si pe sine i n relatie cu
ceilalti, iar toate acestea ii sprijina dezvoltarea cortexului sau prefrontal, oferindu-i
astfel copilului accesul la o constiinta de sine tot mai bogata, la capacitatea de a se
i ntelege pe sine si pe altii. In procesul prin care copilul i mprumuta de la parinte
anumite tipare de reglare emotionale, un rol important i l au si ceea ce specialistii in
neurostiinte au definit cu termenul de neuroni oglinda . Acestia reprezinta o clasa
speciala de celule nervoase, cu un rol deosebit in cunoasterea directa, automata a
mediului i nconjurator. Acesti neuroni corticali sunt activati nu doar atunci cand este
i ndeplinita o actiune, ci si atunci ca nd individul observa cum aceeasi actiune este
realizata de altcineva, ei reprezentand mecanismul neural prin care actiunile,
intentiile si emotiile altora pot fi i ntelese in mod automat. Neuronii oglinda au fost
initial descoperiti i n cortexul frontal premotor al maimutelor (Rizzolati, 1990), iar
ulterior s-a constatat prezenta acestora si i n lobul parietal inferior, adic a unor
neuroni care declaneau impulsuri nu numai n timpul micrilor autoiniiate, ci i n
timpul observrii acelor micri la alte maimue (Siegel, 2014, Schore, 2002).
Caracteristica lor definitorie este data de stransa relatie dintre informatiile motorii
pe care le codifica si informatiile vizuale la care raspund, punand in legatura zonele
creierului responsabile pentru procesarea senzoriala si pentru cea motorie. Sistemul
neuronilor oglinda este implicat atat i n repetarea imediata a actiunilor realizate de
alte persoane, cat si i n i nvata rea comportamentelor prin imitare, i interesant este
c reproduc sau simuleaz n creierul nostru aciunea celorlali. Observarea unei
actiuni furnizeaza i nsa doua tipuri de informatii: ceea ce se desfaso ara si de ce se
desfaso ara, neuronii oglinda sunt i nsa capabili nu doar sa reactioneze la un simplu
stimul, ci si sa i nteleaga sensul si scopul acelui stimul, astfel ei fiind responsabili
si pentru i ntelegerea intentiilor. Practic exact aceeasi neuroni se activeaza si cand

16
individul observa si i ntelege intentia altuia, ca si atunci ca nd si-ar imagina ca face el
i nsusi ceea ceea ce a observat la cela lalt. Daca observam pe cineva ca ridica un pahar
cu apa si i l duce spre gura (observam intentia ca vrea sa bea), i n creierele noastre se
activeaza aceeasi neuroni (desi doar observam intentia) ca si i n cazul celuilalt care
intentioneaza sa execute comportamentul, i asta pentru c neuronii oglind par s
simuleze n noi att comportamentul observat al altora, ct i strile mentale pe care
le implic. Capacitatea unui individ de a i ntelege starea emotionala a celuilalt, de a
percepe ceea ce percepe celalalt- adica empatia, este legata si ea de neuronii
oglinda. Cercetarile de imagistica au aratat ca i n timp ce observam starea emotionala
a altor persoane, sunt activate aceleasi structuri neuronale care sunt activate atunci
cand traim noi i nsine emotiile respective (Allen, Fonagy, 2002; Schore, 2002; Gallese,
2001; Siegel, 2014). Prin prezenta altuia, si a conectarii cu el, neuronii oglinda se
activeaza, si i i ofera practic individului posibilitatea sa i nteleaga intentia celuilalt, dar
i s o nvee, iar cnd doi indivizi (diada mam-copil de exemplu) sunt acordati unul
la altul, sunt conectati neuronii oglinda sunt activati in ambele creiere, astfel nct
ntre ei se formeaz un adevrat circuit la rezonanei bio-psihologice (Schore 2002;
Siegel, Bryson, 2011). Circuitul rezonantei se formeaza si opereaza i n legatura cu
modul in care parintele este acordat sau nu la copilul sau i n perioada primei copila rii,
cand mecanismele implicate in mecanismul atasamentului sunt i n plina dezvoltare.
Acest circuit al rezonantei este esential pentru dezvoltarea si functionarea optima a
zonei corticale prefrontale, care este implicata i n reglarea emotiilor, capacitatea de
empatie, capacitatea de introspectie, deci de i ntelegere a noastra si a celorlalti.
Legtura primar mam copil dispune de o conexiune psihic i biologic
puternic, ce servete reglrii homeostaziei interne a copilului asigurndu-i
dezvoltarea, i are ca i consecin triri pozitive pentru ambii protagoniti ai
relaiei atunci cnd membrii diadei sunt n rezonan (Siegel, 2014, Ovtscharoff ,
Braun, 2001, p. 33)

Asimetria celor dou emisfere cerebrale- Schore e de prere c funcia de reglare

(ce asigur homeostazia intern) a interaciunii mam-copil din primul an de via,
are menirea s acioneze ca un promotor esenial al dezvoltrii i meninerii
conexiunilor sinaptice n timpul structurrii circuitelor funcionale ale emisferei
drepte (Henry 1993; Schore 1994; Sullivan, Gratton, 2002). tim c cele doua
hemisfere cerebrale se dezvolta diferit i n timp, si se specializeaza i n functii diferite,
permitand astfel o functionare corticala mai complexa, iar emisfera dreapta fata de
cea stanga, creste mai repede si mai mare ca volum i nca de dinainte de nastere si
pana la varsta de cca 18 luni, perioada aceasta coincide dupa cum vedem cu
calendarul in care apar si se stabilizeaza modelele primare de atasament. Hemisfera
dreapta proceseaza experienta i n mod diferit de hemisfera stanga, o proceseaza prin
imagini, senzatii, emotii, mesaje nonverbale, i n timp ce stanga foloseste limbajul
simbolic-cuvantul. In ce privesc experientele relationale, experientele de atasament,
si experientetele sociale putem afirma ca hemisfera dreapta le decodeaza le
decripteaza. Hemisfera dreapt este implicata mai mult i n procesele creative ale
imaginatiei, si participa mai intens decat stanga la viata emotional, la generarea
trairilor afective, la fenomenele de stress. Hemisfera dreapta a cortexului este sursa
principala a cunoasterii noastre despre noi i nsine/ a cunoasterii autobiografice, este
responsabila cu primirea de semnale directe de la zona inferioara subcorticala, i n

17
completarea semnalelor primite din i ntreg corpul- si reactiile noastre viscerale,
senzatiile simtite i n inima si semnalele ce pornesc din zona intestinelor si a
circuitelor neutre din jurul inimii- pornesc si ajung i n mare parte in hemisfera
dreapta a creierului. Tot hemisfera dreapta are un rol important i n perceperea
holistica (gestalt) si procesarea experientelor socio-afective.
Lipsindu-i modul de analiz digital care eantioneaz i descompune realitatea
pentru a-i da sens, hemisfera dreapt -pe care Ornstein (1997) o numete mintea
dreapt- rspunde direct la ceea ce exist- percepia global, ntregul context,
prile relaionate una cu alta i nu izolate. Dar tocmai pentru c permite
contientizarea contextului i multiplele perspective asupra experienei i deoarece
este acordat s decodeze comunicarea non-verbal, creierul drept este considerat
leagnul incontientului (Schore, 2002; Siegel, 2014).
n dezvoltarea i stabilizarea tiparelor de ataament, emisfera dreapta, joac un rol
esenial prin implicarea n procesarea implicit (formarea memoriei implicite),
despre care reamintim c este automat, repetitiv, presupune clasificarea rapid,
rspuns rapid, i opereaz dincolo de contientizarea individului i capacitatea sa de
a verbaliza experiena (Schore, 2002, Lyons-Ruth 1999). Procesarea implicit se
construiete prin comunicarea din interiorul diadei mam-copil, din mesajele
primite de copil prin mngieri, priviri, satisfacerea nevoilor fizice, etc., aciuni ale
figurii materne (obiectul primar de ataament) care susin o legtur coerent (sau
nu) cu copilul, i provoac n acesta triri emoionale puternice, care ajut la
formarea i stabilizarea modelelor interne de lucru ale ataamentului, unde sunt
incluse impresiile primelor experiene afective ale individului. Dup cum a spus i
Bowlby (1969), expresiile faciale, postura, tonul vocii sunt elemente eseniale ale
comunicrii din legtura primar de ataament copil-mam, iar n acest sens
neurotiinele au aratt c n primul an de via inputul vizual ajuns la emisfera
dreapta este esenial pentru dezvoltarea capacitii copilului de recunoatere a
altora (a feei figurii de ataament), proces ce susine formarea contiinei de sine,
aceast afirmaia argumentnd ipoteze anterioare psihanalitice ce spun c unele
dintre cele mai semnificative interaciuni primare dintre mam i copil se sprijin
pe vizual/vizualizare, iar primele reprezentri mentale fiind de asemenea vizual
orientate i extrem de importante n fenomenul dezvoltrii, copilul formndu-i o
imagine despre el, despre corpul lui, despre faptul c este un individ separat de
alii prin oglindirea din privirea mamei (Kohut, 1971; Giovacchini 1981; Schore
2002). n ceea ce privete capacitatea copilului de a procesa tonul emoional al
vocii mamei, se tie azi c emisfera dreapta a nou-nscutului este implicat activ n
percepia i procesarea tonalitii, intonaia vocii mamei i, n fapt, a oamenilor din
jur. Toate impresiile pe care copilul le triete n relaia cu figura de ataament
sunt codificate i stabilizate n modele de lucru interne, cu procesare implicit.

Hemisfera stanga, aflata si ea i n proces de dezvoltare, traverseaza i n perioada 18

luni- 3 ani printr-un puseu de crestere, devenind dominanta dupa aceasta
perioada, cu exceptia unei perioade de reorganizare traversata i n adolescenta,
cand se poarta un soi de lupta i ntre dreapta si stanga i n vederea stabilirii partii
dominante. Hemisfera stanga este locul unde se afla masinaria limbajului , iar
limbajul reprezint cel mai perfect sistem de comunicare de pe planeta noastra, fiind
extrem de important n crearea i reglarea legturilor afective. Limbajul la om devine

18
descriptiv deoarece este utilizat pentru descrierea lumii externe si interioare.
Limbajul cu toate formele sale (verbal, nonverbal, scris etc) este sistemul cel mai
important de comunicare i ntre oameni, influenteaz procesele perceptive, ajuta la
structurarea functiilor cognitive, ale memoriei, etc.
Hemisfera stanga este astfel mai liniara, mai logica, este mai implicata i n functiile
cognitive, i n gandirea rationala, i n procesele de abstractizare, de formare a
notiunilor (Blceanu-Stolnici, et.al, 2006).
Putem observa cat de diferite sunt cele doua emisfere n ceea priveste modurile prin
care ne directioneaza atentia si ne ajuta sa ne plasam i n lume. Ele difera si prin alte
moduri fundamentale, de exemplu atunci cand se activeaza zona frontala din
emisfera stanga a creierului, se creeaza o stare de apropiere care ne ofera
capacitatea de a iesi i n lume si a face fata provoca rilor. Dimpotriva, emisfera dreapta
are zone care creeaza un raspuns de retragere i n fata lucrurilor noi.
Aceasta perspectiva coincide cu ceea ce unele persoane rezuma astfel: sta nga
priveste in afara ca tre lume, in timp ce dreapta priveste ina untru, spre sine si ceilalti.
(...) Emisfera sta nga nu este specializata doar pentru a se folosi de limbaj, ci si pentru
a urma regulile de prezenta sociala - moduri confirmate cultural prin care ni se cere
sa comunicam. (...)
S i emisfera dreapta a cortexului comunica , insa ea este specializata in comunicarea
nonverbala . (...) Ea urma reste semnalele pe care cortexul sta ng le enumer intr-un
mod logic, liniar, literal si lingvistic, astfel: contact vizual; expresiile vocii; tonul vocii;
postura ; gesturile si atingerile; sincronizarea semnalelor; intesitatea semnalelor; (...)
Ca nd doua hemisfere nu functioneaza coordonat, una dintre ele devine excesiv
dominanta in absenta celeilalte, deoarece hemisferele creierului se echilibreaza
reciproc (Siegel 2014, pag 173)

Nu toi specialitii n neurobiologia personal susin teoria promovat puternic de

Schore i Siegel cu privire la influena lateralitii celor dou emisfere n dezvoltarea
i funcionarea mecanismului ataamentului, cel puin nu dintr-un unghi att de
concis conturat, promovndu-se mai mult o funcionare integrat a mai multor
structuri ale sistemului nervos, funcionare ce permite i susine dezvoltarea i
funcionarea sistemului de ataament. Argumente n acest sens sunt aduse i de
faptul demostrat tiinific c starea de contien, necesar relaiilor de ataament,
implic ntreg cortexul cerebral din punct de vedere al tabloului neuropsihologic. Un
lucru este acceptat ns de toi autorii, i anume c dei avem doua emisfere
oarecum diferite avem o singura personalitate. Acest lucru este posibil gratie
colaborarii dintre ele asigurata de corpul calos. Acesta este reprezentat anatomic de
marea comisura transversa a creierului, are foma de arc, si atat forma cat si
dimensiunea sa variaza i n functie de sex si i n functie de emisfera dominanta.
Principala sa activitate este de a coordona cele doua hemisfere, si de a transmite
informatiile senzoriale si motorii de la una la alta (Blceanu-Stolnici, et.al, 2006).

2- Creierul Iubirii. Formaiunile cerebrale implicate n ataament

Nu exist stabilit cu precizie o hart a formaiunilor cerebrale implicate n
dezvoltarea i funcionarea sistemului de ataament, dar n specia uman un rol de
maxim importan l reprezint neocortexul-cortexul cerebral n totalitatea sa-
deoarece scoara cerebral funcioneaz n mod holistic- la care se adaug anumite

19
formaiuni ale sistemului limbic, hipocampul, sistemul de rsplat, i formaiunea
reticulat din trunchiul cerebral. Observm astfel c n mecanismul ataamentului
sunt implicate cele trei etaje encefalice- neocortexul, sistemul limbic i trunchiul
cerebral- iar acestea ar putea fi reprezentate conform lui Dan Siegel (2014) prin
imaginea unui pumn strns, mai exact avem de la etajele superioare spre cele de la
baza urmtoarea reprezentare: cortexul cerebral este reprezentat prin degete,
sistemul limbic prin degetul mare, iar trunchiul cerebral este reprezentat de palma.

Fig. 1- Reprezentarea creierului din mn (Siegel, 2014)

Daca indoim degetul mare in interiorul palmei, iar apoi indoim celelalte degete
peste degetul mare, vom avea in fata un mulaj al creierului reprezentat de ma na
fieca ruia. Partea superioara a creierului- neocortexul- este reprezentata de degete se
afla chiar sub scalp, in interiorul craniului. Acesta este cortexul sau scoarta exterioara
a creierului. Cu ajutorul cortexului ga ndim si reflecta m, percepem si ne amintim,
pla nuim si lua m decizii. Daca ridicam degetele ndoite vom ga si dedesuptul lor
degetul mare, ce reprezinta zona limbica (limbic brain) a creierului generatoare de
emotii. Zona limbica are multiple roluri, guverna nd inclusiv motivatiile, concetrarea
atentiei si memoria. Daca ridicam si degetul mare ne ra ma ne palma ce reprezinta
cea mai veche regiunea a creierului numita trunchiul cerebral( brain stern). Zona
aceasta este implicata in reglarea sta rii de veghe-somn, este regiunea creierului care
interactioneaza cu zona de deasupra, zona limbica (reprezentata de degetul mare) si
creeaza sta ri reactive precum furia sau frica- (Siegel, 2014, pag.94)

Alan Schore (2002) propune o analogie la fel de simpl, n care ne sugereaz s

vedem creierul ca echivalentul neuronal al unui ansamblu de tip duplex, adic dou
cldiri lipite una de alta (creierul drept i creierul stng), iar ansamblul n sine
presupune trei etaje, de jos n sus- trunchiul cerebral, sistemul limbic i neocortexul.

20
innd cont de aceste reprezentri simbolice ale etajelor encefalice, prezentm mai
jos formaiunile cerebrale pe care le considerm a fi implicate n mecanismul
ataamentului, pornind de la etajul inferior aflat la baza encefalului- trunchiul
cerebral, avansnd spre zona limbic, i terminnd cu etajul superior respectiv
neocortexul. Specificm c vom pune accentul pe acele formaiuni din etajele
encefalice, despre care intuim c au roluri eseniale n dezvoltarea i funcionarea
sistemului de ataament.

