Tipuri de psihoterapii.

Care sunt formările în

psihoterapie acreditate în România?

Iată care sunt principalele tipuri de psihoterapii acreditate din România. Le găsiți enumerate în
acest articol împreună cu o prezentare succintă.

Psihoterapia este o profesiune care se bazează pe o formare teoretică, practică şi pe

autocunoaşterea terapeutului. Ca urmare, ea nu poate fi practicată de oricine şi mai ales nu
poate fi practicată în afara unui cadru profesional.

În România, psihoterapeuții sunt de obicei psihologi, medici, psihopedagogi și asistenți

sociali cu formare într-o anumită școală sau metodă de psihoterapie. Cursurile de formare
în psihoterapie se adresează absolvenţilor sau studenţilor în ultimul an ai facultăţilor de
psihologie, sau – cu condiţia de a fi completat formarea universitară cu cursuri şi seminarii
de specialitate – absolvenţi ai facultăţilor de filosofie, pedagogie, asistenţă socială,
psihopedagogie specială, teologie.

Trecând în revistă Registrul Formatori de pe site-ul Colegiului Psihologilor din România, am

identificat principalele tipuri de psihoterapii acreditate din România. Le găsiți enumerate
mai jos împreună cu o prezentare succintă.

Pentru mai multe detalii, cum ar fi durata formării, orele de practică, orele de
analiză/dezvoltare personală necesare, datele de contact ale furnizorilor de formare etc.,
puteți consulta în curând materialele exhaustive pe care le vom pregăti pentru fiecare
specializare în psihoterapie în parte.

N.B.: La research-ul pentru articolul de față și la cele care vor urma pe tema formărilor în
psihoterapie au contribuit mai mulți studenți de la Facultatea de psihologie „Titu
Maiorescu” și de la alte facultăți de psihologie din București și din țară cărora le mulțumesc
pe această cale. Îi nominalizez mai jos pe cei care s-au implicat în acest proiect cu scuzele
de rigoare în cazul în care am omis pe cineva: Alexandra Boca, Alexandra (Ada)
Varga, Alexandru Manolică, Alina Sasu, Anca Roșca, Andreea Ruse, Carmen
Cuculescu, Cristiana Pîrlea, Cristina Baldovin, Cristina Franghiol, Cristina Paul, Diana
Donosă, Doina Zavadschi, Elena Ioniță, Ina Mardale, Ioana Neacșu, Iulia Pop, Mihaela
Vasilescu, Mihail Brujban, Miruna Jovin, Monica Stoicescu, Petruța Stoica, Sonia Crețu.

Tipuri de psihoterapii:
• Analiza tranzacțională
• Psihanaliză
• Psihodramă
• Psihoterapia adleriană
• Psihoterapia analitic existențială și logoterapia
• Psihoterapia analitică (jungiană)
• Psihoterapia centrată pe persoană (rogersiană)
• Psihoterapia cognitiv-comportamentală (TCC)
• Psihoterapia ericksoniană
• Psihoterapia experiențială
• Psihoterapia Gestalt
• Psihoterapia integrativă
• Psihoterapia interpersonală
• Psihoterapia neuro-lingvistică
• Psihoterapia pozitivă
• Psihoterapia prin dans și miscare
• Psihoterapia prin relaxare și simboluri
• Psihoterapia psihanalitică
• Psihoterapia sexualității
• Psihoterapia sistemică (Psihoterapia sistemică familială)
• Psihoterapia transpersonală
• Terapia prin joc
• Terapia prin jocul cu nisip
• Terapii scurte (Psihoterapia de scurtă durată)
Analiza tranzacțională

Această formă de psihoterapie se bazează pe metoda Analizei tranzacționale (AT)

elaborată de Eric Berne (1910-1970). Conceptele cu care lucrează analiza tranzacțională
sunt de natură psihanalitică, umanistă și cognitivă.

AT pornește de la presupunerea că, atunci când comunicăm, folosim diferite fațete ale
personalității noastre: Copil, Părinte sau Adult (cele trei stări ale eului). Acestea au fiecare
comportamente, sentimente și moduri de gândire unice, funcționale sau disfuncționale. AT
are ca scop să permită individului să folosească cele trei stări ale eului într-o manieră
adecvată. Astfel, Copilul este utilizat pentru a-și exprima emoțiile și creativitatea. Părintele
este folosit pentru a-și purta de grijă sieși și celorlalți și a respecta regulile sociale. Adultul
este necesar pentru a concretiza tendința creatoare a Copilului.

Conform AT, tranzacția este unitatea fundamentală a comunicării sociale. Tranzacția se

referă la comunicarea interpersonală verbală (cuvinte), nonverbală (limbajul corpului) și
paraverbală (tonul vocii etc.). Analiza Tranzacțională ne ajută să ne înțelegem
comportamentul. De asemenea, ne oferă instrumentele necesare pentru o mai bună
cunoaștere de sine și o mai eficientă comunicare cu ceilalți.

În primele ședințe, pacientul are un dialog cu terapeutul și stabilește obiectivul pe care vrea
să-l atingă. În psihoterapie se lucrează cu scenariul de viață. Totodată, se analizează
tranzacțiile sau interacțiunile sociale pentru a identifica și eventual modifica stările
dominante ale Eului persoanei. AT pune accentul pe dezvoltarea rațiunii și pe utilizarea
argumentării ca metodă de consiliere.

AT este utilizată pentru a identifica acele comportamente, emoții și gânduri ce împiedică

dezvoltarea umană la potențial maximum. În acest mod pot fi eliminate aspectele
disfuncționale și întărite relațiile pozitive și funcționarea sănătoasă a persoanei.

AT este utilizată în cazul persoanelor care întâmpină dificultăți relaționale: timiditate,

agresivitate, susceptibilitate, lipsă de afirmare de sine, dar și doliu etc. Ea este folosită în
terapia individuală, de grup, de cuplu sau de familie.
Psihanaliză

Psihanaliza a fost fondată de către Sigmund Freud între anii 1885 şi 1939. Aceasta pleacă
de la premisa că în fiecare din noi există o parte inconștientă care ne conduce și
influențează modul de a gândi și comportamentul.

Stările de anxietate, depresia, inhibiția etc. sunt adesea semne ale unor conflicte interne,
adesea mai profunde decât capacitatea de conştientizare a persoanei. Acestea au ca
rezultat dificultăţi relaţionale şi, netratate, pot avea un impact major asupra vieții persoanei
respective.

Conform psihanalizei, sănătatea psihică presupune conștientizare, adică aprecierea corectă

a comportamentelor, gândurilor și emoțiilor noastre. Acest proces potolește suferința
psihică, susţine dezvoltarea personalităţii şi oferă posibilitatea unei autocunoaşteri
autentice care îi va întări pacientului încrederea de a-şi urma scopurile în viaţă.

