Sunteți pe pagina 1din 477

Andre Green

Psihanaliza
cazurilor-limită

Traducere din limba franceză de

Aliza Ardeleanu

TRei
Biblioteca de psihanaliză, 85
Colecție coordonată de
Vasile Dem. Zamfirescu

This book was published


Friuc^tiOrl ârid Cul'uft
with the support of the
Culture 2000 Culture 2000 programme
of the European Union

Această carte a fost publicată


cu ajutorul programului
Cultura 2000 al Uniunii Europene
Pentru Jean-Luc și Daniele Donnet, com­
panioni de încredere din zilele bune, dar și rele
care au dus la nașterea acestor pagini.
EDITORI
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu

COPERTA
Faber Studio (Silvia Olteanu și Dinu Dumbrăvician)

TEHNOREDACTAREA COMPUTERIZATĂ
Cristian Claudiu Coban

Descrierea CIF a Bibliotecii Naționale a României


GREEN, ANDRE
Psihanaliza cazurilor-Iîmită / Andre Green; trad.: Aliza Ardeleana.
- București: Editura Trei, 2006 -
Bibliogr.
ISBN 973-707-092-5 ISBN (13) 978-973-707-092-0

1. Ardeleanu, Aliza (trad.)

159.9

Această ediție este bazată pe La folie privee, de Andre Green, Editions


Gallimard, Paris, 1990
© Editions Gallimard, Paris, 1990

© Editura Trei, 2006


C.P. 27-0490, București
Tel./Fax: +4 021 300 60 90
e-mail: office@edituratrei. ro
www.edituratrei.ro

ISBN (10) 973-707-092-5


ISBN (13) 978-973-707-092-0
Cuprins

Cuvânt înainte................... ................. 7


Introducere. Răscrucea din perioada interbelică............ 9
I Psihanaliza și gândirea obișnuită (1979)..............38
II Analistul, simbolizarea și absența
în cadrul analitic (1974)....................................... ..70
III Conceptul de limită (1976)........................... ...... 117
IV Pasiuni și destine ale pasiunilor. Despre
raporturile dintre nebunie și psihoză (1980)..... 161
V Proiecția:
de la identificarea proiectivă la proiect (1971) ...225
VI Retroactiv, arhaicul (1982).................................. 258
VII Idealul: măsură și lipsă de măsură (1983)......... 292
VIII Dubla limită (1982).............................................. 337
IX Tăcerea psihanalistului (1979).... ............. 365
X Capacitatea de reverie și mitul etiologic (1987)....400
XI De ce Răul? (1988)................................................ 426

Anexe
Referințe de publicare......................................................467
Referințe bibliografice........................................... 469
Cuvânt înainte

Studiile adunate aici au un obiect comun: tratează de­


spre raporturile dintre nevroze, fundament al așa-numi-
tei psihanalize clasice, și ceea ce a căpătat denumirea de
„cazuri-limită". La origine, cazurile-limită desemnau o
zonă intermediară insuficient cunoscută de stări „pseu-
do-nevrotice" prin care analiștii înțelegeau fie niște psi­
hoze camuflate sau psihoze latente, fie niște stări aflate
la frontierele psihozei — de fapt, ale schizofreniei. Este
cunoscut interesul pe care l-au suscitat studiile psihana­
lizei contemporane asupra acestor forme clinice frecvent
întâlnite pe divane și adesea printr-o întâmplare neplă­
cută — cu alte cuvinte, descoperite în transfer și nu pre­
alabil indicației analitice. De fapt, de când cu analiza —
ar trebui să spunem analizele — Omului cu lupi, psihana­
liza avea să se deschidă acestei extensiuni a câmpului ei
neîncetat studiate de la Freud și Ferenczi încoace.
Această lucrare cuprinde câteva expozeuri generale,
din care unele au apărut inițial în limba engleză. Ele se
străduiesc să treacă dincolo de perspectiva pur clinică —
deși trimit în continuu la ea — în încercarea de a con­
strui teoria acestei categorii de pacienți. Alte studii abor­
dează anumite chestiuni mai limitate, punând în lumi­
nă unele aspecte descoperite într-o serie de constelații
mai deosebite. în sfârșit, ultimele contribuții vizează câ­
teva probleme tehnice ridicate de analiza unor aseme­
nea structuri. Ansamblul se închide printr-o interogație
8 Andre Green

asupra răului, căci distructivitatea se află în. inima aces­


tor organizări.
Este de la sine înțeles că lucrările reunite în acest vo­
lum au deja o vârstă, semnalată de data primei lor apa­
riții. N-am vrut să le ascund ridurile printr-un machiaj
sau o operație de reîntinerire, mărginindu-mă la unele
corecturi de amănunt, pur formale.
Aș vrea să profit de acest prilej pentru a-mi exprima
gratitudinea față de J-B, Pontalis, pentru răbdarea de
care a dat de nenumărate ori dovadă, nu numai în aș­
teptarea textelor, ci și în descifrarea manuscrisului, une­
ori impardonabil de supraîncărcat și neclar. Fără îndoia­
lă că, pentru a duce totul la bun sfârșit, a trebuit să facă
apel la toată prietenia care ne-a legat la Nouvelle Revue
de Psychanalyse.
în fine, precizez că intenția acestui volum este aceea
de a constitui pentru cazurile-limită ceea ce o lucrare
precedentă, Narcissisme de vie, narcissisme de mort (Ed. de
Minuit, 1983), era pentru structurile narcisice. Prin ur­
mare, el formează, cu aceasta din urmă, un ansamblu ar­
ticulat care reflectă chipul practicii analitice din zilele
noastre și al problematicii contemporane ce decurge
de-aici. Mi s-a părut că poate să ducă la reabilitarea con­
ceptului de nebunie pentru desemnarea acelor stări afla­
te la limita dintre nevroză și psihoză.
Introducere
Răscrucea din perioada interbelică

Cei patruzeci de ani în care s-a desfășurat activitatea


psihanalitică a lui Freud sunt marcați de o cezură situa­
tă aproape la mijlocul acestei perioade. De obicei, cezu­
ra este desemnată sub termenul de „răscrucea din 1920",
fără ca, astfel, să se explice pe deplin ce anume l-a îm­
pins pe Freud spre o asemenea cotitură. Atunci când au
vrut să-și exprime dezacordul cu unele dintre tezele care
au caracterizat această schimbare, psihanaliștii le-au atri­
buit remanierilor freudiene anumite motive personale;
astfel, inevitabil, s-a ajuns la stabilirea unor relații între
survenirea cancerului și ipotezele referitoare la pulsiu-
nea de moarte. Voi face la fel, dar într-un sens exact
opus. Intr-adevăr, cred că Freud a traversat o îndelunga­
tă perioadă de interogații care l-au determinat, sub pre­
siunea circumstanțelor, să-și remanieze atât viziunea
asupra aparatului psihic, cât și concepțiile patogenice.»
Situez această perioadă în timpul Primului Război Mon­
dial. Ca toată lumea, Freud suportă atunci consecințele
stării de război. Activitatea profesională îi este în mod
natural încetinită, se confruntă cu angoasa comună lega­
tă de soarta ființelor ce-i sunt dragi; fiii îi sunt pe front,
iar el, care n-a fost niciodată un fanatic al sentimentului
patriotic, devine, prin forța lucrurilor, aproape șovin, în
orice caz partizan. Și chiar dacă îl știm, din principiu, os­
10 Andre Green

til oricărei viziuni asupra lumii, mi se pare limpede că


n-a putut, în această perioadă, să-și păstreze seninătatea
și distanța de care dădea de obicei dovadă. Deși era pu­
ternic ancorat în metoda-i analitică și avea întotdeauna
grijă să acorde primul loc fenomenelor inconștiente, par­
ticiparea sa ca martor la acest război, la această ucidere
colectivă îndreptată împotriva lor însele de națiuni din­
tre cele mai civilizate, l-a determinat, fără voia sa, să-și
modifice vederile asupra funcționării psihice. După cum
se poate observa, este greu să ne referim la această ex­
periență în niște termeni pur biografici, căci, deși este
vorba despre o experiență subiectivă, ea nu este doar un
eveniment personal. Mai mult chiar, trebuie să adăugăm
că războiul nu este un eveniment istoric ca toate celelal­
te. „Fenomenul-război", ca să folosim termenul lui Gas-
ton Bouthoul, îi ridică minții omenești cea mai funda­
mentală dintre enigmele sale. Ce anume îi împinge pe
oameni nu doar să se omoare întrei ei, ci și să-și provoa­
ce niște răni din pricina cărora vor suferi toată viața și
care-i vor transforma în invalizi?
Am convingerea profundă că tocmai întârziatele efec­
te ale acestei experiențe explică, mai bine decât oricare
alt factor, ceea ce am putea numi a doua revoluție psih­
analitică a lui Freud din anii 1920. Și totuși, nu există nici
urmă de impulsivitate în această schimbare crucială care
i-a surprins atât de mult pe-ai săi: dimpotrivă, perioada
războiului este mai degrabă consacrată, prin timpul li­
ber pe care i-1 impune lui Freud, recapitulării, reexami­
nării sau aprofundării ideilor anterioare. Scrierile meta-
psihologice, Prelegerile de introducere în psihanaliză sunt
opere născute din această relativă trândăvie. La fel, lu­
crul la Omul cu lupi. Studiul acesta din urmă este, par­
că fără de voie, profetic în privința viitorului clinicii psih­
Introducere 11

analitice. Din punctul de vedere al analistului contem­


poran este, incontestabil, cea mai interesantă dintre cele
cinci psihanalize expuse de către Freud și, trebuie de ase­
menea s-o afirmăm, cea în care perspicacitatea și acuita­
tea analitică freudiene contrastează cu micimea rezulta­
tului, ca să nu spunem cu eșecul curei. Atunci, câteva
semne anunță că se va întâmpla ceva fără ca nimeni să
poată prevedea ce anume: așa stau lucrurile cu Straniul,
un titlu care, singur, constituie deja un întreg program.
Prin urmare, o dată cu sfârșitul războiului și regăsi­
rea deplinei activități psihanalitice, îndelungata laten­
ță — dar cât de activă subteran — eliberează gândurile
pe care le-a ținut sub tăcere sau care au „muncit" incon­
știentul. Este începutul unei reînnoiri al cărei prim semn
a fost Dincolo de principiul plăcerii. Aici, războiul nu lip­
sește cu totul, căci unul dintre argumentele invocate de
către Freud este tocmai nevroza traumatică. Dar, ca în­
totdeauna la el, experiența nu folosește decât ca o inci­
tare la reflecție. Și dacă, o dată războiul terminat, pacea
îl determină să aducă la lumina zilei pulsiunea de moar­
te, o face probabil deoarece, gândindu-se bine, acceptă
că teoriei sale îi lipsește un element capital pe care nu l-a
perceput îndeajuns sau pe care l-a interpretat insuficient.
Astfel privit, faptul acesta nu este foarte diferit de ino­
vația teoretică de dinaintea pulsiunii de moarte, mai pre­
cis narcisismul, Freud devenind doar mai târziu con­
știent de un destin al libidoului căruia nu-i acordase im­
portanța pe care o merită.
Și ce alt raport în afara aceluia de analogie superficia­
lă putem oare stabili între războiul ca încercare colecti­
vă de moarte și experiența clinică ce se lovește de obsti­
nația menținerii conflictului psihic pentru a explica ipo­
teza pulsiunii de moarte? Chiar dacă ni se va reproșa că
12 Andre Green

ne folosim de niște comparații superficiale, să riscăm o


ipoteză. Primul motiv: în război, orice om, pentru că i se
dă voie și chiar i se cere, se dedă la cea mai sălbatică și
cea mai ucigașă dintre agresiuni asupra altor oameni ca-
re-i sunt semeni, dar de care este separat prin ceea ce am
putea numi „mici diferențe". Această încercare poate fi
justificată, la fiecare, prin necesitatea de a-și prezerva
propria viață (ori de a-și apăra țara) în confruntarea cu
agresiunea aceluia care devine brusc dușmanul: chiar și
asediatorul se află în poziție de auto-apărare. Al doilea
motiv este, bineînțeles, pofta de cucerire, dorința de a-și
spori propriile bogății prin acapararea bunurilor celor­
lalți. Auto-apărare, așadar, dar și patima câștigului. To­
tuși, n-am putea afirma că războiul îi e de folos infante­
ristului care riscă mai degrabă să piardă puținul pe ca-
re-1 are decât să se îmbogățească la capătul luptei (aces­
ta ar fi mai mult cazul celor care nu se expun). Și atunci,
e de mirare că oamenii continuă să se războiască cu de­
plinul consimțământ al acelora, cei mai numeroși, care
vor avea cel mai mult de suferit. Pacea pe care Freud a
cunoscut-o s-a numit perioada interbelică; de-abia dacă
a durat douăzeci și unu de ani. S-a sfârșit aproape în ace­
lași timp cu viața lui Freud. Războiul care i-a urmat pu­
tea fi prevăzut cu deja mulți ani înainte. Cu toate aces­
tea, cel care îl precedase și care a fost unul dintre cele
mai ucigașe lăsase o amintire terifiantă. Prin urmare, tre­
buie să existe niște motivații non-raționale care să expli­
ce abandonarea deliciilor păcii pentru ororile războiului.
în ceea ce privește clinica psihanalitică, experiența
arată că formarea unei nevroze și mai ales persistența ei,
în ciuda terapeuticii vizează să întrețină un conflict psi­
hic din cauza căruia primul care suferă este chiar pacien­
tul. Beneficiile secundare ale bolii și chiar beneficiile pri­
Introducere 13

mare n-au cum s-ajungă pentru a explica acest complot


al masochismului care crește în detrimentul plăcerii de
a trăi. Agresivitatea, dorința de a suferi, închiderea în
sine, rezistența la eforturile terapeutice de toate felurile
revelează că, aici, starea de război intern este preferată
satisfacției obiectului. Desigur, există multe grade inter­
mediare de potriviri între masochismul reacției terape­
utice negative a individului și consimțământul la distru­
gerea programat sistematică și extinsă până la amenin­
țarea cu dispariția a speciei omenești. Totuși, nimeni nu
ne interzice să prelungim, ca intr-un ecou, întrebarea lui
Einstein „Warum Krieg?" printr-o alta: „Warum Krank-
heit?1"
La începutul operei lui Freud, o opoziție separă, în
câmpul nevrozelor, ceea ce ține de ordinul actualului și
ceea ce dovedește un raport psihic transferat. Freud nu
a abordat cadrul nevrozelor actuale decât cu titlul de ca­
tegorie de demarcare. Nu-i preocupă deloc, în măsura în
care, în fapte, nevrozele actuale aparțin, până la urmă,
medicinii. Și acesta este motivul pentru care, mulți ani
mai târziu, psihosomaticienii se vor întoarce la ele pen­
tru a-și îmbogăți reflecția. Căci, deși sunt niște nevroze,
nu sunt, doar pentru atâta lucru, niște psiho-nevroze, iar
pe Freud tocmai acest „psiho" îl interesează. In același
mod, sexualitatea reținuse atenția contemporanilor săi,
care ajunseseră deja destul de departe în studierea ei, dar
nu îndeajuns, după părerea lui, din moment ce nu putu­
seră să făurească ideea de psihosexualitate. Astfel, atunci
când Freud a apucat-o pe acest drum, mizând totul pe
psihosexualitate, i-a fost foarte greu să-i restrângă
câmpul altfel decât printr-o limită teritorială. Iată ia ce1

1 „De ce război?", „De ce boală?"


14 Andre Green

anume răspunde prima teorie a pulsiunilor care le îm­


parte în pulsiuni de auto-conservare și pulsiuni sexua­
le. Să remarcăm că și aici, în mod implicit, demarcația
.< trebuie pusă în paralel cu diviziunea nevroză actuală și
psihonevroză (de transfer). Cu alte cuvinte — și fără ca
Freud însuși s-o fi spus vreodată —, pulsiunile de au­
to-conservare ar fi obiectul medicinii. Iar dacă ele intră
în conflict cu pulsiunile sexuale, lucrul acesta se datorea­
ză — concepția anaclisisului îl confirmă — faptului că
domeniul lor se oprește acolo unde începe acela al psi-
hosexualității.
Dubla marcare a sexualității, prin „psiho" și prin trans­
fer, este, din punctul de vedere al Iui Freud, ceea ce fun­
damentează psihanaliza, dar și, totodată, condiția ei de
posibilitate: analizabilul se află doar în transferat. O su­
poziție este aici implicită: dacă avem de-a face cu ceva
transferat, vom avea și transferabil — adică, tot transfer.
Mulțumită urmăririi acestui proces de deplasare și de sub­
stituție, analiza va putea arăta devierea pe care a suferit-o
procesul general de transfer (aphcabil atât normalității —
și aceasta este sublimarea —, dar și bolii — fiind atunci
simptomul) și să-l readucă pe drumul cel drept. Nu-i atri­
bui lui Freud un astfel de raționament: se știe prea bine
că, într-o primă etapă, el a considerat transferul un obsta­
col în calea analizei. Totuși, trebuie să admitem și că recu­
noscuse funcția transferențială, dar că această recunoaș­
tere a fost doar parțială, căci crezuse că transferul este
simptomul creat de către analiză. Ulterior, avea să rezol­
ve contradicția, acceptând că transferul este, fără îndoia­
lă, crucea psihanalistului, dar și motorul curei, principa­
la ei pârghie, ceea ce nu-1 împiedică defel să considere an­
samblul manifestărilor sale drept nevroză de transfer, ca
un ecou la concepția psihonevrozelor de transfer.
Introducere 15

Prin urinare, stabilise, tatonând, următorul triptic: psi-


honevroză de transfer, nevroză de transfer, nevroză in­
fantilă. Și chiar despre această problemă s-a străduit el
să trateze în lucrarea despre Omul cu lupi, al cărei obiect
este tocmai demonstrarea nevrozei infantile, spre deose­
bire de alegațiile lui Jung care vedea în interpretarea tre­
cutului o raționalizare a psihanalistului, preferând mo­
destei ipoteze a complexelor infantile grandioasa teză a
arhetipurilor. .
Pentru Freud, esențial era să demonstreze potențiali­
tatea indefinit creatoare a sexualității. Creatoare a nevro­
zei, se-nțelege de la sine, dar și creatoare a culturii, doar
niște accidente detumând-o de la calea ei! Se pare că, la
început, lui Freud i-a fost foarte greu să-și imagineze că
potențialul evolutiv al sexualității poate fi contrariat și
de altceva în afara refulării, de unde convingerea lui de
nezdruncinat că refularea este de natură pur psihică și,
în acest sens, fundamental diferită de esența pulsiunii.
Descoperirea tardivă a narcisismului anunța deja dez­
voltările ulterioare de o importanță mult mai radicală.
Față de vederile anterioare ale lui Freud, această intro­
ducere a narcisismului afirma ceva cu totul nou. Căci,
de-acum încolo, vicisitudinile libidoului, aberațiile, fixă­
rile, blocajele sale puteau fi atribuite unei problematici
interne vieții pulsionale care angaja Eul însuși. Până
atunci, nevroza era o denaturare a sexualității, negativul
unei perversiuni care nu reprezenta decât o stagnare re­
belă la orice evoluție. Perversiunea spunea nu la acel nu
pe care refularea îl opunea sexualității, pentru că în acest
din urmă caz Eul aderase la interdicția parentală înain­
te de a o introiecta. O dată cu narcisismul, conflictul este
în întregime intern libidoului care se împarte între inves­
tirea obiectului și investirea Eului.
16 Andre Green

