Ce este terapia Eriksoniana?

In psihoterapia Ericksoniana se lucreaza pe relatia dintre procesele inconstiente si cele

constiente. Prin identificarea semnalelor inconstiente se identifica procesele care stau la baza
problemei de prezentare, apoi acestea sunt utilizate in cadrul interventiilor si sugestiilor, daca
se utilizeaza si hipnoza ca metoda terapeutica.Se creaza oportunitati pentru client in scopul ca
acesta sa ajunga la noi interpretari si capacitati prin constientizarea proceselor inconstiente si
traire experientiala, si mai putin prin prescrierea unor modalitati de actiune.
Motto: Exista lucruri pe care le stiti, dar nu stiti ca le stiti. Cand veti sti ceea ce nu stiti
atunci va veti schimba. ( Milton Erickson)
Terapia ericksoniana va propune prin tehnicile sale, o abordare dintr-o perspectiva paradoxala
a problematicii vietii cotidiene care provoaca o cautare din partea dvs. a resurselor interioare
necesare schimbarii dorite.
Fiecare dintre terapiile existente in prezent au ceva specific care le diferentiaza unele de
altele, surpriza vine din partea dvs. care, de cele mai multe ori, in unicitatea dvs., aduceti o
diversitate aparte care solicita terapeutului flexibilitate, originalitate, adaptare la harta
personala a fiecaruia dintre noi, surprinzator aceleasi lucruri sunt cerute de procesul de
schimbare si de la dvs. Ceea ce subliniaza terapia Ericksoniana este ideea ca fiecare dintre noi
suntem inzestrati cu resursele necesare rezolvarii oricaror probleme, satisfacerii oricaror nevoi
interioare.
Milton Erickson a dat o noua valenta acceptiunii de inconstient in relatie cu hipnoza.
Inconstientul este locul unde puteti gasi, prin contextul creat de psihoterapeut ( transa
hipnotica), raspunsul la problemele dvs., resursele utile in gasirea de noi alternative, noi
solutii; raspunsuri, resurse a caror accesare in viata de zi cu zi este limitata de experientele
constiente de viata.
In cadrul hipnozei ericksoniene, terapeutul mediaza o punte de legatura cu inconstientul, intr-
o maniera directa si fara a-l interpreta, permitandu-i sa se exprime si mai ales sa
actioneze. Schimbarea terapeutica apare astfel ca un proces de depasire a limitelor constiente,
un acces la ceea ce dvs. nu stiati ca stiti deja.
Cui se adreseaza acest tip de terapie? Doar adultilor? Poate fi utila in terapia de cuplu? In
terapia familiei? In tulburari de dinamica sexuala? Poate fi folosita si in cazul copiilor?
Tulburari de comportament? Raspunsul este unul simplu: DA
Terapia Ericksoniana, incluzand si hipnoterapia, propune o multitudine de tehnici de lucru, o
diversitate a limbajului terapeutic care confera comunicarii adaptabilitate, flexibilitate,
eficienta, nelasand loc interpretarilor eronate si venind in intampinarea nevoilor dvs.



Psihoterapie tranzactionala
Psihoterapia tranzactionala este un model terapeutic integrativ, care include abordari
psihanaliste, umaniste si cognitiv-comportamentale. Analiza tranzactionala in psihoterapie
este utilizata atat pentru dezvoltarea personala, cat si pentru o serie de afectiuni psihice,
precum tulburarile depresive, starile de anxietate si panica, probleme de comportament si
dificultati in relatiile cu alte persoane.
Psihoterapeutul va ajuta pacientul care apeleaza la terapie tranzactionala sa realizeze ce
anume isi doreste si sa isi utilizeze propriile resurse pentru a-si indeplini obiectivele, ceea ce
duce la trairea in prezent si evitarea trairii in trecut sau a temerilor privind viitorul. Astfel,
terapeutul are rolul de a promova autonomia pacientului si vindecarea interioara.
Psihoterapia tranzactionala se bazeaza pe cateva idei fundamentale:
fiecare fiinta umana este valoroasa si demna;
fiecare dintre noi are capacitatea de a gandi pentru sine, prin urmare este responsabilitatea
noastra sa decidem ce dorim de la viata;
deciziile pe care le iau oamenii in legatura cu viata lor pot fi schimbate; oamenii se pot
schimba; putem obtine schimbarea nu doar prin constientizare sau iluminare (insight), ci in
mod activ, inlocuind tiparele vechi de comportament.

Intr-o prima etapa in psihoterapie, se va stabili un contract intre pacient si terapeut. Contractul
inseamna un angajament pentru a realiza o schimbare pozitiva in legatura cu problema
pacientului. Contractele pot include schimbarea comportamentului si a atitudinii, sau
imbunatatirea sanatatii psihice.
Psihoterapia tranzactionala incepe cu analiza structurala. Aceasta separa si analizeaza starile
eului, cu scopul de a stabili starea predominanta si de a o elibera de contaminarea cu elemente
arhaice si straine. Urmatorul pas in terapie este analiza tranzactionala - analiza tranzactiilor
simple, apoi analiza seriilor stereotipe de tranzactii, urmata de analiza operatiilor complexe
(acestea implica mai multe persoane si de obicei este bazata pe fantezii elaborate). La sfarsitul
terapiei pacientul are capacitatea de a solutiona conflictele si distorsiunile din trecut.

Psihodrama
Psihodrama este o metoda psihoterapeutica si de consiliere dezvoltata de Jacob Levi Moreno,
care exploreaza problemele pacientului prin actiune - dramatizare sau reprezentare scenica.

Psihodrama are ca obiectiv principalsporirea impulsivitatii emotiilor, intr-o maniera
organizata, insa creativa. Pacientul poate descoperi si explora propriile conflicte si disfunctii
interne si externe, prin intermediul teatrului. Cu ajutorul celorlalti membrii ai grupului,
protagonistul va invata multe despre aptitudinile sale interpersonale si va asimila tehnici
necesare pentru a realiza schimbari pozitive in comportamentul sau.
Elementele de baza cu care opereaza psihodrama sunt protagonistul - persoana sau persoanele
alese sa reprezinte tematica grupului, ego-urile auxiliare - membrii grupului care isi asuma
rolurile persoanelor importante pentru pacient, audienta - membrii grupului care asistala
drama si reprezinta lumea in general, scena - spatiul fizic in care se desfasoara actiunea -
si regizorul - terapeutul care ghideaza participantii la proces.

Psihodrama clasica presupune procesul care are loc in cadrul unui grup si este format
din incalzire- etapa in care se identifica tema grupului si se aleg protagonistii, actiune -
problema este pusa in scena, iar protagonistii exploreaza noi metode de a o
rezolva, impartasire - membrii grupului exprima ce legatura au cu procesul desfasurat de
protagonisti, si etapa de incheiere.
Exista insa mai multe abordari derivate din terapia initiala a lui Moreno: metode
psihodramatice, sociodrama, sociometria, antrenament pentru rol, antrenament pentru
spontaneitate, bibliodrama, psihodrama psihanalitica. Metodele psihodramatice - tehnicile si
principiile psihodramei - pot fi integrate si in alte forme de psihoterapie.

Sociometria reprezinta studiul si masurarea alegerilor sociale din cadrul unui grup, cu scopul
de a scoate la iveala tipare de acceptare sau respingere (norme si sisteme valorice) si de a
promova coeziunea grupului. Sociodrama este o forma de psihodrama ce se adreseaza
perceptiilor grupului in legatura cu chestiunile sociale - de exemplu, sarcina in adolescenta,
consum de droguri. Impreuna, membrii grupului gasesc solutii inovatoare la aceste probleme
delicate.
Atat psihodrama, cat si drama terapia, utilizeaza teatrul ca vehicul psihoterapeutic, insa intre
cele doua abordari terapeutice exista diferente: terapeutii in drama terapie sunt de obicei fosti
practicanti ai artei teatrale, cu instruire psihologica, in timp ce psihodramatistii sunt
psihoterapeuti profesionisti, specilizati in aceasta abordare terapeutica; in psihodrama,
pacientul joaca rolul sinelui, in diverse situatii, in timp ce in drama terapie pacientul poate
juca si roluri diferite de viata sa reala. Desi sunt doua modalitati psihoterapeutice diferite, in
ultimul timp psihodrama a inceput sa integreze tehnici din drama terapie si invers.