Psihanaliza este o terapie prin vorbire, bazată pe asociaţia liberă, clientul fiind încurajat să
spună orice îi vine în minte fără a se cenzura. Cu ajutorul intervenţiilor terapeutului, clientul
devine din ce în ce mai capabil să recunoască procesele de gândire care stimulează
conflictele. Rezolvarea acestor conflicte și punerea lor în context sau dizolvarea lor va face
loc pentru noi alegeri.

Şedinţa de analiză durează 45-50 de minute și şedinţele pot avea loc de 3, 4 sau 5 ori pe
săptămână. Uneori este necesar un număr mai scăzut de şedinţe pe săptămână. Durata
unei analize este greu de estimat, dar în medie este de 3-5 ani. Faptul că o terapie durează
mai mulți ani nu înseamnă că efectele acesteia vor apărea la final, ci ele se vor vedea pe
parcurs, prin îmbunătățirea stării psihice, a calității relațiilor și a vieții personale.

Psihanaliza vizează atât o cunoaștere mai autentică personală, cât și un spectru larg de
problematici psihice și psihosomatice, fiind indicată atât în psihoterapia copiilor, cât și a
adulților.
Psihodramă

Psihodrama este o abordare psihoterapeutică ce utilizează capacitățile tămăduitoare ale

artei teatrale. Reprezentarea scenică este pusă în slujba ameliorării problemelor clientului.

Scopul principal al psihodramei este dobândirea unei viziuni mai clare asupra unor
probleme, mergând până la soluționare. Dobândirea și practicarea unor abilități care să
minimizeze riscul reapariției problemelor reprezintă obiectivele pe termen mediu și lung.

Sesiunile durează 1 – 2 ore, într-un spațiu care permite instalarea unei scene, într-un context
de grup. „Scenariul” este lumea din interiorul minții clientului – o lume care cauzează
probleme.

Terapeutul – „regizor psihodramatic” – îl ghidează pe fiecare client în a reprezenta scenic

întâmplări marcante din trecutul său, pregătirea unui eveniment viitor, vise sau fantasme.
Ceilalți participanți joacă diverse roluri în scenetă. Interpretarea lor asupra rolului jucat (de
ex., o persoană semnificativă din viața celui a cărui piesă se joacă) este folositoare pentru
că aduce la suprafață noi perspective.

Psihodrama nu este doar terapie de grup. Este mai degrabă psihoterapie individuală
practicată într-un grup. Beneficiile sunt notabile și la nivel individual și al grupului.

Această abordare dă ocazia de a experimenta cu noi modalități de a gândi, de a privi

lucrurile și de a se comporta. Poate veni în sprijinul oamenilor care au pierdut pe cineva
drag sau au trăit un alt eveniment traumatic. De asemenea, le poate servi celor ce doresc
să-și restabilească încrederea în sine și în propriile capacități de comunicare sau de a face
față situațiilor stresante (de ex., vorbitul în public).

În privința tulburărilor patologice, psihodrama este eficientă în tratamentul adicției,

tulburării de stres post-traumatic, autismului, tulburării de comportament alimentar sau al
celei de dezvoltare. De exemplu, poate fi utilizată pentru tulburările de atașament în caz de
adopție.
Psihoterapia adleriană

Psihoterapia adleriană se bazează pe teoriile psihologice ale lui Alfred Adler, făcând parte
din sfera terapiilor psihodinamice (psihanalitice), dar accentul față de precursorul său,
Freud, se schimbă. Astfel, omul este văzut ca ființă prin esență socială, spre deosebire de
individualismul freudian. Problemele de relaționare socială (de exemplu sentimentul de
inferioritate față de semeni) reprezintă principala sursă a tulburărilor psihice. Deși distincția
dintre conștient și inconștient e păstrată, psihoterapia adleriană se concentrează asupra
conștientului.

Obiectivul principal urmărit în terapia adleriană este stabilirea unei relații pozitive între
client și comunitatea din care face parte. Aceasta permite înlocuirea gândurilor și
comportamentelor maladaptative cu unele dezirabile pentru asigurarea bunăstării psihice.

Psihoterapia adleriană nu este foarte extinsă în timp, încadrându-se în categoria terapiilor

pe termen scurt. Relația terapeutică se bazează pe reciprocitate, cooperare și acceptare;
atât terapeutul, cât și clientul sunt implicați activ în proces.

Povestea de viață a clientului este investigată în detaliu, dar fără să neglijeze nici visele sau
fantasmele. Accentul este pus pe relații (de familie, de prietenie, de cuplu, profesionale) și
rolul lor în conturarea personalității clientului. Terapeutul ghidează schimbarea
recomandând direcții de urmat, în timp ce clientul acționează în baza celor aflate despre
sine în etapele anterioare și a recomandărilor terapeutului.

Psihoterapia adleriană se desfășoară în ședințe de 45-50 de minute cu adulți sau 30 de

minute cu copii. Clientul primește și „teme pentru acasă”, adică sarcini care susțin
schimbarea comportamentală dorită. Spre exemplu unui client cu fobie socială i se poate
cere ca în fiecare zi (până la ședința următoare) să întrebe un trecător necunoscut cât e
ceasul.

Abordarea poate fi folosită pentru toate vârstele și tipurile de tulburări mentale, atât în
format individual, cât și ca terapie de grup, de familie sau de cuplu.
Psihoterapia analitic existențială și logoterapia

Psihoterapia analitic existențială i se datorează neurologului și psihiatrului vienez Viktor

Frankl (1905-1997) și constituie o formă de psihoterapie de lungă durată. Logoterapia (din
grecescul logos = cuvânt) este un termen folosit de Viktor Frankl prin care acesta desemna
tehnica psihoterapeutică concepută de el. Esențial în acest tip de terapie este conceptul de
„existență”. Omul are nevoie de o viață încărcată de sens, clădită liber și responsabil.

Conform acestei forme de psihoterapie, simptomele celor care suferă de tulburări psihice
sunt expresia alienării, înstrăinării de adevărata natură a sinelui. Omul ajunge să trăiască în
conformitate cu așteptările celorlalți și mai puțin cu propriile sale dorințe și așteptări. El
trebuie să capete curajul de a se contura pe sine în acord cu modul său unic de a ființa în
lume.

Terapeutul are sarcina de a-l învăța pe client să facă faţă anxietăţii inerente alegerilor luate
şi să accepte ideea că destinul său nu este determinat din afară, de forțe exterioare, ci de
propriile sale alegeri. Temele majore abordate în terapie sunt libertatea şi responsabilitatea,
izolarea, alienarea, anxietatea, moartea şi implicaţiile ei pentru viaţă şi permanenta căutare
a sensului vieţii. Relația terapeut-client se conturează astfel ca una de acceptare
necondiţionată, respect, înţelegere și valorizare.

Pe măsură ce clientul conştientizează că este unicul responsabil de ceea ce este și de viața

sa, el reuşeşte să accepte prezenţa anxietăţii (normale și nu patologice) ca un aspect
necesar al unei vieţi autentice. El reușește astfel să-şi stabilească identitatea personală, să-
şi contureze scopuri în acord cu aceasta, să-şi construiască relaţii sociale și personale
satisfăcătoare, să fie satisfăcut de sine şi de viaţa sa.