Această etapă esențială a gândirii lui Freud, mult prea


adesea considerată ca un intermediu teoretic, a avut me­
ritul fundamental de a completa și de a clarifica ceea ce
lipsea ecuației implicite psiho-transfer. Dacă exista trans­
fer, acesta se îndeplinea acum, ca să spunem așa, în in­
teriorul unei monade, explicându-i schimbările de stare.
Să ne gândim la transformările pulsiunii înrădăcinate, la
sursă, în somatic — și care pulsiune oferă aprehensiunii
o ancorare somatică atât de clar diferențiată ca pulsiu-
nea sexuală? — care ajunge la deplina-i dezvoltare în do­
rință, cu toată bogăția expresiilor sale psihice. La înce­
putul teoretizării sale, Freud îi acordă, desigur, obiectu­
lui un rol deloc neglijabil în cele Trei eseuri asupra teoriei
sexualității. Dar, din chiar cauza faptului că pornește de
la modelul perversiunii adulte, este determinat să-i mi­
nimizeze rolul, deoarece structura perversă implică
aproape în mod necesar contingența obiectului în între­
gime sacrificat satisfacției care-1 menește pierderii singu­
larității ori individualității sale. Optând pentru perver­
siune în vederea descrierii unei funcționări pulsionale
eliberate de efectele refulării, Freud se sprijinea, de fapt,
pe o organizare narcisică avant la lettre. Și, de altfel, toc­
mai existența unor perverși narcisici îi va sluji drept ar­
gument, printre altele, pentru susținerea conceptului de
narcisism. Atunci când abordează incidental iubirea —
starea de îndrăgostire —, el își apropriază opinia comu­
nă care o percepe ca pe-o nebunie trecătoare, dar insistă
asupra unui punct: supraestimarea obiectului.
Pe scurt, înaintea introducerii narcisismului, care pre­
zintă avantajul de a pune în lumină problema „în lipsă",
Freud nu găsea mijlocul de a vorbi în mod adecvat de­
spre obiect altfel decât în partea-i fantasmatică. Este
prins între felul în care subestimează obiectul în perver­
Introducere 17

siune și îl supraestimează în starea amoroasă. De altfel,


reîntoarcerea la obiect este anterioară introducerii narci­
sismului în teorie, dar această reîntoarcere se realizează
totuși sub auspiciile unei problematici narcisice: doliul
și raporturile sale cu melancolia.
Chiar dacă n-ar fi fost decât o scurtă oprire în specu­
lația lui Freud, narcisismul ar fi prezentat considerabilul
avantaj de a-1 constrânge la reevaluarea concepțiilor sale
asupra obiectului, iar acesta este faptul teoretic major al
anilor 1914-1920, perioadă de latență a introducerii
pulsiunii de moarte. Freud s-a folosit de toate acestea
pentru a diversifica în mod considerabil vicisitudinile
obiectului, punându-le cu și mai multă rigoare în relație
cu vicisitudinile pulsiunilor. Totuși, în ciuda dezvoltări­
lor teoretice de un indubitabil interes (natură narcisică a
angoasei ipohondrice, regresie narcisică a Eului în psi­
hoză, identificare a Eului cu obiectul pierdut în melan­
colie, inventare a Supraeului și a Idealului Eului etc.), se
pare că Freud a avut întotdeauna o oarecare reticență în
a pune prea mult accentul pe obiect, ca și cum se temea
să nu fie prins într-o alternativă, puțin diferită de aceea
a perversiunii și a iubirii și care ar fi aici supraestimarea
ori subestimarea obiectului intern (și reciproc pentru
obiectul extern). De altfel, de lucrul acesta se vor ocupa
atât Melanie Klein, cât și Arma Freud, Hartmann venin-
du-i în ajutor celei din urmă. Cu, în ceea ce-1 privește,
singura diferență că teoria se va fundamenta pe Eu.
Freud va fi mereu atent să nu se îndepărteze vreodată
de o bază teoretică pe care o considera sigură: întâieta­
tea pulsiunilor.
Iată de ce abandonarea narcisismului sau, mai exact,
reîntoarcerea la opțiunile fundamentale ale lui Freud
va trece prin compulsia la repetiție. O dată cu degaja-
18 Andre Green

rea acestui concept, sunt reafirmate cvasi-autonomia


funcționării pulsionale, caracterul ei rebel la legătură
sub egida Eului, rolul patogen al pulsiunii atunci când
circumstanțele îl favorizează. De fapt, Freud nu se-ncre-
de în nici o glisare spre obiect, pentru că se teme de re-
gresia teoriei psihanalitice spre o concepție ce acordă
prea mult conjuncturii, realului, evenimențialului, pe
care le resimte ca tot atâtea pericole susceptibile să di­
minueze partea inconștientului în vederea restabilirii
unei preeminențe a conștientului. Căci, în teoria sa de­
spre inconștient — pe care o leagă de realizarea dorin­
ței —, Freud ține mai presus de toate nu atât la refulat,
din moment ce va sfârși prin a susține disocierea din­
tre refulat și inconștient, cât la puterea creatoare a incon­
știentului. Sau, în termeni mai triviali, la capacitatea
acestuia de a transforma în mod pozitiv orice situație
frustrantă, de la simpla neplăcere la extrema durere.
Compulsia la repetiție, pe care — nu trebuie să ui­
tăm — Freud o considera esența oricărei funcționări
pulsionale, avea să-l ducă, secundar, la ipoteza pulsiu­
nii de moarte. Se știe cât de deconcertată a fost comu­
nitatea analitică de această nouă referință teoretică de
care mai bine s-ar fi lipsit. De multă vreme deja, cura
se lovea de niște factori în mod obscur puternici care
se opuneau vindecării. Prin pulsiunea de moarte, Freud
aducea un răspuns pentru cauzele multora dintre îm­
potmoliri. Dar trebuie să remarcăm și că încetase să mai
scrie despre tehnica psihanalitică încă din 1914 și că nu
va relua acest fir întrerupt decât în 1937, în niște scrieri
pe care nu le putem numi cu adevărat tehnice, într-a-
tât depășesc acest cadru. Identificând un adversar prac­
tic invincibil, Freud nu făcea decât să mărească deza­
măgirea colectivă și desemna totodată ceea ce, din
Introducere 19

punct de vedere clinic, menea eșecului puterea analis­


tului: combinația dintre repetiție și distructivitate.
în jurul anului 1924, diverse tentative s-au străduit să
ofere o mai bună explicație a motivelor care limitau in­
fluența psihanalizei. Până în prezent, nu am ținut cont
decât de dezvoltarea internă a gândirii freudiene și atât.
Legitimitatea unui asemenea demers nu intră în discu­
ție, dar ea nu ne oprește să studiem condițiile care au pu­
tut s-o orienteze într-un fel sau altul. Iar dacă dorim să
luăm în considerare factorii personali care intervin, dar
fără să invalidăm ori să autentificăm coerența opțiunilor
teoretice reținute, atunci trebuie să depășim simplul plan
al biografiei. Mai precis, referirea la factorii extrinseci
dezvoltării unei opere intelectuale ca aceea a lui Freud
nu poate fi justificată decât cu condiția instituirii clare a
referenților ce permit fundamentarea coerenței ansam­
blului, mai precis a raporturilor dintre intrinsec și extrin­
sec.
Ne-am ocupat deja de determinările care marcau evo­
luția procesului intrinsec al gândirii lui Freud, sublini-
indu-i constanta preocupare de a delimita, o dată cu te­
oria pulsiunilor, fundamentul activității psihice, elemen­
tul primitiv pornind de la care transferul va da naștere
psihicului. Cu cât ne aprofundăm reflecția, cu atât ne
dăm mai mult seama că Freud, luând ca punct de pleca­
re, la începutul operei sale, pulsiunea ca excitație inter­
nă, cvasiorganică (mă gândesc la plăcerea de organ care
caracterizează primele elaborări asupra pulsiunii), ajun­
ge, la capătul parcursului său, să-i confere pulsiunii un
sens, adică un scop orientat. Freud a întreținut întotdea­
una o serie de dialoguri cu interlocutori pe care și-i ale­
gea și, de fiecare dată când a fost nevoit să sacrifice
schimbul pe care încercase să-1 continue cu respectivii
20 Andre Green

parteneri, ruptura care a urmat, necesară pentru garan­


tarea prezervării gândirii sale, nu l-a lăsat niciodată cu
adevărat intact. Ajuns la momentul în care trebuia să se
resemneze în fața constatării că-i este imposibil să con­
cilieze dialogul cu celălalt și dezvoltarea propriilor lui
idei, încetarea schimbului nu însemna defel că respingea
pur și simplu ideile interlocutorului său. Dimpotrivă,
concepțiile expuse de către partenerul de dialog conti­
nuau să-l preocupe. Desigur, din punctul lui de vedere,
nici nu se punea1 problema să cedeze în vreun fel sau al­
tul și să accepte argumentele prietenului devenit adver­
sar, ci, mai degrabă, să găsească mijlocul de a le reinter-
preta, prin modificarea îmbinării elementelor gândirii lui
în așa fel încât să poată, rămânând totodată fidel opțiu­
nilor sale fundamentale, să reincludă datele ce i se opu­
neau în scopul dezvoltării unei teorii diferite de a sa.
Procesul acesta repetitiv s-a reprodus de la Breuer la
Fliess, de la Fliess la Adler și apoi la Jung și nu s-a oprit
o dată cu despărțirea acestora de Freud. Acest proces
subteran l-a muncit pe Freud din interior, ca și cum ar fi
fost obsedat de grija de a-și fundamenta cât mai temei­
nic cu putință teoria, ca și cum aceasta ar fi fost întotdea­
una amenințată, în ciuda îndepărtării criticilor interlo­
cutorilor săi. Istoria gândirii lui Freud arată uneori în
mod evident această reapariție în propria-i operă a unor
poziții pe care, anterior, le refutase. Cazul cel mai frapant
este ilustrat de dezacordul său cu Adler în privința no­
țiunii de agresivitate. Desigur, concepția adleriană a
agresivității are prea puține lucruri în comun cu aceea
pe care Freud avea s-o introducă mai târziu în teorie, o
dată cu pulsiunea de moarte. Cu toate acestea, tocmai
luarea în considerare a unei agresivități independente de
metisajul său cu libidoul — în sadism — explică profun-
Introducere 21

da schimbare teoretică. Și tot ce a scris despre Omul cu


lupi este impregnat de grija de a-i răspunde lui Jung.
Recursul la ipoteza fantasmelor originare, Urphantasien,
care nu sunt niște produse ale istoriei individuale, ci o
organizează pe aceasta asemenea unor categorii filoso­
fice, arată cât de mult a reflectat Freud asupra obiecții­
lor aduse de Jung. Uneori, urma este mai discretă, mai
dificil de interpretat. Ea nu se ghicește decât prin fideli­
tatea față de o axiomă, precum constanta referire ia de­
terminarea biologică a pulsiunii, alegere epistemologică
din care cu greu l-am putea exclude cu totul pe Fliess,
deși această alegere este și cea freudiână încă de la ori­
ginile psihanalizei. Și aș fi tentat să văd în Straniul un
ecou foarte slab al ideilor lui Breuer despre stările hip-
noide, deoarece Freud refuză să vorbească, în cazul aces­
tor stări ale Eului care ies din nou la suprafață, despre
refulare și despre întoarcerea refulatului.
Freud va continua să se delimiteze de aceia care,
după ce recunoscuseră în gândirea lui un fundament de
adevăr, vor prefera să se îndrepte spre alte idei directoa­
re decât ale sale. Dar, începând din anii 1920, după fai­
moasa răscruce, dezbaterea se schimbă radical. Nu se
mai pune problema unei controverse pentru a ști dacă
psihanaliza lui Freud trebuie admisă ori respinsă. Pro­
cesul schismatic s-a terminat, iar mișcarea psihanalitică
i-a lăsat în urmă pe toți aceia care nu erau de acord cu
principiile fundamentale ale psihanalizei. Cei care au ră­
mas în jurul lui Freud își reafirmă neîncetat ralierea la
gândirea sa și îi recunosc — cu o sinceritate care nu lasă
nici un loc îndoielii — incontestabilul leadership. Nu se
poate nega că raporturile lui Freud cu discipolii săi sunt
mai complexe și că, la nesfârșit, se tot pune problema ri­
dicată de Adler, mai precis aceea de a ști dacă trebuie să
22 Andre Green

te mulțumești să trăiești în umbra marelui om. La cei


mai apropiați dintre fidelii săi, Freud percepea din plin
această legitimă nevoie de independență pe care spunea
că o admite întru totul, deși nu se zgârcea cu criticile
atunci când această grijă de a zbura cu propriile aripi i
se părea că seamănă cu anumite deviații teoretice sus­
ceptibile de a primejdui axele fundamentale ale teoriei
psihanalitice.
Astfel, după 1912, adică după despărțirea de Jung,
problematica schimbului distrus nu dispare, dar capătă
un alt sens. Căci nu este de-ajuns să remarcăm că, de
acum încolo, dialogul este intern psihanalizei. Miza dez­
baterii nu mai vizează, ca altădată, opțiunile teoretice
fundamentale (natura inconștientului, refularea, Oe-
dipul, fantasmele etc.), ci lecțiile experienței. Discuția in­
ternă se străduiește să reflecte învățămintele — pozitive
și negative — ale practicii psihanalitice. Or, după cum se
știe, pentru Freud genul acesta de argument nu a fost
niciodată decisiv. Faptul că era nevoit să mărturiseas­
că — fără ca, de altfel, să se simtă defel jenat — câtă plic­
tiseală îi putea provoca practica în raport cu interesele
teoretice dominante trebuie să fie recunoscut ca o dova­
dă că-și asuma pe deplin dorința de a înfăptui o operă
de idei, ale cărei perspectivă și profunzime vizau, nici
mai mult, nici mai puțin, o teorie generală a psihismu­
lui; oricât de fructuoase i-ar fi învățămintele și oricât de
necesară ar fi ea pentru a oferi un fundament concret
speculațiilor sale, practica psihanalizei ca metodă de tra­
tare a nevrozelor nu constituie niciodată în ea însăși un
tot. Cineva care ar crede că speculația era mai importan­
tă decât examinarea faptelor s-ar înșela. Freud acorda o
atenție constantă și întotdeauna extrem de susținută fap­
telor clinice. Linia de demarcație nu trecea pe acolo. în
Introducere 23

realitate, ea se situa între observație și speculație, pe de


o parte, și praxis și efect terapeutic, pe de alta. Și nu pen­
tru că lui Freud nu i-ar fi păsat de rezultatele practice ale
curei: pur și simplu, era de părere — recunoscându-i tot­
odată anumite limite acțiunii analizei (faimosul princi­
piu economic răspunzător de raporturile de forță în re­
lație cu cantitativul) — că, dacă aceste rezultate nu erau
la înălțimea speranțelor puse în cură, totul se datora,
probabil, faptului că cele mai pertinente concepte încă
lipseau. Iată ceea ce constituie stimulentul cel mai activ
pentru dezvoltarea gândirii sale. Or, după răscrucea din
anii 1920, Freud se află într-o situație nouă. Este încon­
jurat de discipoli a căror credință în psihanaliză și crea­
torul ei nu poate fi pusă la îndoială. Printre aceștia, se
află minți care s-au dovedit capabile de contribuții teo­
retice deloc neglijabile. Ferenczi și Abraham, mai ales, și
Rank, mai înzestrat, se pare, pentru psihanaliza aplica­
tă decât pentru clinica psihanalitică. Tausk n-a supravie­
țuit talentului și pasiunii sale homosexuale pentru Freud.
Mai sunt și Fedem și Jones, acesta din urmă fiind singu­
rul neevreu din micul grup. Constituirea „comitetului"
arată că Freud și-a simțit tot timpul opera amenințată.
Eliminarea disidenților n-a rezolvat cu nimic problema.
Poate că viitorul psihanalizei riscă să fie compromis toc­
mai prin succesul ei, de unde și consiliul înțelepților în
care Freud poate să supravegheze îndeaproape fermen­
ții distructivi ai psihanalizei la cei mai zeloși dintre apos­
tolii săi. De la Totem și tabu, etapă majoră a fazei de la­
tență a descoperirii complexului Oedip (între prima for­
mulare confidențială într-o scrisoare adresată Iui Fliess,
din 15 octombrie 1897, și nașterea sa oficială, în 1924, în
Eul și Se-ul), uciderea tatălui, cu care i se va încheia și
opera prin Moise și religia monoteistă, îl obsedează fără în­
24 Andre Green

cetare. Pe scurt, în evaluarea celor două componente ale


Oedipului, dorința de paricid se dovedea mai puternică
decât aceea de incest, pentru că puterea tatălui se întin­
de cu mult dincolo de interdicția referitoare la mamă și
cere niște renunțări din ce în ce mai ample. Faptul că To­
tem și tabu a fost scris încă înainte de ruptura cu Jung, cel
pe care îl considerase moștenitorul său, dar de a cărui
ambivalență își dădea seama, este mai mult decât remar­
cabil2, ca și decizia — de pe urma căreia a suferit Fe-
renczi — de a nu se mai angaja cu oricine într-o priete­
nie mult prea încărcată de afecte, ca și cum ar fi devenit
întru totul conștient că aceste raporturi colegiale se trans­
formau inevitabil în relații tată-fiu și îi meneau pe par­
tenerii săi paricidului. Putem susține că în relațiile aces­
tea cu discipolii s-a întâmplat același lucru ca în transfe­
rul cu pacienții lui: Freud descoperise succesiv, în pri­
mul deceniu al operei sale, și transferul, și Oedipul. Dar,
printr-o neașteptată rezistență la cele dintâi descoperiri
și printr-o mult prea mare încredere — asemănătoare
idealizării — în capacitățile Eului, el s-a gândit, într-o
primă etapă, să se ferească de transfer în relația cu pa­
cienții și, totodată, de Oedip în aceea cu discipolii. Cre­
dea că survenirea unei renunțări avea să fie de ajuns, re­
nunțare care să readucă Eul la rațiune. Fără îndoială, re­
ferința la vis a fost aici dominantă. Căci, la urma urme­
lor, visăm, dar ne și trezim în fiecare dimineață și facem
față exigențelor vieții.
Așa cum a consimțit să accepte transferul, s-a resem­
nat și să suporte efectele Oedipului la discipolii săi. Nu-.

2 La citirea corespondenței Freud-Jung, se conturează în mod clar


impresia că Freud, fiind pus la curent cu interesul lui Jung pentru
mit, o ia înainte pentru a-și pune pecetea asupra interpretării fe­
nomenelor culturale.
Introducere 25

mai că, în cel de-al doilea caz, nu doar cura unui pacient
putea fi pusă în pericol, ci totalitatea operei sale. Centru
al întregii opere psihanalitice în multiplele sale fațete
(contribuții științifice, congrese, publicații, organizare a
profesiunii, apărare a psihanalizei împotriva detractori­
lor, dar și a impostorilor care-și apropriau fără scrupule
anumite părți), Freud nu s-a lăsat niciodată păcălit de ri­
valitățile extrem de puternice care-i împingeau pe disci­
polii săi unii contra celorlalți: în spatele fantasmei fiului
preferat, el vedea, și pe buna dreptate, o deplasare a do­
rințelor paricide îndreptate primitiv împotriva sa. Și
atunci, ce era de făcut pentru ca psihanaliza să supravie­
țuiască acestei primejdii interne? Atâta vreme cât se pu­
nea doar problema pronunțării unor excomunicări, so­
luția era dificilă, dar practicabilă. Din momentul în care
aceasta se infiltra în grupul acelora ce trecuseră de par­
tea gândirii sale, poziția lui Freud devenea de nesusți­
nut. Era prins într-o dublă atitudine: aceea care-i impu­
nea să respecte alte păreri și care se arăta dornică să fa­
vorizeze independența fiecăruia, sperând astfel într-o de-
tensionare a relației oedipiene ce marca raportul cu dis­
cipolul, și aceea care trebuia să dea dovadă de vigilență,
ideile emise de cei aflați în curentul gândirii sale riscând,
cu bunăcredință și în cea mai deplină inconștiență, să
primejduiască fragila victorie asupra inconștientului re­
prezentată de propria-i descoperire.
Momentul crucial din 1920 poate fi rezumat printr-o
triplă afirmație: mai întâi, insistența, o dată cu compulsia
la repetiție, asupra forței „demoniace" a pulsiunii; apoi,
duplicitatea Eului a cărui structură revelează că o mare
parte este inconștientă, desfășurarea apărărilor sale fiind
ea însăși supusă unei orbiri asemănătoare aceleia care
afectează dorința; în sfârșit, demascarea principalei for­
26 Andre Green

țe care se opune potențialului creator al libidoului:


pulsiunile distructive.
Tocmai acest triptic nou formulat va suscita, din 1920
până în 1939, anul morții lui Freud, cele mai mari reti­
cențe. Psihanaliștii au reacționat la discursul lui Freud
de parcă le-ar fi pronunțat condamnarea la moarte. Căci,
oricare le-ar fi fost aptitudinile intr-ale teoretizării, ade­
vărul e că, firea neînzestrându-i cu o profunzime a ve­
derilor și o capacitate de a gândi într-o perspectivă atât
de vastă, pentru ei viitorul psihanalizei era legat de vii­
torul practicii lor analitice. Tot pentru ei, înrădăcinarea
teoriei în terapeutica psihanalitică era de o asemenea na­
tura, încât, după ce Freud a scos la lumină dușmanii de
o forță redutabilă și cvasiinvincibilă care se opuneau re­
ușitei terapeutice, să admită integralitatea opiniilor
freudiene în 1920 echivala cu o condamnare la încetarea
exercitării psihanalizei. Iată de ce au căutat alte explica­
ții pentru impasurile lor și au pus pe seama efectelor
combinate ale îmbătrânirii, bolii, problemelor personale
și ale unui gust nestăvilit pentru speculație dezvoltarea
acestor noi idei. Nu le-au respins în totalitate: au adop­
tat a doua topică, aparent mai ușor de mânuit și care se
adresa destul de direct spiritului. Cât despre restul, cei
care o puteau face au încercat să ofere alte răspunsuri.
Din acest punct de vedere, anul 1924 este extrem de
revelator. în timp ce Freud, mergând mai departe, scrie,
pe de o parte, o serie de articole foarte sugestive despre
organizarea genitală care completează teoria Oedipului
(material direct utilizabil pentru practica psihanalitică),
el precizează, pe de alta, diferențele de structură dintre
nevroză și psihoză, pentru a defini mai bine câmpul de
excludere al practicii psihanalitice — ceea ce rămâne în
afara influenței acesteia. în sfârșit, împingându-și până
Introducere 27

la extrem cele mai îndrăznețe speculații, și-a radicalizat


concepțiile despre pulsiunea de moarte într-un articol de
câteva pagini, „Problema economică a masochismului",
în care a susținut că originea distructivității este la înce­
put internă, agresivitatea nereprezentând decât fracțiu­
nea acesteia proiectată în afară, scopul fiind acela de a-i
reaminti anturajului că nu este dispus să cedeze în vreun
fel în privința recentelor opinii pe care le exprimase cu
câțiva ani mai. înainte. El merge chiar mai departe, ieșind
din rezerva-i anterioară și abandonându-și prudența din­
tâi ce recunoștea că noile sale concepții au caracterul unei
speculații pe care oricine era liber să le respingă. Abor­
dând problemele masochismului, Freud făcea pentru tot­
deauna legătura dintre teorie și practică, descumpănin-
du-i și mai profund pe aceia care, dornici să-1 urmeze,
vedeau cum, de la an la an, între ei și el se căsca o pră­
pastie.
Ecartul teoretico-clinic avea să culmineze în două con­
tribuții, scurte, dar printre cele mai puternice ale lui
Freud, „Negarea" și „Note asupra «bloc-notesului» ma­
gic", ambele scrise în 1925. Și, prin urmare, ce făceau dis­
cipolii săi în toată această vreme? Separați de distanțele
geografice — Abraham la Berlin, Ferenczi la Budapesta
(numai Rank rămânea aproape de Freud la Viena) —,
erau prinși cu tot felul de alte preocupări.
în 1924, Abraham și-a scris cel mai important eseu te­
oretic despre fazele dezvoltării libidoului, în care încer­
ca să cuprindă, ordonându-1, ansamblul câmpului clinic,
pornind de la un punct de vedere specific dezvoltării. La
rândul lor, Ferenczi și Rank, amândoi inspirați de un de­
mers fondat pe practică, au avansat, primul, necesitatea
elasticității tehnicii (etapă intermediară între tehnica ac­
tivă și tehnica de relaxare, dar și neo-catharsisul), iar cel
28 Andre Green

de-al doilea, importanța realmente originara a trauma­


tismului nașterii. Toate aceste tentative tind spre un sin­
gur scop: deblocarea impasurilor curei analitice. O logi­
că de tip conceptual guvernează toate aceste reelaborări
ale teoriei care însumează înțelegerea clinică a structuri­
lor psiho-patologice insuficient cunoscute, căutarea unei
etio-patogenii specifice și adoptarea unor modificări teh­
nice susceptibile să-i confere curei psihanalitice o mai
mare eficacitate. Această recentrare asupra curei se află
la antipozii gândirii lui Freud care vede mai departe.
Bogatei diversități a arsenalului teoretic al lui Freud
care își are propria strategie, colegii îi opun căutarea
unor soluții imediat aplicabile. Când se lovește de o di­
ficultate de ale cărei rațiuni imediate nu-și dă seama,
Freud nu renunță, dar nici nu se încăpățânează, convins,
fără îndoială, că dacă răspunsul îi lipsește, nu-i foloseș­
te la nimic să-l caute acolo unde nu se află, după pilda
bețivului care-și caută cheia sub felinar, deși a pierdut-o
departe de locul cu pricina, sub pretextul că, acolo, mă­
car vede mai bine. în fața cecității care afectează expe­
riența imediată, aceea provenită din cură, Freud, prin­
tr-o metodă pe care numai el are îndrăzneala s-o utilize­
ze, sare peste faptele și datele practicii și se avântă cu
mult dincolo, într-o speculație de mare anvergură a că­
rei coerență va încerca s-o stabilească prin confruntarea
lucrurilor deja știute, trecute, cu necunoașterea prezen­
tului. Astfel s-a născut Dincolo de principiul plăcerii. Aici,
speculația ține loc de ipoteză pentru travaliul gândirii.
Numai acesta poate să aducă o soluție adevărată la pro­
blemele apărute din practică, în măsura în care ele nu
sunt decât martorii unei chestiuni nepercepute de către
teorie, a cărei însemnătate depășește cu mult limitările
experienței.
Introducere 29