Programarea neuro-lingvistica
Programarea neuro-lingvistic, abreviat NLP, a fost creat in jurul anului 1976 de Richard
Bandler (matematician i student n terapia gestalt) i John Grinder (lingvist). Ei i-au propus
s descopere structura excelenei umane. La nceput ei i-au ndreptat atenia asupra studierii
amnunite a magicienilor terapeuti a vremii, cum au fost Fritz Perls (terapia gestalt), Virginia
Satir (terapia familiei) si Milton Erickson (hipnoterapie). Cei doi initiatori si grupul de
persoane care au contribuit la dezvoltarea sa ulterioar, au preluat si sintetizat o serie de
concepte aprute anterior in cibernetic si teoria sistemelor, a caror reprezentanti au fost
Gregory Bateson, Virginia Satir si Milton Erickson.
La inceputul anilor 1980, NLP'ul era considerat un progres important in psihoterapie si
consiliere, atragnd astfel interesul cercetatorilor din consiliere si psihologie. La mijlocul
anilor 1980 analizele publicate n "The Journal of Counseling Psychology" si "National
Research Council (1988; NRC)" au aratat putine date care sa sustina teoria despre sistemele
reprezentationale sau despre ideile de baza din NLP astfel interesul cercetatorilor a sczut.
Pentru ca numele de Programare neuro-lingvistica, te duce cu gandul la neurologie,
informatica si lingvistica, NLP'ul a fost vandut ca si o "stiinta noua". Scepticii sustin ca este o
"teorie sau un mod de tratament psihologic nedemonstrat" si una din multele psedostiintifice
(sau "New Age") forme de psihoterapie care au aparut in domeniul sanatatii mintale. Puini
practicanti si-au prezentat datele culese pentru a fi revizuite si analizate de colegi si pe
majoritatea nu ii intereseaza ca teoria sa fie validata empiric
NLP poate fi definit ca studiul structurii tririlor subiective, avnd ca obiect de studiu
descoperirea (elicitarea) si modificarea structurilor (programelor) care iau nastere din
interactiunea complex dintre creier/sistem nervos (neuro), limbaj (lingvistic) si mediul
inconjurator. Demersul lui Bandler si Grinder a fost ndreptat spre gasirea rspunsurilor la
ntrebarea cum anume functioneaz oamenii i mai puin la cea privitoare
la cauza comportamentului uman. De aceea orientarea acestei metode este pe solutie si pe
proces.
In esenta ei, NLP desemneaza o atitudine de curiozitate, pasiune i dedicare n studiul
comportamentului uman i al modalitilor de mbuntire al lui.
Programare - aptitudinea fiecruia de a "produce" i "transpune" n practic o variat i
complex gam de programe comportamentale.
Neuro - functionarea corpului si psihicului uman se bazeaz pe functionarea sistemului
nervos. Alcatuit din miliarde de celule nervoase (neuroni) interconectate, acesta constituie
baza fiziologica a perceperii, gandirii, simtirii si functionarii intregului sistem uman.
Lingvistic - mijloacele de comunicare apelate, respectiv la comportamentul nostru verbal i
nonverbal.
NLP este o stiinta a comportamentului uman cu urmatoarele aspecte:
1. ca epistemologie ea detine un sistem de cunostinte si valori
2. ca metodologie ofera procese si proceduri pentru aplicarea cunostintelor si a valorilor
3. ca tehnologie ofera tehnici (tools) de aplicare a cunostintelor si a valorilo
Programarea neuro-lingvistic este fundamentat pe un numr de axiome de baz:
"Harta" despre lume este diferit de "teritoriul" pe care l reprezint;
Fiecare comportament are la baz o intenie pozitiv, n cadrul hrii despre lume a persoanei
in cauz;
Nu putem s nu comunicm, orice comportament (chiar i tcerea) fiind semnificativ pentru
interlocutorul nostru;
Nu exist greeli, exist doar feedback;
Orice comportament este orientat ctre adaptare la mediul ambiant;
nelegem mult mai uor i mai bine ceea ce ne este deja familiar.
Oamenii se comport perfect, iar comportamentul lor prezint o structur anumit.
Oamenii posed deja toate resursele necesare dezvoltrii personale
Corpul si sufletul uman fac parte dintr-un sistem complex, in cadrul cruia se influenteaz
reciproc

Psihanaliza
Psihanaliza reprezinta un set de teorii si o disciplina pusa la punct de medicul neuropsihiatru
austriacSigmund Freud si dezvoltata de adeptii teoriilor sale. Psihanaliza este o
abordare psihodinamica a psihologiei si s-a nascut din dorinta de a trata afectiunile
psihologice, precum si de a analiza mintea umana si modul in care gandim si ne comportam.
Aceasta disciplina are la bazaprincipiul determinismului sau cauzalitatii psihice, si anume
credinta ca fenomenele psihice si comportamentele umane sunt determinate de evenimente
petrecute in trecut si care, daca nu sunt constientizate, producrepetarea incontinuu a acelorasi
tipuri de comportamente. Mecanisme psihice descoperite de Freud se intalnesc in mod
obisnuit in psihologia umana, insa pot in aceeasi masura sa produca un comportament in
limitele normalului sau unul patologic.
Psihanaliza poate fi considerata prima forma de psihoterapie moderna (in aceeasi masura si
prima disciplina psihologica unitara si coerenta), iar Freud primul psihoterapeut profesionist.
Mai mult decat o psihoterapie, psihanaliza presupune si o conceptie despre om -
latura antropologica - si despre lume - dimensiune filosofica.
Freud a creat psihanaliza sintetizand idei si informatii provenite din diferite directii - alti
medici si oameni de stiinta ai timpului, cazuri clinice, inclusiv auto-analiza la care s-a supus el
insusi. Prin urmare, este o disciplina factuala, bazata pe experienta clinica. El a incercat sa
creeze o miscare psihanalitica asociindu-se si colaborand cu mai multe personalitati marcante.
In incercarea de a proteja psihanaliza de influentele externe, Freud a infiintat "Comitetului
secret", format din psihanalistii cei mai apropiati si mai fideli, iar mai tarziu a exclus din acest
comitet orice membru care s-a abatut de la linia doctrinara clasica.
De-a lungul timpului insa, miscarea psihanalitica a suferit mai multe rupturi si diluari de ordin
ideologic, astfel incat in zilele noastre a aparut o reevaluare a teoriilor si practicilor acestei
discipline. Teoriile bazate mai mult sau mai putin pe opera lui Freud au dus in final la
imbogatirea considerabila a psihanalizei, precum si la numeroase aplicari in domeniile literar
si artistic. Astazi exista cel putin 22 de orientari teoretice psihanaliste, care analizeaza psihicul
si dezvoltarea umana.
Psihoterapie centrata pe persoana

Psihoterapie centrata pe persoana este o abordare terapeutica umanista, dezvoltata deCarl
Rogers in anii 1940 - 1950.