În această abordare, pot fi folosite unele tehnici psihanalitice sau caracteristice orientării
comportamentaliste, în funcţie de situaţia concretă a clientului.

Psihoterapia analitic existențială este recomandată în tulburările de natură psihogenă,

psihosomatică și psihosocială.
Psihoterapia analitică (jungiană)

Psihoterapia analitică sau jungiană este o formă de terapie de lungă durată care se bazează
pe metoda psihoterapeutică dezvoltată de Carl Jung și care își are originea în psihanaliza
freudiană.

Psihoterapia analitică are ca scop realizarea procesului de „individuație”, respectiv de

autodescoperire și autodezvoltare care permit persoanei să ducă o viață semnificativă și
împlinită.

Prin această formă de terapie, clientul și terapeutul colaborează pentru ca primul să ajungă
la o conștientizare de sine ridicată. Prin acest proces de conștientizare și prin scoaterea la
lumină a inconștientului, ne eliberăm de anumite tipare comportamentale neadecvate și
utilizăm în mod creativ potențialul personal până atunci blocat sau insuficient valorificat.
Clientul ajunge să accepte acele aspecte ale existenței pe care nu le poate schimba și să
poată modifica acele lucruri care stau în puterea sa pentru a-și îmbunătăți existența.

Pentru a ajunge la inconștient, se apelează la simbolurile prin care se manifestă acesta în

visuri, mituri, domeniul artelor, spiritualitate, imaginația creativă. Perceperea acestor
simboluri conduce la transformarea conștiinței.

Pentru psihoterapeutul analitic, un concept important este cel introdus de Jung de

inconștient colectiv, pe lângă cel individual introdus de Freud, primul fiind comun întregii
umanități. În vis, există elemente ce nu au legătură directă cu experiența de viață a
clientului care sunt simboluri arhetipale. Terapeutul găsește corespondențele între aceste
simboluri și materialul asociativ provenit din diferite zone culturale: mitologie, religie, folclor
etc., aceste simboluri corespunzând arhetipurilor din inconștientul colectiv.

Ședințele de terapie se axează pe experiențele cotidiene ale clientului, amintiri, visuri,

sentimente și idei în legătură cu aceste experiențe.

Terapia analitică este indicată pentru persoanele care suferă de diverse tulburări, printre
care anxietate, depresie. De asemenea, este potrivită pentru o mai bună dezvoltare
personală, adaptare în plan social și relațional, găsirea unui scop în viață, ducerea unei
existențe cu sens și împlinită.

Psihoterapia centrată pe persoană (psihoterapia rogersiană)

Acest tip de psihoterapie a fost fundamentat de Carl Ransom Rogers (1902-1987). S-a
numit inițial non-directivă, rolul terapeutului fiind de a asculta și sprijini clientul. Ulterior a
fost numită psihoterapie centrată pe client, datorită responsabilității pacientului pentru
propria evoluție. Astăzi este cunoscută ca psihoterapie centrată pe persoană sau
psihoterapie rogersiană.

Terapia centrată pe persoană este de tip umanist, punându-se accept pe importanța

fiecărui individ și a valorilor umane. La fel ca în psihoterapia existențială, terapia centrată pe
persoană subliniază responsabilitatea fiecărei persoane pentru propria evoluție în viață.

Teoria lui Rogers are la bază „tendința de actualizare” a omului, adică motivația intrinsecă
de a-și dezvolta potențialul până la cel mai înalt nivel posibil în condițiile de mediu potrivite.
Eșecul în viață nu se datorează lipsei voinței, ci condițiilor nefavorabile care blochează sau
pervertesc acest potențial inerent naturii umane. În terapie, clientul este ajutat să devină
autonom – să se simtă liber și să-și accepte responsabilitatea pentru viața sa.

Terapeutul adoptă o atitudine pozitivă și are rolul de a oferi pacientului un mediu empatic, în
care acesta să se simtă acceptat și respectat necondiționat, acestea fiind condițiile care
vor conduce la schimbare. Conform teoriei rogersiene, relația terapeutică este cea care
promovează creșterea și dezvoltarea integrată a clientului și nu anumite tehnici sau metode
terapeutice.

Psihoterapia centrată pe client este destinată tuturor categoriilor de vârstă și a fost utilizată
în depresie, anxietate, alcoolism, psihoze (în cazul persoanelor care nu suferă de o pierdere
profundă a contactului cu realitatea), tulburări psihosomatice, de comportament, probleme
de relaționare, disfuncții cognitive și tulburări de personalitate. Poate fi individuală, de grup
sau de familie.
Terapia poate fi de scurtă durată, de 5-10 ședințe, sau poate ajunge la un an sau mai mult,
frecvența ședințelor fiind stabilită de client și discutată împreună cu terapeutul.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală

Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) este o formă de psihoterapie care se bazează pe

teoria conform căreia există o relaţie de reciprocitate între procesele cognitive (gânduri),
emoţii şi comportament. Terapiile cognitive au fost elaborate începand cu anii ’60, de către
doi psihiatri americani, Albert Ellis și Aaron Beck.

Conform acestei forme de psihoterapie, stările emoționale și comportamentul sunt

determinate de modul de a gândi. Distorsiunile din gândire produc tulburări
comportamentale și emoționale. Terapeutul ajută clientul să-și corecteze distorsiunile din
gândire fie prin recunoașterea raționamentului său eronat, fie prin acumularea de noi
informații, care pot fi mai apropiate de realitate. Prin corectarea acestor concepții eronate,
prin învățarea unor noi modalități de adaptare la realitate, prin discriminări adecvate și prin
exercițiu, clientul își învinge dificultățile psihice.

Terapeutul are sarcina de a-l învăța pe pacient elementele de bază ale unui model de
gândire sănătos. Relația dintre cei doi este una de colaborare. Pacientul trebuie să
conștientizeze problemele pe care le are și să participe activ la schimbarea gândirii și a
comportamentului său.
Terapia cognitiv-comportamentală este o formă de terapie de scurtă durată. Abordarea
este centrată pe „aici şi acum”. Aceasta presupune elaborarea unor strategii şi scopuri
terapeutice care sunt monitorizate şi evaluate pe parcursul terapiei. Accentul este pus pe
dobândirea şi utilizarea unor abilităţi noi într-o manieră activă, prin aplicarea practică între
şedinţe a lucrurilor învăţate. Clientul are astfel „teme pentru acasă”. În timp, el reclamă din
ce în ce mai puţină îndrumare din partea terapeutului. El învaţă să aplice principiile
respective în viaţa cotidiană.

Terapia cognitiv-comportamentală poate trata atacuri de panică, fobii, anxietate socială,

anxietate generalizată, tulburare obsesiv-compulsivă, depresie, tulburări de comportament
alimentar, tulburări de somn, disfuncţii sexuale, dependenţe, tulburări ale copilului și
adolescentului, probleme de cuplu.
Poate fi aplicată sub formă de psihoterapie individuală, de grup, de cuplu sau de familie.