2.1-Trunchiul cerebral (Brain Stem)

Axul sau trunchiul cerebral este zona care face legatura dintre maduva spinarii si
hemisferele cerebrale, prezent nc din viaa intrauterin, i complet dezvoltat la
natere. Trunchiul este asezat sub restul encefalului la nivelul fosei cerebrale
posterioare, zona i n care se afla si cerebelul de care trunchiul este despartit prin
ventricolul IV. Aceasta componenta cerebral nu este specifica doar omului, ci se
regaseste inclusiv la reptile carora le confera un comportament simplu, compulsiv,
stereotipat, cu motivatii primare biologice. Trunchiul formeaza un tot anatomic si
functional, dar din punct de vedere didactic poate sa fie mpartit i n 3 portiuni
(Blceanu-Stolnici, et al. 2006), astfel:
1. bulbul sau ma duva prelungita (mielencefalul)
2. protuberanta sau puntea lui Varoli (metencefalul)
3. pedunculii cerebrali (mesencefalul)

Fig.2- Trunchiul Cerebral (Brain stem)

21
O caracteristica importanta a trunchiului cerebral este prezenta formatiunii
reticulate. Nucleii neuronali ai formatiunii reticulate primesc comenzi de la
majoritatea sistemelor senzoriale ale corpului (precum vaz, miros, gust, etc.) si de la
alte parti ale creierului, precum cerebelul si emisferele cerebrale. Unii neuroni ai
formatiunii reticulate se extind si i ntalnesc neuronii motori ai coloanei vertebrale si
influenteaza functii precum controlul cardiovascular si respirator. Formaiunea
reticulata este implicata, printre altele, si i n determinarea starilor de constienta, si
dam ca exemplu fibrele reticulare ascendente noradrenalinice si dopaminergice, din
locus coeruleus si unele fibre serotoninergice, din nucleii rafeului
pontomesencefalic, formatiuni cerebrale implicate i n mentinerea starii de veghe
(Blceanu-Stolnici, et al. 2006).
Lezarea axului cerebral poate sa fie fatala , aceasta zona fiind implicata i n reglarea
functiilor organismului ce-i asigura supravietuirea, cum ar fi: respiratia, pulsul si
frecventa cardiaca. Activitatea automata a trunchiului consta si i n faptul ca dispune
de o serie de drivere fiziologice, vitale pentru sistemul locomotor, iar astfel statul i n
picioare sau mersul individului implica o serie de mecanisme reflexe fundamentale,
care se realizeaza i n trunchiul bulbo-ponto-penducular, inclusiv a celor care vor
declana forat procesul de ataament.
Nou-nscutul se va orienta dup mirosul mamei, va cuta sfrcul, se va uita fix n
ochii ei i va ncerca s o apuce de pr. Ochii copilului se orienteaz dup faa i ochii
mamei. Primele zmbete ale bebeluului sunt, de asemenea, un reflex controlat de
trunchiul cerebral pentru a atrage persoane care s-l ngrijeasc- (David J.Wallin,
2014, pag 101- apud Cozolino, 2002, p.75)
Tot trunchiul este zona cerebrala care asigura realizarea functiilor secretorii si
motorii ale aparatului digestiv- i ncepand cu automatismele i nghitirii alimentelor,
pana la cele ale vomei (Blceanu-Stolnici, et al. 2006).
Observam ca trunchiul cerebral este implicat n asigurarea homeostaziei interne a
corpului, i tocmai pentru c reprezint substratul neuronal al sinelui somatic
trunchiul cerebral este extrem de important din perspectiva studiului ataamentului,
n special c moduleaz excitaia i regleaz sistemului nervos autonom (SNA),
denumit de Schore (2002) ca i captul fiziologic al minii. Clinic se mai numeste si
sistemul nervos vegetativ sau sistemul nervos visceral (SNV). Acesta i mpreuna cu
sistemul nervos somatic (format din: centri nervosi situati i n encefal si maduva
spinarii; nervi aferenti externi, care conduc informatia de la organele de simt spre
sistemul nervos central; nervi eferenti somatici, prin care impulsul nervos de la
sistemul nervos central vine spre muschii scheletici) formeaza sistemul nervos
periferic, prezent la toate animalele vertebrate. Vorbim de un sistem ce nu este
controlat cu intentie, adica nu este controlat constient, activitatea sa fiind, i n mare
masura, involuntara si are caracter continuu, producandu-se atat i n timp de veghe
cat si i n timpul somnului.
Sistemul nervos vegetativ se i mparte i n:
-sistemul nervos simpatic- este responsabil de reactii i n situatii periculoase, si
guverneaz reactia fight or flight (lupta sau fuga).
-sistemul nervos parasimpatic- este i ntr-un fel opusul sistemului nervos simpatic, i n
sensul ca el este activ i n situatiile de odihna , cand conservarea energiei este
predominanta.

22
Nivelurile nalte de excitaie sunt asociate cu activarea prii simpatice a SNV care ne
pregtete pentru lupt sau fug, crete ritmul respiraiei, accelerarea pulsului i
deplasarea sngelui ctre membre. Cnd individul este, de exemplu, nelinistit si
agitat este sub influenta sistemului nervos simpatic, iar fara o interventie de reglaj
din partea sistemului parasimpatic, se instaleaz panica. Nivelurile sczute de
excitaie sunt asociate cu activarea prii parasimpatice a SNV. O activitatea excesiva
a sistemului parasimpatic poate duce la stari de letargie, amorteala , iar n situaii
extreme imobilitate (nghe) i/sau lesin. Siegel (2014) e de parere ca atunci cand nu
ne simtim i n siguranta i n relatia cu figura de atasament (atat ca si copil, cat i ca
adult) cand ne simtim practic i n pericol, structuri ale trunchiului cerebral (i mpreuna
cu altele ce tin de zona limbica) pregatesc organismul pentru starea de aparare de
lupta sau de fuga, stare n care n plan constient individul experimenteaza un soi de
piratare emotionala, ce diminueaza substantial sinele rational al sau. Cand lupta
sau fuga nu sunt cele mai bune solutii pentru supravietuire, atunci individul
experimenteaza starea ultima posibila de shut-down, cand i ngheata/amorteste
sau/si lesina (Siegel, 2014).
Nervul dublu ramificat cranian, cu originea n trunchiul cerebral (nervul vag) este cel
care d forma rspunsurilor distincte n faa situaiilor pe care le trim ca fiind sigure,
periculoase, sau amenintoare la adresa vieii. Cnd ne simim n siguran,
ramificaia mai matur- nervul vag ventral mielinizat- pune frna vagal care
regleaz n jos sistemul nervos simpatic, calmeaz corpul, micoreaz pulsul, astfel
nct angajamentul social devine posibil. Cnd ne simim n pericol, frna vagal este
eliberat, dezinhibnd sistemul nervos simpatic i mobilizndu-ne pentru lupt sau
fug. Cnd ne simim n pericol de moarte, partea mai primitiv, nervul vag dorsal
nemielinizat, declaneaz nchiderea parasimpatic i imobilizarea. Disociaia este de
obicei complementul psihic.
Totodat sistemul vagal ventral are controlul primar nu numai asupra organelor
viscerale, inima de exemplu, ci i asupra musculaturii feei i a capului fr de care
comunicarea coeren n relaiile de ataament, i comunicarea social eficient de
orice tip, nu ar fi posibil (contact vizual, inflexiunile vocii, expresiile condiionate ale
feei, etc)- (Porges, 2006; Schore, 2006; David J.Wallin, 2014, pag. 101)

2.2-Zona limbica - Sistemul limbic

In continuarea explicatiilor legate de structurile cerebrale implicate i n mecanismul
atasamentului, ne amintim ca i n modelul creierul din mana promovat de Siegel
(2014) degetul mare, pliat i n palma, reprezinta regiunile limbice, iar n modelul
duplexului cu trei nivele (Schore, 2002) zona limbic reprezint cel de-al doilea etaj.
Sistemul limbic este, de fapt, o denumire arbitrara a unui sistem functional neuronal
cortical si subcortical, prezent si la pasari si mamiferele inferioare. Sistemul limbic
este format, i n cea mai mare parte, dintr-o serie de structuri cerebrale, dispuse
aproximativ inelar i ntre diencefal si neocortex. Aceste structuri marginesc hilul
(gatul) fiecarei emisfere cerebrale, fapt pentru care ansamblul lor a fost denumit de
Broca (1878) "marele lob limbic" (limbic-marginal) (Blceanu-Stolnici, et al. 2006).
Sistemul limbic este un ansamblu complex situat pe fata interna a hemisferelor
cerebrale, dispus in jurul corpului calos, cu care nu are nici o relatie functionala . Nu
este deca t un concept abstract, didactic, care reuneste structuri disparate ce

23
coopereaza pentru realizarea anumitor functii -(Blceanu-Stolnici, et al. 2006, pag.
310)
Mult vreme sistemului limbic i s-a dat denumirea de rinencefal sau creier nazal sau
creier olfactiv. Aceasta deoarece la i nceput se credea ca structurile cerebrale incluse
azi i n zona limbica, ar fi fost implicate exclusiv i n funcia olfactiva; in tre timp s-a
probat implicarea acestor structuri i n producerea si a altor comportamente primare
similare. P. Mac Lead (1949) a evidentiat ca aceste structuri anatomice i ndeplinesc
mult mai multe functii decat cea olfactiva. El a fost cel care a propus denumirea de
"sistem limbic", sistem ce astazi este considerat de catre specialistii in neurostiinte a
fi un "creier afectiv" sau "creier visceral".
Are rol determinant i n: mecanismele memoriei; i n afectivitatea individului- fiind
structura cea mai importanta pentru viata emotionala ; rol i n motivatie si
comportament, inclusiv motivaiile legate de ataament; rol in realizarea dorintei
sexuale; este implicat i n realizarea comportamentelor instinctuale ale omului;
functioneaza ca zona olfactiva primara , etc.
Sistemul limbic este locul unde se proceseaz sentimentele. O astfel de procesare
este critic, deoarece emoia asigur nu numai mijloacele fundamentale prin care
evalum visceral experienele, dar i limbajul nonverbal care face posibil
interaciunea social eficient. Sistemul limbic este locul unde lumile intern i
extern se ntlnesc. Aici la un nivel emoional, exercitm relaia dintre noi nine i
realitile exigente care exist n afara corpurilor noastre. Pe baza experienei trite
de noi, tim la ce s ne ateptm. Pur i simplu de la prima atingere a mamei,
ncepem s decidem dac putem s ne bazm pe ea pentru a obine confort. Atunci
cnd plnsetele noastre au nevoie de prezena ei linititoare, sau cnd distresul
nostru provoac iritarea sau indiferena sa, toate aceste experiene se nregistreaz
n memoria emoional i ghideaz evalurile noastre de asigurare a siguranei sau a
riscului n situaii viitoare legate de ataament- (David J.Wallin, 2014, pag. 102)
n mod evident, dup cum a subliniat i Schore (2002) sistemul limbic este substratul
neuronal al sinelui emoional. Structurile sistemului limbic sunt: nucleii septali;
hipocampul; amigdala (nucleii amigdalieni); corpii mamelari; circuitele limbice;
circumvolutiunea limbica . Dintre aceste vom pune accentul pe dou structuri cheie
n mecanismul ataamentului, respectiv amigdala i hipocampul, amintintu-le pe
celelalte doar la modul general. Bineneles ntre toate structurile sistemului limbic,
precum si i ntre ele si structurile i nvecinate exista numeroase conexiuni aferente si
eferente cu functii doar partial cunoscute.
A-Nucleii septali- reprezinta un procesor neuronal extrem de important, situat la
punctul de convergenta a mai multor sisteme, i n partea inferioara a septumului
i naintea comisurii albe inferioare, si sunt vazuti ca unul dintre centrele de putere ale
sistemului limbic. Nucleii septali au conexiuni colinergice i n ambele sensuri cu zona
entorinala, cortexul orbital, dar si cu amigdala, hipocampul si hipotalamusul lateral.
Cuprind opt nuclei de fiecare parte, iar everentele lor principale sunt grupate i n trei
dispozitive care merg (Blceanu-Stolnici, et al., 2006):
ctre hipotalamus- prin fascicolul olfactiv bazal, ce ajunge pana in formatiunea
reticulata.
catre nuclei habenulari-formand taenia habenularis.
catre hipocamp- formand taenia semicircularis.

24
 B-Amigdala (nucleul amigdalian)- este un procesor neurologic extrem de
important pentru viata vegetativa si cea emotionala. Exista doi nuclei amigdalieni-
nucleul din dreapta si cel din stanga- care opereaza solidar, dar sunt conectati prin
comisura alba anterioara.

Fig.3- Amigdala

Nucleul amigdalian reprezint i n fapt o masa cenusie globulara, i n forma de migdale,

situata i n profunzimea lobului temporal, in dreptul portiunii anterioare a
circumvolutiei hipocampice si sub zona sublenticulara (sub corpii striati). Amigdala
include opt componente, grupate in trei ansabluri principale (Blceanu-Stolnici, et
al., 2006):
grupul bazal lateral- care este receptiv
grupul centro-medial- care este efector.
grupul cortical periamigdalian- care are rol olfactiv, caci primeste aferente din
bulbul olfactiv.
Portiunea laterala a amigdalei este, i n general, inhibatorie si corelata cu mediul
exterior i n timp ce portiunea mediala este mai mult facilatorie si corelat cu mediul
intern. Dupa cum s-a precizat mai sus amigdala primeste aferente olfactive
inclusiv cele legate de feromoni ce ajung la nivelul cortical, dar mai primeste si alte
aferente sensitivosenzoriale (mai ales vizuale si auditive) ce coboara din ariile
receptive ale scoartei cerebrale si ajung la grupul nuclear bazal lateral. Totodata
primeste aferente importante de la hipocamp care vin prin trigon, conexiunea
aceasta oferind posibilitatea cercetatorilor sa avanseze explicatii pentru modularea
afectiva a amintirilor. S-au descris si conexiuni de la amigdala la hipocamp
(Blceanu-Stolnici, et al., 2006).
Amigdala trimite si numeroase conexiuni eferente (mai ales din grupul neuronilor
centromediali), iar cele mai multe dintre aceste conexiuni se grupeaza i n doua
formatii (Blceanu-Stolnici, et al., 2006) astfel:

25
stria terminala -prin stria terminala numita si taenia semicircularis nucleul
amigdalian este conectat cu: nucleul striei terminale (numit si amigdala extinsa); cu
nuclei septului; si cu nucleul accumbens din sistemul de rasplata (si cu care nucleul
amigdalian este legat prin fibre glutaminergice) care asigura astfel implicarea
amigdalei i n afectivitate. Tot prin stria terminala nucleul amigdalian este conectat cu
hipotalamusul si nucleul dorsomedial al talamusului, importante formatiuni
vegetative centrale.
calea amigdalofugala ventrala - prin aceasta cale amigdala este conectata i n sens
dublu cu formatiunea reticulata, conexiunea care, alaturi de conexiunile cu
hipotalamusul si talamusul, permit amigdalei sa determine fenomenele vegetative
proprii starilor afective. Tot prin calea amigdalofugala ventrala , nucleul amigdalian
este conectat cu nuclei nervului facial implicati i n expresia mimica a starilor
emotionale.
Paralel cu aferentele ce-i vin din ariile senzoriale corticale, amigdala mai are si
conexiuni in dublu sens cu cortexul cerebral si anume cu regiunea piriforma
(entorinala ), cortexul temporal, regiunea insulara , fata interna a lobului frontal si
cortexul orbitar. Aceste conexiuni asigura constientizarea partiala a activita ti i
amigdalei (in domeniul emotivita ti i) dar si controlul cortical asupra tra irilor si
manifesta rilor afective (...)
Prin eferentele sale in special cele ale nucleului central, amigdala declanseaza
anxietatea, frica si chiar panica, ata t ca tra iri subiective, ca t si ca manifesta ri
vegetative-tahicardie, cresteri de tensiune, transpiratii, etc- prin intermediul
hipotalamusul si formatiei reticulate. Are rol si in declansarea fenomenelor de stress
acut (prin adrenalina ) si cronic (prin cortisol). Aceste efecte endocrine le realizeaza
tot prin conexiunile sale cu hipotalamusul. Amigdala, se pare ca intervine si in
instalarea blocajului motor, al fiijrii motorii din spaima . In neuronii amigdalieni s-a
putut evidentia existenta in cantitate mare a genei stathmin, care dupa G.
Schumyatsky si E. Kandel sta la baza fricii inna scute si conditionate.
Tot amigdala, printr-un alt set de neuroni efectori, declanseaza si tra iri emotionale
pozitive. Toate aceste sta ri emotionale se datoreaza antrenrii neuronilor
amigdalieni efectori de ca tre neuronii receptori din grupul nuclear laterobazal (...)
Nucleul amigdalian faciliteaza si conditionarea in sens pavlovian a acestor reactii
emotionale- de exemplu reflexul conditionat de spaima- printr-un proces de inva ta re
care e mijlocit de plasticitatea sistemului amigdalian si de conexiunile sale cu
hipocampul. J.M Gaugh a ara tat ca amigdala inta reste inva ta rea intervenind prin
modularea emotionala - (Blceanu-Stolnici, et al., pag. 322-323, 2006)
Din informatiile de pana acum, putem sa creionam o concluzie ce spune ca: nuclei
amigdalieni sunt structura neurobiologica din centrul de comanda al organismului, ce
permanent evalueaz mediul daca este periculos sau sigur, scanare realizata non-
stop, atat i n stare de veghe cat si i n somn. Atunci cand procesul de scanare a
mediului identifica o situatie perceputa ca amenintatoare pentru individ, se
declanseaza automat raspunsul de lupta sau fuga .
Dan Siegel postuleaza ideea ca prin aceasta functie de scanare permanenta a
mediului si declansarea formei de raspuns lupta sau fuga, nucleii amigdalieni poti sa
fie vazuti ca si pietre de fundament pentru interactiunile noastre sociale. Conform
autorului amigdala evalueaza fiecare experienta a individului, inclusiv experientele
relationale, evaluarea urmarind existenta pericolului sau a sigurantei, a placerii sau a

26
neplacerii/durerii, si i ncarca fiecare experienta evaluata cu o valenta emotionala
pozitiva sau negativa, i n functie de ce s-a perceput din experienta i n timpul scana rii
(Siegel, 2014, Schore, 2006). Cand i nca rcatura emotionala este puternica, i nseamna
ca activitatea nucleilor amigdalieni este intensa, ceea ce implica activarea unui
numar mai mare de neuroni, iar i n consecinta experienta (alaturi de valenta
emotionala ce i-a fost atribuita) cel mai probabil se va i nregistra i n memoria
implicita, iar i n experienete viitoare similare (sau care sunt percepute ca fiind
asemanatoare) individul va reactiona dupa un model deja i nvata t, ce se declanseaza
dincolo de constientizarea sa, model de raspuns ce-l va determina pe individ sa se
apropie sau sa se departeze de experienta cu mediul, implicit de experientele
relationale. Orice astfel de experienta, care este, de asemenea, prelucrata si prin
activitate constienta- cu ajutorul cortexului- poate, sa fie stocata si i n memoria
explicita , i nsa amigdala (ce evalueaza experienta activitate dincolo de
constientizarea noastra, sau care nu trebuie neaprat sa intre i n sfera constientizarii
individului, si pe care o poate stoca i n memoria implicita) opereaza mult mai rapid
decat structura mai complexa a cortexului, stabilind rezultatul evalurii n timp de
milisecunde (cca. 200), spre deosebire de cele cateva secunde (cca. 3-5) ce-i sunt
necesare cortexului pentru o evaluarea constienta a experientei (Siegel, 2014,
Schore, 2006).
Legat de importanta nucleilor amigdalieni i n mecanismul neuropsihologic al
atasamentului, neurostiintele au aratat, fara echivoc, ca structurile cerebrale care-i
dau posibilitatea individului sa proceseze experienta i n mod constient si s-o stocheze
i n memoria explicita devin matur-functionale i n jurul varstei de 2 ani. Astfel toate
experientele emotional- relationale-sociale pe care individul le are din prima zi a
existentei sale si pana la formarea acestor structuri, sunt stocate doar i n memoria
implicita si reprezinta fundamentul pe care se cladesc toate modelele timpurii de
atasament. Cercetarile din domeniul atasamentului la copil au artat de asemenea
ca aceste modele timpurii de atasament, duc la formarea unor circuite neuronale,
care se stabilizeaza pana in jurul varstei de 12-18 luni, adica tot i nainte de intrarea i n
functionalitate a structurilor neurobiologice care permit individului sa i nregistreze
experienta in memoria explicit. Modelele timpurii de atasament, si circuitele
neuronale create, devin astfel stabile, cu o functionare dincolo de constientizarea
noastra, au tendinta sa se pastreze, transpunandu-se i n sisteme de atasament adult,
cu exceptia cazurilor cand tot experienta le modifica (Siegel, 2014).
Amigdala, care este bine dezvoltat la natere, a fost descris ca poarta senzorial
spre sistemul limbic. mpreun cu nervul vag al trunchiului cerebral, care aduce
senzaia visceral a lumii interne (inim, plmni, intestine) n domeniul contienei,
amigdala este responsabil de relaiile noastre de moment fa de experien.
Elementul central al capacitii noastre de a citi n ochii cuiva minte acestuia
direcioneaz atenia n mod preferenial spre anumite detalii faciale i ne d o
impresie intuitiv despre ali oameni. ntr-o fraciune de secund, amigdala poate
evalua stimului sensorial primit (o fa furioas, mritul unui cine) n special dac
acesta se bazeaz pe siguran sau ameninare. Semnaliznd trunchiul cerebral s
activeze sistemul nervos simpatic, amigdala traduce evalurile aproape instantaneu
ale pericolului n reacii fizice care pregtesc corpul pentru lupt sau fug. Unele din
aceste evaluri i au bazele n aspecte biologice universale, iar restul sunt