Avand in vedere rolul terapeutului de a sprijini si asculta pacientul, acest tip de terapie s-a
numit la inceput non-directiva, apoi psihoterapie centrata pe client - datorita responsabilitatii
pacientului pentru propria evolutie. Astazi este cunoscuta ca psihoterapie centrata pe
persoana sau psihoterapie rogersiana.
Conform principiului umanist dupa care se ghideaza terapia centrata pe persoana, se pune
foarte mare valoare pe importanta fiecarui individ si a valorilor umane. Accentul cade pe
natura creativa, spontana si activa a omului, precum si pe capacitatea sa de a depasi greutatile
si momentele de disperare. La fel ca psihoterapia existentiala, terapia centrata pe persoana
evidentiaza responsabilitatea fiecaruia pentru propria evolutie in viata.
Teoria lui Rogers are la baza "tendinta la actualizare" a oamenilor, adica motivatia intrinseca
prezenta in orice forma de viata de a-si dezvolta potentialul pana la cel mai inalt nivel posibil.
Cu alte cuvinte, fiinta umana are o natura esential constructiva - incearca tot timpul sa se
descurce cat mai bine in viata, iar esecul nu se datoreaza lipsei vointei, ci conditiilor
neprielnice sau nefavorabile care impiedica, distorsioneaza sau pervertesc acest potential.
In psihoterapie centrata pe persoana terapeutul vine cu o atitudine pozitiva si are rolul de a
oferi pacientului un mediu empatic, in care acesta sa se simta acceptat si respectat
neconditionat. Potrivit lui Rogers, intelegerea oferita de terapeut si mediul optimist sunt
conditiile care vor conduce la schimbarea pacientului. Acesta este ajutat sa se regaseasca pe
sine cu adevarat (self-ulreal), sa se elibereze de asteptarile si standardele impuse de cei din jur
(self-ul ideal). Dezechilibrul psihic se naste din discrepanta dintre self-ul real si self-ul ideal.
Cu cat aceastaincongruenta este mai mare, cu atat suferinta individului este mai mare si vor
interveni mecanismele de aparare: negarea (respingerea situatiei
amenintatoare) si distorsiunea perceptiva (reinterpretarea unei situatii astfel incat sa para mai
putin amenintatoare).
Rogers facea o analogie intre psihoterapia centrata pe persoana si a invata pe cineva sa
mearga pe bicicleta: nu poti invata pe cineva doar explicandu-i - trebuie sa incerce el insusi;
in acelasi timp nu poti sa-l sustii permanent - la un moment dat trebuie sa iti tina singur
echilibrul, iar daca va cadea, asta e. Si in terapie, pacientul trebuie sa dobandeasca autonomie
- libertate si responsabilitati. Tehnica utilizata de terapeut se numeste reflectarea; cu alte
cuvinte, acesta va reflecta cu sinceritate emotiile pacientului. Potrivit lui Rogers, terapeutul
trebuei sa aiba trei caracteristici esentiale: sinceritate (congruenta), empatie si respect fata de
pacient.
Rogers a dezvoltat psihoterapia centrata pe persoana in perioada in care lucra intr-o clinica
pentru copii, insa terapia este destinata tuturor categoriilor de varsta (la copii se foloseste
interpretarea de rol). Terapia rogersiana a fost utilizata pe larg in schizofrenie, depresie,
anxietate, alcolism, disfunctii cognitive si tulburari de personalitate. O sedinta dureaza 45 -
50 de minute, pana in 60 de minute. Poate fi aplicata in cadrul terapiei individuale, in grup sau
in terapia de familie.
Psihoterapie cognitiv - comportamentala

Psihoterapia cognitiv-comportamentala imbina tehnicile terapiei cognitive (restructurare
cognitiva) cu cele ale terapiei comportamentale (tehnici de expunere) si pune accent pe rolul
gandirii, al luarii deciziilor, al indoielii si al actionarii, dupa modelul psihoeducational in care
terapia este un proces de invatare - achizitionarea si practicarea de noi aptitudini de a face fata
problemelor si moduri de gandire.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala porneste de la ideea ca modul in care gandim
determina modul in care ne simtim si comportamentul pe care il adoptam. Distorsionarile
gandirii produc tulburari comportamentale si emotionale. Pacientul trebuie sa se axeze pe
identificarea elementelor eronate din cadrul sistemului de valori si atitudini, inlocuirea
acestora cu credinte si actiuni utile, adaptive. Terapeutul va prezenta dovezi pentru a
confrunta gandirea distorsionata a pacientului.
In cadrul terapiei cognitiv-comportamentale terapeutul are rol de educator ce il invata pe
pacient elementele de baza ale unui model de gandire sanatos. Relatia dintre cei doi este una
decolaborare. Pacientii trebuie sa constientizeze problemele pe care le au si sa participe activ
la schimbarea gandirii si a comportamentului lor.
Dovezile empirice arata ca psihoterapia cognitiv-comportamentala este eficienta in tratarea
uneimultitudini de afectiuni psihice: atacuri de panica, tulburari specifice copilului si
adolescentului, fobie sociala si alte tipuri de fobii, tulburare de anxietate generalizata,
tulburari depresive, tulburare obsesiv-compulsiva, tulburari alimentare, dificultati legate de
furie si agresivitate, abuz de substante, tulburare de stres posttraumatic, tulburari de somn.
Acest tip de terapie este utilizata pe larg pentru copii si adolescenti.
Etape in psihoterapia cognitiv-comportamentala
Acest tip de terapie este considerata a fi de scurta durata, cu 5 - 20 de sedinte pentru un
tratament. O sedinta dureaza aproximativ 45 - 50 minute. In cazurile mai complexe insa pot fi
necesare si cateva sute de sedinte. Terapia cognitiv-comportamentala se bazeaza pe
urmatoarele principii: starile emotionale si comportamentul sunt determinate de modul de
gandire; tulburarile emotionale si de comportament sunt produse de o gandire negativista si
neconforma cu realitatea; iar ameliorarea si eliminarea acestor tulburari se poate realiza
prin modificarea gandirii.
Primul pas in psihoterapia cognitiv-comportamentala il
reprezinta constientizareaconvingerilor, credintelor, gandurilor, motivelor, dorintelor,
perceptiilor, reprezentarilor si evaluarilor distorsionate care produc un comportament
dezadaptiv. Odata identificate, terapeutul dezvaluie modul in care gandirea distorsionata
produce probleme emotionale si comportamentale; gandurile negative trebuie sa fie evaluate
si restructurate, pentru a fi mai rationale.
Tehnicile utilizate sunt dialogul socratic si contraargumentarea, cu ajutorul carora pacientul
va testa veridicitatea gandurilor si a convingerilor sale. Daca acestea se dovedesc a fi reale si
justificate trebuie sa fie acceptate si pacientul trebuie sa invete sa faca fata situatiei, insa in
caz contrar acestea sunt respinse. Trebuie sa se faca diferenta intre starile normale si cele
patologice - spre exemplu, tristetea sau ingrijorarea sunt stari normale,
insa disperarea sau panica nu.
A doua componenta a psihoterapiei cognitiv-comportamentale consta in modificarea
comportamentelor nedorite. Pentru a realiza acest lucru se actioneaza la nivelul situatiilor
declansatoare sau prin manipularea consecintelor ce intaresc comportamentul. Prin tehnici
cognitive si/sau comportamentale, terapeutul il invata pe pacient sa isi schimbe gandirea si sa
achizitioneze aptitudini eficiente pentru a-si organiza viata.
Tehnicile si strategiile terapiei cognitiv-comportamentale il ajuta pe terapeut sa il ghideze pe
pacient pentru a-si rezolva singur problemele. Cei doi colaboreaza in depasirea dificultatilor,
insa pacientii sunt invatati intr-un fel sa devina proprii lor terapeuti si sa aplice ei insisi
principiile acestei psihoterapii. Tocmai din acest motiv psihoterapeutii ofera teme pentru
acasa. Deprinderile invatate in timpul terapiei trebuie sa fie pastrate si chiar imbunatatite
dupa incheierea tratamentului.