Psihoterapia ericksoniană

Psihoterapia ericksoniană este o formă de terapie creată de psihiatrul american Milton

Erickson (1901-1980). Această terapie acționează având în vedere relația dintre procesele
inconștiente și cele conștiente. Se creează oportunități pentru client în scopul ca acesta să
ajungă la noi interpretări și capacități prin conștientizarea proceselor inconștiente și trăire
experiențială. Se pune accentul mai puțin pe prescrierea unor modalități de acțiune.

Această terapie presupune o căutare din partea clientului, mediată de terapeut, a resurselor
interioare necesare schimbării dorite. Principiul după care se ghidează această formă de
psihoterapie este că fiecare dintre noi suntem înzestrați cu aceste resurse. Psihoterapeutul
intervine ajutând clientul să deblocheze resursele sale interioare.

În cadrul hipnozei ericksoniene, terapeutul mediază o punte de legătură cu inconștientul,

într-o manieră directă și fără a-l interpreta, permițându-i să se exprime și să acționeze.
Schimbarea terapeutică apare astfel ca un proces de depășire a limitelor conștiente.
Persoana ajunge să cunoască ceea ce nu știa că știe deja. Acesta găsește propria
interpretare a situației și modalitate de a acționa în vederea producerii schimbării și a
rezolvării problemei.

Relația terapeutică se bazează pe respect, înțelegere și empatie. Terapeutul și clientul

dezvoltă o relație colaborativă. Se pornește de la presupunerea că acesta din urmă știe cel
mai bine ce îi este util. Uneori, o anumită tehnică aplicată de terapeut e posibil să nu dea
rezultatele scontate. Acest lucru constituie un semnal pentru schimbarea strategiei de
lucru. Astfel, demersul terapeutic rămâne deschis alternativelor în ce privește alegerea
tehnicilor adoptate.

Psihoterapia ericksoniană poate include sau nu în tehnicile adoptate și hipnoza

ericksoniană. Această psihoterapie este considerată a fi de scurtă durată.
Este utilizată în terapia adulților, copiilor, de cuplu sau a familiei, precum și în cazul
tulburărilor de comportament.

Psihoterapia experiențială

Psihoterapia experiențială constituie un tip de psihoterapie holistică ce se centrează în

principal pe procesul de dezvoltare umană și schimbare de sine. Psihoterapia experienţială
este o paradigmă a dezvoltării şi restructurării persoanei, o cale de redobândire şi păstrare
a sănătăţii mintale.

Ea are rădăcini în filosofia existenţialistă, mai exact în principiul că oamenii sunt într-un
proces continuu de autodescoperire şi în fenomenologie, respectiv în teoria câmpului.
Conform teoriei câmpului, persoana este concepută ca un câmp și orice eveniment care are
loc într-o parte a câmpului este resimțit în toate celelalte părţi ale sale.

Importantă este experienţa în „aici şi acum”. Această îi permite individului conştientizarea

propriilor gânduri și trăiri. Clientului îi este acceptată în mod necondiționat experiența,
valorile și încărcătura lui emoțională. Terapia experiențială nu are rolul de a transforma
clientul, ci de a-i crea situații experiențiale prin care acesta să-și descopere propriile
disponibilități și să le pună în acțiune în scopul dezvoltării propriei persoane.

Fiecare om este unic și dispune de un potențial latent demn de a fi valorificat. Orice

tulburare psihică poate fi socotită o blocare a potențialului uman. Terapia are ca scop
deblocarea și activarea capacităților individuale. Obiectivul constă în atingerea unei
maturități psihologice, astfel încât personalitatea să fie reintegrată și unificată.

Prin această terapie, se urmărește o mai bună cunoaștere de sine și instaurarea armoniei în
relațiile de cuplu, cu familia, cu colegii. Ea permite identificarea unor strategii optime de
adaptare la stres, reducerea anxietății, a furiei și a atacurilor de panică. Clientul este ajutat
în depășirea unor traume personale, îmbunătățirea imaginii de sine, folosirea și deblocarea
propriilor resurse, regăsirea sensului existenței.

Este potrivită ca terapie individuală, de grup, de cuplu sau familie.

Psihoterapia Gestalt

Psihoterapia Gestalt este o abordare care îi învață pe oameni să beneficieze de pe urma

conștientizării experienței prezente. Interpretările prezentului în lumina experiențelor trecute
sunt lăsate de-o parte. Principalul obiectiv terapeutic este de a oferi clientului posibilitatea
de a se dezvolta și a-și împlini potențialul. Asta se realizează prin explorarea relațiilor (cu
sine însuși și cu cei apropiați), prin depășirea unor blocaje care diminuează satisfacția
generală de viață și prin experimentarea cu noi moduri creative de a acționa.

Gestalt terapia se bazează pe ideea responsabilității fiecăruia pentru alegerile sale. Se

consideră că oamenii au capacitatea de a înțelege înlănțuirea cauzală a experiențelor și
trăirilor din viețile lor. Terapia e menită să scoată la lumină această capacitate, învățându-l
pe client să o pună în practică.

Distincția clară între experiența directă și interpretarea secundară e dezvoltată pe parcursul

terapiei. Astfel, clientul e învățat să conștientizeze ceea ce i se întâmplă aici și acum. Este
evidențiat în primul rând rolul senzațiilor, percepțiilor și al gândurilor prezente în
declanșarea proceselor de schimbare.

Dacă clientul simte nevoia de a povesti o întâmplare trecută, va fi îndemnat de

psihoterapeut să o aducă în prezent. De exemplu, asta se poate face printr-un joc de rol,
luându-l pe terapeut drept personaj care joacă rolul altei persoane implicate. În acest fel,
clientul accesează în manieră mai directă și mai autentică emoțiile și gândurile momentului
trecut.

Abordarea Gestalt poate fi utilă indiferent de vârsta clientului. Sesiunile de terapie pot fi
individuale sau de grup. Anxietatea, depresia, lipsa stimei de sine, dificultățile de relaționare
socială sunt probleme cărora psihoterapia Gestalt le poate găsi soluții. Și disconfortul fizic,
cum ar fi durerea cronică pot fi tratate cu ajutorul acesei terapii. Alături de metode proprii,
această orientare terapeutică poate angrena și tehnici din artă sau din alte terapii în
atingerea obiectivelor.
Psihoterapia integrativă

Psihoterapia integrativă integrează elemente din mai multe orientări psihoterapeutice. Din
acest motiv, necesită atât flexibilitate, cât și rigoare din partea practicienilor care aleg
respectivele tehnici. Metodele și tehnicile alese sunt ghidate de constrângeri teoretice.
Acestea sunt însă selectate având în vedere persoana reală, „în carne și oase”, care se află
în fața psihoterapeutului.