27
condiionate de particularitile istoricului personal- (David J.Wallin, 2014, pag 102;
Schore, 2002; Baron, Cohen, 1999; LeDoux, 1996)

Cercetri recente (Udo Dannlowski i colab, 2011) au revelat c un tratament dur

(agresiv) aplicat copilului de ctre figurile sale parentale (n special figurile de
ataament primar) reprezint un puternic factor de risc pentru dezvoltarea, mai
trziu de-a lungul vieii, a unor alterri structurale i funcionale la nivelul cerebral,
similare cu cele ntlnite n depresie i ocul post-traumatic (PTSD). Avnd n vedere
c att depresia ct i sindromul post traumatic au fost asociate cu un rspuns
crescut al amigdalei la stimuli negativi (percepui ca i negativi) Udo Dannlowski i
colab. (2011) au presupus c un tratament dur (agresiv, abuziv) suferit n copilrie
produce aceleai alterri structurale i funcionale, care persist de-a lungul vieii.
Pentru a-i demonstra teoria cercettorii au selectat prin pres un public de 148 de
subieci aduli sntoi, dar care au suferit n copilrie un tratament agresiv din
partea ngrijitorilor. Toi subiecii au fost cu atenie evaluai pentru a corepunde
diagnosticului sntos psihic i fizic, pentru a se evita includerea n cercetare a
subiecilor cu probleme fizice, sau cu tulburri mentale. Responsivitatea amigdalei a
fost msurat cu ajutorul RMN-ului funcional, i un test de potrivire a feelor cu
emoiile, special conceput cu stimuli de pericol/ameninare pentru a activa nuclei
amigdalieni. S-au folosit bineneles i instrumente de msurare a modificrilor
fiziologice, iar pentru msurarea tratamentului de care subiecii au avut parte n
copilrie s-a utilizat un chestionar cu 25 de itemi (Childhood Trauma Questionnaire-
CTQ). Rezultatele au artat o asociere puternic ntre scorurile ridicate obinute de
subieci la chestionarul-CTQ i responsivitatea mare a nucleilor amigdalieni la
pericolul identificat n expresiile faciale. Aceast asociere nu a fost influenat de
anxietatea de vreun pericol real, de prezena vreunui nivel al depresiei, de vrst,
inteligen, educaie, ceea ce a dus la creionarea concluziei c tratamentul dur
suferit n copilrie din partea figurilor parentale este asociat cu remarcabile
schimbri structurale i fucionale ale sistemului nervos, prezente chiar decade mai
trziu n viaa adult, alterri ce sunt n general specifice depresiei i sindromul post
traumatic (Udo Dannlowski i colab, 2011)

C- Hipocampul- este structura din sistemul limbic ce a fost cel mai bine studiata
pana i n prezent. Se i nfati eaza pe fata interna a emisferei cerebrale si pe marginea
superioara a lobului temporal, ca un fel de creasta i n relief (vorbim de doua
structuri cate una pe fiecare parte a lobului temporal- i n apropierea urechilor- cei doi
hipocampi, adica drept si stang, functioneaza solidar darorita masivei lor
interconexiuni realizata de fibrele transverse ale sistemului trigonal) despartita de
aria entorinala printr-un sant numit fisura hipocampica. Creasta i n relief a fost
numita corpul godonat sau girul dentat (Blceanu-Stolnici, et al., 2006)

28
 Fig. 4- Hipocampul

In prelungirea lui temporala (i n ventricolul lateral) hipocampul se i nfati seaza ca un

relief i n forma de corn- si care corespunde fisurii hipocampice- relief denumit ca si
cornul lui Amon, nume sub care unii desemneaza hipocampul. Aceasta structura
cerebrala apare astfel ca o plicatura cu dou portiuni, deasupra si dedesuptul fisurii
hipocampice, portiunea de deasupra fiind numita si hipocamp inversat (Eliot Smith).
Ambele componente sunt formate din trei straturi, iar aceasta portiune cu trei
straturi defineste cea mai veche portiune a scoartei numita arhicortex (Blceanu-
Stolnici, et al., 2006).
Girul dentat se continua anterior cu bandeleta lui Giacomini, ce se aseaza pe uncusul
circumvolutiunii hipocampice, iar pe marginea superioara a girului dentat merge o
panglic alba de fibre mielinice, numita fimbria ce se continua posterior i n trigon,
alaturi de fibre ce contin eferentele hipocampului. Portiunea de sub fisura
hipocampica se continua medial cu parahipocampul care face trecerea spre regiunea
entorinal. Hipocampul mai primeste aferente de la nucleii septali, corpii mamilari,
talamus si hipotalamus, si trimite eferente numeroase catre nuclei septali, corpii
mamilari, hipotalamus si nucleul amigdalian (Blceanu-Stolnici, et al., 2006).
Girul dentat al hipocampului este sediul unui insolit si interesant porces de
neurogeneza. O serie de cerceta tori (P. Erikson si col.-1988; E. Gould si colab.-1987; J.
Parrent si colab. - 1997; G. Kempermann si F. Gage- 1999 s.a) au ara tat ca in girul
dentat/corpul godronat exista un numa r semnificativ de celule neuronale
multipotente. Acestea, in tot cursul vietii genereaza noi neuroni, care apoi sunt
integrati in retelele neuronale hipocampice. Este o forma extrem de puternica de
plsticitate, ca ci duce la remanieri structurale mult mai semnificative deca t cele
pricinuite prin modifica ri dendritice sau sinapotice, asa cum se inta mpla in alte
regiuni ale sistemului nervos. Acest proces de neurogeneza a fost pus in lega tura cu
interventia majora a hipocampului in procesele de inva ta re si memorizare-
(Blceanu-Stolnici, et al., 2006. Pag 317-318).

29
Astazi este recunoscuta importanta hipocampului i n realizarea memoriei, structura
cerebrala care alaturi de cerebel, nucleul amigdalian, corpii mamilari si cortex
contureaza ceea ce se postuleaza a fi baza neurobiologica a memoriei. Rolul
hipocampului in memorie a fost evidentiat fara echivoc i n 1953, prin cazul bolnavului
H.M, caz anatomoclinic ce a devenit celebru. Pacientului i-au fost extirpati ambii
hipocampi, iar dupa interventie a fost incapabil sa mai memoreze date noi, dar
achizitiile vechi si capacitati le sale cognitive au ramas intacte. Acest caz a aratat
totodata ca hipocampul nu este depozitarul informatiilor memorate, ci este
masina care asigura trecerea informatiilor din memoria de scurta durata , i n
memoria de
lunga durata (Blceanu-Stolnici, et al., 2006).
Asta zi o serie de date experimentale foarte minutioase si complicate au ara tat ca
neuronii hipocampului sunt sediul unor potenari si depresii de lunga durata ale
sinapselor- LTP si LTD (...) In cursul LTP pragul de functionalitate al sinapsei este
sca zut- sinapsa este activata , in timp ce in cursul LTD pragul este crescut- sinapsa
este frenata . Ca nd sinapsa este activata ra spunsul la un stimul este mai amplu deca t
ra spunsul la acelasi stimul inainte de activare, dupa cum, ca nd sinapsa este frenata
ra spunsul este diminuat. Modifica rile pot dura mai multe zile, dar pot fi si
permanentizate. Potentarile si depresiile de lunga durata ale sinapselor sunt
rezultatul unor cascade biochimice intraneuronale, care reprezinta in sine
mecanismul molecular al memoriei de lunga durata - (Blceanu-Stolnici, et al.,
2006, pag 459,460- 469).
Dupa cum s-a precizat deja i n lucrare, hipocampul este principalul dispecerat pentru
memoria explicita, numita si declarativa. Reamintim ca este vorba de memoria
constienta ce se refera la obiecte, situatii, episoade, relatiile dintre ele, etc. In cazul
acestui proces individul traieste senzatia launtrica a aducerii aminte. Practic datorita
procesarii explicite si prelucrrii constiente a informatiei, individul are posibilitatea
sa-si aminteasca experienta, inclusiv experientele relationale de atasament (Siegel,
2014).
Hipocampul moduleaz nclinaiile amigdalei spre reaciile instabile, necontrolate,
declanate la ntmplare. Specializat n organizarea informaiei n funcie de
succesiune i coninut, ne face capabili s rspundem n mod total diferit n faa unui
arpe cu clopoei aflat n faa noastr pe drum, i a unui arpe cu colcei ncolcit n
spatele unui geam de terariu. Dac amigdala, care nu are astfel de resurse pentru
difereniere, este acceleratorul care pregtete sistemul nervos simpatic, hipocampul
este ca o frn care pune ns n aciune sistemul nervos parasimpatic, facndu-ne
capabili s ne linitim (cu scderea frecvenei respiraiei i a btilor inimii) atunci
cnd urgena este evaluat ca alarm fals. Din punct de vedere clinic este important
s reinem c hipocampul ncepe s intre n aciune n al doilea spre al treilea an de
via- (David J.Wallin, 2014, pag 103; Siegel, 1999).
Pe langa rolul important pe care-l joaca in procesele de in vata re si i n memorie,
hipocampul se pare a fi implicat si i n procesele onirice- din vise, halucinatii si
halucinoze- ceea ce explica starile de vis (dreamy states) descrise ca i nsotesc
tumorile ce afecteaza varful circumvolutiunii hipocampului (Blceanu-Stolnici, et
al., 2006).

30
 D-Corpii mamilari- tot sistemului limbic apartin si doua formatiuni rotunde,
localizate i n hipotalamusului posterior. Acestea se i nfati seaza ca doi sani (pe fata
interioara a encefalului), iar de aici au primit denumirea de corpi mamilari. Fiecare
corp cuprinde un nucleu medial si altul lateral. Aferentele fieca rui corp mamilar vin
din hipocamp, iar eferentele ajung i n nucleul anterior al talamusului si se continua
transsinaptic pa na i n cortexul cingular anterior, i n lobul orbitar si cel frontal. Ale fibre
ajung pana i n trunchiul cerebral. Corpii mamilari au conexiuni i n dublu sens si cu
nuclei septului si unii nuclei hipotalamici. Functiile corpilor mamilari nu au fost i nca
clar conturate, i nsa aferentele lor hipocampice indica o implicare i n memorie, si
anume i n procesul de transpunere a datelor din memoria de scurta durata i n cea de
lunga durata. Se poate considera ca nuclei mamilari se afla pe o axa hipocampo-
talamica sau i ntr-o extensie a hipocampului implicata i n memorie (Blceanu-
Stolnici, et al., 2006).

E-Circuitele limbice- structurile cerebrale mentionate pana acum si incluse in

sistemul limbic sunt interconectate i ntre ele prin niste cai, ce au aspectul unor
circuite. Exista patru astfel de circuite concentrice, trei sub corpul calos iar al
patrulea trece deasupra acestuia. Avem astfel urmatoarele circuite dinauntru spre
periferie: circuitul epitalamic; circuitul amigdalian; circuitul trigonului; circuitul
pericalos (Blceanu-Stolnici, et al., 2006).

F-Circumvolutia limbic- Structurile limbice sunt dominate functional si

i nconjurate din punct de vedere anatomic de marea circumvolutiune limbica a lui
Broca, denumita si lobul corpului calos. Circumvolutiunea limbica implica doua
componente (Blceanu-Stolnici, et al., 2006):
1. Circumvolutiunea cingulara (lobul cingular)- este separata de neocortex
printr-un sant, in profunzimea caruia trec fibre de legatura formand pasarela
superioara .
2. Circumvolutiunea hipocampica - i ntre aceasta si neocortex exista alt sant-
santul temporooccipital intern- sub care trec conexiunile ce formeaza
pasarela inferioara . Astfel circumvolutiunea limbica se integreaza i n
activitatea neocortexului.
Legatura dintre cele doua componente este formata de istmul cingular.
Marea circumvolutiune limbica contribuie la realizarea functiilor psihice afective. Ea
se incadreaza in ceea ce a fost numit circuitul lui Papez. Interventia ei in
constientizarea (tra irea) experientelor noastre emotionale se explica prin conexiunile
ei, pe de o parte cu formatiunile sistemului limbic, iar pe de alta parte cu restul
scoartei cerebrale-ariile associative ale neocortexului. Tot aceasta circumvolutiune
este implicata si in functionarea sistemului vegetativ. Aceasta este posibila datorita
conexiunilor ei, mai ales prin talamus si a circuitului trigonal cu hipotalamusul.
Aceasta implicare contribuie la faptul ca sta rile emotionale sunt insotite de reactii
vegetative, uneori foarte puternice- (Blceanu-Stolnici, et al., 2006, pag 329)

2.3-Hipotalamusul s i sistemul de rasplata Am observat ca sistemul limbic este

cumva centrul de comanda al vietii noastre emotionale, este creierul vietii noastre
psihice profunde, a motivatiilor biologice- a instinctelor primare, a tensiunilor

31
emotionale bazale- primitive, primordiale- si, de asemenea, joaca un rol important si
i n procesele de i nvata re si gestionare a memoriei.
Atat trunchiul cerebral cat si sistemul limbic, sunt parti ale sistemului inconstient de
angajament social, care face individul sa se apropie sau sa se departeze de semenii
sai, sistem ce regleaza nivelul general de energie al organismului. Deoarece se afla
sub cortex, si axul cerebral si zona limbica sunt vazute de specialistii i n neurobiologia
interpersonala ca si zonele subcorticale implicate i n mecanismul atasamentului
(Siegel, 2014). Inainte i nsa de a trece la structurile cerebrale superioare corticale
implicate de asemenea i n mecanismul atasamentului, consideram ca merita
mentionate si alte formatiuni ale sistemului nervos care au roluri importante i n
desfasu rarea vietii psihice a individului, i n realizarea echilibrului emotional, si
mentionam i n acest sens hipotalamusul si sistemul de ra splata .

A-Hipotalamusul
Hipotalamusul este structura cerebrala integrat de anumiti autori i n profunzimea
sistemului limbic, i n timp ce alti specialisti in neurostiinte prefera sa i i accentueze
mai mult functia endocrina, creionandu-l ca un creier endocrin. Hipotalamusul
apartine diencefalului fiind portiunea bazala, si comunica cu restul organismului nu
numai prin fibre nervoase (cai) ca alte structuri cerebrale, dar si prin rolul sau
endocrin, hipotalamusul secretand substante hormonale raspandite apoi prin sange
si lichidul cefalorahidian. Este o structura conectata cu aproape toate formatiunile
encefalului, si n ciuda multiplelor sale functii extrem de importante ce le are i n
sistemul nervos, canta reste doar 4 grame, ceea cea i nseamna mai putin de 1% din
volumul creierului (Blceanu-Stolnici, et al., 2006). Hipotalamusul este situat sub
talamus si deasupra hipofizei, care este legata de el cu o tija, tija pituitara. Posterior
este marginit de calota mezencefalica si regiunea subtalamica, care de altfel i l
margineste si lateral, iar anterior este conturat de lama terminala. Pe fata sa
inferioara (singura vizibila si care se i nfati seaza i n forma de romb) se constata
posterior reliefurile rotunde ale celor doi corpi mamilari si anterior un relief median
numit tuber cinereum, i n fata acestuia aflandu-se tija pituitara care coboara pana la
glanda hipofiza.
Interiorul hipotalamusul este scobit de ventricolul III, care prelungeste anterior
apendunctul lui Sylvius. In jurul ventriculului III, i n hipotalamus, se afla stratul
cenusiu periventricular care continua in directie orala substanta cenusie din jurul
apedunctului lui Sylvius, substanta i n care se gaseste si nucleul arcuat. Intre stratul
cenusiu periventricular si limitele laterale ale hipotalamusului, se afla o substanta
fundamentala formata dintr-o retea difuza de neuroni mici, substanta ce formeaza
cea mai mare parte a tuberulului, si i n care se afla inclusi cei 32 de nuclei
hipotalamici, grupati i n doua straturi (Blceanu-Stolnici, et al., 2006), astfel:
1. Stratul lateral- i n contact cu limita laterala a hipotalamusului- nuclei grupului
lateral formeaza aria laterala a hipotalamuslui i n care sunt cuprinsi mai multi
nuclei printre care nucleii laterali ai tuberului.
2. Stratul medial- i n contact cu stratul periventricular, iar nuclei acestui grup
sunt mai numerosi, fiiind grupati i n subgrupe dupa cum urmeaza.
Subgrupul anteromedial- numit si hipotalamusul anterior si care cuprinde
trei nuclei principali magnocelulari (alcatuiti din celule mari): nucleul preoptic
( a carui componenta ventro-laterala este generatoarea starii de somn),

32
 nucleul supraoptic si nucleul paraventricular. La acesti nuclei trebuie adaugat
si nucleul suprachiasmatic- orologiul diencefalic al ciclului veghe somn.
Subgrupul posteromedial- numit si hipotalamusul posterior cuprinde
patru nuclei principali: nucleul dorsomedial, nucleul ventromedial; nucleul
dorsal; nucleul posterior.
In linie generala , grupurile mediale sunt implicate dorminant in reglari vegetative
si functii neuroendocrine, i n timp ce grupurile laterale au roluri mai elaborate i n
afectivitatea individului si motivatiile sale primare. Intre grupul lateral si cel
medial se regasesc grupaje neuronale ce formeaza o serie de formatii medii,
printre care amintim: nucleul perifornical, nucleul mamiloinfundibular, nucleul
tuberoinfundibular, nucleul intercalar si aria hipofizotropa. Din punct de vedere
anatomic, dar nu si functional din hipotalamus fac parte si nucleii mamilari
(Blceanu-Stolnici, et al., 2006).
In hipotalamus gasim trei familii de neuroni, care ii contureaza si functiile sale i n
sistemul vegetativ si sistemul endocrin. Acestea sunt: neuronii clasici stelati care
formeaza reteaua neuronala hipotalamica; neuronii secretori mijlocii; neuronii
secretori mari.