Și iată de ce, la câțiva ani după Dincolo de principiul


plăcerii, ceea ce am putea numi proba speculației își pără­
sește statutul de ipoteză și devine un concept operator.
Aici se află întreaga diferență între momentul crucial din
1920 și travaliul din 1924 din „Problema economică a
masochismului" al cărei antecedent logic e „Un copil
este bătut". Iar tăcerea încă învăluie tehnica analitică pe
care a lăsat-o în paragină începând din 1918.
Cum să nu remarcăm diferențele dintre speculația lui
Freud și cea a discipolilor săi? Puțini dintre ei riscă să
ajungă la acest nivel de abstracție, iar atunci când o apu­
că pe respectiva cale, e evident că un hău separă, de pil­
dă, Dincolo de principiul plăcerii și, înaintea lui, Metamor­
foze și simboluri ale libidoului de Jung și, după el, într-o in­
spirație de gândire care se vrea freudiană, Thalassa a lui
Ferenczi — o carte adesea preferată de către analiști, ad­
mirația pentru imaginația autorului fiind însoțită de un
surâs indulgent pentru acest roman science-fiction care,
de fapt, se îndepărtează mult de rigoarea raționamentu­
lui lui Freud, chiar și atunci când acesta se sprijină, ca în
Dincolo de principul plăcerii, pe o biologie parțial științifi­
că și parțial imaginară.
Căci destinul conceptelor freudiene este să provoace
neînțelegeri, fie că se dorește restrângerea importanței
lor doar la cura psihanalitică, fie că sunt împinse în me­
tafizică. Nici cele mai bune nu vor fi ferite de aceste de­
turnări. Așa s-a întâmplat cu compulsia la repetiție.
Orientarea fundamental terapeutică a discipolilor lui
Freud a adâncit și mai mult diferența de perspectivă asu­
pra psihanalizei dintre creatorul ei și aceștia. Căci, în ca­
zul acesta, transferul a fost mai puțin privit sub unghiul
transformărilor interne libidoului cât în efectele sale fac-
tuale din cură. Prin urmare, există mai degrabă un trans­
30 Andre Green

fer al libidoului asupra obiectului decât un transfer în


sensul de deplasare a libidoului de la somatic la psihic,
între narcisism și obiect sau de la o instanță la alta. Con­
cepția etio-patogenică ce va decurge de aici va avea ten­
dința să favorizeze un punct de vedere istorico-gene-
tic — acesta este sensul tentativei lui Abraham — în de­
trimentul altor considerații de ordin topic ori structural,
perspectivă pe care Freud nu o pierde niciodată din ve­
dere. Teoretizarea lui Abraham își întâlnește caricatura
la unul dintre rivalii săi, Rank, care reduce totul la punc­
tul zero: nașterea. Freud este, pentru o clipă, atât de zgu­
duit, încât este tentat să se ralieze părerii lui Rank atunci
când tratează despre problema angoasei. Baza de porni­
re se afla în psihanaliză, unde teoria dezvoltării libido­
ului va sluji de model general, eclipsând toate celelalte
modele temporale pe care Freud le delimitase într-un
mod atât de dialectic: așa s-a întâmplat cu efectul re­
troactiv.
O dată cu Ferenczi însă, problema capătă o turnură
mult mai serioasă. Nu se poate tăgădui că, din tot grupul
din jurul lui Freud, Ferenczi era cel mai remarcabil și mai
apreciat clinician, dar și acela a cărui vocație terapeuti­
că era cea mai evidentă. Când Ferenczi a evaluat impor­
tanța compulsiei la repetiție, el a fost, neîndoielnic, sen­
sibil la pertinența clinică a conceptului. Și, într-adevăr,
aici se afla cauza împotmolirii multor analize. Din acel
moment, din punctul lui de vedere, se mai punea o sin­
gură problemă: cum să te descotorosești de ea? Iar atunci
s-a avântat în căutarea unor variații tehnice personale,
făcând, așa cum a scris Raymond Cahn, procesul cadru­
lui. După ce a fost acuzat de „activism", a fost bănuit, în
adoptarea tehnicii relaxării, de laxism seducător. Ferenczi
se lupta mai puțin cu ideile și mai mult cu niște anali-
Introducere 31

zanzi siderați în propria suferință. Felul în care a înțeles


compulsia la repetiție l-a determinat să interpreteze
transferul ca o „pură" repetiție, mai precis ca o reprodu­
cere a traumelor din copilărie, traume foarte diferite de
acelea descoperite de către Freud, căci, pentru el, nu este
vorba despre seducție, ci despre viol (psihic); sau, prin
confuzia limbajelor, despre o seducere prin excesul cere­
rilor parentale, ba chiar despre o privare de iubire, prin
necunoașterea trebuințelor copilului; sau, în sfârșit, de­
spre o paralizie psihică printr-o siderație datorată dispe­
rării. Pe scurt, aici, în joc nu mai este destinul libidoului,
ci, pur și simplu, asfixia vieții psihice.
Conflictul cu Freud devenea inevitabil. Dacă acesta,
descriind compulsia la repetiție, dorea să marcheze via­
ța psihică cu pecetea de neșters a pulsiunii rebele la ori­
ce rațiune, o făcea, desigur, nu pentru a se mulțumi cu
această constatare, ci pentru a arăta cum această insis­
tentă presiune a demonicului obliga întreaga activitate
psihică să se structureze împotriva acestei tiranii prin tot
felul de procedee raționalizatoare (de unde inconștiența
apărărilor Eului). Căci, pentru Freud, nu exista nici o în­
doială că cele mai mari nenorociri suferite de aparatul
psihic nu-I lăsau fără resurse. Psyche-ul găsește întotdea­
una mijlocul de a transforma trauma, de orice natură ar
fi ea, și de a o integra erotizând și cel mai dureros eve­
niment. în plus, la sfârșitul existenței sale, a dobândit
convingerea că este imposibil să distingem, în cele mai
precoce evenimente ale vieții psihice care au marcat toa­
tă dezvoltarea ulterioară, trauma de reacțiile de apărare
pe care aceasta le suscită și care, în mare parte, sunt le­
gate de omnipotența infantilă. Prin urmare, invocarea
compulsiei la repetiție ca repetare a situației traumatice
și considerarea obiectului drept răspunzător pentru toate aces­
32 Andre Green

tea echivalau, o dată în plus, cu subestimarea puterii


transformatoare (ori „transferatoare") a psyche-ului,
creator al inconștientului. Echivalau, așadar, cu o căde­
re în capcana trăirii și cu riscul orientării psihanalizei pe
o „cale pentru comis-voiajori"3. în timp ce Ferenczi a de­
venit apostolul acelui „a-simți-împreună", Freud,
încurcat, s-a declarat în cele din urmă într-un total dez­
acord cu elevul său, părându-i, fără îndoială, rău, căci îi
cunoștea prea bine capacitățile clinice. în mod vizibil,
acesta din urmă — care reafirmă în fiecare rând al cores­
pondenței susținute la vremea respectivă fidelitatea față
de Freud și faptul că-i recunoaște superioritatea în toa­
te privințele — nu înțelege motivele reticenței lui Freud,
deși își luase toate precauțiile trimițându-i textul înain­
te de publicarea obținută tot cu acordul lui. Reacția lui
Freud la citirea volumului este evident mai rezervată de­
cât la primirea manuscrisului. Ce anume se trezise în el?
O veche obsesie, cea a hipnozei, fără îndoială. Mai pu­
țin pentru că aceasta nu-și datora efectele decât instală­
rii unui raport de forțe între hipnotizator și hipnotizat,
cât pentru că nici o descoperire nu putea să iasă dintr-o
asemenea relație, dacă nu aceea a forței transferului. Pre-
tându-se jocului propus de către Ferenczi, Freud se teme
mai ales ca deplasarea accentului de la instrumentul ana­
litic spre trăire, spre experiența emoțională... să nu arun­
ce analistul și toată analiza sub critica subiectivității.
Ceea ce ar însemna, pentru salvarea analizei ca metodă
terapeutică, la consimțirea dispariției sale ca metodă ști­
ințifică. Fără să mai luăm în calcul că bănuiala unei re­
întoarceri la sugestia hipnotică nu este departe.
3 Scrisoare a lui Freud către Ferenczi din 4 februarie 1924, publica­
. tă în Le Coq Heron, 1983, nr. 88, p. 25.
Introducere 33

Desigur, putem explica diferendul dintre Freud și cel


mai înzestrat și, fără îndoială, apreciat la modul cel mai
afectuos dintre elevii săi prin diferențele de tempera­
ment. Dar adevărata dezbatere este metapsihologică.
La șaizeci de ani după aceste evenimente, problema
se poate pune astfel;
1. Fenomenele de repetiție observabile în analizele
unor pacienți marcați de traumatisme grave ale copilă­
riei arată că obiectul sau, mai degrabă, obiectele paren­
tale au jucat un rol activ și au structurat un conflict în-
tr-un mod foarte diferit de conflictele observate la nevro-
zații obișnuiți. La aceștia din urmă, pulsiunile se expri­
mă prin niște fantasme produse de dorințele inconștien­
te care lasă, ca să spunem așa, structura obiectului în afa­
ra circuitului. în celelalte cazuri, aceste fenomene de re­
petiție cuprind, în plus, enclava obiectului, inclusiv apă­
rările suscitate împotriva lui și nu numai împotriva
pulsiunilor. Trebuie ele oare înțelese — în urma punerii
în afara circuitului a capacităților de elaborare ale apa­
ratului psihic — ca o pură repetiție, echivalente la mo­
dul cronic a ceea ce arată nevroza traumatică și cerând
o strategie diferită?
Dar nu putem crede, oricare ar fi gravitatea sau însem­
nătatea acestor traume și fără ca, din acest motiv, să ne­
găm prezența unei alienări psihice prin interiorizarea
unui obiect dăunător dezvoltării psihice, că inconștien­
tul analizandului nu și-a pierdut capacitățile de transfor-
mare-transfer și că partea sa de creație în funcționarea
psihică rămâne predominantă? La fel, dar nu ca în nevro­
ză, accentul rămâne pus pe interpretarea mecanismelor
subiective și pe puterea de transformare a psihicului.
2. în cadrul tehnicii analitice, înțelegerea și interpre­
tarea analitice trebuie oare să acorde preeminența trăirii
34 Andre Green

ori să rămână fidele regulilor clasice ale interpretării,


considerând trăirea ca aparținând conștiinței și legân-
du-se de rețelele de reprezentări și de afecte inconștien­
te, fie ele și traductibile în teoria relațiilor de obiect, ana­
listul neieșind din neutralitatea binevoitoare care susți­
ne întreaga cură? Cu alte cuvinte, analiza trebuie oare
sacrificată empatiei fenomenologice?
Se observă cum această controversă veche de șaizeci
de ani prefigura evoluția psihanalizei moderne, anun-
țându-i pe Balint și Winnicott pe de o parte, pe Melanie
Klein și Lacan, pe de alta. Cât despre Hartmann, lupta
s-a încheiat, chiar înainte de-a începe, din lipsă de com­
batanți: analiza americană va decreta că aceste cazuri nu
simt analizabile și, prin urmare, le va ține departe de di­
van. Cel puțin pentru o vreme, înaintea apariției lui Sear-
les și Kemberg. In joc este procesul tentației fenomeno­
logice în analiză, atunci când dificultatea patologiei, po­
vara trecutului, gravitatea distorsiunilor imputabile ima-
gourilor parentale îi dau analistului sentimentul că in­
conștientul creator va fi fost, ca să spunem așa, neutra­
lizat și că analistul are oarecum datoria de a ști să se es­
tompeze în fața îngrijirii pe care trebuie să i-o acorde pa­
cientului și să renunțe la aplicarea metodei sale. E ade­
vărat, impresia aceasta este mai puternică în cazul lui
Balint decât al lui Winnicott. La extrema cealaltă, Mela­
nie Klein nu vrea să știe nimic despre rolul obiectului ex­
tern și nu ia în considerație decât travaliul obiectelor in­
terne. Aceste excese au fost ușor amendate de discipolii
ei, după moartea sa. Dar cel mai radical dintre toți este
Lacan, pentru care, la limită, totul este isterie (cu o leje­
ră tendință de a înțelege acest termen în semnificația sa
prepsihanalitică) și care ignoră cu superbie suferința pa­
cientului, bazându-se chiar pe exploatarea masochismu­
Introducere 35

lui său în transfer. Până când unul dintre cei doi renun­
ță. Cât despre psihoză, ea este forclusă.
Interesul acestei analize este să ducă la evidențierea
unei probleme teoretice și clinice. Psihanaliza freudiană
este întemeiată pe modelul nevrozei ca negativ al per­
versiunii. Și nu pentru că Freud ar fi trecut sub tăcere
structurile non-nevrotice — contribuțiile sale în cazul
psihozei și al melancoliei sunt departe de a fi neglijabi­
le—, dar trebuie să recunoaștem că elaborările lui por­
nesc întotdeauna din acel centru care este nevroza. Fără
să punem sub semnul întrebării validitatea modelului
nevrozei, nu putem oare considera că poziția referenția-
lă a acestui model nu mai este la fel de evidentă?
Pătrunderea în câmpul clinic a structurilor de care s-a
ocupat Ferenczi și care constituie o fracțiune din ce în ce
mai importantă a câmpului clinic psihanalitic a obligat
la o descentrare a referințelor clinice și teoretice. Ele sunt
încadrate în categoria insuficient definită a cazurilor-li-
mită. Odinioară, această desemnare situa respectiva li­
mită la frontierele psihozei, lăsând să se subîhțeleagă pe­
ricolul unei căderi în aceasta. Astăzi, părerea că este vor­
ba despre structuri stabile prevalează, decompensarea
psihotică fiind mai degrabă rară. încă nu se știe dacă de­
numirea categorială de cazuri-limită trebuie să înglobe­
ze ori să se diferențieze de structurile narcisice, de de­
presiile atipice, de structurile psihopate și psihosomati­
ce, de stările insuficient caracterizate, numite tulburări
ale personalității etc.
Din ce în ce mai mult însă, denumirea originară și-a
schimbat sensul. Cazurile-limită par să ocupe o poziție
de răscruce, un fel de placă turnantă care permite, din
acest punct de vedere, o mai bună înțelegere a nevrozei
și, totodată, a psihozei, dar și a perversiunii și a depre­
36 Andre Green

siei, nedeterminarea structurală care le caracterizează


constituind o matrice mai puțin rigidă ce le poate dez­
vălui mai deplin relațiile cu formațiunile clinice mai
structurate.
Problema care se ivește în acest caz este dublă. Teo­
retică mai întâi: cazurile-limită pun sub semnul întrebă­
rii pertinența metapsihologie! izvorâte din nevroze. Dar,
înainte de a-1 decreta pe Freud depășit, se cuvine să
aflăm dacă o reinterpretare a celei de-a doua părți a ope­
rei sale, cea de după răscrucea din 1920, nu ne oferă niș­
te chei de mare valoare pentru a construi teoria funcțio­
nării psihice a acestor structuri și pentru a o plasa într-o
poziție referențială. Și încă nu s-ar pierde nimic din con­
tribuțiile autorilor post-freudieni ale căror idei ar putea
chiar să se îmbogățească prin acest supliment de reflec­
ție asupra lui Freud. Clinică și tehnică mai apoi: delimi­
tarea unui model pornind de la cazurile-limită ar putea
să slujească drept fundament unei teorii a tehnicii și
chiar unei reevaluări a curei psihanalitice în ansamblul
său. Mulțumită acestui studiu, conducerea curei care be­
neficiază de experiența acumulată ar putea să iasă din
impasurile despre care stă mărturie literatura analitică.
Căutarea unor căi noi duce prea adesea fie la excluderea
acestor cazuri din experiența analitică, rezervându-le
aplicația unei psihoterapii din ce în ce mai îndepărtate
de „cura-tip", fie la niște variații tehnice care incită, în-
tr-un mod mai mult sau mai puțin subînțeles, la renun­
țarea la esența analizei transferului: interpretarea. Și
aceasta, pentru a-i substitui niște atitudini contra-trans-
ferențiale care semnifică adesea o abandonare a actului
de a analiza. De treizeci de ani încoace, întreaga proble­
mă a cadrului a ieșit la iveală o dată cu aceste cazuri-li-
mită. Născută din această chestiune locală, n-a durat
Introducere 37

mult până ce psihanaliștii și-au dat seama că este chiar


problema analizei, dovadă a puterii de reînnoire pe care
o poartă în ele însele aceste cazuri numite dificile. Dar
care caz nu este astfel?
I

Psihanaliza și gândirea obișnuită


(1979)

Intr-o lucrare rămasă neterminată, scrisă la Londra în


toamna anului 1938, Some Elementary Lessons in Psychoa-
nalysis, Freud spune:
„Psihanaliza are puține perspective de a deveni îndră­
gită sau populară. Nu numai că unele dintre conținuturi­
le ei rănesc sentimentele multor oameni, ci este aproape
Ia fel de supărător faptul că știința noastră include unele
supoziții care — nu se știe: să le încadrăm printre inves­
tițiile morale sau să le considerăm printre rezultatele mun­
cii noastre — trebuie să apară cât se poate de ciudate gân­
dirii obișnuite a mulțimii și care contrazic puternic punc­
tele de vedere dominante. Nu avem încotro..."11

1 Trad. fr. în Resultats, idees, problemes, voi. II, p. 290, P.U.F., 1985
(„Câteva lecții elementare de psihanaliză", trad. de Daniela Ștefă-
nescu, în Sigmund Freud, Opere 13. Compendiu de psihanaliză, Edi­
tura Trei, București, 2005, p. 220 — N. t.).
Nu înțeleg foarte bine de ce traducătorul s-a simțit obligat să in­
troducă aici o „mulțime" („foule" — N. t.), niciunde altundeva
prezentă în textul lui Freud care se mulțumește să vorbească de­
spre ordinary modes of thought. O traducere riguroasă ar fi: „străi­
ne modurilor de gândire obișnuite". Această adăugire este cu atât
mai discutabilă cu cât, la Freud, termenul de „mulțime" („die
Menge", care apare totuși în ediția Gesammelte Werke, Fischer Tas-
chenbuch Verlag, după care s-a realizat traducerea românească —
N. t.) este plin de implicații teoretice (vezi „Psihologia maselor și
analiza Eului").
Psihanaliza și gândirea obișnuită 39

Freud face aluzie la inconștient atunci când vor­


bește despre ipoteze ori postulate ale psihanalizei
care par străine modului de gândire obișnuit. Nu știm
Cum și-ar fi continuat lucrarea, deoarece această scrie­
re se oprește după câteva pagini23 . In schimb, alte
două scrieri contemporane neterminate, Compendiul
de psihanaliză și „Clivajul Eului în procesul de apăra- »
re", ne indică faptul că Freud are din ce în ce mai
mult tendița să ia în considerare niște moduri de
funcționare ale psihismului încă și mai străine modu­
lui de gândire obișnuit decât lăsau să se presupună
primele sale teze.
La patruzeci de ani după moartea sa, nu putem decât
Hă recunoaștem că această preocupare era fondată, căci
analistului de astăzi nu-i este greu să recunoască faptul
că, de prea multe ori, i se întâmplă să nu înțeleagă ce în­
cearcă să-i comunice pacientul. Dacă ar putea să i se
adreseze lui Freud, i-ar reaminti aceste versuri din Harn­
ici pe care îi plăcea să le citeze și i-ar spune cu o afec­
tuoasă familiaritate:

There are more things in psihic reality, Sigmund,


Than are dreamt of in your theoryf’

2 Titlul însuși indică vocația pedagogică a acestui text, ca și cum, la


sosirea lui în Anglia, Freud ar fi visat la o continuare la Prelegeri­
le de introducere în psihanaliză. Serie nouă, pronunțată în fața unui
auditoriu imaginar și universitar, așa cum primele Prelegeri de in­
troducere au fost pronunțate la Universitatea din Viena. Stilul ex­
pozitiv amintește totuși de acela din Compendiu de psihanaliză.
3 „There are more things in heaven and earth, Horatio, / Than are
dreamt of in your philosophy", Hamlet, 1, 5, v. 166-167 („Horatio,
în cer și pe pământ / Sunt mii și mii de lucruri, nevisate / De-a ta
filosofie", trad. de Dan Amedeu Lăzărescu, în William Shake-
speare, Hamlet. Prince of Denmark, Editura Pandora-M, Târgoviște,
2003, p. 93 — N. t.). Pastișa se traduce astfel:
40 Andre Green

Nu cred că s-ar simți jignit.