Abordarea terapeutică este integrativă pe mai multe paliere: al înțelegerii psihicului uman
(abordat la nivel cognitiv, emoțional și spiritual) sau al metodologiei (corespunzătoare
interdisciplinarității științifice – rezultate din neuroștiințe, neurobiologie, fizică cuantică sau
genetică influențează evaluarea psihologică). De asemenea individul este parte
componentă a unui întreg social. Acest aspect nu e niciodată pierdut din vedere. Mai mult,
abordarea integrativă pune laolaltă o bază teoretică alcătuită din susțineri consistente
preluate din alte orientări psihoterapeutice, cu manifestări practice corespunzătoare. Altfel
spus, această orientare integrează teoria și practica.

Una din principalele modalități de integrare este de a căuta aspecte comune, care sunt
acceptate de cele mai multe orientări, de la psihanaliza clasică până la pragmatismul
cognitiv-comportamental.

Astfel, în psihoterapia integrativă relația psihoterapeutică este una de influență reciprocă

sau co-determinare între psihoterapeut și clientul său. Cei doi se angajează într-un efort
comun, colaborativ. Totuși psihoterapeutul are o atitudine directivă, manifestată în
recomandări de acțiune. Rolul clientului este unul activ, direct implicat în schimbarea pe
care și-o dorește.

Psihoterapia integrativă este potrivită clienților de orice vârstă. Ea poate fi aplicată atât în
sesiuni individuale, cât și de grup. Poate fi utilă în tratarea unor probleme psihice subclinice
și clinice, incluzând depresia, anxietatea sau tulburările de personalitate.

Terapia durează în medie între 12 – 21 ședințe, cu durata de o oră, cu frecvență

săptămânală. În funcție de simptome, poate dura și mai mult.
Psihoterapia interpersonală

Psihoterapia interpersonală (IPT) este o formă de terapie de scurtă durată. Aceasta a fost
dezvoltată inițial pentru depresia majoră, dar a fost ulterior adaptată și pentru alte tulburări
psihice. Conform IPT, indiferent de cauza unei tulburări psihice, aceasta are loc într-un
context interpersonal: familie, prieteni, colegi de muncă etc.

IPT analizează modul în care persoanele deprimate fac față interacțiunilor și relațiilor
sociale. Din perspectiva IPT, depresia este legată de modul defectuos în care persoana
funcționează în relațiile interpersonale, ipoteza psihoterapiei interpersonale fiind că
depresia este cauzată și susținută de probleme de relaționare și, în același timp, este o
consecință a acestora.

Scopul psihoterapiei interpersonale este de a elibera persoana de simptomele depresive

prin rezolvarea problemelor interpersonale actuale. Terapeutul adună informații, face
analiza și diagnoza relațiilor interpersonale ale persoanei deprimate pentru a identifica
interacțiunile sociale, de cuplu sau profesionale problematice. Ele constată manifestarea
problemelor interpersonale și identificarea modului în care acestea afectează persoana în
cauză.

Urmează apoi lucrul efectiv cu problemele. Psihoterapia interpersonală identifică patru

categorii de majore probleme care trebuie abordate. Acestea sunt: suferința după decesul
unei persoane dragi; conflicte interpersonale în cuplu sau cu alți membri ai familiei;
schimbări în rolurile interpersonale, de exemplu recent căsătorit/divorțat sau
promovat/degradat în carieră; capacitate insuficientă de a iniția și a menține relații
interpersonale apropiate.

Această terapie are ca scop reducerea simptomelor depresive şi ameliorarea stimei de sine,
ajutarea clientului să dezvolte strategii mai eficiente pentru soluţionarea problemelor de
relaționare și o mai bună ancorare în realitate. Nu se urmărește restructurarea personalităţii
clientului.

IPT este o formă de terapie individuală, dar a fost testată și ca terapie de grup.
Psihoterapia neuro-lingvistică (NLP)

Psihoterapia neuro-lingvistică (NLP) este o formă de psihoterapie de scurtă durată

orientată spre împlinirea obiectivelor și dezvoltarea personală – pe plan cognitiv, emoțional
și comportamental. NLP adoptă o abordare practică a problemelor.

Psihoterapia neuro-lingvistică se bazează pe principiul conform căruia fiecare individ

reacționează mai degrabă la lumea pe care și-o construiește din propriile experiențe și
percepții, decât la lumea reală.

Neuro se referă la sistemul nostru nervos, la modul cum ne folosim cele cinci simțuri și
efectele lor. Lingvistica se referă la cuvinte, expresii faciale, atitudini, comportamente și
cum le folosim pentru a interacționa cu cei din jurul nostru. Programarea Neuro-Lingvistică
descrie conexiunea dintre minte (neuro), limbaj (lingvistică) și modul cum interacțiunea
dintre ele ne influențează comportamentul (programarea) și rezultatele.

Psihoterapia NLP ne ajută să descoperim prin ce comportamente, convingeri și procese ale

gândirii am ajuns acolo unde ne aflăm în viața noastră. Astfel ulterior putem decide ce
merită păstrat, îmbunătățit sau înlocuit. Putem face acest lucru prin conștientizarea
gândurilor, stărilor și comportamentelor noastre și un mai bun control al acestora. De
asemenea, prin identificarea modului cum comunicăm și interacționăm prin limbajul verbal
și non-verbal, crearea unor strategii și comportamente mai productive, înțelegerea propriei
persoane și a mediului în care trăim, precum și a schimbărilor necesare pentru a obține
rezultate mai bune.

Programarea neuro-lingvistica se referă la atingerea performanței în toate aspectele

existenței. Criteriile eficienței personale constau în stabilirea unor obiective sau a unor
rezultate așteptate, acuitatea senzorială și flexibilitatea în comportament.

Această formă de psihoterapie este utilizată pentru probleme de socializare, dependențe,

fobii, depresie și anxietate, abuz, traume, dificultăți de învățare, tulburări de greutate. Este
aplicată adesea în domeniul afacerilor și sportului.
Psihoterapia pozitivă

Psihoterapia pozitivă i se datorează lui Nossrat Peseschkian, medic neurolog, psihiatru şi

psihoterapeut din Germania. Această formă de psihoterapie pune accentul pe imaginea
pozitivă a omului. Se concentrează pe dezvoltarea potențialului uman și a resurselor
interioare pentru autovindecare. Clientul nu aduce doar tulburarea (boala), ci și capacitatea
de a se vindeca.

Psihoterapia pozitivă se concentrează pe semnificația simptomelor sau situațiilor care sunt

reinterpretate în sens pozitiv. Conform acestei terapii, un eveniment în sine nu aduce o
problemă, ci interpretarea pe care i-o dăm noi. Pentru psihoterapia pozitivă, există în individ
două capacitați fundamentale înnăscute. Acestea sunt capacitatea de a iubi, reprezentând
partea afectivă și capacitatea de a cunoaște care vizează partea cognitivă. Psihoterapia
pozitivă ajută individul să-și folosească aceste capacități în scopul autoajutorării.