Hipotalamusul vegetativ- Dupa cum s-a mentionat deja unul din rolurile majore
jucate de hipotalamus priveste sistemul vegetativ al organismului, asigura nd
homeostazia acestuia prin mentinerea la nivele constante a diferitilor paramentri
fiziologici ai sai- ca temperatura corpului, tensiunea, ritmul cardiac. Functiile
vegetative ale hipotalamusului sunt posibile datorita unui dispozitiv neurofiziologic
format din neuronii clasici. In vederea realizarii termoreglarii printre acesti neuroni
clasici exista unii ce sunt i nzestrati cu termoreceptori.
Hipotalamusul vegetativ mai asigura homeostazia biochimica , in special glicemia,
juca nd un rol de seama in mecanismele motivatiei alimentare, la care contribuie in
special neuronii din nuclei ventrolaterali (pentru foame) si cei ventromediali (pentru
saturatie) (...) Acesti nuclei laterali ai hipotalamusului sunt implicati in bulimie
(excesul de pofta de ma ncare) dar si in anorexie (lipsa de foame). Hipotalamusul
asigura si metabolismul gra similor (lipidelor) functiona nd ca un ponderostat. Pentru
realizarea acestei functii dispune de receptori lipostatici si de un neurotransmitator
special- prezent numai in hipotalamus- numit hiprocretina sau orexina , emis de
sinapsele unor neuroni din hipotalamusul posterior si lateral care ar controla apetitul
si ar fi implicat in aparitia obezita ti i- (Blceanu-Stolnici, et al., 2006, pag 205).
Un alt rol important al hipotalamusului este participarea sa la reglarea ciclului veghe-
somn, ce este posibila, i n special datorita urmatorilor nuclei: nucleului
tuberomamilar, histaminergic, din hipotalamusul posterior implicat i n mentinerea
starii de veghe; nucleul preoptic ventrolateral, gabaergic, din hipotalamusul anterior
ce determina starea de somn; si neuronii secretori de hipocretina , din hipotalamusul
posterolateral care intervin i n realizarea somnului paradoxal (REM). Tot in reglajul
ciclului veghe-somn, hipotalamusul intervine prin nucleul suprachiasmatic ai carui
neuroni au o proprietatea extraordinara de a fi programati genetic sa functioneze
periodic, determinand ritmul cicardian de 24 ore (al functiilor vegetative ale
organismului si al ritmului veghe-somn):
Pentru sincronizarea acestui ritm endogen cu ritmul zi-noapte, hipotalamusul
primeste niste aferente speciale de la retina , prin nervul optic. Numeroasele aferente

33
optice ale nucleului suprachiasmatic nu confera insa acestuia capacitatea de a vedea.
Il informeaza numai asupra gradului de iluminare a retinelor si, ca atare, asupra
ritmului exogen zi-noapte- (Blceanu-Stolnici, et al., 2006, pag. 206).
Conexiunile hipotalamusului vegetativ sunt multiple si complexe. Neuronii clasici
hipotalamici au un rol important si i n functionarea sistemului sexual, rol ce-l exercita
i n colaborare cu neuronii secretori. In acest sens sunt importante si aferentele pe
care hipotalamusul le primeste de la sistemul olfactiv- ce vin prin fascicolul bazal- si
care i i transmit nu doar semnalele ce se constientizeaza sub forma de mirosuri, dar si
cele venite din organul lui Jacobson din mucoasa nasala, care transmite semnale de
la feromoni, acestia fiind implicati mecanismul sexualitati i. Hipotalamusul mai
primeste aferente si de la: nucleul bazal a lui Meynert; din sistemul vizual- prin fibre
ce se desprind din nervul optic; din formatiunea reticulata a trunchiului cerebral-
care de altfel se si prelungeste i n hipotalamusul posterior; din nucleul solitar bulbar-
care este o statie pentru semnalele aferente de la interoceptorii viscerali; din nucleul
dorsomedial al talamusului; din sistemul limbic- mai ales din nuclei septali, hipocamp
si amigdala ; dar si aferente indirecte din cortexul cerebral. Hipotalamusul trimite si
eferente catre: nucleul dorsomedial al talamusului; catre sistemul limbic- i n special
catre nuclei septali si amigdala; eferente indirecte spre cortexul cerebral; si
numeroase fibre difuze eferente care se pierd i n formatia reticulara (Blceanu-
Stolnici, et al., 2006).
Hipotalamusul endocrin- Una din caracteristicile surprinzatoare ale hipotalamusului
este functia sa endocrina , datorita ca reia multi specialisti i n neurostiinte ii atribuie
acestei mici structuri cerebrale denumirea de creier endocrin. Functia endocrina a
hipotalamusul este posibila datorita activitati i a doua categorii de neuroni (Stolnici,
et al., 2006):
Neuronii secretori mijlocii- se afla dispusi in hipotalamusul medial si
mediu, i n special i n regiunea tuberului cenusiu, iar unii dintre ei se regasesc
printre neuronii mari ai nucleilor paraventriculari. Neuronii mijlocii sunt cei
care produc neurohormoni peptidici, care ajung, direct sau prin intermediul
unor celule nevroglice specializate, i n capilare care nu se varsa i n sistemul
venos, ci i n niste vase speciale, ce formeaza sistemul port
hipotalamohipofizar. Acest sistem este dupa cum am precizat format din
reteaua capilara (de la nivelul tuberului hipotalamic) dar si o retea capilara
din hipofiza anterioare prin niste vase porte, prin care se transporta neuronii
hipotalamici catre hipofiza anterioara. Unele dintre peptidele secretate sunt
stimulante ale hormonilor hipofizari (prolactina, hormonii de crestere etc)
altele sunt inhibitorii pentru hormonal somatotrop si prolactina. Activitatea
neuronilor mijlocii este controlata , printre altele de actiunea frenatoare
specifica realizata asupra lor de hormonii hipofizari, dar si de glandele
comandate de hipofiza. Rezulta astfel un mecanism de aferentatie inversa -
feed back, iar aceasta presupune ca neuronii neurocrini dispun de o zestre de
receptori specifici pentru acesti hormoni. Procesul prin care un hormon
actioneaza asupra neuronilor se numeste neurocrinie. Gratie proceselor de
neurocrinie, hipotalamusul este inclus intr-o serie de bucle cibernetice
hipotalamo-hipofizare si hipotalamo-hipofizo- glandurale, a ca ror importanta
fiziologica depa se ste simpla reglare neuroendocrina . Se stie ca astfel de
circuite cu aferentatie inversa pot intra in oscilatie (pentru anumite valori ale

34
 paramentrilor lor se pot astfel manifesta printr-o activitate periodica . Prin
activitatea lor ritmica , ele confera hipotalamusului rolul unui important ceas
biologic endogen. Astfel bucla hipotalamo-hipofizo-tiroidiana are o perioada
de oscilatie de 21-22 de zile; bucla hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenaliana
are o perioada de 24-25 de zile; iar bucla hipotalamo-hipofizo-ovariana are
bine cunoscuta perioada a ciclului menstrual de 28-29 de zile- (Blceanu-
Stolnici, et al., 2006, pag 210-211).
Neuronii secretori mari- se afla i n hipotalamusul anterior, i n nucleul
preoptic, supraoptic si paraventricular. Axonii lor se grupeaza i n fascicolul
hipotalamohipofizar, ce se termina in hipofiza anterioara care opereaza ca un
depozit de hormoni. Acesti neuroni secreta doi hormoni, si anume:
vasopresina- ce inhiba functia de excretie a rinichiului, avand un rol esential
i n metabolismul apei; si oxitocina- ce determina contractia fibrelor musculare
netede (mai ales cele din uter) si i n declansarea comportamentului matern.
Oxitocina este cunoscuta popular ca si hormonul dragostei, hormonul
apropierii, i are rol esenial n ataament.
Hipotalamusul si psihismul- Impreuna cu trunchiul cerebral si formatiunile vechi ale
sistemului limbic, hipotalamususl alcatuieste zona cea mai arhaica a bazei
neurobiologice a psihismului, o componenta ce a fost numita de multi autori (Mac
Lead) ca si creierul reptilian deoarece filogenetic ne parvine de la reptile. Creierul
reptilian nu este implicat i n formele superioare ale psihismului, cum ar fi de exemplu
gandirea simbolica, limbajul sau imaginatia, in sa intervine in realizarea unor
importante functii psihice asigura nd motivatiile primare, tonusul afectiv, si i nainte de
orice nivelele de constienta, si functionarea sistemului vegetativ, iar prin aceste
roluri eseniale se sunelege i importana sa n mecanismul ataamentului
Hipotalamusul intervine doar in forma primare, profunde, animalice ale psihismului.
Pentru inceput amintim ca hipotalamusul conditioneaza , impreuna cu alte structuri,
nivelele de constienta- alerta , veghe, somn- apoi asigura nucleul motivatiilor
biologice de supravietuire a individului si speciei (foamea, setea, comportamentul
sexual). Hipotalamusul mai participa si la generarea unor tensiuni emotionale
primare ca anxietate, spaima , panica sau agresivitate, furie, comportament turbat.
In unele distrugeri ale hipotalamusului medial sau excita ri ale celui lateral produse
experimental sau prin leziuni inflamatorii sau tumorale, se produc sta ri de agitatie cu
tenta puternic agresiva asema na toare turba rii, numite de altfel ca falsa turbare. Tot
leziuni tumorale sau anevrismale ale hipotalamusului pot provoca crize de ra s
incontrolabil, foarte multe sfa rsind cu moartea bolnavului. Hipotalamusul mai
contribuie si la realizarea tonusului afectiv, astfel leziunile hipotalamusului posterior
si lateral genereaza sta ri de depresiune sau apatie, in ce cele ale hipotalamusului
anterior si medial provoaca sta ri de neliniste, de euforie sau de agitatie. Aceasta se
explica deoarece hipotalamusul intervine in sistemul de ra splata , ava nd o zona
situata in hipotalamusul lateral, care determina tra irea de pla cere. Hipotalamusul
este o veriga importanta si in realizarea stresului acut sau cronic- (Blceanu-
Stolnici, et.al, 2006, pag 212-213)
Starile afective de origine hipotalamica sunt difuze, primitive, neelaborate si
nedirectionate, dar pot mobiliza sau demobiliza nespecific organismul in vederea
realizarii anumitor motivatii. Hipotalamusului trebuie sa-i alaturam si epitalamusul,
tot o structura neuroendocrina situata la marginea superioara a fetei interne a

35
talamusului. Este format dintr-un manunchi de fibre nervoase numit stria
habenulara. Epitalamusul apartine rinencefalului si nu este decat gazduit de
diencefal. Cei doi nuclei habenulari sunt legati printr-o comisura interhabenulara, si
se afla la rada cina epifizei, glanda ce secreta melatonina, hormon al carui flux este
determinat de excitatiile luminoase ce ajung epifiza prin aferente optice indirecte
(Blceanu-Stolnici, et.al, 2006).

B-Sistemul de rasplat s i pedeaps

Este un fapt cunoscut c viata noastra constienta este colorata de stari emotionale,
iar unul dintre aspectele cele mai caracteristice pentru pishicul uman este dat tocmai
de faptul ca afectivitatea ne modeleaza calitatea vietii, ne dirijeaza comportamentul,
ne i ntareste motivatia, sustine procesele de i nvata re, .a.m.d. Starile emotionale pot
sa fie pozitive sau negative, iar din punct de vedere al stiintelor creierului, starile
afective sunt determinate de seturi de semnale ce sunt injectate i n mecanismele
constientei de niste dispozitive neurale, numite clasic- tonalizatori afectivi. Acestia
formeaza ceea ce este cunoscut i n neurostiinte sub denumirea de Sistemul de
Ra splata si Pedeapsa . Este vorba practic despre un sistem esential pentru i nvata rea
selectiva a ceea ce este bun si pla cut, si a ceea ce este nociv si nepla cut. Sistemul de
rasplata actioneaza i n colaborare cu structuri extrem de complexe si n mod indirect
participa la mecansimele cognitive, ceea ce face ca rolul su s nu se rezume doar la
placere si pedeapsa (neplacere) ci sa determine aparitia gamei de stari afective,
specifica speciei noastre (Blceanu-Stolnici, et.al, 2006). Toate aceste roluri ale sale
i argumenteaz implicarea n sistemul neuronal ce susine mecanismul
ataamentului.
Nu stim cum se constientizeaza acest sistem la animalele inferioare, si mai ales in
cazul creierelor reptiliene si subreptiliene. La om activitatea sa este amplificata ,
nuantata si extrem de complexa datorita extraordinarei complexita ti a encefalului
uman. La mamifere, ra splata genereaz tra iri pozitive (de exemplu ca si cele
pricinuite de ma ncare ca nd ti-e foame, apa ca nd ti-e sete, sau de sexualitate), in timp
ce sistemul de pedeapsa genereaza tra iri negative in special durerea-(Blceanu-
Stolnici, et.al, 2006, pag.427).
Sistemul de rasplata este prezent la toate etajele sistemului nervos, in cepand cu
caile aferente ascendente, trecand prin trunchiul cerebral si sistemul limbic si
terminand cu cortexul. De exemplu la nivelul trunchiului/axului cerebral, tim c se
gasesc: nucleul rafeului, locus coeruleus,portiunile laterale ale formatiei reticulate
(noradrenergice), si aria tegmentara ventrala (dopaminergica). Specialistii in
neurostiinte au observat ca aria tegmentara ventrala este un instrument esential al
sistemului de rasplata, si asta deoarece i si trimite un numa r mare de axoni, grupati
sub forma stratului mesostriat, catre striatul ventral, i n mod special catre nucleul
accumbens ai carui neuroni dispun de receptori dopaminergici. S-a constatat ca
nivelul de placere si intensitatea acestuia sunt conditionate tocmai de descarcarea
de dopamin (mai mare sau mai mica) catre neuronii nucleului accumbens. Neuronii
nucleului accumbens actioneaza prin axoni glutaminergici asupra hipotalamusului
posterior si nucleul dorsomedial al talamusului determina nd astfel efectele
vegetative ale starilor emotionale, asupra striatului ventral si prin acesta asupra
corpului striat determina nd manifestarile motorii legate de starile afective, asupra
unor structuri limbice- nucleul amigdalian, nuclei septului, tuberculul olfactiv si ariile

36
cingulare, ca si asupra cortexului cerebral prefrontal si orbitar generand trairile
afective ca fenomen subiectiv existential. Observa m asadar ca acest cuplu format din
aria tegmentara ventrala si nucleul accumbens formeaza calea comuna de realizare a
rasplatei i n sistemul nervos central. Asupra acestui cuplu actioneaza inhibitor
neuronii gabaergici precum si neuroni ce folosesc ca neuromodulator adenosina
(Blceanu-Stolnici, et.al, 2006).
Aria tegmentara ventrala mai trimite axoni dopaminergici catre ariile prefrontale si
orbitare (implicate n ataament i comportamentul social), si catre ariile cingulare, si
catre nuclei amigdalieni. Activarea sistemului de rasplata este determinata de
semnale primite de la unele senzatii si perceptii, in special cele legate de satisfacerea
motivatiilor primare-biologice, a motivatiilor de ordin superior, a motivaiilor de
ataament, de ordin ludic si cultural. Activarea sistemului poate sa fie determinata si
de anumite procese mentale, de procese cognitive, imaginative, reactualizarea unor
amintiri. Din pacate sistemul de rasplata poate fi activat si de actiunea unor anumite
molecule, fiind astfel extrem de usor tinta drogurilor atat slabe cat si puternice-
alcool, nicotina , cofeina , opiacee, cocaina, amfetamina etc. Orice stimulare natural
sau cu molecule exogene, produce placere i n grade mai mari sau mai mici de
intensitate, i n functie de cantitatea de dopamina descarcata catre nucleul
accumbens. In determinarea placerii, intervin si neuronii serotoninergici din rafel
median al axului cerebral care actioneaza asupra talamusului, cortexului cingular si
cortexului cerebral; dar mai intervin si neuronii noradrenergici din locus coeruleus si
portiunea laterala a fortiei reticulate, care actioneaza asupra cortexului cerebral, in
special asupra lobului cingular. Aceste doua sisteme sprijina sistemul dopaminergic,
i n vederea crea rii unei stari de confort afectiv. Cand unul dintre aceste doua sisteme
functioneaza deficitar, se produce un fond emotional negativ, cu tendinta spre
depresie, uneori cu irascibilitate necontrolata (Blceanu-Stolnici, et.al, 2006).
Structurile mesencefalice esentiale ale sistemului de ra splata asigura o
emotionalitate primitiva sau un echivalent primordial al emotionalita ti i propriu
vertebratelor inferioare. Ele se inscriu in ceea ce a fost numit creier reptilian.
Organizarea etajului limbic imboga te ste viata afectiva , dar care ra mane insa tot
primitiva specifica mamiferelor inferioare. Aparitia si dezvoltarea etajului cortical,
mai ales las nivelul ariilor prefrontale, duce la realizarea bogatei vieti afective
specifice lui homo sapiens sapiens. Sistemul de ra splata actioneaza acum in
colaborare cu structuri extrem de complexe si participa indirect la mecansimele
cognitive. Aceasta face ca interventia sa, sa nu se rezume numai la pla cere si
pedeapsa (nepla cere) ci sa determine aparitia gamei de sta ri afective, specifica
speciei noastre. Ele nu numai ca imboga te sc si coloreaza viata noastra constienta ,
dar sunt si un instrument esential in procesele de motivatie si inva ta re- (Blceanu-
Stolnici, et.al, 2006, pag 436-437).