Psihoterapie existentiala
Psihoterapia existentiala a luat nastere la jumatatea secolului XX in Europa, din dorinta de a
gasi o modalitate mai realista de a intelege fiintele umane. Acest tip de terapie nu consta intr-
un set de reguli tehnice, ci in intrebari profunde despre natura fiintei umane si semnificatia
experientelor sale.
Nevroza existentiala se refera la conditia fiintei umane care simte ca viata sa este lipsita de
sens. Pacientul este vizualizat in centrul culturii sale, iar problemele majoritatii oamenilor
contemporani sunt singuratatea, alienarea, izolarea.
Abordarea existentiala in psihoterapie si consiliere isi are bazele in filosofia existentiala cu
Kierkegaard ca principal reprezentant - ce incearca sa raspunda unor intrebari pe care ni le
punem cu totii intr-un moment sau altul: "Ce inseamna sa traiesti?", "Care este scopul
existentei?", etc. Spre deosebire de psihologiile traditionale - axate pe definirea personalitatii
si pe explicarea comportamentului, psihoterapia existentiala a identificat marele teme ale
existentei umanecotidiene: moartea, anxietatea, libertatea si alegerea, sentimentul de vina,
sensul vietii, timpul si situatiile limita.
Conflictele intrapsihice se datoreaza confruntarii individului cu cele patru laturi ale
existentei, identificate de Irvin Yalom: inevitabilitatea mortii, libertatea si responsabilitatile
ce decurg din aceasta, izolarea existentiala si lipsa de sens.
Psihoterapia existentiala are ca obiective sa-i faca pe oameni sa fie din nou sinceri cu ei insisi,
sa le largeasca perspectiva asupra sinelui si a lumii din jur, sa descopere calea de urmat in
viitor si in acelasi timp sa invete din trecut si sa creeze valori pentru prezent. Obiectivele
individuale vor fi stabilite pe parcursul terapiei, prin dialog cu terapeutul, dialog initiat de
pacient. Terapia il va ajuta pe pacient sa "invete sa traiasca cu adevarat", exploatandu-si
potentialul la maximum si constientizand faptul ca este fauritorul propriei vieti.
Strategia terapeutica in psihologia existentiala este similara cu cea a celorlalte terapii
dinamice - terapeutul porneste de la prezumtia ca pacientul prezinta stari de anxietate cauzate
de conflicte existentiale cel putin partial inconstiente. Pacientul incearca sa faca fata anxietatii
printr-o serie de mecanisme de aparare ineficiente; acestea pot ameliora temporar starea de
anxietate, insa pe termen lung mutileaza capacitatea individului de a duce o viata implinita si
creativa, astfel incat apare anxietatea secundara, mai accentuata. Terapeutul asista pacientul in
procesul de autoinvestigare, ce are ca scop intelegerea conflictelor inconstiente, identificarea
mecanismelor de aparare ineficiente, descoperirea influentei negative pe care acestea o au si
ameliorarea anxietatii secundare. Aceste obiective se realizeaza prin corectarea metodelor
restrictive de interactionare si dezvoltarea unor strategii noi de a face fata anxietatii primare.



Psihoterapie adleriana

Psihoterapia adleriana a fost intemeiata de medicul si psihoterapeutul austriac Alfred Adler,
cel care a pus bazele scolii de psihologie individuala, ca rezultat al desprinderii de scoala
psihanalista.
Adler a fost prima personalitate importanta ale carei idei au intrat in conflict cu cele ale
lui Freud si care a parasit cercul psihanalistilor, pentru a forma o scoala independenta de
psihoterapie, cu o noua teorie asupra personalitatii umane.
Conceptia sa asupra omului este inclusa in psihologia individuala, care studiaza omul din
punct de vedereholistic. Spre deosebire de psihanaliza, la Adler sexul nu mai reprezinta un
factor esential in dezvoltare, iar in centrul personalitatii se situeaza constientul. Oamenii sunt
considerati fiinte sociale si culturale, motivati deinterese sociale.
Psihologia adleriana vs. Psihanaliza
Atat Adler cat si Freud si-au dezvoltat teoriile pe baza cazurilor clinice intalnite si a propriilor
experiente din copilarie si in cadrul familiei. Deosebirea intre cei doi este ca pacientii lui
Freud proveneau din burghezia vieneza, care avea in principal probleme de natura sexuala, iar
pacientii lui Adler proveneau din paturi sociale marginase, ale caror probleme erau de natura
sociala. In al doilea rand, Freud a fost marcat de relatia cu parintii, iar pentru Adler cele mai
importante relatii au fost cele cu fratii si cu prietenii de aceeasi varsta - "intelegerea omului
prin prisma pozitiei sale fata de sarcinile sociale".
Teoriile lui Freud s-au axat in special pe cauzalitate si trecut, in vreme ce Adler este interesat
definalitatea vietii, scopurile umane si viitor. Abia psihologia lui Jung va lua in considerare
ambele aspecte. O alta deosebire intre psihologia adleriana si psihanaliza consta
in continuturile inconstientului. Daca la Freud inconstientul contine instincte si pulsiuni
promordiale, la Adler continutul este format din dorinta de autoafirmare si sentimente de
inferioritate. In privinta cauzei starilor de nevroza, Adler s-a pronuntat pentru esecul
inlocuirii sentimentelor de inferioritate cu cele de superioritate, in timp ce Freud argumenta
pentru rezolvarea defectuoasa acomplexului lui Oedip.
Pe de alta parte, psihologia adleriana a dezvoltat unele teorii esentiale ale psihanalizei:
deosebirea intre starea patologica si cea de sanatate psihica este doar de grad si nu de calitate
(ca si Freud, Adler va edifica o psihanaliza a starii de sanatate pornind de la psihopatologie);
prima copilarie este decisiva pentru dezvoltarea personalitatii; teoria celor doua planuri -
constient si inconstient; psihoterapia se bazeaza pe analiza inconstientului si a primei
copilarii, cu scopul constientizarii continuturilor inconstientului.
Personalitatea - stilul de viata in viziune adleriana
Adler privea personalitatea ca fiind stilul de viata pe care fiecare il alegem inca din copilarie -
in jurul varstei de 5 ani, adica modul in care traim, ne rezolvam problemele si dezvoltam
relatiile interumane ("un tipar generalizat de raspunsuri in majoritatea situatiilor, unic fiecarui
individ"). Potrivit lui Adler, omul are patru convingeri despre stilul de viata: conceptul despre
sine (cine sunt); sinele ideal (cine ar trebui sa fiu pentru a-mi gasi locul in lume);imaginea
despre lume (convingerile despre ceilalti); convingerile etice (codul personal de bine si rau).
Respingand incadrarea oamenilor in categorii cu caracter exclusiv, doar din ratiuni didactice,
Adler a propus o tipologie formata din patru tipare ce pot domina stilul de viata in general:

Tipul dependent - cel care ia fara sa dea inapoi. Pentru a face fata dificultatilor in viata
trebuie sa se sprijine pe cei din jur. Cantitatea de energie sau interesul social este foarte
scazut, iar in momentul in care se simte coplesit poate dezvolta tulburari psihice precum fobii,
obsesii, compulsii, anxietate generalizata.
Tipul evitant - cel care evita contactul social, de teama esecului sau de a fi respins. Are cel
mai scazut nivel de energie sau interes social si este predispus la psihoza.
Tipul conducator - caracterizat inca din copilarie de tendinta de a fi dominant si agresiv.
Nivelul ridicat de energie il face sa urmareasca puterea personala cu orice pret. Este predispus
la comportament antisocial - sadic, alcoolic, dependent de droguri, sinucigas.
Tipul util social - cel sanatos, deschis si activ. Are un nivel optim de energie si interes
social. Este o persoana matura, pozitiva, adaptata, grijulie cu cei din jur. Nu doreste sa fie
superioara celorlalti, ci doreste sa-si rezolve problemele astfel incat sa fie de folos si celorlalti.

Spre deosebire de Freud, care considera ca omul este motivat de instincte ce trebuie sa fie
controlate sau transformate pentru a avea un comportament acceptat de societate, in cadrul
psihologiei adleriane comportamentul este invatat si se afla sub control. Dinamica psihologiei
umane este explicata prin existenta unor obiective si idealuri de perfectiune care ne
motiveaza.