Un rol important în cadrul acestei terapii îl are modelul balanței sau echilibrului. Când ne
pierdem echilibrul interior, pot apărea dificultăți într-una din cele patru arii importante ale
vieții noastre. Acestea sunt: corp-sănătate, muncă-realizări, viitor-fantezie, contacte-relații
sociale. Prin terapie, clientul devine conștient în care arie investește în mod excesiv timp și
energie sau, dimpotrivă, prea puțin și descoperă ce poate să facă pentru a reechilibra
balanța. De exemplu, la nașterea unui copil, tatăl se poate îngropa în muncă pentru a evita o
mai mare implicare în sarcinile de familie.

Această formă de terapie ia în considerare și factorii sociali și culturali relevanți în procesul

de vindecare.

Psihoterapia pozitivă apelează la tehnica povestirii, a parabolei, metaforei, citatelor,

proverbelor. Acestea sunt considerate instrumente puternice de comunicare ce pot produce
schimbarea.

Această terapie înglobează modele și tehnici din alte forme terapeutice, fiind o modalitate
integrativă și ecclectică de psihoterapie.
Psihoterapia pozitivă poate fi aplicată ca și terapie de scurtă durată (12-20 de ședințe) sau
de lungă durată, peste 50 de ședințe, când sunt abordate elemente mai de profunzime.

Psihoterapia prin dans și mișcare

Terapie prin dans și mișcare a apărut în anul 1950, ca urmare a fuziunii între dans și
psihoterapie. Dansul făcea parte din practicile tradiționale de vindecare, unele dintre
acestea păstrându-se în ritualurile șamanice. În cazul acestei forme de psihoterapie,
mișcarea este o modalitate de exprimare, de comunicare. Este și o metodă de intervenție
terapeutică în scopul dezvoltării, integrării și vindecării personale.

Se folosește mai degrabă mișcarea liber improvizată ca punct de plecare pentru explorarea
temelor personale sau pentru explorarea relațiilor cu cei din jur. Această metodă poate fi
comparată cu asocierea liberă din terapiile verbale. Terapeutul poate interveni fie verbal, fie
prin mișcare ca răspuns la tiparele de mișcare ale clientului, pentru a sugera, de exemplu,
cercetarea unui tipar sau a unei teme de mișcare.

Există o strânsă legătură între mișcare și sentimente care facilitează integrarea și

înțelegerea, și implicit, schimbarea terapeutică. Terapia prin dans și mișcare este astfel
utilă în cazul persoanelor care se simt detașate de propriul corp și de propriile sentimente.

Apoi, de obicei în cadrul unui dialog verbal, terapeutul ajută persoana în încercarea de a da
un înțeles mișcării/dansului, de a descoperi semnificațiile anume pentru situația lui de viață.

Terapia prin dans și mișcare constituie o metodă de explorare de sine și dezvoltare

personală. Se consideră că aceasta poate conduce la o încredere sporită în capacitățile
proprii, la recuperarea creativității, intuiției, la combaterea stresului.

Această terapie este utilizată adesea în activitatea cu copiii care prezintă tulburări de
comportament, dificultăți de învățare, de comunicare, autism. Recent, este folosită alături
de alte forme de psihoterapie în tratarea persoanelor care suferă de depresie, tulburări de
alimentație, schizofrenie. În prezent, este studiată posibilitatea aplicării terapiei prin dans și
mișcare în cazul afecțiunilor psihosomatice.
Terapia poate fi de grup sau individuală.

Psihoterapia prin relaxare și simboluri

Metoda psihoterapiei prin relaxare şi simboluri a fost elaborată de dr. Koronkay Bertalan, dr.
Szőnyi Magda şi prof. dr. Bagdy Emőke în anii `70. În 1980 a fost elaborat primul protocol
profesional la Budapesta. Concepţia terapeutică urmăreşte în mare măsură teoria jungiană.

Conform acestei forme de psihoterapie, relaxarea ajută la reconstrucția sistemului de

autoreglare al organismului. Această terapie lucrează cu imagini, simboluri evocate și apoi
elaborate, senzații corporale, emoții, modul în care o persoană le trăiește și descoperă
consecințele lor în viața sa, meditație ghidată.

Această formă de psihoterapie constă în însuşirea unui şir de exerciţii definite prin care se
elaborează reflexe condiţionate. Efectele generale ale acestor exerciții constau într-o stare
de deconectare, conştiință modificată şi atenţie pasivă. Psihoterapia implică sugestii
verbale şi imagini evocate cu efect terapeutic direct. Transpunerea verbală a imaginilor
evocate are efect transformator şi mobilizator. Exersarea regulată are un efect cumulat,
conducând la o mai bună capacitate de autoreglare.

Metoda „trainingului autogen” al lui Schultz este folosită în ședințele de terapie ca metodă
de relaxare profundă. Aceasta permite clientului posibilitatea de a atinge el însuși starea de
calm interior, de a utiliza în totalitate forțele energetice ale vieții interioare. Este folosită cu
precădere în managementul stresului și în afecțiunile psihosomatice. Trainingul autogen
este utilizat pentru a depăşi unele vicii (de ex., fumatul sau jocurile de noroc) sau pentru a
elimina comportamentele nedorite (de ex., fi rosul unghiilor). Poate fi folosit și pentru a
diminua şi elimina anxietăţile sau fobiile (de ex., teama de a zbura cu avionul), dar și pentru
alte probleme psihice sau fiziologice.

Pentru început, clientul este asistat de psihoterapeut în inițierea și exersarea tehnicii. În

timp, acesta o asimilează și o integrează în așa fel încât să o poată accesa și utiliza ori de
câte ori este necesar.
Psihoterapia psihanalitică

Psihoterapia psihanalitică se bazează pe principiile tehnice ale psihanalizei. Aceasta pleacă

de la premisa că în fiecare din noi există o parte inconștientă care ne influențează modul
cum gândim și comportamentul.

Această formă de terapie este bazată pe asociaţia liberă, clientul fiind încurajat să spună
orice îi trece prin minte fără a se cenzura. Astfel, procesele sale de gândire vor conduce
către rădăcinile inconştiente ale conflictelor interne care duc la depresie, anxietate etc.
Conform acestei terapii, sănătatea psihică presupune conștientizare. Această reprezintă
aprecierea corectă a comportamentelor, gândurilor și emoțiilor proprii. Acest proces alină
durerea psihică și susţine dezvoltarea personalităţii. Conștientizarea oferă posibilitatea unei
autocunoaşteri reale care îi va întări persoanei încrederea de a-şi urma scopurile în viaţă.

Terapia psihanalitică poate fi de scurtă durată (sub șase luni) sau de lungă durată (mai
mulți ani). Faptul că o terapie durează mai mulți ani nu înseamnă că efectele acesteia vor
apărea la finalul terapiei, ci ele se vor vedea pe parcurs, prin îmbunătățirea stării psihice, a
calității relațiilor și a vieții personale.

Psihoterapia psihanalitică este aplicată adesea cu o frecvenţă mai redusă decât psihanaliza
(una sau două şedinţe pe săptămână). În general, terapeutul şi pacientul stau faţă în faţă,
spre deosebire de psihanaliză unde de obicei clientul stă întins pe canapea. Deseori,
scopurile terapiei de acest tip se concentrează asupra rezolvării unei probleme anume, de
exemplu dificultăţile relaționale sau profesionale, simptomatologia depresiei sau anxietății.