După moartea lui Freud, psihanaliza a realizat remar­
cabile progrese teoretice și tehnice, dar, mai ales, și-a
orientat ipotezele de lucru spre construirea ipotetică a
celui mai primitiv psihism infantil. Reconstrucțiile sale
au fost criticate, deoarece nu ofereau o imagine exactă a
copilului „real". Nu voi intra aici în această polemică; în
schimb, mi-ar plăcea să reamintesc că tot ceea ce elabo­
rează teoria noastră depinde de o unică sursă de infor­
mații: ceea ce ne comunică analizanzii noștri. Faptul că
această comunicare conține fantasme, afecte și o bogată
; producție de manifestări psihice care-și capătă sensul în
i transfer nu trebuie să ne facă să uităm că aceste conținu­
I turi sunt în mod necesar unite între ele prin niște legă­
* turi care constituie o logică, fără îndoială foarte îndepăr­
tată de aceea de care ne folosim de obicei, dar o logică,
pentru că, dacă lucrurile ar sta altfel, din cuvintele ana-
lizanzilor noștri nu s-ar ivi nici o inteligibilitate.

Limbaj și logică

Psihanaliza s-a născut dintr-o alegere strategică, aceea


de a restrânge schimburile dintre analizand și analist la
comunicarea verbală. Aceasta este puterea pe care o
acordă ea limbajului. Totuși, această limitare voluntară
are avantajul de a pune în lumină cât de mult poate fi
debordat limbajul atunci când lărgim urzeala logicii cla­
sice prin intermediul asociației libere. în acel moment,
apar niște fenomene psihice necunoscute sau neobișnui-
„Sigmund, în realitatea psihică / Sunt mii și mii de lucruri, nevi­
sate / De-a ta teorie".
Psihanaliza și gândirea obișnuită 41

te: inconștientul, transferul — care dovedesc că logica ce „


domnește asupra limbajului nu-și întinde puterea asu­
pra totalității psihismului. Pe de altă parte, limbajul, lu­
cru știut în această țară4 mai bine decât oriunde altun­
deva, este domeniul prin excelență al cercetărilor în lo­
gică.
Dacă limbajul ar fi în întregime logic, și oamenii ar fi
așa, din moment ce omul se caracterizează prin Limbaj. Or,
oamenii nu sunt logici — în sensul strict al termenului —
, după cum ne arată cea mai comună experiență și obser­
varea de sine. în aceste condiții, este oare posibil ca limba­
jul să fie astfel? Dar dacă oamenii nu ar fi deloc logici, de
ce procedez eu așa acum, în fața dvs., prin raționament lo­
gic? Prin urmare, trebuie să concluzionez în mod rațional ,
că limbajul este logic, dar și că este muncit din exterior și
din interior de o logică diferită pe care încearcă să o refu­
leze și care se exprimă totuși în mod deghizat.
Dacă situația n-ar sta așa, câmpul interpretării ar fi
considerabil restrâns. Fără îndoială, am putea, pornind
de la un singur enunț, să extragem mari dezvoltări refe­
ritoare la logica implicită a unei banale fraze. Totuși, sin­
gurul lucru pe care îl cere logica de la limbaj este ca
enunțurile sale să fie acceptabile, să se supună vocabu­
larului și sintaxei și să nu fie intrinsec contradictorii sau
contradictorii între ele. Logica poate analiza silogisme­
le, dar ce poate face ea împotriva minciunii?
Parafrazând un silogism celebru, pot spune:

„Toți psihanaliștii sunt mincinoși


Or, eu sunt psihanalist
Deci sunt mincinos".

4 Este vorba despre Anglia. Cf. referințele de publicare la sfârșitul


volumului.
42 Andre Green

Cunoaștem urmarea: dacă sunt mincinos, mint spu­


nând că psihanaliștii sunt mincinoși, deci psihanaliștii;
spun adevărul, deci eu spun adevărul și toți psihanaliș­
tii sunt mincinoși etc. i
Această problemă, aparent de nerezolvat, poate primi j
soluții în logică, dar totul se poate complica și mai mult
dacă afirm:

„Toți psihanaliștii spun adevărul


Or, eu sunt psihanalist
Deci eu spun adevărul",

căci nimic nu mă împiedică, în acest din urmă caz, să


mint în cunoștință de cauză, deși afirm contrariul. •
Se observă la ce imbroglio se ajunge dacă, deși convins j
că spun adevărul și spunându-1, un lapsus contrariant
vine să indice că am spus altceva decât ceea ce voiam să
spun. Dacă respectivului lapsus nu i se acordă decât va-;
loarea unei erori de conexiune a neuronilor mei, el nu
are nici un sens, dar dacă îi putem descoperi unul și in­
terpreta, atunci trebuie să admit că în mine nu există
Moar o singură logică. Fără să merg totuși atât de depar­
te, o ambiguitate semantică, un simplu joc omofonic sunt <
mijloacele care-i permit unui mesaj să aibă un dublu
| sens, dintre care imul trădează dubla dorință de dezvă­
luire și de ascundere. j
. Cadrul analitic este spațiul unde totul este folosit în
' vederea favorizării eliberării acestui dublu limbaj, refle- >
'xie a acestei duble gândiri. într-adevăr, această situație i
este de-a dreptul stranie, lucru pe care îl uităm adesea, i
iar psihanaliștii au și ei tendința de-a o face. Dar tocmai
această stranietate îngăduie punerea în lumină a activi­
tății psihice străine modului de gândire obișnuit ]
Psihanaliza și gândirea obișnuită. 43

Cenzura pe care o recomandăm analizandului s-o eli­


mine cerându-i să spună tot ce-i vine în minte nu este
doar de ordin moral; este și de ordin intelectual. Asocia­
ta liberă a analizandului implică renunțarea la înlănțui­
rea rațională a gândurilor pentru ca un alt tip de înlăn-,
țuire să poată fi stabilit mulțumită atenției „liber flotan­
te" a analistului5. Analistul nu este niciodată preocupat t
de un conținut unic, oricât de important ar fi el, ci de re­
lația dintre două sau mai multe conținuturi. Legătura
dintre elementele materialului este mai importantă de­
cât oricare alt element izolat al acestuia, care nu are sens
în el însuși. O asemenea legătură permite deducerea
existenței unor producții psihice absente din comunica- ,
re și care totuși guvernează articularea gândurilor sau a I
sentimentelor. Lucrul acesta este adevărat nu doar pen­
tru înțelegerea sensului inconștient al discursului, ci și
pentru cunoașterea"adevăraTului săTt'destihătăr, adică
imagoul pe care îl reprezintă analistul. Acest imago nu
este prezent în cabinetul analitic și totuși el organizează
discursul pacientului, indicându-1 totodată, dincolo de
destinatarul său manifest, pe acela căruia i se adresează
discursul, în termeni deghizați, conform unei discursi­
vități diferite.

Logica proceselor primare ca logică a speranței

Nu intenționez să reiau etapele parcursului lui Freud,


care i-au permis să ajungă la demonstrarea acestei logici
diferite. Voi aminti numai că această logică dublă a fost
teoretizată de către Freud în opoziția clasică pe care a re­
5 în prezent, se propune o altă traducere: „atenție egal suspendată".
44 Andre Green

alizat-o între procesele primare și procesele secundare.


I Dacă este binecunoscut faptul că procesele secundare
/sunt asimilabile acelora ale gândirii logice tradiționale și
I se supun principiului realității, nu s-a afirmat întotdea-
I una în mod explicit că procesele primare, ce ascultă de
principiul plăcerii-neplăcerii, sunt și purtătoarele unei
logici implicite. Care este această logică?
- Ea nu cunoaște timpul, ceea ce vrea să însemne,
printre altele, că aici timpurile trecute ori viitoare nu
există: în cadrul ei, verbele, adică acțiunile, nu se conju­
gă decât la prezent. Imposibilitatea de a vorbi la trecut
are drept consecință mai ales faptul că noțiunea de tre­
cere a timpului este absentă. De asemenea, viitorul, prin
esența lui imprevizibil, este trăit fără distanță, realizat în
prezent.
- Ea nu cunoaște negația. Procedează exclusiv prin
afirmații; prin urmare, în inconștient nu există decât do­
rințe pozitive. Atunci când există, manifestările negati­
ve se traduc prin Sete afirmative. Prin extensie, nu exis­
tă nici îndoială, nici grade în certitudine: „își consideră
dorințele realități".
* - Ea procedează prin condensare și deplasare, niște
mecanisme de gândire ce au putut fi asemănate cu me­
canismele prezente în limbaj (tropii).
v - In sfârșit, nu suferă nici așteptare, nici amânare, ea
reușește să se exprime ocolind obstacolele care ar împie-
dica-o să se manifeste; cu alte cuvinte, le permite dorin­
țelor noastre să cunoască o anumită formă de realizare
(„S-a întâmplat."). In acest sens, ea conferă realitate spe­
ranței. Rațiunea aceasta ne guvernează realitatea psihi­
că, singura pe care o cunoaște inconștientul, singura în
care noi credem profund, raportul nostru cu realitatea
exterioară nefiind dictat decât de legile necesității în fața
Psihanaliza și gândirea obișnuită 45

căreia ne plecăm, fără ca, în forul nostru interior, s-o pu­


nem totuși pe cea dintâi la îndoială.

Raționalitate (raționalități)
și raționalizare

Prin urmare, procesele primare și procesele secunda­


re nu se opun: nu putem spune că primarul este irațio­
nal, iar secundarul, rațional, acestea fiind niște procese
Concurente și complementare care se supun unor tipuri ,
diferite de rațiune, de unde și două concluzii importan­
te:
Prima este că psihismul uman nu are decât o aparen­
tă unitate. Multă vreme, unitatea psihismului a fost apă­
rată de ecuația: psihic = conștient. Ideea unui psihism
Inconștient a contestat această ecuație. Dar, și în această
«Ituație, se putea crede că nu se realizase altceva decât
înlocuirea vechii unități cu una nouă, mai mare decât
precedenta. Lucrurile nu stăteau însă așa, deoarece
Preud avea să demonstreze că, de fapt, conștientul și in­
conștientul se opun, în măsura în care unul și celălalt
funcționează după niște regimuri și scopuri diferite. Su- .
blectul nu mai era Unul, ci Doi, cu alte cuvinte: singura
Unitate care putea fi admisă era aceea a unei perechi
trăind într-o armonie cu totul relativă.
A doua idee, ce decurge din precedenta, este că exis­
tența unei perechi de termeni conflictuali tinde la crea- »
rea unor formațiuni de compromis care se străduiesc să
arunce o punte între cei doi termeni. Astfel, între rațiu- i
nea proceselor secundare care vizează, chiar dacă nu re- /
ușește complet, o gândire obiectivă și rațiunea procese- I
lor primare care încearcă să obțină o satisfacere subiec- ’
46 Andre Green

tivă prin dejucarea efectelor cenzurii, un al treilea tip de


rațiune își dă silința să le concilieze pe cele două de di-
1 nainte: aceasta este raționalizarea, pe care o putem de­
’ fini ca o logică ce dă satisfacție aparențelor rațiunii obiec­
tive pentru a cainiTflărățiunea subiectivă care o animă:
și care trebuie să rămână ascunsă. Un alt tip de compro-
i mis este negarea, mulțumită căreia un conținut incon­
știent se poate ivi în conștient numai dacă este afectat de;
un semn negativ. Mai sunt și altele, bine cunoscute, ca:
« proiecția care însoțește adesea negarea sub forma „o să
credeți că..., dar nu este ceea ce cred eu". Lista este de­
parte de a fi exhaustivă. De asemenea, putem spune că;
acest conflict dintre conștient și inconștient dă naștere:
celui de-al treilea termen care este preconștientul, căci
este limpede că, fără existența preconștientului, discon­
tinuitatea dintre conștient și inconștient ar fi de o aseme­
nea natură, încât n-am avea nici o posibilitate de a afir­
ma existența acestuia din urmă.

Dualitatea ca limită a reducției: procesele terțiare

Freud a ținut atât de mult să mențină un punct de ve­


dere dualist în ceea ce privește teoria pulsiunilor, pentru
că înțelesese în mod intuitiv că dualitatea de pornire era
condiția necesară apariției unui alt lucru, născut din re­
lația dintre cei doi termeni generici. în psihanaliza mo-
demă, pentru explicarea formării aparatului psihic se pre­
feră adesea să se pornească de la relația mamă-copil și
de la schimburile pe care aceasta le determină, dar nu tre­
buie să uităm că, pentru ca o relație mamă-copil să fie po­
sibilă, este necesar ca, în prealabil, să fi existat o relație
sexuală bărbat-femeie, copilul fiind rodul acestei uniuni.
Psihanaliza și gândirea obișnuită 47

[

în același mod, pentru explicarea a ceea ce va deveni
P relație de obiect se ia ca bază de pornire relația care se
gtnbilește între cei doi parteneri ai cuplului analitic. Și nu
Ș pentru că dualitatea ar fi originară; ea este, de fapt, pro­
dusul celei mai mari reducții cu putință. Pentru stabili­
rea unei relații, condiția necesară și suficientă este exis-
j tența a doi termeni. Această constatare simplă are multe
ț Implicații. Ea instaurează perechea ca o referință teoreti-
cM mai fecundă decât toate acelea care iau ca bază unita-
■ tea. Dacă mergem mai departe cu reflecția în privința im­
plicațiilor acestei dualități fundamentale în calitatea ei de,
condiție a producerii unui terț, putem afla aici fundamen­
tul activității simbolice. într-adevăr, crearea unui simbol -<
cere ca două elemente separate să fie re-unite pentru ca
un al treilea element să se constituie, element care-și va
împrumuta caracteristicile de la precedentele două, dar
va fi, cu toate acestea, diferit de sumă lor.
Lucrul acesta este valabil în numeroase cazuri. Bebe­
lușul care își suge policele nu-și suge, de fapt, policele.
El suge un obiect „x" pentru care noi nu avem nume și
care împrumută câteva dintre caracteristicile sale de la
mamelon și altele de la degetul mare6. Nu este numai
suma caracterelor mamelonului și policelui, ci un pro­
dus nou. Același lucru îl putem spune și despre obiectul
tranzițional, despre care Winnicott afirmă pe bună drep- v
tate că este și nu este sânul, dar putem adăuga și că este
și nu este o cârpă, un ursuleț de pluș etc.
6 Dacă cineva ar vrea să folosească drept argument faptul acum no­
toriu — dar pe care Freud nu-1 știa — că, in utero, fătul își suge de­
getul fără să fi cunoscut sânul, voi atrage atenția că este greu să
știm ce anume suge el, căci, evident, nu are conștiința existenței
unui deget ca parte a propriului său corp și, atunci când va cu­
noaște sânul, degetul va căpăta o nouă semnificație.
48 Andre Green

Toate acestea ne trimit încă o dată la situația analiti­


că. In această situație, cele două părți care o constituie
. sunt reunite și separate. între ele nu există un contact fi­
* zic. Contactul se poate stabili prin climatul emoțional al
ședinței, în tăcere. Tăcerea poate fi însă resimțită într-un;
mod foarte diferit de către cei doi parteneri. O formă de ;
contact se stabilește și prin vorbire, care arată că anali-;
ț zandul dorește să pună în contact o parte din sine însuși
cu analistul. Dar putem oare spune că discursul anali­
i zandului este analizandul? Nu, căci, așa cum am văzut,
’ raționalizarea și negarea sunt niște formațiuni de com­
promis. Totuși, dacă n-am crede că toate cuvintele ana-
lizandului încearcă să ne spună ceva esențial despre el,
n-am alege acest mod de relație mai degrabă decât un
altul. Astfel, suntem obligați să spunem că discursul ana-
lizandului este și nu este analizandul, că este produsul
J activității sale de simbolizare care încearcă să strângă la­
olaltă ceea ce este separat.
Ceea ce este separat este, de fapt, scindat conform
li unei duble separări. Există, pe de o parte, separarea din­
’ tre analizand și analist, dar această separare se împarte.
din nou în fiecare dintre parteneri, deoarece fiecare din­
tre ei posedă un inconștient separat de conștient,
r Discursul analizandului va fi, prin urmare, rezultatul
j unui dublu compromis: va fi expresia compromisului
| dintre inconștient și conștient, pe de o parte, și, pe de
i alta, expresia compromisului dintre dorința de contact
’1 și dorința de non-contact cu analistul.
La fel, ascultarea analistului trebuie sa fie prezentă pe
toate aceste planuri în același timp, deoarece și el trebuie
să convină că ceea ce aude este un compromis între ceea
'ț ce înțelege cu ajutorul conștientului său și ceea ce este
\ cap abil să surprindă dinspre inconștient. Ar fi fals să
Psihanaliza și gândirea obișnuită 49

«punem că analistul nu împărtășește dorința de contact


Cu analizandui ori că este ferit de unele mișcări în care
încearcă să rupă acest contact. In aceste mișcări de
du-te-vino, interpretarea se va strădui să fie cel mai bun 4
compromis cu putință. Ea va fi enunțată în niște scopuri
paradoxale, căci va trebui să mențină contactul cu ana- w
llzandul și, totodată, să-i permită să dobândească recu4
Iul necesar pentru ca acest contact să poată deveni o con-J
știentizare. Conținutul interpretării ține și el de dome­
niul compromisului. Aceasta condensează moduri de ra­
ționament care aparțin în același timp'gândirii logice ra­
ționale și acelei forme de logică ce se supune unui alt tip'
de raționalitate. într-adevăr, interpretările noastre corn-'
portă enunțuri care implică o serie de „dacă", „atunci",
„pentru că", „deci", „totuși" etc. Pe de altă parte, ele
spun, de asemenea: această ostilitate exprimată este un
semn de iubire, această marcă de iubire lasă să se iveas­
că ura, această indiferență traduce disperarea, această
blândețe maschează sadismul, această dorință de a muri
vrea, de fapt, moartea altcuiva etc.
Această situație presupune ca Eul să poată face dova­
da unei mari bogății de posibilități, din moment ce este
necesar ca el să poată recunoaște existența proceselor pri­
mare ale rațiunii subiectiveși totuși să nu renunțe lapro-
cesele secundare ale rațiunii obiective, să meargă de la
unele la altele fără să-și mutileze realitatea psihică (și
fără să nege realitatea materială) și, mai ales, să stabileas­
că legături flexibile care se vor face alternativ — consti­
tuind fuȘfeîpoteze ori niște concluzii provizorii -— și se
vor desface pentru a le lăsa altora locul, altele ce expli­
că mai bine situația.
Este util să considerăm că există o a treia categorie de
procese pe care le putem numi procesele terțiare, care sunt
50 Andre Green

agenți de legătură. Căci, spre deosebire de ceea ce cre­


dea Freud, scopul analizei nu este ca procesele secunda­
re să domine procesele primare, ci el constă în posibili­
I tatea analizandului de a se folosi la modul cel mai crea­
tiv de coexistența lor, în cele mai elaborate activități spi­
rituale, dar și în viața de zi cu zi, lucru greu de realizat. s
Pentru ca acest rezultat fericit să se realizeze, trebuie,
așadar, ca perechea analitică să fie constituită dintr-un
t analist capabil să dispună de aceste procese terțiare și
să-l ajute pe analizand să le dobândească, un analizand i
potențial apt să le utilizeze mulțumită structurii Eului
său și, în sfârșit, o pereche reunită printr-o relație de
transfer cu dominantă pozitivă — cu alte cuvinte, care
tinde să facă din experiența analitică o experiență crea­
toare —, fapt care, în alți termeni, vrea să spună că ea
| este susceptibilă să le aducă ambilor parteneri o plăcere
împărtășită.