Omul este privit ca o fiinta sociala dominata mai degraba de constient decat de inconstient.
Ceea ce suntem si ceea ce facem depinde in totalitate de noi si nu de continutul
inconstientului; ne controlam singuri soarta si nu suntem o victima a acesteia. Fiecare isi
construieste realitatea din jurul sau, in functie de modul in care priveste lumea.

Din perspectiva adleriana oamenii nu sunt fundamental buni sau rai, insa pot alege sa fie buni
sau rai, in functie de evaluarea situatiei si a eventualelor beneficii. Interesul social este
innascut si reprezinta capacitatea si vointa de a participa si contribui la societate. Pentru
sanatatea psihica este necesar suficient interes social - prea putin sau prea mult duce la
deficiente si neadaptare. Apartenenta sociala este un obiectiv urmarit pe toata durata vietii si
se reflecta in efortul de "a ne gasi locul in lume".

Concepte in psihologia adleriana
Complexul de inferioritate
Fiecare fiinta umana isi incepe viata cu sentimente primare de inferioritate, deoarece este
complet dependenta de cei din jur. Omul incepe sa devina constient de aceste sentimente inca
foarte devreme, datorita relatiei cu parintii. Aceste sentimente devin o motivatie puternica
pentru fixarea unui obiectiv in viata si pentru atingerea acestuia.

Se poate insa intampla ca diverse obstacole - deficienta sau handicap fizic, apartenenta
sexuala, situatie economico-sociala, educatie necorespunzatoare - sa duca la accentuarea
sentimentului de inferioritate. Aceasta etapa se numeste complex de inferioritate si se traduce
prin senzatia de a esec adultului, rezultata in urma adoptarii unui obiectiv nerealist, adesea
unul care duce spre perfectiune.

Autoestimatia reprezinta modul in care individul isi evalueaza propria valoare, raportandu-se
la ceilalti, din punct de vedere afectiv, nu rational. Raspunsul adecvat la cerintele sociale
poate avea loc doar in conditiile unui echilibru autoestimativ, cu alte cuvinte un sentiment
pozitiv al valorii proprii. Dereglarea echilibrului poate avea loc in conditiile aparitiei unor noi
cerinte sociale.

Compensarea
Compensarile sunt modalitati prin care se indeparteaza se inlocuieste sentimentul de
inferioritate cu un sentiment pozitiv al valorii proprii. Compensarile reale actioneaza asupra
cauzelor ce au produs sentimentul de inferioritate, pentru a le corecta. Cand acest lucru nu
este posibil, se trece la dezvoltarea unei alte dimensiuni ale personalitatii, pentru a compensa
deficienta.

Pseudocompensarea actioneaza la nivelul sentimentului si nu a cauzei, indepartandu-l din
constiinta. Exista trei tipuri de pseudocompensare: protestul viril - denigrarea calitatilor
feminine si promovarea celor masculine ("invidia penisului" la Freud), contraidealul sau
dezidealizarea - raportarea la o realitate umana egala sau inferioara valorii, precum
si resentimentul - dorinta de razbunare, ura, invidia.

Supracompensarea duce la mai mult decat la echilibrarea autoestimatiei, la performanta
deosebita. Adler credea ca geniile se nasc din procesul de supracompensare si avem multe
exemple de acest gen: muzicieni cu deficiente de auz, scriitori orbi, oratori cu defecte de
vorbire. Urmarirea depasirii defectelor cu orice pret poate duce in acelasi timp la nevroza.

Sentimentul de comuniune sociala sau interesul social
Reprezinta necesitatea fiecarei fiinte umane de a crea legaturi cu ceilalti, de a beneficia de
identitate si recunoastere in cadrul societatii. Interesul social este vazut ca aptitudinea
innascuta de empatie - identificare afectiva cu celelalte persoane. Atunci cand interesul social
a fost dezvoltat in mod corespunzator, reusim sa gasim solutii la probleme si ne simtim
confortabil in lume in general.

Comuniunea sociala inseamna recunoasterea interdependentei indivizilor - bunastarea unei
persoane depinde de bunastarea celorlalti. Dezinteresul in bunestarea celor din jur este
considerat a fi patogen. Un stil de viata patologic este marcat de egocentrism, comportament
exploatant, exigenta, lipsa compasiunii, agresivitate. Exista cativa factori ce pot interfera in
dezvoltarea interesului social: inferioritatea fizica, rasfatarea si neglijarea copilului.

Constelatia familiala
Adler a utilizat acest termen pentru a descrie alcatuirea familiei sau pozitia subiectului in
cadrul sistemului familial. Constelatia familiala mediaza factorii genetici ai copilului si
factorii culturali. Caracteristicile personalitatii fiecarui membru al familiei, sexul fratilor,
dimensiunea familiei si ordinea nasterii sunt factori care influenteaza locul asumat de subiect
in aceasta lume. Fiecare persoana interpreteaza in mod subiectiv locul detinut in familie si isi
formeaza propria lume, in functie de perceptii. Comportamentul nostru este determinat de
ceea ce credem ca suntem si nu de ceea ce suntem cu adevarat.

Ordinea nasterii
In psihoterapia adleriana, ordinea nasterii sau locul ocupat in cadrul familiei influenteaza
relatia subiectului cu parintii, interactiunile sale cu ceilalti membri ai familiei si sentimentele
specifice de inferioritate experimentate in viata. Adler a identificat cinci pozitii pe care le
poate ocupa o persoana in cadrul familiei: primul nascut, cel de-al doilea nascut, copilul
mijlociu, mezinul sicopilul unic. Fiecare pozitie poate avea consecinte favorabile si
nevaforabile asupra dezvoltarii copilului. Ordinea nasterii exercita o influenta majora in
formarea unui stil de viata, precum si asupra slabiciunilor si punctelor forte ale aparatului
psihic.

- primul nascut - este rasfatat de multi parinti si prin urmare obtine un loc sigur in familie, asta
pana se naste cel de-al doilea copil, care il detroneaza din pozitia sa (pierderea privilegiilor).
In acest caz primul copil devine plin de resentimente si incepe o lupta pentru a-si recastiga
pozitia. Copiii care au fost rasfatati excesiv ajung sa-si deteste fratele mai mic. Ca adulti,
primii nascuti autendinta de a fi nostalgici, conservatori, organizati, constiinciosi sau,
dimpotriva, nesiguri si dependenti de ceilalti.
- al doilea nascut - creste stiind ca trebuie sa imparta timpul si atentia parintilor. Nu este
preocupat de pierderea puterii, ci este optimist, competitiv, ambitios. Daca este ajutat de
fratele mai mare se dezvolta in mod pozitiv insa, daca este detastat de catre acesta, al doilea
copil are tendinta sa-si stabileasca obiective in indeplinirea carora care va esua.
Deznodamantul depinde de perceptia sa asupra locului pe care il ocupa in familie.
- copilul mijlociu - trebuie sa imparta totul inca de la inceput. Simte deseori ca se afla intr-o
postura ingrata. Datorita pozitiei, invata aptitudini de negociere si manipulare. Pot fie sa
dezvolte un interes social puternic, fie sa devina rebeli si invidiosi.
- mezinul - are tendinta sa fie rasfatatul familiei. Ceilalti frati au grija de el si risca sa devina
"jucaria" familiei. Avand atatea modele de urmat in familie, mezinul poate sa devina
competitiv si se desprinda de ei pentru a-si ocupa locul in constelatia familiei, sau poate sa se
simta inferior celorlalti.
- copilul unic - poate fi rasfatat, asemeni mezinului. Adler spune ca acest copil nu este
predispus sa adopte un spirit competitiv, ci mai degraba o parere exagerata despre propria
importanta. Poate adopta un stil de viata caracterizat de timiditate si dependenta fata de altii.