O particularitate interesant a sistemului de rasplat este faptul ca tot ce se

i ntampl la nivelul sau- toate evenimentele- se si memoreaza.
Receptorii dopaminergici determina modifica ri de durata in citoplasma neuronilor
din nucleul accumbens si in special in genomul lor, la nivelul genelor guvernate de
factorul FosB. n acest sens au fost identificate pa na acum doua gene: gena Delta-
FosB ce sintetizeaza o proteina ce controleaza dopamine, si gena Cdk5, care
sintetizeaza o proteina ce actioneaza asupra diviziunii celulare, dar care s-a dovedit a

37
juca un rol important in memorarea evenimentelor din sistemul de ra splata . De
asemena, sistemul de ra splata , prin conexiunile sale cu formatiile limbice, actioneaza
asupra hipocampului, care stim ca este o componenta nevraxiala extrem de
importanta in special pentru realizarea memoriei declarative. Sistemul de ra splata
are ca sarcina sa inta reasca prin tra irile emotionale ce le realizeaza , anumite
experiente ale individului si prin memorarea lor sa dirijeze comportamentul, in asa fel
inca t sa adopte strategii care-i servesc pentru supravietuirea sa si a speciei. La
aceasta s-au ada ugat si strategiile hedonice care urma resc doar pla cerea (ca de
exemplu jocurile de noroc, dependenta de anumite subtante, etc) si care pot dirija
comportamentul spre satisfacerea unor pla ceri care nu servesc la nimic sau sunt chiar
periculoase, nocive. Ca nd acestea devin dominate asista m la o intoxicatie
comportamentala , ce poate fi dezastruoasa pentru individ, si care defineste
dependenta, asa cum se inta mpla in cazul consumului de droguri. Observa m asadar
ca aceasta dependenta nu este doar psihologica ci si fizica - (Blceanu-Stolnici,
et.al, 2006, pag. 439-440).

2.4-Scoara cerebral- cortexul cerebral

Aezat deasupra trunchiului cerebral i a sistemului limbic, se afl cortexul

cerebral/scoara cerebral, care n evolutia filogenetica a sistemului nervos
reprezint cel mai mare cast ig, mamiferele fiind singurele fiinte ce dispun de ea, atat
sub forma veche paleocortex limbic, cat si cea nou- neocortex. Scoarta cerebrala
este formata dintr-o patur de materie cenusie, alcatuit din straturi suprapuse de
neuroni, care i nveleste ca o manta substanta alba a emisferelor cerebrale. Pe
sectiuni se prezinta ca un tiv cenusiu la periferia hemisferelor. La oameni scoarta are
o maxima dezvoltare, este adanc cutanata, suprafata creierului fiind brazdata cu
santuri care o i mpart i n circumvolutii multiple si variate ca si forma si dimensiune.
Scoarta cerebrala este cea mai complexa si mai performanta structura
informationala din sistemul nostru solar (Blceanu-Stolnici, et al., 2006).

Scoara cerebral-cortexul este suportul celor mai complexe functii ale organismului,
culminnd cu emergenta constiintei si tririle ei, scoara st la baza senzatiilor,
perceptiilor, a cortegiului de functii cognitive si afective, dar si a unei serii de aciuni
motorii. Scoara cerebral d sens experienei noastre i ne organizeaz
interaciunile cu lumea.

Nivelul cel mai simplu al activita ti i scoartei cerebrale este acela al functiilor
receptive (senzatiile) si a celor motorii. Acestora li se adauga functii neuropsihice mai
complexe ca recunoasterea formelor (perceptiile si gnoziile), organizarea activita ti i
motorii (praxiile) si limbajul. Pe un plan mai complex se afla functiile cognitive si
organizarea comportamentului, si n final totul este incununat de emergenta
constientei (Blceanu-Stolnici, et al., 2006, pag 343).

i n plan individual cortexul este ultima parte a creierului care se dezvolt, iar
procesul de maturizare se desfoar n mod gradual, o dat cu acumularea
experienelor i a cunotinelor noi, practic tot timpul vieii.

38
O descriere a scoartei cerebrale, fie i una rezumat cum este n aceast lucrare,
nseamn a descrie aspectul exterior al hemisferelor cerebrale, iar elementele care o
compun- lobi, circumvolutiuni sau santuri-reprezinta simple repere anatomice. n
mare, descrierea se prezinta astfel (Blceanu-Stolnici, et al., 2006):

Fig.5 Aspect exterior scoara cerebral- poriunea lateral

n aspectul exterior al poriunii laterale a cortexului cerebral regsim cinci lobi:

1.Lobul frontal situat i ntre polul frontal si santul lui Ronaldo.
2.Lobul pariental-i ntre santul lui Ronaldo si santul perpendicular extern.
3.Lobul occipital-cuprinde de sus i n jos occipitala 1,2,3, situat i napoia santului
perpendicular extern.
4.Lobul temporal- asezat sub santul lui Sylvius, cuprinde de sus in jos temporala
1,2,3.
5.Lobul insulei se vede numai dupa cascarea santului lui Sylvius.

-fata exterioar bazala-inferioara a scoarei prezinta doi lobi:

1.Lobul orbital sau fronto-orbital care se i ntinde in aintea santului lui Sylvius
2.Lobul occipito-temporal- i ntins de la polul occipital la polul temporal.

-pe fata mediala exterioar avem cinci lobi:

1.Lobul limbic circular, sau locul corpului calos a lui Broca
2.Circumvolutiunea frontala- apartine lobului frontal
3.Lobul parecentral-apartine lobului central
4.Lobul pa trat-precuneusul apartine lobului pariental
5.Lobul cuneusului- apartine lobului occipital

Circumvolutiunile sunt separate prin santuri sau scinzuri, cele mai importante fiind:
Scizura lui Sylvius sau valea Sylviana ; Scizura lui Ronaldo sau Centrala ; Scizura

39
Calcariana ; Scizura perpendiculara interna ; Scizura temporala superioara ; S antul
cingular; S antul calosomarginal.
n aspectul su interior, din punct de vedere microscopic, scoarta cerebrala este
formata din celule nervoase, nevroglie si fibre nervoase. Exista un model general
valabil si care cuprinde 6 straturi, ce definesc izocortexul neocerebral (Blceanu-
Stolnici, et al., 2006), si care se prezinta dupa cum urmeaz: Stratul 1 zonal; Stratul 2
granular extern; Stratul 3 piramidal extern; Stratul 4 granular intern; Stratul 5
piramidal intern sau ganglionar; Stratul 6 multiform.

Dupa cum s-a precizat deja, scoarta cerebrala i ndeplineste numeroase functii:
senzitiva si senzoriala , motorie, psihica si vegetativa. Cortexul participa la procese
perceptive si executive conectandu-le printr-o multitudine de circuite sau bucle de
reintrare a informatiei percepute si procesate. Avem astfel:
- Circuite care leaga cortexul executiv frontal si prefrontal de cortexul
asociativ temporo- parieto-occipital (conexiuni cortico-corticale intra- si
interemisferice)
- Circuite cortico-strio-talamo-corticale cu rol i n motricitate, cognitie,
afectivitate
- Circuite cortico-cerebelo-talamo-corticale implicate i n planificare si
coordonare motorie si cognitiva.
Spre deosebire de restul animalelor, cortexul uman prezinta dezvoltarea cea mai
mare a cortexului prefrontal (ultimul aparut pe scara filogenetica). Printre functiile
cortexului prefrontal enumerm:
- Cortexul prefrontal dorsolateral este implicat i n rationamentul abstract, i n
memoria de lucru, dar si n functii executive precum- organizare, planificare,
predictie, automonitorizare.
- Cortexul prefrontal medial este implicat puternic i n afectivitate.
- Cortex prefrontal orbital are rol major n controlul impulsivitati i

Din informatiile de pa na acum, putem sa afirmam ca scoarta cerebrala este mpartita

anatomic in mai multi lobi. Cortexul de pe aceste zone este specializat i n diferite
functii complexe. Ca de exemplu zona occipitala este specializata i n procesarea
vizuala, lobul frontal are o contributie majora in realizarea functiilor cognitive dar
este implicat si i n afectivitate, iar Cozolino (2002) i-a dat denumirea de creierul
executiv care face posibile gndirea contient, planificarea, memoria, aciunea
voit, atenia direcionat i nelegerea abstract (Schore, 2002; Siegel, 2014).
Cortexul frontal reprezint locul limbajului i al acelor idei i reprezentri mentale
care pot fi ridicate la nivelul contientizrii, unde pot fi luate n considerare sau
manipulate. Cortexul frontal este cel care asigur substratul neural pentru
dimeniunile simbolic/reprezentaional, reflexiv i contient ale sinelui- (David
J.Wallin, 2014, pag. 105)
Lezarea lobului frontal antreneaz o serie de tulburari psihice cu manifestare i n sfera
afectiva, decizionala, cognitiva, cu tulburari de orientare i n spatiu si timp.

40
De asemenea lezarea lobului temporal determina dezordini psihice semnificative ce
implica scadere de memorie, amnezii retrograde, tulburari de i nvata re (Blceanu-
Stolnici, et al., 2006).
Nu extindem aici functiile corticale specifice fiecarei zone, ci ne vom opri asupra
unor informatii despre zonele cunoscute sub denumirea de cortex prefrontal,
cortexul orbito frontal i zona insular anterioar- zone ale scoarei cerebrale despre
care presupunem c au un rol major n dezvoltarea i funcionarea sistemului de
ataament.

A- Cortexul prefrontal- Termenul de cortex prefrontal se refera la partea din fata a

creierului nostru, situata i n spatele fruntii si deasupra ochilor. In modelul/mulajul
creierului din mana promovat de Siegel (2014), cortexul prefrontal este
reprezentat de i ncheieturile degetelor mijlocii care sunt i ndoite peste degetul mare-
ce semnific sistemul limbic. Conform autorului (Siegel, 2014) structurile care
alcatuiesc ceea ce conturam a fi cortexul prefrontal, sunt vazute azi ca si creierul
nostru social, si sunt esentiale i n realizarea unor functii de mare complexitate ca si
capacitatea de reglarea a emoiilor sau empatia. Formatiile acestei zone corticale
sunt puternic implicate in afectivitate, si de altfel extrem de aproape de sistemul
limbic (ca de exemplu cortexul cingular anterior).

Fig.6- Cortexul prefrontal

Zonele frontale ale cortexului conecteaza , de asemenea, impulsurile noastre neurale

cu activita ti le altor sisteme nervoase si cu creierele altor oameni. Astfel zona frontala
este implicata ata t in modelarea propriilor noastre procese mentale interioare, in

41
functionarea echilibrata a sistemului vegetativ, in calmarea avalanselor emotionale
declansate de nuclei amigdalieni prin ra spunsul de lupta sau fuga , in capacitatea de
introspectie, in intuitie, in insa si formarea constiintei, in ga ndire, evaluare, luarea
deciziilor, ca t si in procese sociale ca empatia, intelegerea altora, in conectarea cu
semenii nostri, in comportamentul moral. (...) Unul din punctele centrale care
conecteaza nodurile retelelor noastre mai ample de circuite, cea cognitiva , cea
emotionala si cea sociala , intr-un intreg functional, se afla astfel in regiunea frontala
a cortexului. (...) Energia si informatia din cortex, din zona limbica , din trunchiul
cerebral, din corp si din lumea sociala sunt coordonate si echilibrate de regiunea
prefrontala- (Siegel, 2014, pag 97, 98).
Activitatea cortexului prefrontal a fost corelat cu prelucrarea informaiilor venite de
la diferite clase senzoriale (senzaii) i integrarea acestor informaii ntr-un mod
precis ce duce la formarea conceptelor/constructelor psihologice de percepie,
memorie, monitorizarea proceselor cognitive, capacitatea de control emoional, de
predicie i previziune a comportamentului, etc. Conexiulele cortexului prefrontal
duc la formarea unor circuite vitale de procesarea a informaiilor, circuite ce
acioneaz att feed-forward (predicie) dar i feedback (rspuns), astfel s-a stabilit
c exist conexiuni cu sistemul limbic, amigdala, hipotalamusul, dar i formaiuni ale
trunchiului cerebral, toate acestea reprezentnd un puternic sistem neuronal
cortico-sobcortical de prelucrarea a informaiilor. Este important de menionat ns
c diferite arii ale cortexului prefrontal, prezint de asemenea conexiuni diferite cu
alte formaiuni neuronale, astfel zona orbital a cortexului prefrontal este conectat
n principal cu talamusul medial, cu hipotalamusul, cu nucleul caudat ventromedial i
cu amigdala, n timp ce de exemplu zona dorsolateral a cortexului prefrontal are
conexiuni importante cu talamusul lateral, cu nucleul caudat dorsal din hipocamp
dar i cu restul neocortexului, iar rolul anumitor zone ale cortexului frontal este dat
tocmai de conexiunile pe care le prezint fiecare arie. (S.V. Siddiqui, U.Chatterjee,
D.Kumar, A. Siddiqui, N.Goyal, 2008). n acest sens, precizm, c de exemplu,
cercetrile pe imagistic efectuate cu RMN-ul funcional au artat c partea lateral
a cortexului prefrontal (LPFC) are rol major n limbaj, atenie, memorie, procesarea
noutii, creativitate, nvare, anticipare, organizare, orientare, capacitatea de
introspecie. De altfel n aceast zon gsim i Aria Broca-interpus ntre cortexul
dorsolateral frontal i zona ventral a cortexului premotor- zona datorit creia n
specia uman este posibil limbajul. Totodat tot zona lateral i dorsolateral a
cortexului prefrontal are un rol important n gndirea abstract (S.V. Siddiqui, et. al.,
2008). Regiunea dorsolateral a fost descris de Van der Kolk (2006) ca mintea
raional i cheia creierului voliional (Libet, Freeman, Sutherland, 1999), iar Siegel
(2014) o vede ca tabla de scris a minii, locul de aciune neural al memoriei de
lucru, i locul unde ne folosim mintea pentru a rezolva probleme, a delibera asupra
deciziilor i n general unde ncercm s nelegem ceea ce se ntmpl.
Regiunea dorsolateral a cortexului prefrontal ne face capabili s ne gndim n mod
contient la experiena noastr, s ne direcionm n mod deliberat atenia asupra
percepiilor, amintirilor i/sau ideilor i s folosim la nevoie reprezentrile mentale
despre trecut, prezent i viitor-(David J.Wallin, 2014, pag. 105). Zona medial a
cortexului prefrontal, prin conexiunile sale, ndeplinete funcii importante n
memoria spaial, n modularea homeostaziei organismului, rol major n afectivitate,
n percepia durerii i rspunsul individului la durere, n modalitatea de rspuns a

42
individului la conflict/situaiile conflictuale, n atenia implicat n sarcinile cognitive,
iar zona ventromedial este vital pentru luarea deciziilor, n metacogniie, dar i
reactualizarea informaiilor depozitate n memoria de lung durat (S.V. Siddiqui, et.
al., 2008).
Siegel (1999, 2014) i Schore (1994, 2002) au accentuat rolul central al regiunii
mijlocii a cortexului prefrontal ca mediator al comportamentului de ataament, al
reglrii afectului, al comunicrii sociale i al mentalizrii, amintind c aceast regiune
este zona integratoare care face legtura ntre corpul propriu, trunchiul cerebral,
sistemul limbic i cortex. Cei doi autori au atras n special atenia i asupra ariei
corticale care se afl exact n spatele ochilor- cortexul orbitofrontal, care poate fi
vzut ca o extensie a sistemului limbic, dar i o poriune a cortexului (Cozolino,
2002), i pe care o vom prezenta n continuarea lucrrii. Legat de funciile cortexului
prefrontal, reamintim c, dup cum s-a precizat deja n lucrare, Allan Schore (2002)
i Dan Siegel (2014) sunt de pa rere ca i nca de dinainte de a-si dezvolta constiinta de
sine, copilul mic i si regleaza emotiile cu ajutorul parintelui, mai exact se produce o
reglare de tip creier-la creier (brain to brain regulation), i n care un rol important i l
joaca cortexul prefrontal al parintelul i neuronii oglind. Prin acetia copilul
i mprumuta practic de la parinte functiile zonei corticale prefrontale pentru a-si
echilibra emotiile (i mprumuta modelele parentale de reglare emotionala).

B-Cortexul orbito-frontal- Cortexul orbitofrontal este zona scoarei cerebrale care

se desfoar pe suprafaa ventral a lobului frontal. Aceasta zon a cortexului este
recunoscut i ca cortexul limbic sau cortexul paralimbic, iar datorit conexiunilor ce
le prezint are rol n sistemul vegetativ, n posibilitatea de amnare a rspunsului, n
anticiparea i procesarea experienelor productoare de plcere (recompens) i
neplcere (pedeaps), n comportamentul emoional (S.V. Siddiqui, et. al., 2008).