La psihoterapia psihanalitică se poate apela pentru o mai adâncă autocunoaștere,

recuperarea stimei de sine, probleme în relaţiile de cuplu și sociale, probleme sexuale,
tulburări de personalitate, probleme de separare/pierdere/doliu, tulburări afective, de
comportament alimentar, de somn, anxietate, depresie, fobii, afecțiuni psihosomatice etc.

Această terapie este indicată atât în cazul copiilor, cât și a adulților. Aceasta poate fi
individuală, de grup, de cuplu sau de familie.
Psihoterapia sexualității

Psihoterapia sexualității este o formă de terapie care se recomandă atunci când intimitatea
în cuplu nu funcționează așa cum ar trebui. Disfuncțiile erectile, incapacitatea de a atinge
orgasmul sunt adesea corelate cu depresia, anxietatea, stresul, starea de tensiune,
dificultățile de comunicare în cuplu. Acestea pot constitui un semnal că problemele nu sunt
de natură fiziologică, ci mai degrabă psihologică. Psihoterapia sexualității poate aduce o
îmbunătățire semnificativă vieții.

Majoritatea persoanelor care suferă de disfuncții sexuale prezintă niveluri sporite de

anxietate sau stres. Aceasta conduce la presupunerea că acestea dețin un rol central în
generarea și în persistența problemelor sexuale. Anxietatea și depresia constituie factori ce
pot inhiba buna funcționare pe plan sexual a corpului care se află în strânsă relație cu
mintea.

În unele cazuri, poate fi suficient să fie lămurite unele percepții eronate legate de
sexualitate sau comunicare pentru ca problemele să înceapă să se diminueze. În timpul
terapiei sunt abordate ideile preconcepute despre sex, eventualele constrângeri religioase
sau de altă natură. Sunt identificate disfunctionalitățile în dinamica sexuală sau de
comunicare la nivelul cuplului. Este analizat istoricul sexualității clientului.

Psihosexologul poate ajuta clientul să identifice situațiile generatoare de stres și gândurile

care generează emoții negative. El îl poate învăța cum să înlocuiască anumite tipare
nefuncționale cu alte modalități mai adecvate de a aborda situația.

Terapeutul identifică atitudinea ambilor parteneri cu privire la activitatea sexuală și

problemele sexuale întâmpinat. Ulterior, acesta recomandă exerciții specifice, „teme pentru
acasă”, pentru rezolvarea problemelor. El realizează un plan terapeutic adaptat fiecărui caz,
adecvat situației și problemelor specifice întâmpinate.

Obiectivele specifice ale terapiei pot include învățarea unor metode de relaxare, o mai bună
comunicare a nevoilor și așteptărilor partenerilor, adoptarea unor tehnici de atingere
nonsexuală, tehnici pentru creșterea stimulării sexuale și minimizarea durerii din timpului
actului sexual.

Psihoterapia sistemică / Psihoterapie sistemică familială

Psihoterapia sistemică se bazează pe ideea că individul este parte interdependentă a unui

sistem social mai mare. Psihoterapia sistemică abordează problemele la nivel practic, mai
degrabă decât analitic. Terapia sistemică nu are o procedură fixă, ci aplică tehnici
interactive, reflexive.

Psihoterapia sistemică se ocupă de relațiile dintre indivizi, cel mai adesea de relația de
cuplu sau de relațiile de familie. Persoana este văzută în cadrul relației. Accentul se pune pe
tiparele și dinamica interacțiunilor din cadrul grupului. Conform acestei forme de
psihoterapie, schimbarea relațiilor are un impact major asupra individului. De aceea, la
terapie sunt invitate să participe persoane semnificative pentru client. În cazul în care acest
lucru nu este posibil, se poate lucra cu un singur individ. El este ajutat să își modifice
percepția asupra relațiilor. O schimbare semnificativă la nivelul unui singur individ poate
influența schimbarea întregului sistem.

Rolul terapeutului este de a stimula cunoașterea care să provoace schimbări în cadrul

sistemului și să modifice tiparele comportamentale disfuncționale actuale. Fiecare
persoană află lucruri relevante despre sine şi ceilalţi, iar vindecarea vine tocmai din acest
proces de cunoaştere din cadrul sistemului, ducând iniţial la dezechilibrul lui iar apoi la
recalibrarea lui pe baze noi. Sistemul învaţă să se vindece singur.

Psihoterapia sistemică se adresează individului, familiei, ci și altor sisteme, cum ar fi cel

educațional, politic, de afaceri. Psihoterapia sistemică familială sau de cuplu și familie se
adresează familiei și cuplului.

Acest tip de psihoterapie tratează probleme cum ar fi: tulburări emoționale, însingurare,
tulburări psihosomatice, probleme de cuplu, probleme în relația părinte-copil, tulburări de
comportament la adolescenți etc.
Terapia sistemică a fost denumită terapie de scurtă-lungă durată. Astfel, aceasta este
scurtă prin numărul mic de ședințe – minim 5-8 (maximum 12), dar lungă prin intervalele
dintre ședințe. Adesea, durata terapiei este de 3-4 până la 18 luni.

Psihoterapia transpersonală

Psihoterapia transpersonală abordează omul integral, luând în considerare toate

dimensiunile manifestării umane: fizic, cognitiv, emoțional și spiritual. Psihologia
transpersonală a evoluat din psihologia umanistă, reprezentând o aprofundare a acesteia
spre explorarea sinelui, adică a ceea ce se află dincolo de eul conștient, dincolo de
persoană (transpersonal). Psihoterapia transpersonală integrează practicile clinice
occidentale și tehnicile meditative, de extindere a conștiinței specifice tradițiilor spirituale
orientale.

Psihologia transpersonală a fost fondată de psihiatrul ceh Stanislav Grof. Concepția sa de

bază este că există un plan transpersonal al conștiinței. Acesta semnifică o extindere a
câmpului conștiinței dincolo de limitele obișnuite ale psihicului uman, respectiv planul
inconștientului colectiv al lui Jung.

Începând cu anul 1976, Stanislav Grof a dezvoltat practica respirației holotropice împreună
cu Cristina Grof. Ideea de la baza acesteia este că psihicul uman deține un potențial
spontan de vindecare, care devine disponibil în stările neobișnuite de conștiință. Acestea
sunt induse de respirația accelerată practicată pe un fond de muzică inductivă.

Psihologia transpersonală se ocupă cu explorarea și dezvoltarea stărilor de conștiință

modificată, a experiențelor mistice și arhetipale ale marilor religii ale lumii. Aceasta
abordează practica meditației, precum și trăirile avute în cadrul tradițiilor ezoterice. Această
terapie presupune o vindecare holistă, respectiv de refacere a relației cu sine însuși și cu
universul.