Trădarea Eului

Atâta vreme cât Freud a avut sentimentul că poate


face apel la Eu pentru a-1 determina să conștientizeze
existența inconștientului prin intermediul întoarcerilor
refulatului, putea crede că este capabil să dea de capă­
tul dificultăților tratamentului psihanalitic. Dar când a
ajuns la concluzia că o mare parte a Eului este ea însăși
. inconștientă, fără îndoială că faptul acesta l-a dezamă­
git. Până alunei, inconștientul se ghicea prin niște mani-:
festări care permiteau postularea existenței sale: lapsus, ■
acte ratate, fantasme, vise, simptome, transfer. O dată
analizate, ele trebuiau să oblige Eul să concluzioneze că
inconștientul nu este o ficțiune și să extragă de aici con­
Psihanaliza și gândirea obișnuită 51

secințele, spre binele deplin al intereselor sale. Atunci


când Freud a descoperit că Eul este nu doar sediul rezis­
tențelor, ci și că nu este conștient de aceste rezistențe pe
care le folosește și că propriile-i mecanisme de apărare
îi rămân opace, el s-a bazat pe niște semne grăitoare din
punctul lui de vedere, dar mute pentru analizand. Lui
Freud îi lipseau mijloacele ca să analizeze logic acest in­
conștient non-refulat. Făcuse din integritatea EuluFșî,
prin urmare, din alianța încheiată cu el pentru conștien­
tizare o condiție prealabilă posibilității analizei. In „Ana­
liza cu final și analiză nesfârșită", el va fi obligat să ad­
mită o realitate dură:
„Eul cu care vrem să facem un astfel de pact trebuie
să fie un Eu normal. Dar un astfel de Eu normal este o
ficțiune ideală, așa cum este normalitatea în general. Eul
anormal, care nu poate fi folosit pentru intențiile noas­
tre, nu este din păcate ficțiune. Orice om normal este nu­
mai în medie normal, Eul său se apropie de cel al psiho-»
ticului în cutare sau cutare privință, într-o măsură mai
mare sau mai mică, iar depărtarea față de primul capăt
și apropierea de cel de-al doilea capăt al seriei devine de­
ocamdată pentru noi măsura pentru ceea ce se desem­
nează atât de indeterminat ca «alterare a Eului»"7.
Să subliniem că Freud nu se referă aici la nevroză, ci
la psihoză, ceea ce vrea să însemne că este obligat să ad­
mită că Eul normal comportă un anumit număr de dis­
torsiuni în raport cu realitatea care îi pun sub semnul în­
trebării capacitatea de integrare sau puterea de sinteză. ‘
Putem crede că această alterare a Eului este răspunză­

7 „Analyse avec fin et analyse sans fin", în Resultats, idees, problemes,


voi. II, P.U.F., 1987, p. 250 („Analiza cu final și analiză nesfârșită",
trad. de Roxana Melnicu, în Sigmund Freud, Opere 11. Tehnica psih­
analizei, Editura Trei, 2004, pp. 304—305 — N. t.).
52 Andre Green

toare și pentru defecțiunea celui de-al doilea aliat: trans-


' ferul. Transferul pozitiv sau chiar ambivalent se baza pe
ideea că, mulțumită ajutorului analistului, se va găsi un
compromis mai bun între exigențele principiului plăce­
rii și Eul care trebuie să țină cont și de Supraeu, și de
principiul realității. Reacția terapeutică negativă va con­
trazice această ipoteză.
„Astfel, și încă și mai profund, pot fi înrădăcinate ace­
le variații ale Eului ce pot fi învinuite în calitate de sur­
se de rezistență față de cura analitică și de obstacole în
calea succesului terapeutic în ceea ce privește un alt grup
de cazuri. Aici este vorba despre ultimul lucru pe care
ar dori să îl recunoască cercetarea psihologică, compor­
tamentul celor două pulsiuni originare, repartizarea,
amestecarea și dezintricarea, lucruri ce nu pot fi repre­
zentate în limitele unei singure provincii a aparatului
psihic, Se, Eu și Supraeu. Nici o altă impresie despre re­
zistențele în timpul travaliului analitic nu este mai pu­
ternică decât cea a unei forțe care se luptă cu toate mij­
loacele împotriva însănătoșirii și dorește să se crampo­
neze cu orice preț de boală și suferință. O parte a aces- .
tei forțe am recunoscut-o, desigur pe bună dreptate, în
t calitate de conștiință a culpabilității și trebuință de pe­
deapsă și am localizat-o în relația Eului cu Supraeul. Dar
aceasta este numai partea legată psihic, ca să spunem așa,
de Supraeu și astfel devine cognoscibilă; alte componen­
te ale aceleiași forțe se pot afla la lucru, nu contează
unde, în formă legată sau liberă. Dacă ne imaginăm în
totalitatea lui tabloul creat de manifestările masochismu­
lui imanent al atâtor persoane, reacția terapeutică nega­
tivă și conștiința culpabilității nevroticului, atunci nu ne
vom mai crampona de credința conform căreia procese­
le psihice sunt dominate în exclusivitate de tendința că­
Psihanaliza și gândirea obișnuită 53

tre plăcere. Aceste fenomene sunt dovezi incontestabile


despre existența în viața psihică a unei puteri pe care o
numim pulsiune agresivă sau distructivă, în funcție de .r
scopurile ei și care derivă din pulsiunea originară de 7
moarte a materiei vii. Nu intră în chestiune polaritatea '
între o teorie optimistă și una pesimistă asupra vieții; nu­
mai acțiunea concertată și reciprocă a celor două
pulsiuni primare, Eros și pulsiunea de moarte, explică
varietatea multicoloră a manifestărilor vieții, niciodată <
vreuna dintre ele separat"8.

Logica disperării

în acest citat, Freud consideră, la urma urmelor, că


pulsiunile sunt răspunzătoare pentru obstacolele din ca­
lea vindecării. Dar, de fapt, un rezultat fericit nu se pro­
duce tocmai pentru că Eul pare să fi aderat la această in­
versiune a valorilor vieții.
Iată, așadar, două motive grave care determină eșe­
cul acțiunii analistului, dar dacă încercăm să înțelegem
ceea ce spune Freud despre cele două situații în optica
pe care eu am adoptat-o, cea a unei logici raționale dife­
rite, poate că va fi posibil să depășim stadiul constatării.
în ultimul caz descris de Freud, se pare că, la acești
analizanzi, principiul plăcerii-neplăcerii care guverna ac­
tivitatea psihică a răsturnat ordinea acestor termeni: cău- ,
tarea plăcerii a fost înlocuită de căutarea neplăcerii, evi­
tarea neplăcerii s-a transformat în evitarea plăcerii. Am
putea spune că subiectul spune Da neplăcerii și Nu plă­
cerii. Există multe cazuri în care analistul va putea cre-

8 Loc. cit. (trad. cit., pp. 311-312 — N. t.).


54 Andre Green

, de că acel „Nu plăcerii" al subiectului nu este decât su-


.perficial și că el își află satisfacții ascunse în această în
*
' treținere a suferinței, dar există altele în care suferința
•psihică este de o asemenea natură, încât pare greu să cre­
ț dem că subiectul extrage de aici vreo plăcere oarecare,
ț In acest caz, din ce anume este făcută gândirea incon-
/știentă a respectivilor pacienți? Ce doresc ei, ce satisfac- ■
ții caută? Pe scurt, ce anume le caracterizează realitatea
ț
psihică, dacă nu renunțăm să le considerăm discursul.
;
manifest ca un discurs de acoperire?
Realitatea psihică a acestor pacienți nu este mai pu­
țin complicată decât aceea a subiecților la care pare să
domine principiul plăcerii: găsim același sistem de-di­
simulare prin condensări și deplasări. Diferența constă,
fără îndoială, în faptul că logica ce guvernează aceste
operații este o logică a disperării: Melanie Klein ne-a
arătat importanța proceselor de reparație în depresie,
iar cazurile la care Freud face aluzie sunt impregnate de
manifestări depresive. Prin urmare, putem presupune
că tocmai tendințele distructive sunt refulate. Lucrurile
nu se opresc însă aici: Winnicott a demonstrat că, pen­
tru anumiți pacienți, real este doar ceea ce nu e prezent,
ceea ce determină suferința prin absență. Inferând, pu­
tem spune, așadar, că gândirea proceselor inconștiente
în cazul pacienților care au trăsăturile descrise de către
Freud trimite la o realitate psihică — singura adevăra­
tă pentru ei — constituită din niște obiecte care nu exis­
tă decât pentru că pot să procure numai decepție și ne­
plăcere. Toată ura de sine care sălășluiește în acești su­
biecți reflectă un compromis între o inextingibilă dorin-;
ță de răzbunare și grija de a proteja obiectul de dorințe-;
■ le ostile îndreptate împotriva lui. Această dorință de răz-;
bunare s-a născut dintr-o rană care i-a atins în ființa lor,!
Psihanaliza și gândirea obișnuită 55

care le-a invalidat narcisismul. Inconștiența de care dau


dovadă acești subiecți ține, în mare parte, de faptul că J
gândirea lor nu știe să distingă răul pe care vor să și-l ;
facă — și de care, adesea, nu sunt conștienți — de acela <
la care vor să supună obiectul. Poate că, fără să aibă con- /
știința nici celei mai mici gelozii, nu-i iartă obiectului"
carența în a-i satisface, absența în momentul în care au
nevoie de el, dar și faptul că acest obiect poate avea alte
surse de plăcere decât ei înșiși. Se pare, de asemenea, că
această logică a disperării are un^c?6]5)constant: să poa­
tă sta mărturie că obiectul este întnadevăr rău, ostil, ne­
înțelegător, într-atât acești pacienți solicită respingerea F
din partea celorlalți. Atingerea scopului lor le oferă do- '
vada că nu numai că nu pot inspira iubire, ci și că iubi­
rea celorlalți, atunci când pare să existe, nu este decât o
fațadă superficială în spatele căreia li se disimulează
ura. Iubirea este întotdeauna nesigură, ura, întotdeau- ►
na sigură. Astfel, acești subiecți fac în așa fel încât să
perpetueze cât mai mult timp posibil, adică atâta vre­
me cât găsesc un partener care acceptă să îndeplineas­
că rolul pe care i-1 atribuie, forma de relație sado-maso-
chistă aleasă de ei.
Dacă analiza se bazează pe posibilitatea de a stabili
noi legături în activitatea psihică cu ceea ce este separat
prin refulare, putem afirma că această capacitate de a
stabili legături nu este distrusă, ca în psihoză, ci că aceste
legături se stabilesc întotdeauna în așa fel încât să con­
firme că rezultatul legăturii nu este niciodată pozitiv. •
Chiar dacă îi aduce subiectului un supliment de semni­
ficații, rezultatul sporirii sensului este mereu o diminua­
re a ființei. într-un mod și mai paradoxal, ei nu au senti­
mentul unui plus de ființă decât în reducerea stării de >
bine a ființei lor, ceea ce, la urma urmelor, este întotdea-
56 Andre Green

I una o acuzație implicită la adresa acelora care i-au adus


I pe lume, deoarece ei n-au cerut să se nască.
, Răspunsul la această logică a disperării nu constă
în a-1 liniști pe pacient prin prezentarea perspectivei
unei posibile speranțe care, de îndată ce va fi fost for­
mulată, va fi, inexorabil, redusă la neant. El nu constă
ț nici în a-1 urma pe pacient în disperare. Răspunsul ar
tinde mai degrabă să-i arate pacientului că nevoia de
a-i provoca disperare analistului îi este la fel de nece-
, sară ca aceea a posibilității de a verifica faptul că ana-
4 ' listul poate supraviețui acestei uri și continua să ana­
' lizeze ceea ce se petrece în universul său mental, aceas­
ta fiind cea mai bună dovadă de iubire pe care i-o poa­
te oferi. Nu se pune problema iertării, ci a recunoaște­
rii evidenței că această ură de sine e un sacrificiu și că
această ură îndreptată spre obiect este, poate — așa
cum spune Winnicott —, o „iubire neîndurătoare" (rut-
hless Iove). Căci extrema ambivalență a acestor pacienți
\\ e însoțită de o extraordinară intoleranță la ambivalen-
*’ * ță, deoarece sentimentul lor inconștient de culpabilita­
te este obiectul unei negări; mai mult, ei întrețin o idea­
lizare extremă a propriei lor imagini (fie ea și negati­
, vă), simetrică cu aceea a obiectului ideal pe care îl cău-
> tă în van pe acest pământ.
încercând să găsim o logică acestor tipuri stranii de
relații, ajungem la niște concluzii demne de interes.
Logica expusă mai sus, cea a proceselor primare, era
într-un anumit fel o logică fundamentată pe o pereche
de opuși, constituită, pe de o parte, din dorință și, pe
de alta, din interdicție. Cât despre obiectul dorinței,
se pare că subiectul nu-și va fi pus niște întrebări de­
cisive în această privință: este posibil să presupunem
ca, dacă interdicția ar putea fi înlăturată, nimic nu s-ar
Psihanaliza și gândirea obișnuită 57

mai opune unei fericite uniuni cu acesta. Pe scurt, era


de neconceput că obiectul nu-1 poate iubi pe subiect
și r? fortiori că-1 poate urî. Din această perspectivă, lo­
gica proceselor primare este o logică a speranței care *
face dorința să triumfeze. Lucrurile se petrec cu totul
altfel în ceea ce am numit logica disperării. In acest i
caz, în prim plan nu se află interdicția, ci obiectul. O
unire fericită cu acesta este trăită ca fiind imposibilă,
fiindcă, în sufletul subiectului, el nu poate să se sim­
tă iubit de către obiect ori să iubească obiectul. Prin
urmare, este o logică diferită nu numai pentru că e o
logică a unei relații cu obiectul, ci și deoarece aici do­
mină conflictul iubirii și al urii. Bineînțeles, prin
obiect, înțeleg în câzuTacestă'obiect intern, atât de'l
profund intern, încât este vorba despre un obiect nar-/
cisic de care subiectul este foarte dependent din cau-4
za narcisismului său rănit.
Tot din acest studiu iese în evidență și faptul că fi­
xația își schimbă natura. în cazurile care reacționează
în mod favorabil, fixația are legătură cu iubirea sau,
mai exact, cu relațiile dintre dorință și iubire. în cazu­
rile la care tocmai ne-am referit, această fixație se ra­
portează mult mai mult la ură. Or, reacția terapeutică
negativă ne arată că, din diverse motive, fixațiile de
ură sunt mult mai tenace decât cele de iubire. Primul
motiv este convingerea că subiectul a fost privaFHe"o
iubire la care toată lumea are dreptul ca la aerul pe ca-
re-1 respiră. în aceste condiții, îi este greu să renunțe la
un obiect fără să vrea, cu orice preț, să primească ]
această iubire ce-i lipsește, acesta fiind și un mijloc de j
a obține reparația pentru un prejudiciu grav. Al doilea
motiv este faptul că ura e însoțită — chiar dacăTestc~re-
simțită ca fiind justificată — de o culpabilitate față de
58 Andre Green

obiect: din punctul de vedere al subiectului, să renun-


) țe ia obiect înseamnă să renunțe la ura față de el, dar
să descopere o posibilitate de iubire cu un alt obiect nu
l înseamnă numai să lase obiectul fixației să-și urmeze
destinul, ci și, literalmente, să-1 facă să dispară din sine
; și, într-un anumit mod, să-l neantizeze. Prin urmare,
există o culpabilitate în a urî obiectul, dar mai există
una — și, fără îndoială, mult mai mare — în a nu-1 mai
urî pentru a iubi un altul, ceea ce-1 incită pe pacient la
! perpetuarea acestei legături interioare cu el: e mai bine
‘ să ai un obiect interior rău decât să riști să-l pierzi pen­
tru totdeauna. E frapantă corespondența dintre, pe de
o parte, relațiile dintre Eu și obiect și, pe de alta, reia-
țiile dintre Eu și Supraeu. .

Clivajul Eului și logica refuzului de a judeca

Trebuie acum să ne întoarcem la afirmația lui Freud


referitoare la distorsiunile psihotice ale Eului. Până în
prezent, n-am avut de-a face decât cu un sistem în oglin­
dă -— invers și simetric față de precedentul, dar aici este
vorba despre ceva diferit. Desigur, acela care prezintă
această perspectivă sumbră asupra realității nu o vede
așa cum este ea, adică uneori favorabilă, iar alteori con­
trară realizării dorințelor. Dar realitatea așa cum o per- i
cepe un psihotic este, fără îndoială, diferită. ’i'
, Când Freud vorbește despre refularea realității în psi-
* hoză și despre transformarea acesteia în delir, el scrie, în
„Pierderea realității în nevroză și psihoză": ■
„Prelucrarea realității are loc, în psihoză, în precipi­
tatele psihice ale relațiilor anterioare cu realitatea, așa­
dar, la urmele mnezice, reprezentările și judecățile, care
Psihanaliza și gândirea obișnuită 59

fuseseră până atunci obținute de la ea și prin care ea fu­


; sese reprezentată în viața psihică"9.
în formele extreme, ca acelea pe care le studiază în ca­
zul SferebeB vedem enorma dezvoltare a acestei transfor-
• mări ce creează în noi un sentiment de stranietate. Atunci
■ Când, mulțumită lui Freud, surprindem această logică a
ș delirului care ni-1 face inteligibil, constatăm, o dată în plus,
ț că nu conținuturile delirului ne oferă explicația acestuia
(homosexualitatea, narcisismul etc.), ci felul în care psi-
î hismul inconștient gândește și reușește să metamorfoze-
< ze delirul într-o lume de deghizată satisfacere, în ciuda
dezmințirii pe care realitatea o aduce înpffvința transfor-
: mării corpului lui Schreber într-unul feminin.
■ Șirul propozițiilor care guvernează organizarea deli-
' rantă se desfășoară din punct de vedere logic astfel:
• 1. Eu (un bărbat) îl iubesc (pe el, un bărbat);
l 2. Eu nu-1 iubesc, eu îl urăsc;
î 3. El mă urăște (sau mă persecută);
i 4. Eu îl urăsc, pentru că el mă persecută.
î Delirul paranoic în funcția sade restituire este o for­
t mă de creație, o neo-realitate care, ca atare, necesită in­
i tervenția judecății sau, mai precis, a unor forme diverse
de judecată (de atribuire și de existență). In acest caz: „el
? este rău (atribuire); el îmi vrea realmente răul (existen-
j ță). Am deci toate motivele să-l urăsc și nu pot în nici un
; caz să-l iubesc, eu, un bărbat, pe acest alt bărbat". Totuși,
există situații în care Eul adoptă poziții mai puțin radi­
cale atunci când conflictul este mai insidios.

u „La perte de la realite dans la nevrose et la psychose", în Nevrose,


psychose, perversion, P.U.F., 1973, p. 301 („Pierderea realității în ne­
vroză și psihoză", trad. de G. Lepădata, în Sigmund Freud, Ope­
re 3. Psihologia inconștientului, Editura Trei, București, 2004, p.
343 — N. t.). ’
60 Andre Green

în Nevroză și psihoză, Freud scrie: „Eul va avea apoi


posibilitatea să evite ruptura, într-o parte sau alta, defor-
mându-se pe sine, el permițându-și să-și piardă unita­
tea, eventual chiar fisurându-se și divizându-se. Prin
aceasta, inconsecvențele, excentricitățile și nebuniile oa­
menilor intră într-o lumină asemănătoare perversiunilor
sexuale, prin a căror acceptare ei doar se scapă de refu-
lări"1011
.
Această remarcă precedă cu treisprezece ani observa­
ția făcută de Freud, în „Analiza cu final și analiză nesfâr­
șită", potrivit căreia Eul normal este o ficțiune, iar Eul,
întotdeauna mai mult sau mai puțin psihotic, o realita­
te. Ea ne arată că logica pe care Freud o descoperise o
dată cu procesele primare câștigă întruna teren, extin-
zându-și considerabil domeniul în Eu.
Este tocmai faptul ce va justifica importanța pe care
clivajul, aici numit într-un mod aluziv, o capătă în par­
; tea terminală a operei freudiene. Dacă, în cursul anali-
■ zei, este necesar ca analistul să conteze pe cooperarea
f Eului' el trebuie să știe, de asemenea, că Eul are două
' fețe: e clivat. Intre exigența pulsiunii și prohibiția prin
realitateTTcopilul însă nu face nici una dintre ele sau, mai
degrabă, le face în același timp pe ambele, ajungându-se
la același lucru"11. în alți termeni, aici, Eul copilului, po­
trivit lui Freud, nu hotărăște, adică nu judecă și admite
m același timp două judecăți contradictorii. E evident prin
10 Nevrose et psychose, loc. cit. („Nevroză și psihoză", trâd. de G. Le-
pădatu, în Sigmund Freud, Opere 3. Psihologia inconștientului, Edi­
tura Trei, București, 2004, p. 320 — N. f.).
11 „Le Clivage du Moi dans le processus de defense", în Resultats,
idees, problemes, voi. II, loc. cit. („Clivajul Eului în procesul de apă­
rare", trad. de G. Lepădatu, în Sigmund Freud, Opere 3. Psihologia
inconștientului, Editura Trei, București, 2004, p, 375 — N. t,).
Psihanaliza și gândirea obișnuită 61

ce anume diferă această operație de refulare, care este re­


zultatul unei alegeri ce decide, cel puțin aparent, că rea­
litatea trebuie s-o ia înainte în raport cu exigența pulsio-
nală. Freud a insistat asupra acestei simultaneități: ■
„Pe de o parte, el respinge realitatea cu ajutorul anu- t
mitor mecanisme și nu-și interzice nimic, pe de altă par- /
te, el recunoaște în aceeași secundă pericolul realității, j
își asumă angoasa în fața ei ca semn de suferință și cau­
tă mai târziu să se apere de ea. [...] Cele două reacții con-A
trare la conflict rămân nucleul unui clivaj al Eului"12. i
Este logica refuzului de a judeca.
Hn refula'rezraporturile dintre Eu ca reprezentant al
realrEa^Tșîexigența pulsională ca reprezentantă a prin- |
cipiului plăcerii sunt verticale. Primul o refulează, aco- ?
peră, domină pe cea de-a doua împingând-o în jos, în j
timp ce a doua exercită o împingere în sens invers, în t
sus. Inconștientul este subteran în raport cu conștiința.
.îr^clivJJ^ap orturile sunt orizontale, Eul și exigența
pulsională coexistând în același spațiu psihic. O aseme- ț
nea coexistență este, în cură, un factor de stagnare, ca șiSr
cum analizandul n-ar auzi interpretările analistului de- ț
cât cu o ureche, cealaltă continuând să se lase legănată^
de cântul sirenelor satisfacerii exigenței pulsionale. Cele
două logici care acționează se află în contradicție. înain­
tea descoperirii inconștienței Eului, refulatul inconștient
trebuia să se deghizeze pentru a se exprima. în spatele
acelui „Nu" al conștiinței, se putea decela un „Da" al in­
conștientului. îh cazul de față, strategia Eului se schim-<g
bă: el spune da și nu în același timp. Nu acesta este oare
motivul care l-a determinat pe Freud să spună, în „Con­
strucții în analiză", că analistul nu poate să acorde mai
12 Ibtd. (trad. cit., pp. 375-376 — N. f.).
62 Andre Green

multă valoare unui „Da" sau unui „Nu" dat de pacient


doar la interpretările analistului? Acesta va trebui să se
încreadă numai în ceea ce va arăta urmarea materialu­
lui pe care i-1 va prezenta pacientul. Important nu este
dublul joc pe care îl joacă Eul în clivaj, ci faptul că cliva­
jul este inconștient. întâlnim aici un paradox: în refula­
re, inconștientul este separat de conștient, dar întoarce­
rea refulatului permite stabilirea unei punți între cele
două. Refulatul este ascuns, dar i se întâmplă să se dez­
văluie în ciuda deghizărilor sale. în clivaj, deși, aparent,
cele două tipuri de gândire coexistă în mod evident, Eul
pare că nu știe absolut nimic despre dubla sa funcționa-
• re. Nu există nici o comunicare între părțile clivate. O
prelungire a acestei situații o putem constăEa"în asocia­
țiile analizandului. Pentru analist, aceste asociații sunt
’ suficient de semnificative pentru ca interpretarea care
decurge din ele să fie concludentă. Pacientul însă nu
poate stabili legăturile care i-ar îngădui să ajungă la con­
cluzie, ca și cum succesiunea gândurilor nu l-ar învăța
nimic. Se pare că, în cazul acesta, procesele terțiare..ale
analistului trebuie puse la dispoziția pacientului.