43
 Fig. 7- Cortexul Orbito-frontal

Cortexul orbitofrontal primete informaii de la ariile vizuale din lobul temporal,

informaii legate de caracteristicile obiectelor percepute, i mai exact dac acestea
produc plcere sau neplcere, astfel neuronii cortexului orbitofrontal nvnd (prin
asocierea cu plcere sau neplcere) rspunsul la diferii stimuli vizuali, dar i tactili
sau olfactivi ( nvare prin stimulare-recompens). Studiile imagistice pe oameni au
artat c zona orbitofrontal a cortexului este activat i de atingerile plcute dar i
dureroase, de stimuli gustativi, stimuli olfactivi, iar ntr-un sens mai abstract de
recompense/pedepse sociale ca i ctigarea unei sume de bani sau pierderea unei
sume de bani. Observm aadar c zona orbitofrontal a cortexului este implicat n
decodarea unor informaii primite de la analizatori ca i cei vizual, tactili, gustativi,
dar i n dezvoltarea, controlul i corecia comportamentelor individului legate de
recompens i pedeaps, n motivaie, n controlul i corecia comportamentelor
sociale ale individului, jucnd astfel un rol important n conturarea personalitii sale
(Edmund T. Rolls, 2004). Argumente n acest sens au fost aduse i de celebrul caz al
pacientului Phineas Gage care, dup ce a suferit leziuni majore n zonele cerebrale
orbito-prefrontale i prefrontala medial, n ambele emisfere, a fost portretizat ca
nemaifiind el nsui. Cercetrile din ultimii ani ntresc presupunerile ce postuleaz
c cortexul orbitofrontal este componenta sistemului nervos cu rol crucial n
memorie, n comportamentul de recompens, n motivaie, i n mecanismul ce
susine luarea deciziilor, procese psihice ce stau de altfel la baza comportamentului
social, iar anumite studii -D. ngr, J.L. Price, 1998- susin c aceast zon cerebral
este implicat i n tulburrile de dispoziie (Carmen Cavada, Wolfram Schultz, 2000).
Leziunile la nivelul cortexului orbito-frontal pot afecta procesul de nvare, n special
nvarea asociat cu ntrirea/recompens, i deoarece aceast zon este implicat
i n procesarea informaiilor ce ne ajut la identificarea feelor, dar i a vocii, a
gusturilor i a senzaiilor primite de la simul tactil, capacitatea care susine acest
proces de decodare este i ea puternic diminuat de deteriorarea/lezarea cortexului
orbito-frontral.
Cortexul orbitofrontal pare s fie responsabil pentru decodarea semnalelor
emoionale prin abilitatea pe care ne-o d de a citi indiciile nonverbale, cum ar fi
expresia facial, gesturile, tonul vocii. Ca parte care gndete a creierului emoional,
cortexul orbitofrontal joac un rol esenial n reglarea afectului, care reprezint att
scopul, ct i rezultatul relaiilor de ataament securizante. n parte, aceast reglare
apare atunci cnd cortexul orbitofrontal moduleaz rspunsurile rapide ale
amigdalei la percepia pericolului. Dei cortexul orbitofrontal rspunde la expresiile
faciale amenintoare de exemplu (la fel cum face i amigdala) el pune n context
aceast ameninare i determin gradul acesteia (lucru pe care amigdala nu-l face).
Acest tip de discriminare ajut att autoreglarea, ct i relaionarea social- (David
J.Wallin, 2014, pag. 106)
Abordarea descris aici este menit s ne ofere nelegere asupra modului n care
funcioneaz cortexul orbito-frontal i modul n care este implicat n
comportamentele motivaionale, n comportamentul emoional i n
comportamentul social (Edmund T. Rolls, 2004). Cu toate acestea rolul cortexului
orbito-frontal n comportamentul social se prezint ca un puzzle, ale crui piese nu
au fost nc toate descoperite. Teoriile recente avanseaz ns ipoteza c zona

44
orbito-frontal a cortexului are rol vital nu doar n afectivitate, motivaie, ct i n
capacitatea de monitorizarea a comportamentului (self-monitoring of behavior), iar
datele clinice au evideniat c pacienii cu leziuni la nivelul cortexului orbitofrontal
prezint (sau au tendina s pun n execuie) comportamente sociale inadecvate, i
dei aceti pacieni erau contieni de normele de comportament impuse de
societate nu aveau capacitatea s contientizeze c aciunile lor nu se ncadreaz n
aceste norme. Sentimentul de ruine asociat cu comportamentele sociale inadecvate
a putut fi trit de aceti pacieni doar dup ce au fost ajutai s-i monitorizeze
comportamentele inadecvate/imorale puse n scen, mai exact dup ce le-au fost
prezentate aceste comportamente ntr-un filmule i au putut s i le vizioneze i
implicit s i le contientizeze. Astfel, aceste constatri sugereaz c leziuni la nivelul
cortexului orbito-frontal mpiedic (sau diminueaz) capacitatea de
automonitorizare i autocontrol, deficitele acestei zone fiind asociate cu dificultate n
reglarea emoiilor proprii, aprecierea impactului asupra celorlali i incapacitatea de
a rspunde corespunztor semnalelor sociale i strilor mentale ale altuia (Jennifer S.
Beer, Oliver P. John, Donatella Scabini, Robert T. Knight, 2006).

n timp ce cortexul orbitofrontal a fost denumit partea executiv principal a

creierului social-emoional (Schore, 2002, p.42)- regiunea cingulat anterioar
situat deasupra i n spatele cortexului orbitofrontal- joac de asemenea un rol
important n ataament, n reglarea afectului, n contientizare/mentalizare. Se
consider c aceast regiune cingulat anterioar asigur fundaia neuronal pentru
comportamentul matern, pentru simul explicit i implicit al sinelui i este implicat
i n trirea contient a emoiilor. Exist ipoteze care i argumenteaz rolul i n
direcionarea moment cu moment a ateniei i a rspunsurilor motorii ghidate de
ctre emoii (Damasio, 1999; Schore, 2002; Cozolino, 2002; Allen, Fonagy, 2002;
Siegel 2014)

C-Zona insular anterioar (AIC)- Cortexul insular este regiunea cerebral situat
ntre lobul temporal i lobul parietal, iar printre funciile sale principale pot fi
amintite: este implicat n elaborarea deciziilor n conditii riscante; comportamentul
moral, generarea de emoii sociale i capacitatea de empatic; implicat n anxietate,
n comportamentul nevrotic i n controlul motor. Insula are rol esenial i n
interorecepie- adic atenia ctre propriile stri corporale i monitorizarea acestora.
Pentru c senzaiile somatice stau la baza emoiilor, interocepiunea e principala
modalitate prin care ne dm seama cum ne simim. Insula/cortexul insular este
extrem de important n ataament deoarece face legtura, de la cortex la amigdal,
dintre senzaiile noastre senzitivo-motorii- vederea/auzul/simirea- i
comportamentul lor afectiv (Schore, 2002; Damasio, 2003; Iacoboni, 2005).

45
 Fig. 8- Cortexul insular- zona insular anterioar (AIC), zona insular posterioar (PIC)

Cortexul insular la oameni a fost descris pentru prima dat n 1796 de ctre Johann-
Christian Reil i este o zon care poate fi observat direct doar prin ndeprtarea
lobilor temporal i frontal. Cortexul insular (insula) are conexiuni n ambele direcii
cu alte formaiuni cerebrale ca de exemplu: cu lobii frontali, parientali i temporali,
cu girusul cingulat, dar de asemenea are conexiuni bidirecionale i cu formaiuni
sobcorticale ca i: amigdala, trunchiul cereral, talamusul, ganglionii bazali. Aceste
conexiuni servesc ca i baza anatomic ce susine integrarea n zona insular a
funciilor autonome, viscerale, visceromotorii i limbice. Arhitectural cortexul insular
este mprit n zona insular anterioar (AIC), zona insular de mijloc i zona
insular posterioar (PIC), fiecare zon avnd un rol aparte, ca de exemplu zona
posterioar insular primete aferene de la trunchiul cerebral i nuclei talamici,
avnd rol major n funciile somatomotorii, n timp ce zona insular anterioar este
cunoscut ca fiind zona cerebral unde are lor integrarea dintre procesele cognitive
i cele afective, integrarea informaiilor venite de la sistemul nervos autonom i
informaiile venite pe calea interorecepiei (Xiaosi Gu et.al. 2013; Flynn et al., 1999).
O alt caracteristic distinc a zonei insulare anterioare este dat de prezena
neuronilor von Economo (Xiaosi Gu et.al. 2013; C. von Economo, 1926; Seeley et al.,
2012). Numii astfel dup numele cercettorului care i-a descoperit Constantin von
Economo, aceti neuroni se gsesc att n zona insular anterioar, n zona cortexului
cingular anterior, dar i n zona fronto-insular (la zona de ncruciare dintre
cortextul posterior orbitofrontal i zona insular anterioar) i au fost asociai cu
capacitatea noastr de a dezvolta empatie, emoii i interaciune sociala, dar i cu
procesele de integrare n timp a informaiilor. Din punct de vedere onto i
filogenetic aceti neuroni apar oarecum trziu. La natere, se presupune c un

46
bebelu are n jur de 28.000 de astfel neuroni von Economo, iar un copil de patru ani
are circa 183.000, ceea ce reprezint cam 85% din neuronii von Economo ai unui
adult.

Aceste argumente fac ca n neurobiologia ataamentului atenia noastr s cad i

pe zona insular anterioar a cortexului, deoarece se postuleaz c ar fi zona
cerebral implicat n integrarea cogniiei i afectivitii, n capacitatea noastr de
contientizare a emoiilor noastre dar i a celorlali, (Xiaosi Gu, Patrick R. Hof, Karl J.
Friston, Jin Fan, 2013). Emoiile vzute ca un concept muldimensional- includ o
component biologic, o component experienial psihologic, i o component
expresiv-social (Xiaosi Gu et.al. 2013; Lane, Schwartz, 1987; Dolan, 2002). Lane i
Schwartz (1987) creioneaz cinci nivele de contientizare emoional, respectiv:
contientizarea senzaiilor corporale, contienzarea senzaiilor corpului n micare (n
aciune); contientizarea emoiilor i sentimentelor proprii (individuale);
contientizarea amestecului de sentimente (blends of feelings) i contientizarea
amestecului de amestec de sentimente (blends of blends of feelings). Xiaosi Gu i
colaboratorii si (2013) simplific aceast definiie a contientizrii emoionale,
reducnd-o la experiena contient a emoiilor i sentimentelor, iar din punct de
vedere operaional contientizarea emoional are loc n timpul procesrii
supraliminale a stimulilor afectivi (Xiaosi Gu et.al. 2013; Pessoa, 2005). Informaiile
aduse de descoperirile ultimelor decenii din neurotiine ne amintesc ns c
percepia afectiv, evaluarea informailor percepute la nivel afectiv, chiar i
comportamentul afectiv pot fi prelucrate ns i dinolo de contientizarea noastr
(Xiaosi Gu et.al. 2013; Ohman i Soares, 1994), ns tot studiile ne-au artat c pe
msur ce ne dezvoltm i susinem capacitatea de a experimenta pe deplin emoii-
capacitatea de a contientiza emoiile, de a le experimenta contient- ni se dezvolt
semnificativ i capacitatea de a rspunde contient la stimuli afectivi (Xiaosi Gu et.al.
2013; Lane and Schwartz, 1987). Implicarea zonei insulare anterioare a cortexului n
capacitatea de contientizare emoional, este ntrit de argumentele ce susin
implicarea acestei zone n interorecepie (simul interoceptiv) dar i n capacitatea de
a dezvolta empatie. La o privire general la activitatea cortexului insular i
interocepiunea, se poate afirma c caracteristicele fizice ale senzaiilor
interoceptive sunt procesate la nivelul cortexului insular posterior, n timp ce
integrarea acestor infomaii interoceptive, cu cele cognitive i afectiv-motivaionale
se produce n zona insular anterioar (Craig, 2009, 2010, 2011). Simul interoceptiv
este responsabil de capacitatea noastr de a resimi, durerea, foamea, setea,
micarea organelor interne .a.m.d, este simul prin care devenim contieni de
condiiile fiziologice ale corpului nostru. Idei noi din zona neurobiologiei teoretice
(Xiaosi Gu et.al. 2013; Seth, 2011), au postulat c emoiile pot s fie privite ca
inferene interoceptive, adic sentimentele subiective se bazeaz pe interpretarea
activ a condiiilor fiziologice ale organismului, ceea ce arat existena unei legturi
puternice ntre interorecepiune i contientizarea emoional (Seth et al., 2011).
Printre regiunile cerebrale implicate n interorecepiune i contientizarea
emoional, sunt des amintite amigdala, cortexul cingulat anterior, regiunile
prefrontale i ventromediale ale cortexului, ns cortexul insular a fost de asemenea
asociat ca fiind un substrat neuronal important n acest sens. Astfel se presupune c
zona posterioar a cortexului insular este important n realizarea reprezentrilor

47
somatotopice ale corpului (senzaii de mncrime, durere, atingere, etc) (Damasio et
al., 2000; Craig, 2002, 2009; Harrison et al., 2010), n timp ce zona insular
anterioar particip la o gam mai larg de funcii, inclusiv cele ce depesc
reprezentrile proprii, mai exact studii pe imagistic au artat c activitatea acestei
zone este asociat cu (Xiaosi Gu et.al. 2013): Funciile cardiovasculare (King et al.,
1999; Henderson et al., 2002); Funciile respiratorii (Banzett et al., 2000; Henderson
et al., 2002); Durerea (Treede et al., 1999; Wager et al., 2004); Senzaiile de atingere
(Keysers et al., 2004; Lindgren et al., 2012); Contientizarea termosenzitiv (a
temperaturii)- (Craig et al., 2000); Dezgustul- (Phillips et al., 1997; Wicker et al.,
2003; Calder et al., 2007); Simul interoceptiv (Critchley et al., 2004; Zaki et al.,
2012); Procesarea emoional general (Davidson and Irwin, 1999; Zaki et al., 2012);
Controlul cognitiv (Eckert et al., 2009; Menon and Uddin, 2010); Empatia- (Singer et
al., 2004; Gu and Han, 2007a; Gu et al., 2010, 2012, 2013; Lamm et al., 2010; Ebisch
et al., 2011); Intuiia -(Kuo et al., 2009); Sentimentul nedreptii (Sanfey et al., 2003;
Kirk et al., 2011); Analiza i deciziile n situaii de risc i incertitudine (Preuschoff et
al., 2008; Bossaerts, 2010; Ullsperger et al., 2010; Bach and Dolan, 2012);
Capacitatea de ncredere i capacitatea de cooperare- (King-Casas et al., 2008);
Simul moral (Montague and Lohrenz, 2007; Xiang et al., 2013).

3-Ataamentul reactiv
Ne amintim ca John Bowlby, parintele Teoriei Atasamentului, a avut intuitia geniala
s presupuna ca nevoia de a fi aproape de cineva special este i nscrisa i n genele
noastre, si ca aceasta nevoie de atasament are rolul de a ne pune la siguranta, atat
fizic cat si emotional, i n situatii percepute ca periculoase (sau care chiar sunt
i ncarcate de pericol). Siegel (2014) e de parere ca sistemul atasamentului, este un
sistem motivational compus din trei elemente majore, respectiv: frica, atasament si
explorare. Frica (situatia perceputa ca periculoasa) activeaza sistemul de atasament
si nevoia de a cauta confort si siguranta, care odata gasite restabilesc homeostazia
organismului, si astfel este posibila , i n continuare, explorarea. Aceasta (prin noutate)
va declansa din nou, eventual frica, ce va i nchide posibilitatea explora rii, dar va
activa din nou nevoia de atasament, iar siguranta si confortul din nou restabilite, vor
sustine la randul lor din nou explorarea, sau mai metaforic spus: S fii
iubit de cineva i d putere, iar s iubeti pe cineva i d curaj- (Lao Tzu).
Ce se ntmpl ns cnd nu exist o figur de ataament, sau nu una capabil s-i
satisfac copilului nevoia de ataament? Pentru a rspunde la aceast ntrebare,
specialitii din cmpul ataamentului (Cassidy, et.al, 2013) i-au ndreptat atenia
spre copiii instituionalizai n orfelinate, iar n cercetrile nteprinse au aprut
situaii n care copiii prezentau absena ataamentului de orice tip. Astfel s-a ajuns la
concluzia c:
La o extrema a spectrului uman de experiente se afla absenta atasamentului, unde
nu exista o figura clara de care ne putem atasa. In acest caz se poate forma o stare
disfunctionala numita tulburare de atasament reactiv, in care putem avea
dificulta ti cu emotiile si relatiile noastre, incepnd sa stabilim conexiuni rapide cu o
varietate de persoane in perioada copila riei, a adolescentei si a va rstei adulte. Putem
intelege tulburarea de atasament reactiv ca cel mai bun lucru pe care un copil il
poate face in absenta unei figuri de atasament- (Siegel, 2014, pag. 163, 164).

48
Azi Tulburarea de Ataament Reactiv a fost inclus de Asociaia American de
Psihiatrie n manualul de diagnostic al tulburrilor mentale- ediia a-V-a revizuit-
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-V, 2013), n cadrul
Tulburrilor provocate de o traum, sau un factor stresor
Tulburarea de ataament reactiv n copilrie, sau n primii ani de via, este
caracterizat de un pattern al comportamentului de ataament profund alterat i
dezvoltat inadecvat, n care copilul caut rar, sau foarte puin, confort siguran i
protecie la figurile parentale, i nu stabilete relaii sntoase cu acetia sau
persoanele ce-l ngrijesc, dei are capacitatea de a dezvolta ataamente selective.
Elementul cheie al tulburrii este absena unui legturi stabile de ataament cu un
adult ngrijitor, sau prezena uneia ns o legtur extrem de slab dezvoltat. Copiii
cu tulburare de ataament reactiv n situaii ne distress/ de pericol nu-i caut
ngrijitorii/figurile parentale pentru a se liniti, i nici nu rspund dect minimal la
efortul adulilor de a le oferi confort, ceea ce arat c aceasta tulburare este asociat
cu absena previziunii, expectaiei c ngrijitorii sunt capabili s ofere confort,
sigura, i n acelai timp lipsa rspunsului atunci cnd confortul este oferit. Copilul
cu ataament reactiv nu caut s primeasc afeciune sau s o ofere, i exprim
puine emoii pozitive sau chiar deloc n timpul interaciuniii cu ngrijitorii/figurile
parentale. Tulburarea de ataament reactiv nu este posibil de identificat nainte de
vrsta de 9 luni, cnd copilul dezvolt capacitatea de a forma ataamente selective-
(DSM-V, 2013, pag. 266)
Criteriile de diagnostic din DSM- ediia a V-a revizuit (2013) sunt:
A-Prezena unui pattern de inhibare a comportamentului de cutare a adultului
ngrijitor, manifestat prin cele dou situaii de mai jos:
1-Copilul rar, sau foarte rar, caut confort n situaii de distress.
2-Copilul rar, sau foarte rar, rspunde confortului oferit de adultul ngrijitor n situaii
de distress/pericol.
B-Prezena unei deteriorri la nivelul comportamentului social i al
comportamentului emoional, caracterizat de cel puin dou dintre urmtoarele
manifestri:
1-Mimin rspuns social, minim rspuns emoional la alii.
2-O exprimare limitat a emoiilor pozitive.
3-Episoade de iritabilitate, spontante, inexplicabile, episoade de tristee, de fric,
care apar n situaii de interaciuni neamenintoare cu adulii ngrijitori.
C-Copilul a avut parte de ngrijire insuficient (de o satisfacere insuficient a nevoilor
de ataament), evideniat de mcar una din urmtoarele situaii:
1-Neglijarea conportamentului social- a comportamentului de apropiere de alii
prezent ca form de manifestare a lipsei nevoii de a obine de la ngrijitori confort,
alinare, stimulare i afeciune.
2-Schimbarea repetat a ngrijitorilor, situaie ce nu a permis formarea de relaii de
ataament stabile.
3-Limitarea posibilitii copilului de a forma ataamente selective.
D- Prezena uneia (sau mai multora) din situaiile descrise la criteriul C, se presupune
a fi cauza manifestrilor prezente la criteriul A.
E- Criteriile de diagnostic nu privesc spectrul tulburrii autiste, iar diagnosticul
ataamentului reactiv este difereniat de tulburarea autist.
F-Tulburarea este evident nainte de vrsta de 5 ani.