Adler nu a oferit un sprijin stiintific pentru teoriile sale in privinta ordinii nasterii iar
cercetarile au rezultate neconcludente, insa ipotezele sale sunt recunoscute pentru includerea
fratilor in psihologia individului, depasind modelul freudian, ce includea doar parintii.

Psihoterapia adleriana
Pentru a avea acces la viata si psihicul subiectului, Adler analiza pozitia nasterii in
familie,amintirile din prima copilarie si visurile. Terapia adleriana il va ajuta pe pacient sa
aiba un stil de viata sanatos, depasind sentimentele de inferioritate. Un stil de viata patologic
este egocentrist si bazat pe obiective eronate.

Psihoterapia adleriana are patru obiective esentiale:
- stabilirea si mentinerea unei relatii bune (bazata pe reciprocitate) terapeut - paciet;
- descoperirea dinamicii interioare a pacientului - stilul de viata, obiectivele, dinamica
constelatiei familiale, afectiunile din copilarie, erorile de baza din stilul de viata;
- dezvoltarea unor interpretari care sa culmineze cu iluminarea (insight) pacientului;
- reorientarea pacientului.

Etape in psihoterapia adleriana

Terapeutul trebuie sa-i ofere pacientului increderea ca schimbarea este posibila si ce a fost
invatat se poate dezvata, iar primul principiu al terapiei adleriene este stabilirea si mentinerea
unei relatii cu clientul caracterizata de cooperare, grija si acceptare. In acest scop, in timpul
sedintelor cei doi sunt pozitionati fata in fata, la acelasi nivel. Totusi, atmosfera ramane una
psihoeducationala.

I Stabilirea relatiei terapeutice
La inceputul psihoterapiei, utilizand umorul sau discutiile triviale, terapeutul stabileste
o relatie pozitiva, de colaborare cu pacientul. Spre deosebire de psihanalistii freudieni,
terapeutii adlerieni au un rol activ si discuta cu pacientul; deseori sunt considerati educatori,
deoarece isi incurajeaza pacietii sa-si utilizeze talentul pentru a-i ajuta pe ceilalti.

Chiar daca sunt grijulii si prietenosi, terapeutii nu evita sa-i confrunte pe pacienti cu greselile
pe care le fac in viata. Ca educatori si colaboratori, terapeutii ii ajuta sa gaseasca alternative
pentru corectarea gandirii si a comportamentului. Rolul pacientului este sa devina mai
increzator si sa creada ca problemele vietii pot avea solutii - solutii pe care le vor gasi in mod
activ.

II Explorarea dinamicii pacientului; evaluare si diagnostic
Evaluarea functionarii aparatului psihic cuprinde doua parti: evaluarea stilului de viata si
evaluarea si interpretarea primelor amintiri. Terapeutul il roaga pe pacient sa-i
relateze povestea vietii sale, incluzand evenimentele si persoanele cele mai importante.
Medicul incearca sa identifice anumite teme, cum ar fi cea a succesului sau a esecului. Pentru
a obtine informatii despre constelatia familiala si stilul de viata, se foloseste
un chestionar recomandat chiar de Adler. Acesta cuprinde intrebari despre ceea ce-l
nemultumeste pe subiect, simptome, relatia cu parintii, educatia primita in copilarie, afectiuni
in copilarie, temeri, atitudini fata de sexul opus, interese profesionale, temperament, vise.

Urmatorul pas este examinarea greselilor fundamentale ale pacientului. Acestea sunt
dezvoltate inca din copilarie, cand ne construim motivele si principiile pe baza carora
actionam. Potrivit lui Adler, atunci cand pacientul este rugat sa povesteasca primele amintiri
din copilarie si sentimentele asociate acestora, alege acele evenimente care coincid cu
viziunea despre sine si despre lume - aceste amintiri pot fi reale sau doar fantezii. Primele
amintiri ofera terapeutului informatii despre credinte gresite, interese sociale si actiuni
viitoare.

Potrivit lui Adler, visele reprezinta o modalitate de a face fata temerilor; acestea ne ajuta sa
supracompensam deficientele, sau pot fi o forma de indeplinire a dorintelor. Cu cat cineva are
mai multe probleme, cu atat viseaza mai mult. Analiza viselor implica examinarea partilor
sale si a problemelor de inferioritate pe care le reprezinta. De exemplu, caderea in gol poate
insemna frica de zbor sau inaltime, ori pierderea unui statut. Terapeutii adlerieni nu
interpreteaza prea mult simbolurile obisnuite din vise, deoarece pot fi interpretate in mod
diferit de la un pacient la altul. Adler a vorbit insa despre simboluri cum ar fi zborul, caderea,
a fi urmarit si a fi dezbracat in public.

Terapeutul strange si integreaza informatiile provenite din raspunsurile din chestionar,
interviu, constelatia familiala, primele amintiri, atuuri personale, greseli fundamentale,
strategii de a face fata dificultatilor, intr-un rezumat pe care il discuta cu pacientul. Acesta are
dreptul sa modifice datele cu care nu este de acord.

III Autocunoastere si insight
Insight-ul (iluminarea) reprezinta intelegerea naturii cauzelor propriului comportament si a
greselilor. La iluminare se poate ajunge prin analiza discutiilor, viselor, fanteziilor,
comportamentului, simptomelor sau a interactiunilor terapeut - pacient. In timpul
interpretarilor se pune accentul mai degraba pe descopirirea scopurilor decat a cauzelor unei
actiuni sau comportament.

Terapeutul prezinta pacientului interpretarea sa ca pe o posibilitate si nu ca pe un fapt sigur:
"Este posibil ca..", "Crezi ca...?". Pacientul poate accepta interpretarea, o poate nega sau poate
oferi alternative. Adler credea ca simptomele (sentimente, actiuni, comportamente) au o
finalitate precisa, iar o buna interpretare poate dezvalui aceste scopuri. Doar insight-ul nu este
suficient pentru succesul unei terapii - pacientul trebuie sa participe activ, adica sa-si schimbe
comportamentul.

IV Reorientare si reeducare
In aceasta etapa subiectul trebuie sa castige curajul de a infrunta provocarile vietii si sa
utilizeze informatiile despre sine constientizate anterior pentru a-si schimba comportamentul
si obiectivele. Cu ajutorul terapeutului va decide ce atitudini va pastra si ce va elimina. Se
utilizeaza cu preponderenta tehnica incurajarii.

Tehnici specifice de psihoterapie adleriana

Libertatea creativa proprie acestui tip de terapie presupune utilizarea unor strategii terapeutice
variate, in functie de pacient si pentru a profita de oportunitati neprevazute. Etapele terapiei
reprezinta un cadru conceptual, insa tratamentul este unic pentru fiecare pacient. Sedinta cu
copiii dureaza de obicei 30 de minute, iar cu adultii 45 - 50 de minute. Spre sfarsitul sedintei
terapeutul nu mai ridica probleme noi, ci face un rezumat al discutiei. De obicei pacientii
primesc "teme pentru acasa".

Incurajarea
Incurajarea este atat un principiu, cat si o tehnica terapeutica foarte mult utilizata, in special
intratarea copiilor. Adler spunea despre copii ca devin ceea ce sunt incurajati sa fie.
Incurajarea este expriata prin incredere in pacient, recunoasterea eforturilor sale, accentuarea
punctelor pozitive, construirea increderii in sine, aprecierea pacientului pentru ceea ce este.

Intrebarea
Marea intrebare poate fi "Daca as avea o bagheta magica cu care as elimina toate simptomele,
ce ar fi diferit?", sau "Ce ar fi diferit daca ai fi sanatos?". Aceste intrebari - adresate la
inceputul psihoterapiei - il ajuta pe pacient sa afle ce isi doreste sa schimbe cu adevarat.