Nebunia privată

Toate aceste concepții noi sunt născute din decepțiile


pe care practica le-a adus ambițiilor terapeutice freudie-
ne. Freud crezuse că îi provoacă omului o teribilă rană
narcisică arătându-i că Eul rațional nu este stăpân la el
acasă, dar timpul avea să-i demonstreze că Eul poate, la
rându-i, să-i provoace o rană narcisică analistului ară-
tându-i că nu este atât de ușor să-l facă să cânte ca un
nai, după cum spune Hamlet, al cărui comportament
Psihanaliza și gândirea obișnuită 63

straniu îi derutează pe aceia care vor să-i cunoască gân­


durile — căci tare deștept este acela care poate spune
dacă prințul este nebun ori simulează nebunia.
Care este, prin urmare, soluția în fața atâtor dificul­
tăți acumulate? Multă vreme, travaliul analistului con- *
sta în a gândi așa cum gândește dorința inconștientă
pentru a integra această gândire în aceea a Eului și a-1
învăța să cunoască această cealaltă parte a psihicului său
care refuză să se supună rațiunii, realității și, într-un sfâr­
șit, Legii. Dar acum se pune problema judecării potrivit
metodelor unei nebunii esențiale Eului care susține un
limbaj dublu. Și ce-ar fi de spus, dacă nu că analistul tre­
buie să funcționeze în niște moduri de gândire din ce în
ce mai îndepărtate de logica rațională? Logica principiu­
lui plăcerii, așa cum o întâlnește Freud în procesele pri­
mare, pare mult prea simplă în raport cu aceea arătată
de cazurile-limită care revelează existența a ceea ce eu
am numit nebunia privata a analizandului. Această nebu­
nie privată”^Âu^se~d^vMuîe"3ecâtîn"intimitatea relației
transferențiale. în afară, subiectul este, cu unele mici di­
ferențe, ca nenumărați alții, nici mai mult, nici mai pu­
țin nebun: este capabil să-și asume sarcinile cărora tre­
buie să le facă față, iar simțul responsabilității nu-i lip­
sește defel. Dar, în lumina transferului, el dezvăluie o cu
totul altă funcționare psihică.
Transferul are puterea de a revela extrema sensibili­
tate a'mdividului atât la abandon, cât și la intruziune: el
se află mereu în căutarea unei distanțe psihice care să-i
permită să se simtă la adăpost de dubla amenințare a in­
vadării de către celălalt și a definitivei lui pierderi, de
unde o contradicție permanentă ce îl determină să nu
dorească decât ceea ce se teme să nu piardă și să respin­
gă ceea ce posedă, dar de a cărui invadare se teme.
64 Andre Green

De ce această dilemă? Fără îndoială, subiectul cau­


tă distanța psihică optimă în relația sa cu obiectul. Dar,
de fapt, aceste atitudini defensive ar putea să ascundă
cu totul altceva. Dacă există luptă împotriva intruziu­
nii invadatoare, lucrul acesta se datorează faptului că,
poate, există o dorință secretă de a fi complet invadat
de către obiect, și nu numai de a forma cu el un tot, ci
chiar de a fi redus la deplina pasivitate specifică bebe-
tușului în pântecele mamei sale, ceea ce s-ar putea tra-
! duce la fel de bine prin dorința de a invada mama, de
a-i ocupa pe deplin trupul și sufletul. Și, de asemenea,
abandonul sau pierderea obiectului este atât de temu­
i tă, pentru că există o dorință de a abandona obiectul
pentru a se refugia într-o auto-suficiență mitică ce va
elibera subiectul de toate variațiile la care-1 supune
obiectul și care nu-i asigură nici o constanță în relația
cu el.

IN-DIFERENȚĂ, DUPLICITATE Șl PASIUNE

Nu s-a luat îndeajuns în considerare faptul că marile


contribuții ale psihanalizei modeme ne aduceau elemen­
te noi, dar nu atât prin ceea,ce ne-au învățat ele în termeni
de conținuturi ale activității psihice — sub aparențe di­
verse, este întotdeauna vorba despre același lucru —, ci
în termeni de moduri de gândire. Așa-numitele meca­
nisme de apărare sunt și niște moduri de a gândi.
Atunci când Winnicott, de pildă, descrie fenomene­
le și obiectele tranziționale, el creează o clasă de obiec­
te în cadrul căreia judecata de existență nu funcționea­
ză, din moment ce asemenea obiecte sunt și nu sunt
sânul. Faptul acesta demonstrează că suspendarea ju-
Psihanaliza și gândirea obișnuită 65

decății nu este mereu, spre deosebire de ceea ce afir­


mă Freud, dăunătoare Eului. Totul depinde de valoa­
rea constructivă sau distructivă a acestor noi tipuri de
obiecte.
Analiza Omului cu lupi i-a arătat lui Freud efectele
distructive ale clivajului. Interpretările pe care le-a dat
Freud homosexualității inconștiente a pacientului nu au
putut rezolva enigma cazului. Ruth Mack Brunswick era,
fără îndoială, mai aproape de adevăr atunci când suge­
ra că problema Omului cu lupi este aceea că, de fapt, el
nu voia să fie nici bărbat, nici femeie.
Nu este o întâmplare că Freud a descoperit clivajul
ocupându-se de fetișism și că, vorbind din nou despre
Omul cu lupi, revenim la sexualitate — sau, mai exact,
la bisexualitate. Căci Freud a subliniat constant faptul că
vulnerabilitatea Eului este legată de relația sa cu funcția
sexuală.
Dacă evoluția lui Freud l-a determinat să conștienti­
zeze din ce în ce mai acut această gândire tot mai con­
trară gândirii numite raționale, totul s-a întâmplat, fără
îndoială, pentru că această manieră „nebunească" de a
raționa se află în slujba unei pasiuni care ține de natura
însăși a Etosului. Nu ne putem împiedica să gândim că
Freud, pentru niște motive a căror analiză aici ar dura
prea mult, a acordat o parte insuficientă elementului pa­
sional, afectiv al activității psihice, a cărui forță este de
o asemenea natură, încât poate utiliza toate resursele in­
telectului pentru a-și atinge scopurile slujindu-se de niș­
te resurse oferite de o pluralitate de logici.
Totuși, să nu se creadă că tot acest discurs are drept
obiectiv să afirme că pasiunea este un lucru rău și că tre­
buie să fim mai rezonabili, căci pasiunea este viața în- *
săși. Despre nebunie nu-i nimic de zis, într-atât este ea
66 Andre Green

lucrul cel mai întâlnit în lume; se cuvine pur și simplu


să examinăm dacă este constructivă sau distructivă13.
La urma urmelor, Freud avea și el o pasiune: psihana­
liza, care se înrădăcina, din punctul lui de vedere, în iu­
birea de adevăr.

Adevăr istoric și adevăr material

în perioada terminală a operei sale, în „Construcții în


analiză" și în Moise și religia monoteistă, Freud încearcă o
diferențiere importantă între adevărul istoric și adevă­
rul material. El nu oferă o definiție precisă a celor două
* noțiuni, dar ne face să înțelegem că adevărul istoric este
ceea ce a fost considerat adevărat de către un individ
într-o perioadă a istoriei sale, în timpul copilăriei, toc­
mai acesta fiind lucrul pe care analistul trebuie să-l re­
construiască prin travaliul său. In schimb, adevărul ma­
terial se referă la un adevăr obiectiv^Adevărul istoric este
o interpretare subiectivă care constituie un sistem de cre­
dințe ce se fixează la individ în inconștient și asupra că­
ruia evoluția ulterioară nu va avea nici o putere. Multe
dintre fenomenele psihice țin de acest sistem: teoriile se­
xuale infantile sunt o dovadă în acest sens. Cât despre
adevărul material, el este, într-o oarecare măsură, o ne­
cunoscută. Mai mult îl vizăm decât să-l atingem și nu-1
întâlnim decât sub o formă ipotetică ce trebuie întotdea­
una pusă sub semnul întrebării și din nou verificată. Nu
putem avea acces la el decât prin descoperirea adevăru­
lui istoric. Ce diferență există între adevărul istoric și re­
alitatea psihică? Realitatea psihică ce guvernează, lumea
13 Cf. „Pasiuni și destine ale pasiunilor" în volumul de față.
Psihanaliza și gândirea obișnuită 67

interioară se constituie aproape independent de lumea


exterioară. Adevărul istoric comportă întotdeauna un .
nucleu de adevăr în jurul căruia se elaborează un imens
travaliu psihic care, pe măsură ce progresează, defor­
mează acest nucleu primitiv, așa cum mitul poate pomi ;
de la un fragment de istorie reală. Adevărul istoric este,
prin urmare, un produs complex care amestecă un pic *
de realitate materială cu multă realitate psihică. El este
realmente o construcție personală, dar nu este întru to­
tul arbitrar. Chiar și delirul ascunde în profunzimea sa
ceva adevărat.
Adevărul nu poate fi atins, spune Freud, decât prin/
deformare. Această afirmație ar putea sluji drept deviză
întregii teorii freudiene. Suntem meniți deformării, pen­
tru că ne naștem într-o stare de prematurare, pentru ca
suntem dependență de iubirea și protecția acelora ce ne
veghează până în clipa-n care putem deveni autonomi.
Instanța care ar trebui sa ne permită accesul la adevărul >
material este influențată de anumite forțe ce-i depășesc
slaba putere și o constrâng la compromisuri care impli­
că întotdeauna o inevitabilă distorsiune.
Această deformare este atât de profund înrădăcinată
și atât de solid ancorată, încât, în prezent, numeroși ana­
liști contestă posibilitatea de a ajunge la acest adevăr ma- |
terial prin reducția deformărilor adevărului istoric. Con­
strucției adevărului istoric nu i se poate opune decât o
altă construcție, care nu este niciodată decât o aproxima­
ție. în general, atunci când ne confruntăm cu construc- (
ția pacientului, nu putem face nimic altceva decât să-i
propunem o altă construcție — ipotetică —-, ce n-ar ține
de domeniul adevărului, ci de acela al verosimilului. îi
prezentăm astfel o altă versiune a mitului personal la
care își va fi dat adeziunea. Această constituie acum un
68 Andre Green

adevăr pe care-1 împărtășim cu el, un adevăr pe care îl


poate recunoaște ca fiind al său în ceea ce-i transmitem,
după ce noi l-am putut recunoaște, prin intermediul
transferului. Fără să știe, el purta în sine acest adevăr
care nu se putea exprima liber și, până atunci, nu era în­
țeles de nimeni, dar acceptându-1 mai întâi în noi înșine
l-am ajutat să-l accepte în el.
Or, acest adevăr nu era numai un ansamblu de con-
4 ținuturi secrete, ci și un limbaj secret, o gândire secretă.
Pentru a putea ajunge la rezultatul căutat, este indispen­
sabil ca pacientul să aibă putința de a reuși să-și dea sea­
ma nu doar de acele lucruri care trebuie că au fost as­
cunse, ci și de felul în care acestea au putut fi ascunse.
Conținutul și forma sunt indisociabile, astfel că, astăzi,
psihanaliza este o analiză cel puțin la fel de mult a con­
ținătorului, cât a conținutului. Faptul acesta cere de la
psihanaliști să meargă mai departe în mânuirea acelei
gândiri paradoxale în care ne-a inițiat Freud. Dar el nu
înseamnă că vom deveni mai puțin raționali, ci, dimpo­
trivă, că vom extinde câmpul rațiunii, admițând că, în
spiritul uman, coexistă și se întrepătrund mutual mai
multe tipuri de raționalitate. Nu vom deveni nici mai
mistici, ci mai lucizi, așteptând să devenim — dacă este
cu putință — mai înțelepți, căci înțelepciunea nu constă
în a declara că nebunia este condamnabilă, ci în a recu­
noaște că, și la cel mai înțelept, există încă multă nebu­
nie și că, poate, este o nebunie să vrei să fii, cu orice preț,
înțelept.

Am luat ca punct de pornire al reflecției mele comen­


tariul lui Freud potrivit căruia psihanaliza comportă niș­
Psihanaliza și gândirea obișnuită 69

te ipoteze sau postulate care sunt menite să pară foarte »


străine modurilor obișnuite de gândire. Cu cât travaliul
nostru psihanalitic se va aprofunda, cu atât este mai pro­
babil că ipotezele noastre vor părea încă și mai stranii
decât acelea pe care le-a evidențiat deja Freud: fără în­
doială, lucrul acesta nu va facilita comunicarea dintre
analiști și non-analiști. Și, ca Freud, putem spune: „Nu
avem încotro". Urechea muzicală învățată să asculte mu­
zica clasică se obișnuiește cu greu să audă creațiile mu­
zicale ale epocii noastre, dar pentru generația care ne ur­
mează această dificultate a dispărut deja. Modernii noștri
vor fi clasicii lor. La fel se va întâmpla și cu ascultarea
psihismului uman. Ceea ce, astăzi, suscită printre psih­
analiștii înșiși reticențe și chiar rezistențe va deveni,
peste câteva decenii, de ordinul evidenței.
Ceea ce Freud considera că este un adevăr material
va fi, poate, într-un viitor apropiat un adevăr istoric. Și
vom putea spune că opera sa este adevărată din punct
de vedere istoric, dar nu și material. Răspunsurile sale
erau ele însele un compromis între un nucleu de adevăr
ce i-a permis să dureze și o elaborare psihică intensă care
rămânea mărginită de limitele experienței sale și, toto­
dată, de fidelitatea lui față de o formă de raționalitate
mult prea îngustă pentru a înțelege niște moduri de ra­
ționament derutante pe care le-a presimțit fără să fi avut f
timpul necesar de a le dezvolta, dar cu care va trebui să
ne obișnuim pentru a smulge o bucată de teritoriu con­
tinentului încă necunoscut al psihismului omenesc.
II

Analistul, simbolizarea
Șl ABSENȚA ÎN CADRUL ANALITIC
(1974)

în memoria lui D.W. Winnicott

Tyger, Tyger burning bright


In the forests of the night
What immorta! hand or eye
Dare frame thy fearful symmetry.^
W. Blake,
The Tyger (Songs of experience)

Mais quelque chose


Me contraint ă cette aventura infinie
Insensee et ancienne, et je continue
 chercher tout le temps que dure le soir
L'autre tigre, celui qui n'est pas dans le poemei
J.L. Borges,
L'Autre tigre (Autorul)

Toți analiștii știu că o condiție esențială pentru ca un


pacient să înceapă o analiză este neplăcerea, disconfor-

1 „Tigru, tigru care arzi / în ai nopții codri-nalți, / Cine-a pus a lui


vecie / în tetnuta-ți simetrie?" (N. t).
2 „Și totuși — știu prea bine — / Ceva-mi impune această aventu­
ră / Nedefinită, veche și simintită / Și-n ceasul înserării caut ti­
grul / Cellalt, ce-n versul meu nu-și află locul" (trad. de Andrei
lonescu, în Jorge Luis Borges, Poezii, Polirom, Iași, 2005, p. 86 —
N, t.).
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 71

tui crescând și, în sfârșit, suferința. Ceea ce este adevă­


rat pentru individ e, în acest punct, adevărat și pentru
grupul format de psihanaliști. Psihanaliza — și nu voi
mira pe nimeni spunând lucrul acesta cu voce tare —,
după ce a prezentat toate aparențele stării floride, tra­
versează o criză și resimte un profund disconfort — ca
să ne mărginim la acest eufemism. Cauzele acestei stări
sunt atât interne, cât și externe. Multă vreme, apărările
au reușit să manipuleze cauzele interne, minimizându-le
importanța. Acum, exteriorul este acela ce ne constrân­
ge, prin neplăcerea la care ne supune, să nu mai amâ­
năm analiza. Trebuie să sperăm că purtăm în noi ceea ce
voim să vedem existând la pacienții noștri: o dorință de
schimbare.
O analiză a situației prezente ar trebui să se desfășoa­
re la trei niveluri:
1. Cel al contradicțiilor dintre psihanaliză și mediul
social;
2. Cel al contradicțiilor din cadrul instituțiilor psih­
analitice, aceste formațiuni intermediare între, pe de o
parte, realitatea socială și, pe de alta, teoria și practica
psihanalitică;
3. Cel al contradicțiilor din cadrul practicii și teoriei
psihanalitice însele.
Nu este ușor să articulăm aceste trei niveluri între ele:
amestecarea lor ar duce la confuzie, iar scindarea, la cli­
vaj. Dacă cel de-al treilea nivel nu ne-ar da decât moti­
ve de satisfacție, am fi tentați să le ignorăm pe celelalte
două. Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa și, fără în­
doială, există o relație cu primele două niveluri. Oricum
ar fi, trebuie să las pentru mai târziu ambițiosul proiect
al unei articulări a celor trei niveluri. Sunt destule de fă­
cut cu examinarea anumitor contradicții ale practicii și
72 Andre Green

teoriei analitice generatoare ale disconfortului. Anna


Freud (1969), analizând cu luciditate și curaj anumite
„Dificultăți întâlnite pe drumul psihanalizei" (venind
dinspre public, pacienți, analiști), ne amintea că aceasta
a deschis calea cunoașterii omului pornind de la expe­
riența negativă a nevrozei. Astăzi, avem prilejul de a în­
văța ceva despre noi înșine pornind de la propria noas­
tră experiență negativă. Din disconfortul actual pot ieși
o elaborare și o transformare.
In această lucrare consacrată schimbărilor recente
aduse de practica și experiența psihanalitice, mi-aș dori
să evidențiez următoarele trei puncte:
1. Rolul analistului într-o concepție mai largă a con-
tra-transferului care să includă elaborarea sa imaginati­
vă;
2. Funcția cadrului analitic și relațiile sale cu funcțio­
narea mentală prin efectele de simbolizare care se des­
fășoară aici;
3. Locul narcisismului, opus și complementar acelu­
ia al relațiilor de obiect, atât în teorie, cat și în tehnică.