49
G-Copilul are vrsta de minim 9 luni.
Cnd tulburarea este prezent de mai mult de 12 luni diagnosticul este de tulburare
persistent de ataament reactiv, iar cnd copilul manifest nreaga palet de
simptome, n special cnd modul de manifestare al simtomelor este unul intens- de
un nivel ridicat- diagnosticul este de tulburare sever de ataament reactiv (DSM-V,
2013).
Adesea, dar nu obligatoriu, tulburarea de ataaemnt reactiv apare n tulburri de
dezvoltare, n special ntrzieri n devoltarea cognitiv/ntrzieri n dezvoltarea
limbajului, sau n cazul copiilor neglijai sever sau abuzai n copilria mic. Copii din
orfelinate sunt predisui spre aceast tulburare.
Tulburarea de ataament reactiv este rar ntlnit n situaiile clinice, prevalena ei
este necunoscut, i se presupune c procentul de copii americani cu aceast
tulburare nu depete 10 la sut.

4- Stilurile mature de ataament

n ce privete stilurile de ataament la adult, n urma unor cercetri inteprinse n

1991, de ctre Bartholomew si Horowitz, s-a sugerat i confirmat ipoteza ca stilurile
mature de atasament sunt caracterizate de procese de gandire, care fac parte dintr-
o credinta sau schem, ce funcioneaz la fel ca modelele de lucru interne
postulate de Teoria Ataamentului, i care contureaz i susine: pa rerea unei
persoane ca este demna sau nedemn de iubire sau intimitate si pa rerea unei
persoane c ceilalti sunt de ncredere sau persoane pe care nu te poti baza.
Bartholomew si Horowitz (1991) au creionat trei stiluri principale de atasament la
individul adult, la care s-a adaugat ulterior un stil mixt.

Securizant caracterizeaz o persoana care se vede demna de i ncredere,

permitandu-si sa se simta i n largul sau i n intimitate si autonomie.

Anxios/nesigur mentinerea unei pareri negative despre sine dar o parere pozitiva
despre ceilalti, cauzand o foarte mare implicare din partea unei persoane i n relatiile
apropiate si o dependenta fata de altii pentru a-si simti valoarea personala.

Evitant/nesigur o parere negativa atat despre sine cat si despre ceilalti, cauzandu-i
unei persoane un sentiment de teama fata de intimitate si de evitare a relatiilor cu
alte persoane.

Mixt-ambivalent/ evitant si anxios- indivizii cu un sistem de atasament mixt (evitant

si anxios) mentin o parere pozitiva fata de propria persoana, dar o parere negativa
despre ceilalti, sau invers, cauzand evitarea relatiilor cu ceilalti si preferinta de a
ramane independeni, si prefer pastrarea distantei fata de legturile intime. In
cadrul relatiilor afective acestia au tendinta de a se comporta dezorganizat,
manifestand anxietate in lipsa sigurantei data de prezenta figurii de atasament, si
evitare atunci ca nd aceasta este disponibila.

Stilurile de ataament reflect distincii fundamentale n reprezentrile mentale

despre dragostea romantic la aduli. Literatura de specialitate indic faptul c
indivizii cu atasament securizant se simt confortabili n a se apropia de ceilalti, i

50
evalueaz experienele romantice ca si fericite/de i ncredere, suportive. Cei cu
ataament evitant se simt inconfortabili i n a se apropia de alii, i si descriu
experienele romantice prin frica intimitii, iar cei anxiosi-ambivalenti le
caracterizeaz ca fiind obsesive, pline de gelozie si atracie sexual ridicat, de
exemplu anxioii prefer s depind de alii, cu frica de a nu respini sau abandonati
(Hazan, Shaver, 1987). Stilurile de ataament mature au fost investigate i n relaie cu
satisfactia i n cuplu, iar rezultatele cercetrilor au artat c persoanele cu atasament
securizant raporteaz n general o satisfacie i n cuplu crescut, i n timp ce persoanele
cu atasament evitativ/anxios/ambivalent prezint o satisfacie in cuplu sczut
(Butzer, Campbell, 2008; Meyers, Landsberger, 2002). In general, indivizii aduli cu
ataament securizant au ateptari generale despre via mai bune, un puternic sim
al controlului, autoeficacitate, ncredere n sine, ncredere n a cauta ajutor la alii
(Shaver, Hazan, 1993; Gencoz, 2006).

Studiul ataamentului a certificat ipoteza c tiparele interaciunilor interpersonale

modeleaz sistemul de cogniii al individului, n special cele care vizeaz crearea i
reglarea relaiilor afective. Astfel infuenta unei familii disfuncionale, unde se ntrein
tipare de interaciuni disfuncionale, poate fi regsit n distorsiunile cognitive
persistente despre modul cum trebuie s functioneze o relaie (Stackert si Bursik,
2003). Psihologia cognitiv susine faptul c felul n care oamenii gndesc, precum i
coninutul gndurilor, exercit o influen profund asupra adaptrii lor n interiorul
unei relatii. Gndurile iraionale pot duce la un comportament de aprare avnd ca
i efect o adaptare srac, i n timp ce o gandire rationala poate duce la o adaptare
mai buna (Dryden si Ellis, 1997).

Cu privire la relaiile de ataament din viaa adult, n 1992 Baldwin a propus ideea
c oamenii dezvolt modele de lucru despre relaia lor, care pot funciona ca o hart
cognitiv. Aceste structuri cognitive pe care el le numete scheme relaionale includ
reprezentri ale sinelui, ale celorlali, precum i scenarii pentru formele de
interaciune. Schemele includ credine de baz despre natura oamenilor i a
relaiilor, i pot deveni inflexibile. Schemele implic elemente organizate ale
reaciilor i experienei trecute ce formeaz un set relativ logic i persistent de
cunotine, capabil s ghideze percepia i evalurile urmtoare. Schemele cognitive
se declaneaz automat, activarea lor fiind dincolo de contientizarea noastr
imediat (Baldwin, 1992). Majoritatea schemelor despre relaie i natura
interaciunilor din cuplu sunt nvate de timpuriu de la surse primare ca i familia,
tradiiile culturale, mass-media, primele ntlniri i alte experiene. Pe lng
schemele cu care partenerii vin n relaie, fiecare membru al cuplului adult i
dezvolt schemele proprii specifice evoluiei relaiei. Evalurile realizate de ctre
individ asupra partenerului reflect schema pe care el o are despre acesta. O schem
negativ despre partener poate duce la reacii comportamentale negative care se
pot asocia cu distres marital, stim de sine sczut i o simptomatologie depresiv
manifestat de ctre cellalt (Baldwin, 1992).

Baucom (1989) a dezvoltat o tipologie a cogniiilor implicate n distresul n cuplu:

a) atenia selectiv (partenerul observ aspecte particulare ale evenimentelor din
relaia lui i le scap pe altele)
b) atribuiri, inferene (explicaiile pentru evenimente);

51
c) ateptrile (predicii despre faptul c un eveniment particular se va ntmpla n
relaie);
d) asumpiile (credinele pe care persoana le are despre caracteristicile relaiei
intime);
e) standardele (credinele fiecrui partener despre caracteristicile pe care crede c
un partener/relaia ar trebui s le aib (Baucom, 1989; Tilden, Dattilio, 2005).
Observm c notiunea lui Bowlby de modele interne de lucru coincide/se suprapune
oarecum cu schemele timpurii ale individului despre relaii. Ca i schemele, un model
de lucru intern are la baz tiparele de interaciune dintre copil i mam/figura
matern. Conceptualizarea modelelor mentale ca si scheme implic faptul c
oamenii cu modele mentale de atasament diferite se vor distinge n modul n care ei
fac atribuirile pentru comportamentele lor sau ale partenerilor (Sumer, Cozzarelli,
2004). ntr-un studiu din 2005 (Mason, Platts ,Tyson, 2005) s-a investigat dac
reprezentrile specifice ale diferitelor scheme cognitive sunt relaionate cu stilul de
ataament matur. Rezultatele au artat c indivizii cu stil de ataament anxios au
fost clasificai ca avnd mai multe scheme dezadaptative dect cei cu ataament
securizant, care au prezentat cel mai sczut nivel de scheme dezadaptative timpurii.
Subiecii cu stil de ataament anxios au prezentat ca i scheme: privaiunea
emoionala , nencredere/abuz, izolare social, deficien/ruine,
dependen/incompeten. Cei cu atasament ambivalent au prezentat ca si scheme:
protecionism/personalitate atrofiat, sacrificiu de sine, subjugare, iar cei cu stil de
ataament evitativ au avut un scor sczut la schema de dependen (Mason, Platts,
Tyson, 2005). Schemele de abuz/nein credere, standarde nerealiste/exigenta si
privatiune emotionala sunt predictori pentru divort (Youse , 2010).

Un renumit cercetator in campul Atasamentului la adult este Amir Levine, care

i mpreuna cu Rachel Heller, au prezentat pe larg trei sisteme principale de atasament
la individul adult, si modul i n care acestea influenteaza actiunea si comportamentul
individului i n relatie cu figurile de atasament din viata adulta. In continuarea vom
prezenta cele trei sisteme de atasament la adult, mergand pe ideile creionate de
catre cei doi cercetatori. Acestia sunt de parere ca :
...principiile atasamentului ne invata ca oamenii sunt doar ata t de nevoiasi pe ca t le
sunt nevoile de nesatisfa cute (Levine, Heller, 2010, pag.21 )

Sistemul atas amentului anxios- Acest sistem de atasament este vazut ca unul
sensibil si extrem de usor de activat de o paleta larga de stimuli relationali (Levine,
Heller, 2010)
Un studiu condus de Omri Gillath, Silvia Bunge si Carter Wendelken, impreuna cu alti
doi cerceta tori proeminenti in domeniul atasamentului, Phillip Shaver si Mario
Mikulincer, a ga sit dovezi fascinante in domeniu. Folosind tehnologia fMRI RMN
functional, ei au rugat 20 de femei sa se ga ndeasca - iar apoi sa se opreasca - la
diferite scenarii de relatii. Intrigant, ei au descoperit ca atunci ca nd femeile cu un stil
de atasament anxios se ga ndeau la scenarii negative ( conflict, despa rtire, moartea
partenerului), zone ale creierului responsabile pentru emotie se aprindeau la un
grad mai mare deca t la femeile cu alte stiluri de atasament. In plus, ei au descoperit
ca regiuni ale creierului, cum ar fi cortexul orbitofrontal era mai activat deca t la
femeile cu alte stiluri de atasament. In alte cuvinte, creierele oamenilor cu stil de

52
atasament anxios reactioneaza mai puternic la ga ndul de a pierde pe cineva si in
acelasi timp se utilizeaza mai putin regiunile care in mod normal duc la reglarea si
diminuarea emotiilor negative. Asta inseamna ca o data ce sistemul de atasament
este activat, vei descoperi ca este mult mai greu sa -l opresti daca ai un stil de
atasament anxios- (Levine, Heller, 2010, pag. 88, 89)
Un individ cu tipar anxios cand sistemul este activat, devine macinat de trairi
launtrice care au un singur scop: restabilirea apropierii cu figura de
atasament/partenerul. Astfel de tra iri sunt numite in literatura de specialitate ca
strategii de activare (Levine, Heler, 2010), iar conceptul include orice ga nd,
sentiment, emotie care impinge individul sa se apropie fizic si/sau emotional de
partenerul sa u. Doar dupa restabilirea apropierii de figura de atasament, anxiosul
este capabil sa simta din nou starea de siguranta si confort, de calm. Vorbind de un
sistem de atasament catalogat ca si sensibil, deci extrem de usor de activat,
cercetatorii au avansat presupunerea ca indivizii cu acest stil sunt favorizati special
spre a cadea i ntr-o situatie a sistemului de atasament activata cronic.
Pentru a demonstra ca t de sensibil este sistemul de atasament al persoanelor cu stil
anxios, Chris Fraley a efectuat un studiu in laboratorul sa u la Universitatea din Illinois
la Urbana Champaign in colaborare cu Paula Niedenthal (de la Universitatea Blaise
Pascal in Clermont-Ferrand, in Franta), ga sind o metoda unica de a ma sura vigilenta
la stilul anxios, cu privire la indiciile sociale. Au folosit tehnica morph movie- un
film computerizat care initial arata expresii emotionale specifice (ex: ura) pe care le
evolueaza gradat pentru ca imaginea sa arate o expresie neutra . Participantii erau
rugati sa opreasca filmul la cadrul unde ei credeau ca emotia originala dispare de tot.
Au descoperit ca persoanele cu stil anxios aveau o probabilitate mai mare in a
percepe deplasarea emotiei inaintea altor oameni.
S i in situatia ca nd sarcina fusese inversata - incepa nd cu o fata neutra si merga nd
gradat spre o expresie pronuntata- persoanele anxioase au perceput instalarea
emotiei mai repede. Descoperirile sugereaza ca persoanele cu stilul de atasament
anxios sunt intr-adeva r mai vigilente ca nd vine vorba de expresiile emotionale ale
partenerului si pot avea un grad mai mare de acuratete si sensibilitate legat de
indiciile altor oameni. Dar aceasta descoperire vine cu un avertisment. Studiul a
ara tat ca persoanele cu stil de atasament anxios tind sa traga concluziile foarte
repede, iar ca nd o fac, tind sa interpreteze gresit sta rile emotionale ale altora. Numai
atunci ca nd experimentul fusese modificat astfel inca t participantii anxiosi trebuiau
sa astepte o durata un pic mai mare de timp (nu puteau reactiona instant ca nd
apa rea o schimbare, trebuiau sa astepte putin mai mult si apoi sa formuleze
ra spunsul) si implicit sa obtina mai mule informatii inainte de a emite o judecata ,
abia atunci aveau un avantaj asupra celorlalti participanti - (Levine, Heller, 2010,
pag.79, 80)
Aflati i n mijlocul unei situatii tensionate persoanele cu un tipar de atasament anxios
au tendinta sa puna i n act ceea ce este recunoscut ca si comportamente de protest.
Cateva exemple pot sa fie: i ncercarile excesive de restabilire a contactului, sau din
contra trecerea pe extrema cealalta si respingerea comunicarii; punerea i n scena a
actiunilor/comportamentelor ostile, agresive:
..in profunzime, comportamentul de protest se refera la toate actiunile ce incearca
restabilirea contactului cu figura de atasament/partenerul din viata adulta si
captarea atentiei sale. Strategiile de activare si comportamentele de protest ii

53
determina pe anxiosi sa actioneze in moduri ce sunt da una toare pentru relatia cu
figura de atasament/partenerul- partenera din viata adulta-(Levine, Heller, 2010,
pag. 88)

Sistemul atas amentului sigur- Indivizii cu tipar de atasament sigur sunt persoane
consecvente i n relatii, pun accentul pe respect si in credere, traiesc cu sentimentul ca
merita sa fie iubiti si sa iubeasca.
In procesul intelegerii atasamentului si a modului in care o lega tura securizanta
poate transforma viata cuiva, am ajuns sa apreciem si sa admira m securizantii lumii.
Sunt in rezonanta cu nevoile si indiciile emotionale si fizice ale partenerilor, si stiu
cum sa ra spunda la acestea. Sistemul lor emotional nu se precipita prea mult in fata
unei amenintari (ca la anxios) si nu se inchid in ei (precum evitantul) (Levine,
Heller, 2010, pag.131)
Studiile demonstreaza ca indivizii securizanti raporteaza un nivel mai ridicat de
satisfactie maritala si satisfactie intima decat indivizii cu alt tipar de atasament:
Patrick Keelan de la Universitatea din Toronto, impreuna cu regretatul profesor de
Psihologie Kenneth Dion, au urma rit peste o suta de studenti care erau in relatii, timp
de 4 luni. Acestia au descoperit ca indivizii securizanti mentineau nivele inalte de
satisfactie in relatie, dedicatie si incredere. In contrast, la indivizii nesecurizanti s-a
observant o sca dere a acestor trei criterii- (Levine; Heller, 2010, pag.132)
Asadar, oamenii cu un tipar de atasament securizant sunt iubitori, atenti, si se
asteapta la acelasi lucru de la partenerii lor. Securizantii sunt extremi de confortabili
cu intimitatea si apropierea, si au un dar special: comunica eficient atat nevoile lor,
dar raman totodata atenti la dorintele partenerilor, pe care urma resc sa le satisfaca.
In fapt, o serie de studii directionate ca tre accesarea mintii inconstiente a subiectilor
(prin ma surarea timpului de reactie la aparitia unor diferiti stimuli/cuvinte pe un
ecran), au comparat reactiile oamenilor cu stiluri de atasament anxios, securizant si
evitant. Rezultatele au revelat ca securizantii au un acces mai bun la teme precum
dragostea, apropierea si imbra ti sarea deca t la pierdere si separare. Pur si simplu
temele negative nu au ajuns la ei cu prea mare usurinta. Ca exemplu- spre deosebire
de evitanti, care nici ei nu au reactionat la aceste cuvinte initial, dar care si-au
modificat reactia dupa ce atentia le-a fost distrasa , securizantii au continuat sa le
treaca cu vederea chiar daca si lor le-a fost distrasa atentia. Spre deosebire de
oamenii cu stil de atasament evitant, securizantii nu sunt preocupati de ga nduri
amenintatoare chiar si atunci ca nd sunt prinsi cu garda jos. In alte cuvinte, nu trebuie
sa depuna efort pentru suprimarea acestor idei; pur si simplu nu le este teama de
aceste subiecte- constient sau inconstient!
In plus, ca nd securizantii au fost pusi sa se ga ndeasca la separare, abandon si
pierdere (subiecte devastatoare pentru anxiosi)- au reusit aceasta si au devenit mai
nelinistiti, dupa cum au ma surat si testele de conductibilitate a pielii (testa ri prin care
se ma soara cantitatea de transpiratie pe piele). Remarcabil, totusi, ca nd au fost pusi
sa se opreasca din ga ndit la respectivele subiecte, conductibilitatea pielii a sca zut
brusc, revenind imediat la nivelul normal. Se pare, deci, ce pentru unii este munca
grea.. pentru altii vine fa ra efort, si anume pentru cei securizanti. Pur si simplu, nu
sunt la fel de sensibili la lucrurile negative din lumea asta.. cum sunt anxiosii de
exemplu-(Levine, Heller, 2010, pag.135,136)

54
Intr-o relatie indivizii securizantii sunt: buni i mpa ciutori si stiu sa stinga conflictele;
flexibili i n gandire; buni comunicatori; nu sunt manipulatori; sunt persoane care iarta
repede; sunt romantici si buni parteneri sexuali; iubitori, protectori, atenti.