"Ca si cand"
Pacientii care afirma ca ar face diverse lucruri daca ar avea anumite calitati sunt rugati sa se
comporte ca si cum ar avea acele calitati si sunt incurajati sa "intre in pielea" personajului,
adoptand noi comportamente. De exemplu, un barbat care nu are curaj sa ceara unei femei o
intalnire este rugat sa se comporte ca si cum ar avea suficienta incredere in sine pentru a vorbi
cu o femeie. Aceasta tehnica se bazeaza pe principiul conform caruia o persoana trebuie sa-si
schimbe comportamentul pentru a provoca raspunsuri diferite de la cei din jur.

Tehnica apasarii butonului
Terapeutul ii cere pacientului sa-si imagineze ca apasa pe un buton, apoi sa construiasca in
minte o experienta placuta, cat mai detaliat posibil. Apoi pacientul trebuie sa rememoreze
sentimentele din timpul experientei, in timp ce "apasa pe buton". A doua parte a tehnicii
consta in repetarea exercitiului de imaginatie, dar inlocuind experienta placuta cu
una neplacuta. Dupa repetarea de mai multe ori a ciclului de experiente pozitive - negative,
terapeutul ii spune pacientului ca poate controla starea de spirit in orice moment, gandindu-se
la una dintre cele doua experiente.

Interpretare de rol
Interpretarea unor roluri diverse ofera pacientului sansa de a trai experiente noi si de a explora
un comportament nou, in siguranta cabinetului psihoterapeutului. Pentru acest lucru este
necesara o sedinta de terapie de grup, in care fiecare pacient va avea un rol - parinte, frate, etc.
Terapeutul ofera ghidare, incurajare si un feedback realist, totul pentru a intari increderea in
sine si curajul.

Stabilirea sarcinilor
Terapeutul ii da pacientului "teme" pentru acasa, pentru a-l familiariza cu situatiile care ii
provoaca oroare. De exemplu, unui depresiv i se cere sa faca ceva placut in fiecare zi, urmand
un program zilnic; pentru a promova interesul social se solicita munca in interesul societatii
sau voluntariat.

Surprinde-te
Aceasta tehnica reprezinta tot o sarcina pentru pacient. Acesta trebuie sa incerce sa se
surprinda "in flagrant" atunci cand reia un comportament pe care trebuie sa-l evite. Scopul
este de a constientiza vechile obiceiuri nedorite si de a le inlocui cu un comportament nou.
Pacientul trebuie sa anticipeze o situatie inainte ca aceasta sa aiba loc.

Limitarile psihoterapiei adlerieneSlabiciunile psihoterapiei adleriene se reflecta in aspecte
precum precizia, testabilitatea sivalidarea empirica. Concepte ca ordinea nasterii, primele
amintiri din copilarie si interesul social au fost foarte putin testate, pentru a le verifica
eficacitatea in psihoterapie. Criticii afirma ca psihologia adleriana are tendinta de a simplifica
prea mult unele probleme umane complexe si ca se bazeaza prea mult pe bunul simt. In plus,
Adler a omis sa isi sistematizeze gandurile si ideile, astfel incat sa fie intelese cu usurinta de
ceilalti. El a preferat sa se axeze pe predarea principiilor teoriei sale, decat pe sistematizarea
lor.
Psihoterapie Gestalt

Psihoterapia Gestalt este un tip de terapie axat pe constientizarea si integrarea gandirii, a
sentimentelor si a comportamentului din prezent - aici si acum. Este o forma de psihoterapie
existentiala si experientiala ce pune accent pe alegerea si responsabilitatea personala.
Potrivit viziunii nedeterministe, fiinta umana este vazuta ca avand capacitatea de a-si da
seama cum influentele din trecut genereaza probleme in prezent.
Psihoterapia Gestalt a fost intemeiata la jumatatea secolului XX, de Fritz Perls, Laura Perls si
Paul Goodman, ca alternativa la psihoterapia analitica, practicata in prima jumatate a
secolului. Cuvantul "Gestalt" provine din limba germana si are un inteles principal - ceea ce
este aparent, perceput, constient - si unul secundar - ceea ce provine din adanc, din mediul
inconjurator, din inconstient.
Ceea ce diferentiaza terapia Gestalt de alte psihoterapii este faptul ca pacientul se
concentreaza sentimentele si senzatiile corporale din prezent, pentru a se armoniza cu
chestiunile importante in momentul respectiv. Obiectivul psihoterapiei Gestalt
este integrarea si nu analiza. Procesul scoate la iveala credintele, tiparele si experientele
trecute ce stau in calea succesului si a starii de bine. Acest tip de constientizare ofera
oportunitatea unor noi alegeri si a schimbarilor sanatoase.
Terapia Gestalt inseamna mai degraba o explorare decat o modificare directa a
comportamentului. Schimbarea are loc in urma acceptarii a ceea ce exista si nu in urma
efortului de a deveni altcineva.
In ceea ce priveste relatia dintre terapeut si pacient, psihoterapia Gestalt acorda o importanta
ridicata calitatii prezentei terapeutului - atitudinea si comportamentul acestuia sunt mai
importante decat tehnicile utilizate. Terapeutul nu interpreteaza, ci il asista pe pacient in
dezvoltarea mijloacelor proprii de interpretare. Asumandu-si responsabilitatea de a avea grija
de el insusi, pacientul identifica si lucreaza asupra aspectelor din trecut lasate neterminate si
care influenteaza functionarea din prezent.
Dialogul existential este o parte esentiala a metodologiei psihoterapiei Gestalt. Relatia intre
terapeut si pacient se dezvolta din contact, iar contactul reprezinta experimentarea granitelor
intre "eu" si "non-eu". Pacientul isi formeaza si isi pastreaza identitatea prin comparatie cu
celalalt si prin interactiunea cu acesta. Terapeutul antreneaza pacientul in dialog si nu il
manipuleaza spre indeplinirea obiectivelor terapeutice. Pacientul trebuie sa ramana autentic,
fidel siesi.
Metoda fenomenologica
Fenomenologia este utilizata pentru a face distinctia intre ceea ce percepem si simtim in
prezent si sentimentele si perceptiile rezultate din experientele trecute. Metoda
fenomenologica reprezinta unul dintre principiile fundamentale ale psihoterapiei Gestalt si are
ca obiectiv constientizarea, utilizand trei reguli: regula epoche - presupune eliminarea
prejudecatilor initiale, cu scopul de a dezactiva presupunerile si asteptarile, regula descrierii -
explicatia este inlocuita de descriere, ceea ce implica observatii imediate si specifice, fara
interpretare - si regula orizontalizarii - fiecare descriere are o valoare egala cu a celorlalte
descrieri, evitandu-se ierarhizarea.
Strategiile teoretice ale campului
Un alt principiu al Gestalt terapiei se refera la realitatea obiectiva ce ne caracterizeaza
existenta (dimensiunea ontologica), precum si la mediul inconjurator in care ne desfasuram
viata (dimensiunea fenomenologica) - este vorba de anumite caracteristici fizice sau
mentale ce contribuie la experientele noastre subiective, respectiv de biroul de la serviciu,
casa, orasul, sau tara in care locuim. Aspectele fenomenologice si cele ontologice se afla in
stransa relatie, fiind influentate unele de celelalte.
Libertatea experientiala
Acest principiu se refera la adoptarea actiunii in defavoarea terapiei prin simpla discutie. In
loc sa vorbeasca despre ceva nou, prin experimente, pacientul poate avea experiente noi. Prin
aceste experimente terapeutul se concentreaza mai degraba pe proces sau "cum", decat
pe continut sau "ce".
Psihoterapia Gestalt utilizeaza de o gama foarte larga de stiluri teraputice, fiind practicata in
cadrul terapiei individuale, psihoterapiei de grup, consilierii maritale si de familie, terapiei
copiilor si training-ului profesional. Fiecare stil variaza in privinta profunzimii, structurii
sedintelor, calitatii si cantitatii tehnicilor utilizate, frecventei sedintelor, temelor
psihodinamice folosite, concentrarii pe trup, cognitie, sentimente, relatii interpersonale, etc.
Toate acestea insa au aceleasi principii la baza: accentul pus pe experienta si experimentarea
directa, utilizarea contactului direct si a prezentei personale, precum si importanta acordata
conceptelor de camp "ce" si "cum", aici si acum.
Psihoterapia experientiala
Psihoterapia experientiala se constituie intr-o paradigma a restructurarii si dezvoltarii
personale, ca o cale de redobandire si pastrare a sanatatii psihice.
Modalitatea de abordare este holista si obiectivul sau este autodezvoltarea, autotransformarea
sanogena si autocreatia.
Psihoterapia experientiala pune accent pe trairea si devenirea fiintei umane, proces in care
fiecare trebuie sa se implice constient.
Principiul sau de baza este trairea emotiei si a experientei "aici si acum", ceea ce ii permite
persoanei constientizarea propriei gandiri.
Terapeutul experientialist accepta neconditionat experienta, valorile clientului si incarcatura
lui emotionala.
Demersul terapeutic isi propune sa ajute persoana sa obtina autonomia, sa se accepte asa cum
este, sa-si afirme identitatea unica in confruntarea cu ceilalti, cu familia.
Psihoterapia experientiala ajuta clientul sa se deblocheze si sa-si foloseasca cretiv propriile
resurse, intr-un proces de evolutie constient, bazat pe libertatea alegerilor si pe asumarea
responsabilitatilor.
Fiecare om este unic si dispune de un potential latent ce se cere valorificat, iar boala psihica
poate fi privita drept o expresie a scaderii potentialului uman, prin deblocarea posibilitatilor
sale de manifestare.
Terapia nu are rolul de a modifica clientul, ci de a-i crea situatii experientiale prin care aceasta
sa-si descopere propriile disponibilitati si sa le puna in actiune in scopul dezvoltarii propriei
persoane.