I.
Schimbările din câmpul psihanalitic

Evaluarea schimbării:
perspectivă obiectivă și perspectivă subiectivă

Deoarece am ales să mă mărginesc la schimbările re­


cente, voi fi nevoit, cu regret, să mă abțin de la a arăta
cum, încă de la începuturile sale, psihanaliza n-a înce­
tat să se modifice, fie în interiorul operei lui Freud (este
de ajuns să recitim cronologic șirul articolelor tehnice,
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 73

de la „Metoda psihanalitică a lui Freud" [1903] la „Ana­


liza cu final și analiză nesfârșită" [1937]), fie în lucrări­
le colegilor săi. Printre aceștia, Ferenczi, căruia trebuie,
desigur, să-i rezervăm un loc aparte, arătase, cu niște
eforturi patetice, contradictorii și adesea cu multă stân­
găcie, calea viitorului la sfârșitul operei sale (1928,1929
a, 1929 b, 1931, 1933). Dar dacă schimbarea este conti­
nuă, conștientizarea, ca și în cură, este discontinuă. De
multe ori, ca și astăzi, o schimbare anunțată cu două­
zeci de ani înainte de câțiva autori izolați devine o re­
alitate cotidiană pentru fiecare analist. Astfel, lectura li­
teraturii psihanalitice arată că, deja în 1950, Balint își
intitulează unul dintre articole „Changing therapeuti-
cal aims and techniques in psycho-analysis" (Schimba­
rea în scopurile terapeutice și tehnicile în psihanaliză)
și că, încă din 1954, Winnicott, în „Metapsychological
and clinical aspects of regression in the psycho-analy-
tical set up" (Aspecte clinice și metapsihologice ale re-
*
),
gresiei în cadrul psihanalitic pune bazele înțelegerii
noastre actuale a problemei.
într-o primă abordare, această problemă este văzută
în mod „obiectiv", pentru că se străduiește să studieze
pacientul „în sine" și, în imensa majoritate a cazurilor,
fără să țină cont de analist. Khan (1959) întocmește im­
presionantul catalog al cazurilor care pun noi probleme
în situația analitică. Găsim aici denumiri care, acum, sunt
familiare oricărui analist: stări limită, personalități schi­
zoide (Fairbaim, 1940), personalități „ca și cum" (H. De-
utsch, 1942), tulburări de identitate (Erikson, 1959), de­
ficite specifice ale Eului (Gitelson, 1958), personalități fal-
* Vezi D.W. Winnicott, Opere 1. De la pediatrie la psihanaliză, Editura
Trei, București, 2003 (N. t.).
74 Andre Green

se (Winnicott, 1956), lipsă fundamentală (Balint, 1960)3.


Lista se mărește dacă amintim și câteva contribuții fran­
ceze: structurile pregenitale (Bouvet, 1956), gândirea ope­
ratorie a pacienților psihosomatici (Marty și de M'Uzan,
1963), anti-analizandul (J. McDougall, 1972). în sfârșit,
personalitățile narcisice (Kernberg, 1970, 1974; Kohut,
1971) rețin acum atenția. Vechimea majorității descrieri­
lor regăsite de anchetele diagnostice recente (Lazar, 1973)
ne determină să ne întrebăm dacă schimbarea actuală se
datorează doar simplei augmentări a frecvenței acestor
cazuri. *
Schimbarea anurițată acum douăzeci de ani și mai
bine a devenit realitate. în prezent, problema care se pune
este aceea de a încerca să decelăm schimbarea care se pre­
figurează. Decât să perseverez în perspectiva obiectivă,
voi lua mai degrabă ca ipoteză de lucru faptul că aceas­
tă conștientizare a schimbării actuale se referă la schim­
barea în cazul analistului. Nu intenționez să abordez aici
nici felul în care analistul poate fi afectat de atitudinea pe
v care o are mediul social față de el, nici influența procedu­
rilor noastre de selecție, de formare sau de comunicare.
Toate aceste elemente joacă un rol sigur, dar mă voi limi­
ta la practica și teoria rezultate din situația analitică, adi­
că la viziunea realității psihice așa cum ne permite situa­
ția analitică s-o percepem, așa cum pacientul îl determi­
nă pe analist s-o trăiască și s-o imagineze. Căci, la urma
urmelor, nu există schimbare decât în măsura în care ana­
listul este capabil s-o detecteze, s-o înțeleagă și s-o expli­
ce. Faptul acesta nu înseamnă că trebuie să negăm schim­
3 Dăm aici datele și referințele indicate de către Masud Khan care
pot să nu corespundă cu acelea din bibliografia noastră ce ține cont
de unele elaborări ulterioare.
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 7 5

bările petrecute la pacienți, ci că acestea sunt subordona­


te schimbărilor de sensibilitate și de percepție suferite de
către analist. Așa cum viziunea lumii exterioare a pacien­
tului depinde de realitatea sa psihică, în același fel viziu­
nea noastră asupra realității sale psihice depinde de pro­
pria noastră realitate psihică.
Mi se pare că analiștii conștientizează din ce în ce mai
mult rolul pe care-1 joacă în abordarea pacientului atât
în timpul primelor ședințe, cât și în timpul instalării si­
tuației analitice și al desfășurării analizei. Materialul pa­
cientului nu le este exterior, fie și numai prin interme­
diul experienței de transfer; ei sunt parte integrantă a
acestuia. Analistul intervine până la punerea în formă a
comunicării materialului pacientului (Balint, 1962; Vider-
man, 1970; Klauber, 1972; Giovacchini, 1973). Balint
(1962) spunea în 1961, în timpul unui congres: „Because
we analysts belong to different analytical tongues, pa-
tients speak differently to us, that is why our languages
here are different"4. O relație dialectică se instalează în­
tre pacient și analist. Oricât de departe își împinge ana­
listul eforturile pentru a comunica cu pacientul în pro­
pria-! limbă, acesta, în schimb, nu poate, dacă vrea să fie
înțeles, decât să răspundă în limba analistului. Iar ana­
listul nu poate face altceva, în efortul său de comunica­
re, decât să arate ce înțelege, prin intermediul experien­
ței sale subiective, din efectul pe care-1 produce asupra
sa discursul pacientului, fără să poată pretinde la o as­
cultare de o obiectivitate absolută. Un Winnicott (1949 și
passim) va demonstra cum, în fața unui caz dificil, va fi

4 „Pentru că noi, analiștii, aparținem unor limbi analitice diferite,


pacienții ne vorbesc diferit și iată de ce limbajele noastre sunt di­
ferite aici."
76 Andre Green

nevoit să treacă printr-o experiență personală mai mult


» sau mai puțin critică, simetrică sau complementară celei
a pacientului său, ca să aibă acces la un material până
atunci ocult. Se întâmplă din ce în ce mai frecvent să-i
vedem pe analiști interogându-și propriile reacții în fața
a ceea ce le comunică pacientul și folosindu-se de ele în
interpretări, pe lângă sau de preferință cu privire la ana­
liza conținutului a ceea ce este comunicat, pentru că
U scopul căutat de către pacient este mai degrabă efectul
*1 produs de comunicarea sa decât transmiterea unui con­
ținut. Cred că una dintre principalele contradicții pe care
le întâlnește astăzi analistul este necesitatea — și dificul­
tatea — de a face să coexiste și de a armoniza codul in­
terpretativ provenit din opera lui Freud și din analiza
clasică cu acelea născute din aporturile clinicii și ale te­
oriei din ultimii douăzeci de ani, cu atât mai mult cu cât
acestea din urmă nu formează un ansamblu omogen de
gândire. O schimbare esențială în analiza actuală își are
originea în faptul că analistul aude — și poate că nici nu
are posibilitatea să nu audă — ceea ce, până atunci, era
inaudibil. Nu vreau să spun că analiștii au, în zilele noas­
tre, o ureche mai exersată decât altădată — mulți de­
plâng adesea contrariul —, ci, mai degrabă, că ei aud și
altceva care, odinioară, nu depășea pragul puterii lor de
înțelegere.
Această ipoteză acoperă un câmp mai vast decât opi­
niile care propun o extindere a noțiunii de contra-trans-
fer (P. Heimann, 1950; Racker, 1968) în sensul sau tradi­
țional. Ca și Neyraut (1974), cred că acest contra-trans-
fer nu se limitează la efectele afective negative sau pozi-
1 tive produse de către transfer, dar că include întreaga
; funcționare mentală a analistului, așa cum este ea influ-
s ențată nu doar de materialul pacientului, ci și de lectu-
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 77

rile sau discuțiile sale cu proprii colegi. Putem chiar să


vorbim despre contra-transfer ca precedând transferul,
condiție fără de care nici o elaborare a ceea ce este trans- ,
mis de către pacient nu ar putea avea loc. în felul aces­
ta, nu ieșim din limitele pe care Winnicott (1960 b) le sta­
bilește contra-transferului, restrângându-1 la atitudinea
profesională. în plus, această concepție lărgită a con­
tra-transferului nu implică în mod necesar o concepție
lărgită a transferului.
Acest mod de a înțelege lucrurile îmi pare justificată
de faptul că acele cazuri dificile la care am făcut aluzie
mai sus sunt tocmai acelea care nu numai că îl pun la
încercare pe analist și, totodată, îi solicită contra-trans-
ferul — în sens strict —, dar cer de la el o contribuție
personală mai consistentă. De asemenea, mă voi simți
mai în largul meu adoptând acest punct de vedere, căci
nu pot pretinde să vorbesc decât în numele meu — nici
un analist neavând posibilitatea ca, de unul singur, să
ofere o imagine globală a condiției analitice actuale în
ansamblul ei. Sper că nu ilustrez prea mult remarca lui
Balint (1950) care afirma că toată confuzia limbilor se
află de partea analiștilor, fiecare ținând la propria sa
limbă analitică. în multiplicitatea dialectelor născute ț
din limba analitică fundamentală (Laplanche și Ponta- ș
lis, 1967), încercăm să fim poligloți, dar eforturile ne i
sunt limitate.

Dezbaterea asupra indicațiilor psihanalizei


f hazardurile analizabilitătii
si '

De douăzeci de ani încoace, literatura analitică și


întâlnirile dintre analiști relatează peripețiile unei dez-
78 Andre Green

bateri fără de sfârșit între partizanii analizei clasice,


care restrâng câmpul psihanalitic (Eissler, 1953, 1958;
Fenichel, 1941; A. Freud, 1954; Greenson, 1967; Lămpi
de Groot, 1967; Loewenstein, 1958; Neyraut, 1974; San-
dler și al., 1973; Zetzel, 1956), și adepții extinderii câm­
pului psihanalitic (Balint, Bion, Bouvet, Fairbairn, Gio-
vacchini, Kernberg, Khan, M. Klein, Little, Milner,
Moddell, Rosenfled, Searles, Segal, Stone, Winnicott)5.
Primii se tem de introducerea unor parametrii defor­
matori și merg până acolo, încât contestă denumirea de
transfer în cazul pacienților menționați în capitolul pre­
cedent (cf. discuția în Sandler și al., 1973), sau, dacă ac­
ceptă acest termen, îi consideră intratabili (intractables,
Greenson, 1967). Ultimii pretind că prezervă esențialul
tehnicii psihanalitice (refuzul manipulărilor active,
menținerea neutralității chiar dacă aceasta este mai bi­
nevoitoare, referința principală la transfer cu o folosire
variabilă a interpretării), că se adaptează nevoilor pa­
cienților și că deschid noi orizonturi cercetării.
Această împărțire este mai relativă decât pare. Nu
mai putem opune într-un mod valabil cazurile care țin
de terenul sigur al analizei clasice și cazurile în care
analistul se împotmolește în niște mlaștini nămoloa­
se. Căci, astăzi, tocmai în interiorul terenului pretins
sigur sunt posibile multe surprize: apariția unui nu­
cleu psihotic camuflat, regresii neașteptate, dificultăți
de mobilizare a anumitor straturi profunde, rigidita­
te a apărărilor de caracter etc. Toate aceste trăsături
duc adesea la niște analize mai mult sau mai puțin in-
5 Nu dăm referințe pentru acești autori, deoarece întreaga lor ope­
ră este consacrată acestei probleme (Cf. referințele bibliografice
date la sfârșitul lucrării).
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 7 9

terminabile. O recentă lucrare a lui Limentani (1972)


pune degetul pe rana fragilității previziunilor noastre,
atât în privința pacienților, cât și a candidaților. Și,
destul de frecvent, se întâmplă ca materialul clinic al
unei lucrări să se sprijine la fel de mult pe analiza
unor candidați, cât și pe aceea a unor pacienți. „Bun
pentru analiză" nu este sinonim cu analizabil („Suita-
ble for analysis is not synonyme with analysable").
Faptul acesta întărește scepticismul acelora care con­
sideră că o evaluare înaintea intrării în situația anali­
tică este iluzorie. Și cei mai buni se lasă păcăliți. Defi­
nirea unor criterii obiective de indicație de analiză
(Nacht și Lebovici, 1956) și de prognostic a cazuri-
lor-limită, de exemplu (Kernberg, 1971), este intere­
santă, dar are o valoare relativă. Limentani atrage
atenția că, în cazul evaluării de către un terț, concep­
țiile teoretice, afinitățile personale, rezonanța acestu- r
ia cu pacientul influențează notabil decizia finală. Pare
dificil să-i hotărâm analizabilității niște limite obiecti­
ve și generale care să nu țină cont nici de gradul de
experiență al analistului, nici de capacitățile sale spe­
cifice, nici de orientările lui teoretice. Orice limitare va
fi în mod regulat transgresată prin interesul purtat
unui pacient, poate într-o complicitate cu acesta, dar r
cu dorința de a încerca o nouă aventură. De altfel, nu
rar se întâmplă să citim, sub condeiul vreunui adept
al unei restricții a câmpului indicațiilor psihanalizei,
o observație care-i contrazice propriile principii. De­
cât sa ne spunem ce ar trebui să facem ori să nu facem,
ar fi mai profitabil să știm, de fapt, ceea ce facem. Căci
s-ar putea prea bine, așa cum spunea Winnicott (1954),
să nu mai avem de ales. în ceea ce mă privește, nu
cred că orice pacient este analizabil — dar prefer să
80 Andre Green

consider că nu este astfel pentru mine (sau de către


mine). Știu că rezultatele nu sunt la înălțimea ambiți­
ilor noastre și că eșecurile sunt mai puțin rare decât
am dori. Totuși, nu putem, ca în medicină sau psihia­
trie, să ne mulțumim cu o abordare obiectivă a eșecu­
lui, care poate fi pus reevaluat prin răbdarea analistu­
lui sau printr-o analiză ulterioară. De asemenea, tre­
buie să ne interogăm asupra semnificației sale subiec­
tive pentru pacient. Winnicott ne-a arătat necesitatea
caracteristică anumitor pacienți de a repeta, în cură,
eșecul mediului exterior și cunoaștem sentimentul de
omnipotență care rezultă de aici, indiferent dacă ei se
ameliorează după sfârșitul tratamentului ori persistă
în aceeași atitudine. Este posibil ca singurul eșec a că­
rui responsabilitate va trebui s-o purtăm să fie impo­
sibilitatea noastră de a-1 face pe pacient să intre în con­
tact cu realitatea sa psihică. Limitele analizabilității nu
pot fi independente de acelea ale analistului, alter ego
al pacientului. în concluzie, voi spune că adevărata
grijă a indicației de analiză este evaluarea de către
analist a distanței ce separă capacitatea sa de înțele­
gere de comunicarea unui pacient, distanță pusă în re­
lație cu aprecierea efectului a ceea ce poate el să-i co-
’ munice înapoi pacientului și care să prezinte posibili­
tatea de a mobiliza funcționarea mentală a acestuia în
sensul elaborării în situația analitică. E la fel de grav
pentru analist să se înșele asupra propriilor sale posi­
bilități sau asupra pacientului. în acest fel, în schimb,
în familia analitică ar putea exista un loc pentru fieca­
re, indiferent dacă acesta se consacră analizei clasice
ori extensiilor câmpului psihanalitic sau chiar, așa
cum se întâmplă în general, dacă îmbină cele două ti­
puri de activitate.
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 81

Revizuirea modelului nevrozei


și modelul implicit al stărilor-limită

Și totuși, sa rămână oare miezul analizei clasice, ne­


vroza, neatins? Ne putem întreba. Nu vom aborda ches­
tiunea cauzelor rarefierii, de nenumărate ori constatată,
a nevrozelor, care necesită o îndelungată analiză. Nevro­
za, văzută cândva ca domeniul iraționalului, este privi­
tă astăzi mai degrabă sub semnul unei triple coerențe:
nevroză infantilă, psihonevroză de transfer, nevroză de
transfer. Analiza transferului domină aici și, prin inter­
mediul înlăturării rezistențelor, nodurile sale se desfac f
aproape de la sine. Analiza contra-transferului se poate J
mărgini la identificarea elementelor conflictuale prezen­
te la analist, defavorabile desfășurării transferului. La li­
mită, rolul obiectului reprezentat de analist este inter­
schimbabil. Așa cum obiectul pulsiunii este, dintre toa­
te componentele sale, cel mai ușor de substituit, în teh­
nică, dar și în teorie, rolul său, ca persoană proprie, ră­
mâne șters. Metapsihologia care rezultă de aici trimite la
un subiect capabil să se dezvolte singur, cu ajutorul li- «
mitat al obiectului pe care, fără îndoială, se sprijină, dar
fără ca vreodată să se piardă în el ori să-l piardă.
Modelul implicit al nevrozei la Freud este fundamen­
tat pe perversiune (nevroza ca negativ al perversiunii).
Astăzi, ne putem îndoi că toți psihanaliștii continuă să
adopte această viziune. Modelul implicit al nevrozei și
al perversiunii este acum fundamentat pe psihoză.
Această evoluție se profilează deja în ultima parte a ope­
rei lui Freud. Consecința este că analiștii de astăzi înțe­
leg mai puțin perversiunea ca subiacentă nevrozei, cât
psihoza ca subiacentă nevrozei. Nu se pune problema să
afirmăm că orice nevroză se înscrie pe o psihoză subia­
82 Andre Green

centă, ci că suntem mai puțin interesați de fantasmele


t perverse ale nevroticilor și mai mult de mecanismele de
apărare psihotice, pe care le regăsim sub o formă discre­
tă. De fapt, ascultarea noastră este solicitată după un cod
dublu. Iată de ce spuneam mai sus că acum auzim ceva
care, altădată, era inaudibil. Și același fapt îi îndeamnă
pe anumiți autori (Bouvet, 1960) să afirme că analiza
j. unei nevroze pregenitale nu este terminată, atâta vreme
cât acest strat nu este atins, fie și într-un mod superficial,
în zilele noastre, prezența unui nucleu psihotic într-o ne­
vroză îl face pe analist — dacă pare mobilizabil — să dea
mai puțin înapoi decât niște apărări anchilozate și rigi­
de. Este ceea ce ne determină să punem problema auten­
ticității angajamentului acestor pacienți, autenticitate
care poate lipsi chiar și în cazul în care constatăm o apa­
rentă fluiditate a schimburilor. Atunci când, în sfârșit,
v avem acces la nucleul psihotic, dăm peste ceea ce trebuie
realmente să numim nebunia privată a pacientului. Este,
probabil, unul dintre motivele pentru care interesul se
deplasează în prezent spre stările-limită.
De acum încolo, voi folosi în mod convențional de­
numirea stări-limită nu pentru a desemna o varietate cli-
ț nică opozabilă altora (de pildă, personalitățile false, tul­
i burările de identitate sau lipsa fundamentală), ci ca un
concept clinic generic, susceptibil să se dividă într-o mul­
tiplicitate de aspecte. Poate că este mai bine să le consi­
derăm niște stări-limită ale analizabilității. Se știe că ceea
| ce caracterizează aceste tablouri clinice este lipsa de
structurare și de organizare — nu numai în raport cu ne­
vrozele, ci și în raport cu psihozele. Aici, spre deosebire
de ceea ce se observă în nevroză, se constată absența
unei nevroze infantile caracterizate, caracterul polimorf
al „nevrozei" adulte, imprecizia „nevrozei" de transfer.
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 83

Câmpul analitic contemporan oscilează între două ex­


treme. La una dintre ele, „normalitatea" socială, care i-a
oferit lui J. McDougall (1972) prilejul unei cuprinzătoa­
re descrieri clinice a anti-analizandului. In cazul acesta,
remarcăm non-declanșarea procesului analitic într-o si­
tuație analitică totuși acceptată, transferul născut mort
în ciuda eforturilor analistului pentru a-i ajuta și chiar
provoca manifestarea. Analistul se simte prins în siste­
mul obiectelor mumificate ale pacientului său, paralizat
în propria-i activitate, incapabil să provoace la analizand
nici cea mai mică curiozitate față de sine însuși. Analis­
tul se află într-o situație de excludere obiectală. Tentati­
vele de interpretare sunt privite de către pacient ca o ne­
bunie a analistului, ceea ce, pe termen lung, îl duce pe “
acesta la dezinvestirea bolnavului său și la inerție, prin-
tr-un răspuns în ecou. La cealaltă extremă, se află stări­
le a căror trăsătură comună este să tindă spre regresia
fuzională și dependența față de obiect. Varietățile aces­
tei regresii sunt numeroase, de la beatitudine la teroare
și de la omnipotență la neputință absolută. Intensitatea
acestora merge de la expresia manifestă până la niște in­
dicii discrete ale prezenței lor, de pildă, o decontractare
asociativă extremă, o imprecizie a gândirii, o manifesta­
re somatică intempestivă pe divan, ca și cum pacientul
ar încerca să comunice printr-o încleștare corp la corp,
sau chiar, mai simplu, atunci când atmosfera analitică
devine grea și apăsătoare. Aici, prezența (Nacht, 1963) și
ajutarea obiectului sunt indispensabile. Ceea ce i se cere
analistului, în afara capacităților afective și a empatiei
sale, îi solicită, de fapt, funcționarea mentală, formațiu­
nile sensului fiind scoase din circuit la pacient. Tocmai
aici contra-transferul își capătă cea mai amplă semnifica­
ție. Tehnica analizei nevrozelor este deductivă, cea a stă­
84 Andre Green

rilor-limită, inductivă, de unde și caracterul ei aleatoriu.