Sistemul atas amentului evitant- Indivizii cu un tipar de atasament evitant pot sa fie
vazuti social ca persoane independente, admirate tocmai pentru modul in care
privesc lumea, unul in care nu pun prea serios accentul nici pe exprimarea propriilor
emotii, dar nici i n i ntelegerea nevoilor altora. Intrebarea care se naste este: cum
reusesc totusi evitantii sa isi satisfaca nevoia de apropiere, si, in acelasi timp, sa se
tina departe de iubire?
Levine si Heller ne propun sa ne uitam mai i ndeaproape la diferitele reactii si
comportamente pe care le in tlnim la indivizii evitanti- de la strategiile tipice de
distantare ce le pun i n practica, la perceptiile si gandurile globale pe care acestia le
dezvolta. In acest sens autorii prezinta o serie de exemple, din care am selectat
urmatoarele:

1-Mike, 27 ani a petrecut cinci ani cu cineva despre care credea ca nu ii este egal
din punct de vedere intelectual. S-au iubit mult, insa el a tra it mereu un sentiment ca :
ceva nu e in regula , ceva lipseste, si probabil ceva mai bun s-ar afla imediat dupa
colt.
2-Kaia, 31 ani, locuieste cu iubitul ei de mai bine de doi ani, dar recunoaste ca ii
lipseste libertatea de care s-a bucurat ca burla cita, si pare ca a uitat ca t de singura si
depresiva era atunci.
3-Stavros, 40 ani, este un antreprenor romantic, care vrea cu disperare sa se
ca sa toreasca si sa aiba copii. Sustine ca stie exact ce vrea de la viata, implicit cum sa
arate viitoarea lui consoarta : sa fie neapa rat ta na ra- nu mai mult de 28 ani;
frumoasa , desteapta , orientata spre cariera , si extrem de important, trebuie sa fie
dispusa sa se mute ala turi de el in orasul lui natal din Grecia. Dupa mai bine de 10 ani
de ca uta ri, Stavros nu a gsit inca femeia dorita .
Toti acesti oameni au un lucru in comun- un tipar de atasament evitant. Ei simt si
tra iesc un sentiment aparte de singura tate, chiar si in interiorul unei relatii. Daca
pentru securizanti este simplu sa -si accepte partenerii, sa accepte dependenta de ei,
sa ii vada ca fiinte speciale, pentru evitanti acest lucru este o provocare extrem de
mare. Ca nd esti evitant te conectezi cu partenerul ta u, insa tot timpul pa strezi mental
si emotional o oarecare distanta, si o ruta de sca pare. Sa te simti extrem de
apropiat de cineva, si complet prin prezenta acestuia ala turi de tine, este o conditie
pe care evitantii o accepta extrem de greu- (Levine, Heller, 2010, pag 115, 116)
Strategiile de distantare tipice pentru evitanti sunt i n fond orice comportament sau
gand care este utilizat pentru a reduce la ta cere intimitatea. Aceste strategii
suprima sistemul de atasament, suprima mecanismul responsabil de nevoia
fundamentala de a ca uta apropiere cu figura de atasament (Levine, Heller, 2010).
Exemple de strategii de distantare: evitantul refuza sa-si asume responsabilitati ; i si
focuseaza atentia pe imperfectiunile figurii de atasament/partener-partenera;
evitantii au tendinta sa se distanteze cand lucrurile merg bine i n relatia cu figura de
atasament; evita apropierea emotionala , mentala , etc.

55
Ca evitant mintea ta este dominata , condusa de o perceptie generala , globala care
respinge ideea dependentei de cine iubeti, i este guvernat de credinte despre
relatii menite s te deconecteze de partenerul ta u- (Levine, Heller, 2010, pag 118).

4.1- Ataamentul la adult i naraiunea

Dan Siegel (2014) propune urmrirea modului n care adulii i nareaz povestea
vieii pentru a creiona stilul matur de ataament, iar conform autorului modul n
care am ajuns s ne nelegem vieile, i modul n care spunem o poveste coerent
sau nu despre experienele din primii ani de via, reprezint un predictor bun al
tiparului de ataament la adult. n acest sens i urmrind evaluarea ataamentului la
adult, cercettoarea Mary Main i colegii si au creat un interviu pentru evaluarea
ataamentului matur (AAI-adult attachement interview-) n care indivizi aduli
(prini ai copiilor aflai n cercetare) erau ntrebai despre amintirile lor din copilrie.
Main urmrea s stabileasc dac unele elemnte din experienele din copilrie ale
prinilor au releven n determinarea comportamentului lor fa de copiii propri.
Rezultatele au dovedit c modul n care adulii/prinii i nelegeau experienele din
prima parte a vieii, exprimat n coerena povetilor pe care le spuneau la interviu,
este cel mai puternic factor de predicie a gradului de siguran a relaiei de
ataament a copilului (Siegel, Hartzell, 2014, pag. 166-167)
n funcie de prezena coerenei sau lipsa ei n nararea de ctre individul adult a
experienelor din copilrie n cadrul interviului AAI, s-au trasat patru stiluri de
ataament mature (Siegel, Hartzell, 2014):
Ataamentul adult sigur Povetile adulilor cu ataament sigur sunt caracterizate de
preuirea acordat relaiilor, precum i de flexibilitate i obiectivitate cnd se
vorbete despre chestiuni legate de ataament. Aceti indivizi reuesc s i integreze
trecutul cu prezentul i cu viitorul anticipat. Avem de a face cu naraiuni coerente ce
reveleaz modul n care persoana a neles povestea vieii sale.
Ataamentul adult dezangajant (evitant) La aduli n a cror copilrie este posibil s
fi prevelat lipsa de disponibilitate emoional i respingerea din partea prinilor, se
ntlnete o atitudine dezangajant fa de ataament. n calitate de prini, relaiile
copiilor lor cu ei sunt deseori caracterizate de ataamente evitante. Aceti prini par
a nu fi prea sensibili la semnalele copilului lor. Lumea luntric a unor asemenea
aduli pare s funcioneze avnd independena ca marc specific: fiind rupi de
intimitate i, posibil, chiar de semnalele emoionale ale propriilor corpuri.
Naraiunile lor reflect aceast izolare, iar ei insist deseori c nu-i amintesc
experienele din copilrie. Viaa pare a fi trit fr nelegerea faptului c ceilali sau
trecutul contribuie la evoluia natural a sinelui (Siegel, Hartzell, 2014).
O ipotez este c aceti aduli triesc predominant n modalitatea de procesare
specific emisferei stngi, mai ales cnd interacioneaz cu alii. n pofida acestor
mecanisme care minimalizeaz importana relaiilor, o serie de studii sugereaz c
att copiii, ct i adulii din aceast categorie au reacii corporale care indic faptul
c psihismul lor incontient acord valoarea cuvenit celorlali oameni din vieilor
lor. Comportamentul lor i gndurile lor contiente par s se fi adaptat unui mediu
familial steril din punct de vedere emoional, la care au rspuns cu o atitudine
evitant i dezangajant fa de ataament i intimitate (Siegel, Hartzell, 2014).

56
Ataamentul adult angoasant (ambivalent) Adulii care au fost crescui de persoane
care au dovedit inconstan n disponibilitatea, sensibilitatea, grija i atenia lor, au
deseori o angoas fa de ataament, una marcat de anxietate, nesiguran i
ambivalen. Aceste atitudini marcate de angoas pot afecta capacitatea adulilor de
a percepe ntr-o manier fiabil semnalele figurilor de ataament (parteneri, copii)
sau de a le interpreta eficient. Deseori copiii lor dezvolt un ataament ambivalent
fa de ei. Indivizii angoasani pot fi copleii de dubii i temeri cnd trebuie s se
bazeze pe ceilali. Povestirile lor sunt adesea pline de ntmplri ce scot la iveal cum
anumite probleme nerezolvate din trecut continu s le invadeze prezentul,
deturnnd fluxul narativ de la subiectul curent. Acest mod de intruziune a
problemelor nerezolvate diminueaz direct prezena contient i poate bloca
capacitatea de a fi flexibil. Incoerena acestor intruziuni poate fi neleas ca o irupie
a modalitii de procesare specific emisferei cerebrale drepte n tentativa emisferei
stngi de a da un sens logic trecutului (Siegel, Hartzell, 2014).
Unul din factorii care susin dezvoltarea ataamentului ambivalent este lipsa
coerenei i constanei figurii de ataament primar (figura matern n general). n
lipsa unei figure materne consecvente, individul are tendina de a dezvolta relaii la
fel de dominante de ataament cu ali aduli (tat, frai, bunici, ngrijitori), care
impun propriile modele de lucru interne. Aceste modele s-ar fi dezvoltat oricum n
relaie cu aceti aduli, problema este ns c n lipsa unei figuri de ataament primar
constant i o relaie dominant cu aceast comparativ cu restul ataamentelor
selective, nici unul din pattern-urile de ataament dezvoltate nu este suficient de
puternic pentru a contura un stil dominant de ataament (fie cel sigur fie cele
nesigure mai clar conturate- evitant, dezorganizat) lasnd individul pe valul
ambialenei, al nesiguranei, ceea ce l va face s rspund interaciunilor sociale i
vieii interpersonale n funcie de stimulii interni i externi care activeaz un anumit
pattern de ataament.
Ataamentul adult nerezolvat (dezorganizat) Adulii cu traume nerezolvate din
copilrie par s sufere nite schimbri abrupte n strile lor de spirit ceea ce este
foarte alarmant i dezorientant pentru figurile lor de ataament din relaiile din viaa
adult (parteneri/copii/prieteni). Un exemplu de acest tip este comportament de
distanare a individului dezorganizat atunci cnd figurile de ataament sunt n
suferin. Un alt exemplu este cazul cnd un individ adult dezorganizat-printe se
nfurie brusc i devine amenintor la adresa propriului copil, care zburd pe culoar
cntnd prea tare(Siegel, Hartzell, 2014).
Chestiunile nerezolvate din copilria acestor aduli implic o ntrerupere a fluxului de
informaii din minte i o prejudiciere a capacitii sinelui de a atinge echilibrul
emoional i de a menine legturi cu ceilali. Aceast disfuncie se numete
labilitate emoional. Modificri abrupte n fluxul de informaii i energie pot
surveni nluntrul unei persoane sau ntre oameni. Dispoziia psihic poate deveni
posac, starea emoional se poate modifica brusc, abrupt fr nici un avertisment,
iar percepiile ajung s fie colorate de modificri brute n atitudine. A rspunde
schimbrii se poate dovedi dificil, ceea ce duce la inflexibilitate. Aceste procese
luntrice influeneaz direct interaciunile interpersonale (Siegel, Hartzell, 2014).

Specialitii din domeniul ataamentului la adult nu eticheteaz nici un tipar de

ataament matur ca fiind patologic, ns pe baza argumentelor aduse de cercetare se

57
recomand n terapiile relaionale reflecia asupra experientelor de ataament ale
individului din copilarie, o analiza care ne ajut s ne nelegem mai bine viaa.
Povestile noastre de viata pot evolua pe parcursul intregii vieti. Capacitatea de a
integra trecutul, prezentul si viitorul ne permite accesul la niveluri mai coerente ale
intelegerii de sine. Doba ndind mai multa coerenta, povestea vietii noastre este
asociata cu trecerea ca tre o siguranta matura a atasamentului. Schimbarea de statut
in atasament este complet posibila . Studiile au ara tat ca indivizii pot trece de la ceea
ce a fost atasamentul nesigur din copila rie, la statutul de atasament adult sigur.
Aceste studii analizeaza statutul de siguranta- doba ndita , o descoperire
importanta pentru modul cum intelegem functionarea coerenta si posibilita ti le de
schimbare. Este posibil ca indivizii cu siguranta doba ndita sa fi avut relatii dificile cu
proprii pa rinti in copila rie, dar au ajuns sa isi inteleaga experientele copila riei si
impactul pe care acestea l-au avut asupra dezvolta rii ca adult. Se pare ca relatiile,
ata t cele personale, ca t si cele terapeutice, pot ajuta individul sa progresese de la o
minte incoerenta (nesigura ) ca tre una mai coerenta (sigura ). Un asemenea progres
se efectueaza prin intermediul relatiilor care ajuta individul sa -si vindece vechile ra ni
si sa transforme defensiva in intimitate- (Siegel, Hartzell, 2013, pag. 120-121)

Cercetrile n domeniul ataamentului au reliefat i efectele pozitive ale cunoaterii

de ctre individul adult a caracteristicilor tiparului su de ataament (Levine, Heller,
2010; Siegel, 2014). Cteva sunt:

-contientizarea tiparului de ataament ofer individului posibilitatea s-i observe

comportamentul n cadrul cuplului/relaiilor de ataament (poate uneori un
comportament distructiv), i-l poate ajuta s se ndrepte ctre un spaiu securizant
nainte de a reaciona n defavoarea relaiei.

-contientizarea sistemului de ataament, a felului n care se activeaz, a

caracteristicilor sale, ajut individul s subscrie la credina c sunt mai muli
poteniali parteneri n lume (mai multe jumti) , compatibili s i satisfac
nevoile, i s primeasc atenia sa.

-contientizarea pattern-urilor de ataament permit individului s i neleag

reaciile, aciunile, tririle, i mai presus de orice, nevoile, att ale sale, ct i ale
partenerului/partenerei- figurilor de ataament.

contientizarea modelului de ataament este benefic pentru creier, deoarece d

posibilitatea restructurrii, i trecerea de la o minte necoerente la una coerent, prin
reflecia asupra experienelor din copilrie i internalizarea unor noi baze de
sigurane cu figurile noi de ataament (partenrii de relaii intime din viaa adult) ce
va avea ca i consecin crearea de noi modele de lucru interne pentru ataament.
Ca acest lucru s fie posibil este nevoie de efort susinit din partea individului.

BIBLIOGRAFIE:
Carti:

58
1. Constantin Balaceanu Stolnici; Borosanu, A; Berescu, M (2006)- De la Neurobiologie la
Neuropsihologie, editura Fundatiei Andrei Saguna, Constanta.
2. Siegel, D; Hartzell, M (2014)- Parentaj sensibil si inteligent editura Herald, Bucuresti.
3. Siegel, D (2012)- Valtoarea Mintii- editura Herald, Bucuresti.
4. Siegel, D; Bryson, T (2012)- Creierul copilului tau- editura For You, Bucuresti.
5. Levine, A; Heller, R (2010)- Attached- editura Penguin Group (USA), New York.
6. Larousse (2006)- Marele Dictionar al Psihologiei- editura Trei, Bucuresti
7. Rusu, A; Muresan, V (2014)-Satisfactia in cuplu- cercetari i n psihobiologia sexualitati i- editura
Grinta, Cluj-Napoca.
8. DSM IV- Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fourth Edition, Washington D.C.
American Psychiatric Association, 1994.
9. DSM V-Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fifth Edition.

Articole:
1-http://www.juconicomparte.org/recursos/PIIS0006322311010213_FRP7.pdf
Udo Dannlowski, Anja Stuhrmann, Victoria Beutelmann, Peter Zwanzger, Thomas Lenzen, Dominik
Grotegerd,- Limbic Scars: Long-Term Consequences of Childhood Maltreatment Revealed by
Functional and Structural Magnetic Resonance Imaging- Society of Biological Psychiatry, SUA, 2012
2-http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2738354/
S.V. Siddiqui, U. Chatterjee, D. Kumar, A. Sidddiqui, N. Goyal-Neuropsychology of prefrontal cortex-
Indina J, Psychiatry, 2008, PMCID: PMC2738354
3-http://cercor.oxfordjournals.org/content/10/3/205.full
4-Wallin, D (2014)- Atasamentul in Psihoterapie-Editura Trei, Bucuresti.
5-Schore, A (2013)- Relational trauma, brain development, and dissociation-Treating complex
traumatic stress disorders in adolescents and children- Guilford Press, New York.
6-Nelson, B.W., Parker, Siegel, D.J. Interpersonal neurobiology, mindsight, and the triangle of well-
being: The mind, relationships & the brain. (2014).
Carmen Cavada, Wolfram Schultz-The Mysterious Orbitofrontal Cortex. Foreword- Oxford Journals,
2016
7-Jennifer S. Beer, Oliver P. John, Donatella Scabini, Robert T. Knight -Orbitofrontal Cortex and Social
Behavior: Integrating Self-monitoring and Emotion-Cognition Interactions- Journal of Cognitive
Neuroscience, Massachusetts, 2006
8- A. Schore, D. Sieff- On the same wave-length: how our emotional brain is shaped by human
relationships- Understanding and Healing Emotional Trauma: Conversations with pioneering clinicians
and researchers- New York, 2015.

59