Câteva din tehnicile folosite pot fi: meditația, vizualizarea ghidată (o tehnică de relaxare
practicată cu ajutorul psihoterapeutului), respirația holotropică, hipnoterapia, explorarea
credințelor spirituale, intrarea în contact cu „umbra” (partea întunecată a personalității,
concept introdus de Jung), vindecarea copilului interior etc.

Această formă de psihoterapie poate fi folosită în cazul persoanelor care suferă de

depresie, anxietate, fobii, probleme de cuplu, dependențe, atacuri de panică, stres, stimă de
sine redusă, traume etc.

Terapia prin joc

Terapia prin joc este utilizată în special pentru tratamentul copiilor cu tulburări de
comportament și din sfera emoțională. Tehnici ale terapiei prin joc sunt utilizate însă cu
succes și în psihoterapia adulților.

Terapia prin joc este o modalitate bine planificată, bazată pe stadiile de dezvoltare ale
copilului și sprijinită de cercetări în domeniu de a ajuta copiii să se confrunte cu și să
rezolve problemele pe care le experimentează de-a lungul existenței lor.

Terapia prin joc este un mod de abordare terapeutic efectiv pentru o varietate de probleme
ale copiilor care includ, dar nu sunt limitate la: dificultăți de învățare, de socializare, este
hiperactiv, instabil, prezintă tulburări de comportament, este diagnosticat cu o tulburare de
deficit de atenție, tulburare din spectrul autist etc. Această terapie este indicată și copilului
care a trecut printr-o traumă sau o pierdere majoră (decesul unei persoane apropiate,
divorțul părinților etc.), se află în proces de adopție sau e în îngrijire într-un cadru
instituționalizat, suferă de anxietate, fobii, ticuri, tulburări de somn, boli cronice sau un
handicap.

În terapia prin joc, jocurile și jucăriile sunt echivalentul cuvintelor, iar jocul echivalentul
limbajului copilului. Funcția simbolică a jocului este cel mai important aspect, asigurând
copiilor posibilitatea de a-si exprima emoțiile și gândurile. Acest proces permite
terapeutului să experimenteze, într-un mod personal și interactiv, dimensiunile universului
interior al copilului. Relația terapeutică asigură o dezvoltare dinamică și vindecarea. Terapia
prin joc nu este o relaționare în care copilului i se permite orice. Aceasta deoarece copilul
nu se simte în siguranță într-o relație în care nu există limite. Limitele asigura
predictibilitatea.

Părinții sunt de asemenea învățați să folosească procedurile de terapie prin joc.

În funcție de gravitatea manifestărilor observate, va fi stabilită durata aproximativă a

demersului terapeutic.

Terapia prin jocul cu nisip

Terapia prin jocul cu nisip (sandplay) îi este atribuită Dorei Kalff, terapeut jungian. Destinată
iniţial copiilor, această terapie a fost apoi folosită cu succes şi în psihoterapia adulţilor. Ea
poate completa terapia verbală sau poate fi utilizată indepedent de alte forme de terapie,
dar se bazează pe teoria analitică (jungiană). Este o tehnică folosită și în cadrul
psihoterapiei analitice.

Această metodă terapeutică constă în implicarea clientului în jocul cu nisip. El are la

dispoziţie și un număr de figurine dintre care poate să aleagă pe care să le folosească. Cu
ajutorul acestora, el poate alcătui o reprezentare expresivă a lumii sale interioare. Terapia
prin jocul cu nisip lucrează la nivel simbolic. Astfel, aceasta permite copiilor și adulților să
acceseze aspectele subconștiente și inconștiente ale psihicului lor.

Terapeutul este angajat în observarea silențioasă, non-critică și non-interpretativă. Acesta

însoțește cu empatie și înțelegere clientul în procesul de restructurare și autovindecare.
Când își termină creația, acesta poate spune o poveste, poate face asociații sau comentarii.
El poate de asemenea rememora întâmplări din trecut pornind de la imaginea din nisip.

Imaginile în nisip contribuie la autoreglarea psihicului. Interpretarea simbolurilor spaţiale

ajută la clarificarea şi depăşirea blocajelor interioare.

Terapia nu urmărește dispariția simptomului, ci accesarea sensului, care aduce treptat

vindecarea. Simptomul are un rost, un sens. Terapia prin jocul cu nisip ajută individul să
atingă sensul. Aceasta ce presupune un proces de reorganizare treptată a lumii interioară.
Instrumentul acestei reorganizări este simbolizarea, stimulată de experiența creativă a
jocului cu nisip.

Această terapie poate fi utilizată în special în cazul afecțiunilor psihosomatice. Este utilă și
în cazul persoanelor care suferă de depresie, anxietate, diverse tulburări datorate unor
situații de viață traumatice cum ar fi divorțul, doliul, violența, abuzul sexual etc., dificultățile
de adaptare, de învățare, opoziționismul etc.

Terapii scurte (Psihoterapia de scurtă durată)

Psihoterapia de scurtă durată are ca scop principal soluționarea unor probleme concrete,
actuale ale clientului. Ea nu implică o analiză detaliată a istoricului său de viață.
Întreprinderea psihoterapeutică este bidirecțională, clientul însuși implicându-se activ în
soluționarea problemelor. Demersul psihoterapeutului este totuși unul directiv. Date fiind
obiectivele clientului, acesta recomandă direcții de urmat pentru a maximiza șansele de a le
îndeplini.

Psihoterapia de scurtă durată orientată către găsirea de soluții pune accentul pe scopurile
si obiectivele clientului, nu pe cauzele problemelor sale. În consecință, abordarea
terapeutică e centrată în mai mare măsură pe viitor decât pe analiza și interpretarea
evenimentelor din trecut.

Din instrumentarul psihoterapiei de scurtă durată fac parte o serie de întrebări standard.
„Întrebarea miracol”, de pildă, este un exemplu util pentru înțelegerea acestui demers
terapeutic. Clientul este rugat să își închipuie o întâlnire cu Zâna cea Bună care îl atinge cu
bagheta magică. Aceasta îi îndeplinește o dorință arzătoare, anume soluționarea problemei
pentru care s-a adresat psihoterapeutului. Apoi este rugat să descrie în termeni cât mai
concreți și cât mai în detaliu cum ar arăta ziua în care s-ar produce această schimbare.
Cum ar fi ea diferită față de „aici și acum”. În acest fel, psihoterapeutul stabilește alături de
client obiectivele de urmat, pentru ca apoi să treacă la conturarea traseului de la momentul
prezent până la soluționarea problemei.
Terapia de scurtă durată se desfășoară în ședințe săptămânale timp de 4-6 luni. Durata
exactă nu este standard. Aceasta depinde de evaluarea progresului în îndeplinirea
scopurilor. Această abordare terapeutică este adesea utilizată în tratarea dependențelor de
substanțe, în special a celor de alcool. Poate fi utilă clienților de toate vârstele, de la
adolescenți până la adulți. De asemenea, poate fi aplicată atât ca psihoterapie individuală,
cât și de grup.