Psihoterapia analitica
Analiza de orientare jungiana pune in centrul ei persoana, accentuand in mod fundamental
aducerea in prim plan si clarificarea a ceea ce este valoros, bun si care da sens vietii personale
a pacientului; in plan secundar sunt aduse in lumina punctele slabe, vulnerabilitatea, acele
atitudini si asteptari care nu-i permit sa se implineasca, sa aiba sentimentul ca viata este un loc
pozitiv.
Din aceasta perspectiva, analiza psihologica este eficienta in terapia reactiilor nevrotice a
consecintelor diferitelor tipuri de traume, care, amplificate mai ales de conditiile de stres, nu
mai permit persoanei sa-si controleze si conduca propria viata. De asemenea, se adreseaza si
pacientilor profund traumatizati de evenimente de viata din trecut sau din prezent, inclusiv
abuzuri si dependente pentru a le reda forta de a se debarasa de trecut si a privi spre viitor.
Intervine decisiv in reechilibrarea psihica dupa perioade de dependenta - de alcool, droguri
sau dependente afective si de alimentatie (bulimie, anorexie), in stari depresive si de
anxietate, inclusiv in terapia unor simptome fobice si obsesive.
Viata dimprejur nu poate fi mai puternica ca viata din interior, ca acea putere a firului de iarba
care reuseste sa strabata pietrele si betoanele pentru a rasari si creste. Pornind de la acest
principiu, analiza jungiana utilizeaza simbolurile viselor, asculta vocea din interior a sufletului
pe care poate de mult prea mult timp ai uitat sa o mai iei in seama. Vindecarea vine din
interior, daca dai sens si continut acestei vieti interioare prea mult timp reprimata, uitata,
temuta poate.
Iubeste-te pe tine mai intai daca vrei sa nu fii singur si sa fii iubit; gaseste acele motive reale
care tin de imaginea ta si fiinta ta adevarata pentru a-ti gasi acel punct in tine insuti de care sa
te sprijini pentru a cuceri universul si viata. Vom putea gasi impreuna reperele care iti
stabilizeaza increderea in tine insuti si in faptul ca esti o persoana valoroasa, aspecte ce te vor
ajuta sa dai sens din nou vietii tale.
Poate vei ajunge sa afli lucruri despre tine care sa te ajute sa te smulgi din depresie si
nefericire, iar nelinistea cea veche sa se transforme in energie vitala. Gandeste-te ca toate
lucrurile care acum te sufoca, care ti se par prea dificile fie si numai daca te gandesti la ele,
pot deveni doar o amintire; odata cunoscute nu te vor mai trimite spre aceleasi greseli
repetitive, la acelasi gen de decizii pline de nesiguranta, spre timiditati inexplicabile care nu
te-au lasat sa te exprimi.
Sunt tot atatea fatete care fac parte din faptul ca viata a devenit insuportabila si, indiferent cat
de adanci ar fi, ele au un sens care trebuie analizat si care, odata constientizat, te va ajuta sa
iesi din impas si sa-ti traiesti viata liber de constrangeri interioare, din trecut.
Analiza se adreseaza inclusiv acelor dificultati personale care au condus spre dependenta de
drog si care, nedepasite, nu vor permite o vindecare si emancipare completa nici in urma
tratamentului clinic standard.

Psihoterapie integrativa
Psihoterapiile de tip integrativ au aparut si se dezvolta ca o miscare integrativa, pornind de la
cel putin cinci perspective de abordare:
- Holistica - omul trebuie privit si abordat tot mai mult dintr-o perspectiva complexa:
biologica, psihica, sociala, culturala, antropologica, etc., iar orientarea integrativa tinde spre
acest tip de abordare;
- Psihopatologica - diversitatea sistemelor de personalitate si a dinamicii manifestarii lor, atat
in ipostaza de normalitate, dar mai ales in cea de boala;
- Medodologica - la tulburari noi, tot mai diverse, sunt necesare metode noi;
- De eficienta - multe procedee consacrate nu mai sunt eficiente daca sunt utilizate asa cum au
aparut;
- De scop, obiectiv sau finalitate - majoritatea orientarilor psihoterapeutice au obiective si
scopuri cel mai adesea asemanatoare sau cel putin compatibile, unele chiar identice; din
perspectiva integrativa nu sunt importante diferentele dintre scoli, adica aspectele care le
despart, ci asemanarile dintre ele, adica aspectele care le unesc.
Psihoterapia integrativa promoveaza flexibilitatea si originalitatea abordarii clientilor, fara a
reduce standardele de calitate. Scopul sau este acela "de a facilita integrarea, astfel incat
calitatile persoanei, care exista si functioneaza in spatial intrapsihic, interpersonal si socio-
politic sunt maximizate, tinand cont de limitele fiecarui individ si conditiile
exterioare"(Chiriac, 2010).
Psihoterapeutii integrativi creeaza strategii psihoterapeutice personalizate pentru rezolvarea
diverselor situatii cu care se confrunta clientii, intr-o maniera bazata pe intuitia clinica si o
cunoastere solida si clara a problemelor existente si a solutiilor necesare. Acestia manifesta o
atitudine profesionala, de respect, bunatate, onestitate, autenticitate si egalitate in abordarea
clientului.
Psihoterapia integrativa afirma importanta asigurarii unui cadru terapeutic potrivit, in care
dezvoltarea si vindecarea pot avea loc intr-un spatiu intersubiectiv creat impreuna de catre
client si psihoterapeut.
Psihoterapia integrativa se fundamenteaza pe mai multe si diverse aspecte teoretice, pe mai
multe modele explicative: psihanalitice, psihodinamice, centrate pe client, comportamentale,
experientiale, analitic tranzactionale, gestaltiste, psihosomatice, etc.
In psihoterapia integrativa, relatia terapeutica se desfasoara intr-un anumit context social,
politic si istoric, in care clientul reprezinta arhitectul schimbarii, iar terapeutul manifesta
creativitate in alegerea tehnicilor si strategiilor utilizate.