Oricare ar fi varietățile descriptive, cauzele invocate și
diferitele tehnici care sunt preconizate, putem delimita
trei fapte pe care le regăsim la imensa majoritate a auto­
rilor ce-au descris aceste stări:
Experiențele de fuziune primară care dovedesc o
nediferențiere subiect-obiect cu bruiaj al limitelor eului.
©■.Modul particular de simbolizare prins în organiza­
rea duală.
Necesitatea integrării structurante de către obiect,
între aceste două extreme („normalitate" și regresie
fuzională) își află locul o multiplicitate de mecanisme de
apărare pe care le voi grupa în patru polarități funda­
mentale. Primele două constituie niște mecanisme de
scurtcircuit psihic, ultimele două, niște mecanisme psi­
hice de bază.
1. Excluderea somatică. Apărarea prin somatizare se
face aici la antipozii conversiei. Regresia disociază con­
flictul de sfera psihică, excluzându-1 în soma (și nu în
corpul libidinal) printr-o dezintricare între psyche și
soma. Rezultatul său este o formațiune simbolică prin
transformarea energiei lîbidinale în energie neutralizată
(folosesc termenul într-un sens diferit de acela pe care-1
are la Hartmann), pur somatică, ce poate uneori să pună
viața în pericol. Mă sprijin aici pe lucrările lui Marty, de
M'Uzan și David (1963) și M. Fain (1966). Este vorba de­
spre evitarea dezintegrării Eului în timpul unei întâlniri
distructive pentru el însuși și pentru obiect, printr-o ex­
cludere care are valoarea unui adevărat acting out îndrep­
tat spre corpul non-libidinal.
2. Expulzarea prin act. Acting out-ul propriu-zis este
opusul complementar extern al acting zn-ului psihoso­
matic. Are aceeași valoare de evacuare a realității psihi­
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 85

ce. Funcția transformatoare a realității actului — sau


funcția sa comunicativă — se șterge în fața scopului ei
de expulzare. Actul, fapt important, se îndeplinește în
tr-un raport de anticipare consumatorie a obiectului.
Aceste două mecanisme au un remarcabil efect de ce­
citate psihică. Subiectul se orbește pe sine în privința
propriei sale realități psihice, fie la sursele somatice ale
pulsiunii, fie la punctul de ajungere în realitatea exte­
rioară, provocând scurtcircuitul întreg spațiului interior
al elaborării. în ambele cazuri, îi dau analistului impre­
sia că este privat de contactul cu realitatea psihică a pa­
cientului, că trebuie s-o construiască prin imaginație, fie
de la profunzimile somei, fie pornind de la acel nexus al
acțiunilor sociale, care sunt obiectul unei suprainvestiri
ce eclipsează lumea interioară.
3. Clivajul. Mecanismul de clivare propriu-zis rămâne
în sfera psihică. Toate celelalte apărări descrise de către
autorii kleinieni (partea care, din contribuțiile lor, este ad­
misă de majoritatea: identificarea proiectivă și introiecti-
vă, negarea, idealizarea, omnipotența, apărarea maniaca­
lă etc.) îi sunt secundare. Efectele clivajului simt multi­
ple. Merg de la protecția unei zone secrete de non-con-
tact, în care subiectul este absolut singur (Fairbaim, 1940;
Balint, 1968) și unde șinele adevărat este protejat (Winni-
cott, 1960 a, 1963 a) sau care ascunde o parte a bisexuali-
tății sale (Winnicott, 1971), până la atacurile asupra pro­
ceselor de legare în gândire (Bion, 1957,1959,1970; Don-
net și Green, 1973) și la proiecția părților rele ale sinelui
și obiectului (M. Klein, 1946), însoțită de o marcată nega­
re a realității. De această dată, analistul este în realitatea
psihică, dar fie se simte separat de o parte inaccesibilă a
acesteia, fie poate să-și vadă intervențiile distruse com­
plet, căci este resimțit ca un agent persecutor și intruziv.
86 Andre Green.

4. Dezinvestirea. Mă refer aici la o depresie primară —


aproape în sensul fizic al termenului — constituită de o
dezinvestire radicală ce încearcă să obțină o stare de vid,
de aspirație spre non-ființă și neant. Este vorba despre
un mecanism care, din punctul meu de vedere, se află la
același nivel ca și clivajul, diferit de depresia secundară
cu scop reparator al autorilor kleinieni. Analistul se sim­
te aici identificat cu un spațiu vid de obiecte sau se află
în afara acestui spațiu.
Aceste două mecanisme sugerează că dilema funda­
mentală a pacientului, dincolo de toate celelalte manevre
defensive, se rezumă în alternativa: a delira sau a muri.
Modelul implicit al nevrozei ne trimitea la angoasa
de castrare. Modelul implicit al acestor stări-limită ne
trimite la contradicția alcătuită de perechea angoasă de
separare — angoasă de intruziune, de unde și importan­
ța noțiunii de distanță (Bouvet, 1958). Mi se pare că
efectul acestei duble angoase care ia uneori aspecte chi­
nuitoare vizează, în esență, nu problematica dorinței
ca în nevroză, ci formarea gândirii (Bion). împreună cu
Jean-Luc Donnet (1973), am descris, sub numele de psi­
hoză albă6, ceea ce considerăm că este nucleul psihotic

6 In text, psychose blanche; adjectivul blanc, „alb", cu varianta de fe­


minin, blanche, „albă", pune o serie de probleme în traducere,
deoarece este omonimul substantivului le blanc care, ca și în româ­
nă, desemnează un spațiu alb între două cuvinte tipărite, într-un
text, pe o pagină etc. Cum în întreaga lucrare adjectivalul blanc
mai apare ca determinant și al altor termeni (visul, șinele, ecranul
proiectiv), dar și în forma sa substantivală („stări de blanc ale gân­
dirii", „am un blanc", „blancurile discursului", devenind la un
moment dat un concept psihanalitic de sine stătător), am preferat
să-i traducem forma adjectivală prin corespondentul alb(ă), păs­
trând pentru celelalte contexte substantivul blanc. De altfel, Gre-
en însuși simte uneori nevoia să aducă precizări (vezi nota 30 din
capitolul III, „Conceptul de limită") (N. t.).
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 87

fundamental, caracterizat prin blancul gândirii, inhi­


barea funcțiilor de reprezentare, bi-triangularea în care
diferența dintre sexe ce separă două obiecte camuflea­
ză clivajul unui obiect unic, bun sau rău, subiectul fi­
ind sub șocul efectelor combinate ale unei prezențe in-
truzive persecutoare și ale depresiei prin pierderea de *
obiect.
Prezența unor mecanisme de tip psihotic și deriva­
tele lor nu sunt de-ajuns pentru a caracteriza stările-li-
mită. Analiza ne arată, într-adevăr, suprapunerea aces­
tora cu mecanismele de apărare descrise de A. Freud
(1936). Mulți autori semnalează dublul sector al părții
psihotice și nevrotice a personalității sub diverse de­
numiri (Bion, 1957; Gressot, 1960; Bergeret, 1970; Ker­
nberg, 1972; Little și Flarsheim, 1972). Coexistența aces­
tui dublu sector poate fi rezultatul unei situații de pat
ca la jocul de șah, de nulitate între, pe de o parte, prin­
cipiul realității și libidoul sexual și, pe de alta, princi­
piul plăcerii și libidoul agresiv, orice activitate de plă­
cere, orice trezire a Eului la realitate fiind infiltrate de
elemente agresive. Dar, invers, orice distructivitate este
urmată de o formă de reinvestire obiectală, libidinală
sub o formă foarte rudimentară, cele două aspecte ale
libidoului (sexualitate și agresivitate) fiind insuficient
separate. Acești pacienți dau dovadă de o mare sensi­
bilitate la pierderea de obiect, dar și de o mare capaci­
tate de recuperare obiectală printr-un obiect substitu-
tiv fragil și periculos (Green, 1973). Această aptitudi­
ne se regăsește în funcționarea mentală prin alternan­
ța activităților de legare și dezlegare. Pentru analist,
consecința este supraestimarea sau subestimarea per­
manentă a funcției sale obiectale și a gradului de evo­
luție a procesului analitic.
88 Andre Green

Psihoza albă

Să precizăm ceea ce am observat în „psihoza albă": în


acest nucleu psihotic fără psihoză aparentă, relațiile pe
care subiectul ni le arată nu sunt duale, ci triangulare,
adică mama și tatăl sunt reprezentați îh structura oedi-
piană. Totuși, aceste două obiecte nu sunt deosebite în
profunzime nici prin diferențierile sexului, nici prin
funcțiile lor. Diferențierea trece prin două criterii: obiec­
tul bun și obiectul rău, pe de o parte, inexistența (sau
pierderea) și prezența dominatoare, pe de alta. Dacă cel
bun este inaccesibil, ca și cum n-ar fi la îndemână sau
niciodată prezent într-un mod suficient de durabil, cel
rău este întotdeauna invadator și nu dispare decât pen­
tru un scurt răgaz. înțelegem atunci că este vorba despre
o triangulare fundamentată pe o relație între subiect și
două obiecte simetric opuse care formează un tot. De aici
și expresia bi-triangulării. De cele mai multe ori, relații­
le acestea sunt descrise numai în funcție de raporturile
iubire-ură. Nu este de ajuns. Ceea ce adăugăm noi aici
este implicația acestor relații asupra gândirii. într-adevăr,
prezența invadatoare duce la sentimentul de influență a
delirului și de inaccesibilitate la depresie. în ambele ca­
zuri, gândirea este afectată. De ce? Pentru că, în amân­
două cazurile, absența este imposibil de constituit. Real­
mente, obiectul prezent mereu în mod intruziv, care pă­
trunde în permanență în spațiul psihic personal, mobi­
lizează o contra-investire continuă pentru a lupta împo­
triva acestei efracții ce epuizează resursele Eului sau îl
forțează pe acesta să se elibereze de el prin evacuarea
proiecției expulzive. Nefiind nicicând absent, el nu poa­
te fi gândit. Invers, obiectul inaccesibil nu poate fi nici­
odată adus în spațiul personal sau, în orice caz, nicioda-
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 89

tă într-un mod suficient de durabil și nici nu poate fi for­


mat după modul unei prezențe imaginare ori metafori­
ce; chiar dacă lucrul acesta ar fi posibil pentru o clipă,
obiectul rău l-ar alunga. Și, la fel, dacă obiectul rău ar
ceda locul, spațiul psihic, care nu poate fi ocupat decât
pentru foarte puțină vreme de către obiectul bun, s-ar re­
găsi pe de-a-ntregul depopulat. Acest conflict duce la
idealizarea care divinizează un obiect bun inaccesibil (re­
sentimentul împotriva acestei indisponibilități fiind în
mod activ ignorat) și la persecuția diabolică exercitată
de obiectul rău (atașamentul pe care această hărțuire îl
implică fiind, de asemenea, necunoscut). Consecința
acestei situații, în cazurile despre care vorbim, nu deter­
mină nici o psihoză manifestă în care mecanismele de
proiecție s-ar desfășura pe larg, nici o depresie clară, în
care s-ar putea îndeplini travaliul de doliu. Efectul obți­
nut este această paralizie a gândirii care se traduce prin-
tr-o ipohondrie negativă a corpului și, mai ales, a capului: im­
presia de cap gol, de vid în activitatea mentală, imposibilita­
tea de a se concentra, de a memoriza etc. Mai târziu, lupta
împotriva acestor impresii va putea să provoace o acti­
vitate artificială de gândire: ruminații, gândire compulsi-
vă de natură pseudo-obsesională, divagații sub-deliran-
te etc. (Segal, 1972). Am fi tentați să credem că acestea
nu sunt decât efectele unei refulări. Or, tocmai că nu este
cazul. Atunci când un nevrozat se plânge de aceleași fe­
nomene, suntem îndreptățiți să gândim, contextul auto-
rizându-ne s-o facem, că el luptă împotriva unor repre­
zentări de dorințe refuzate de către Supraeu. Atunci
când este vorba despre un psihotic, noi suntem aceia
care inferează existența unor fantasme subiacente. După
părerea mea, acestea nu se află „în spatele" vidului, ca
la nevrozat, ci „după" vid: cu alte cuvinte, ne aflăm în
90 Andre Green

prezența unor forme de reinvestire. Vreau să spun că, în-


tr-un al doilea timp, în spațiul vid se năpustesc niște mo­
țiuni pulsionale brute ori de-abia elaborate. In fața aces­
tor fenomene, psyche-ul analistului este afectat de co­
municarea pacientului. Analistul va răspunde la acest
vid printr-un intens efort de gândire, în încercarea de a
gândi ceea ce pacientul nu poate gândi, fapt care se va
traduce printr-o activitate psihică creatoare de reprezen­
tări fantasmatice, ca să nu se lase cuprins de această
moarte psihică. Invers, în fața proiecțiilor secundare cu
caracter delirant, el va putea resimți confuzie, dacă nu
chiar siderație. Vidul a chemat afluxul plinului, prea-plinul
a suscitat evidarea. Căutarea echilibrului schimburilor este
greu de rezolvat. Dacă, prin interpretare, umplem mult
prea devreme vidul, repetăm intruziunea obiectului rău;
dacă, dimpotrivă, lăsăm vidul așa cum este, repetăm
inaccesibilitatea obiectului bun. Când analistul simte
confuzie ori siderație, nu mai este în măsură să conțină
prea-plinul care se răspândește neîncetat. Și când, în sfâr­
șit, răspunde la acest prea-plin printr-o supraactivitate
verbală, atunci el nu face, cu cele mai bune intenții, de­
cât să răspundă prin „talionul interpretativ". Singura so­
luție este ca pacientului să i se dea imaginea elaborării,
situând ceea ce ne oferă într-un spațiu care nu va fi nici
acela al vidului, nici acela al prea-plinului, un spațiu ae­
rat. Un asemenea spațiu nu este nici acela al lui „lucrul
acesta nu-nseamnă nimic", nici al lui „lucrul acesta în­
seamnă asta", ci al lui „lucrul acesta ar putea să-nsem-
ne asta". Este spațiul potențialității și al absenței, căci,
așa cum, cel dintâi, Freud a constatat, în absența obiec­
tului se formează reprezentarea acestuia, sursă a orică­
rei gândiri. Trebuie totuși să mai adăugăm că limbajul
ne impune aici niște limite, deoarece, evident, „a însem­
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic ?1

na" nu echivalează cu a se exprima în cuvinte care vehi­


culează un conținut, ci are sensul, pentru pacient, de a
căuta să transmită o comunicare sub cele mai elementa­
re forme: o aspirație tradusă printr-o mișcare spre obiect,
al cărei scop este ei însuși dintre cele mai nedefinite. Este
ceea ce, poate, justifică recomandarea lui Bion (1970):
ajungerea la o stare fără de memorie, fără de dorință,
pentru, fără îndoială, a se lăsa cât mai bine cuprins de
starea pacientului. Scopul urmărit este travaliul efectuat
cu pacientul la o dublă operație: oferirea unui conțină­
tor pentru conținuturile sale și oferirea unui conținut
pentru conținătorul său, dar păstrând mereu în minte
mobilitatea limitelor și polivalența semnificațiilor, cel pu­
țin în mintea analistului.
Pentru că analiza s-a născut o dată cu experiența ne­
vrozei, ea a luat ca punct de pornire gândurile de dorin­
ță. Astăzi, putem afirma că nu există gânduri de dorin­
ță decât pentru că există gânduri, acordându-i acestui
termen o extensiune foarte amplă, ce include cele mai
elementare forme ale sale. Nu trebuie să ne temem că in­
teresul de care se bucură astăzi gândirea își are originea
într-o intelectualizare. Căci originalitatea teoriei psihana­
litice, încă de la primele eboșe ale lui Freud, constă în le­
garea gândirii de pulsiune. Este necesar să mergem chiar
mai departe și să afirmăm că pulsiunea este forma in-
coativă a gândirii. între pulsiune și gândire, își află locul
o întreagă serie de verigi intermediare și diversificate,
cărora Bion le-a dat o originală formulare. Dar n-ar fi de
ajuns să concepem aceste verigi sub forma unor rapor­
turi stratificate ierarhic: moțiuni pulsionale, afecte, re­
prezentări de lucruri, reprezentări de cuvinte comuni­
că unele cu altele și se influențează în structura lor.
Aceasta este chiar specificitatea formațiunilor inconștien­
92 Andre Green

tului. Spațiul psihic este însă conținut în niște limite, ten­


siunile rămân aici tolerabile și cele mai iraționale reali­
zări sunt niște succese ale aparatului psihic. împlinirea
unei realizări de dorință prin vis este o împlinire a apa­
ratului psihic, nu numai pentru că visul realizează do­
rința, ci și pentru că visul este el însuși realizarea dorin­
ței de a visa. Ședința analitică a fost adesea comparată
cu visul. Totuși, această comparație este justificată pen­
tru că, așa cum visul este conținut între anumite limite
(abolirea polului perceptiv și a polului motor), ședința
este și ea conținută în limitele contractului analitic. Toc­
mai această conținere ajută la menținerea funcționalită­
ții specifice a diverselor elemente ale realității psihice.
Dar lucrul acesta, adevărat pentru analiza clasică a ne­
vrozei, trebuie revizuit în cazurile dificile.

II. Probleme actuale provenite din


EVOLUȚIA PARALELĂ A TEORIEI ȘI A PRACTICII

Funcționarea
f mentală
) si cadrul analitic

în evoluția paralelă a teoriei și practicii psihanalitice,


pot fi diferențiate trei mișcări. Din lipsă de spațiu, nu pot
da aici decât schema — care, ca orice schemă, este de o
relativă exactitate, cea mai complexă realitate ignorând
limitele trasate, iar diversele curente întrepătrundu-se.
1. într-o primă mișcare, teoria analitică se fixează asu­
pra realității istorice ă pacientului. Ea descoperă conflic­
tul, inconștientul, fixațiile etc. După a doua topică, ea se
va îndrepta spre studierea Eului și a mecanismelor de
apărare (A. Freud, 1936), prelungită de psihologia psih­
analitică a Eului (Hartmann, 1951). în practică, se înregis-
Analistul, simbolizarea și absența m cadrul analitic 93

trează studiul transferului (Lagache, 1952) și al rezisten­


țelor, prin aplicarea regulilor, empiric stabilite, ale meto­
dei psihanalitice, fără introducerea unor inovații tehnice.
2. Intr-o a doua mișcare, interesul se deplasează spre
relațiile de obiect înțelese în sensuri foarte diferite, în
conformitate cu, de exemplu: Balint, 1950; Melanie Klein,
1940,1946; Fairbairn, 1952; Bouvet, 1956; Moddell, 1969;
Spitz, 1956,1965; Jacobson, 1964. în paralel, noțiunea de
nevroză de transfer este înlocuită încetul cu încetul de
aceea de proces psihanalitic, ca formă de organizare în
timpul curei a desfășurării interne a proceselor psihice
ale pacientului sau a schimburilor dintre pacient și ana­
list (Bouvet, 1954; Meitzer, 1967; Sauguet, 1969; Diatki-
ne și Simon, 1972).
3. într-o a treia mișcare, se precizează o evoluție care
se leagă de funcționarea mentală a pacientului (Bion,
Școala psihosomatică de la Paris), în timp ce, în practi­
că, se pun anumite probleme referitoare la funcția cadru­
lui analitic (Winnicott, 1954; Little, 1958; Milner, 1952,
1969; Khan, 1962,1969; Stone, 1961; Lewin, 1954; Bleger,
1966; Donnet, 1973; Giovacchini, 1972 a), ca o condiție de
posibilitate a cunoașterii obiectului analitic și a schim­
bării vizate de instrumentalitatea sa specifică. Chestiu­
nea este epistemologică și, totodată, practică.
Pentru a lămuri lucrurile, vom spune că situația ana­
litică este ansamblul elementelor cuprinse în relația analitică,
în cadrul căruia este observabil, în timp, un proces ale cărui
noduri sunt constituite de transfer și contra-transfer, mulțu­
mită stabilirii și delimitării cadrului analitic7.
Să ne întoarcem la concret. într-o analiză clasică, pa­
cientul, după surprizele începutului, asimilează până
7 Această definiție o completează pe aceea dată de Bleger (1966).
94 Andre Green

la urmă toate elementele situației care îi permit anali­


zei să se desfășoare (regularitatea orarelor, durata fixă
a ședințelor, pozițiile respective ale divanului și foto­
liului, limitarea comunicării la verbalizare, asociațiile
libere, sfârșitul ședințelor, întreruperi regulate, moda­
lități de plată etc.). Prins de stranietatea a ceea ce se
petrece în el, uită cadrul și, în curând, lasă să se dez­
volte transferul ca pentru a lega această stranietate de
un obiect. Elementele cadrului nu provoacă interpre­
tarea decât cu prilejul unor modificări ocazionale. Așa
cum prea bine a constatat Bleger (1966) împreună cu
alții, cadrul constituie un fond silențios, mut, o con­
stantă care le permite variabilelor procesului un anu­
mit joc. El este un non-Eu (Milner, 1952) care nu-și re­
velează existența decât prin lipsă. L-am putea compa­
ra cu corpul tăcut al sănătății, dacă o mai bună com­
parație nu ne-ar fi fost sugerată de către Winnicott: cea
a mediului facilitator.
Experiența ne-a fost îmbogățită de analiza pacienților
care nu pot utiliza cadrul ca mediu facilitator. Nu numai
că nu reușesc să se folosească de el, ci totul se petrece ca
și cum, undeva în ei, l-ar lăsa intact în non-folosirea pe
care o practică (Donnet, 1973). Atunci, s-a ajuns de la
analiza conținutului la analiza conținătorului, adică la
analiza cadrului însuși. Anumiți echivalenți pot fi găsiți
la alte niveluri: „holdingul" lui Winnicott se referă la în­
grijirea obiectului extern, așa-numitul „container" al lui
Bion la realitatea psihică internă. Pentru că ambele o sim­
bolizează pe mamă, studierea relațiilor de obiect în acest
context nu mai era suficientă, chiar dacă am considera
analiza o „two bodies psychology". Era nevoie să ne in-
terogăm în privința spațiului în care se desfășurau aceste
relații, în privința limitelor și rupturilor sale, dar și a des­
Analistul, simbolizarea și absența în. cadrul analitic 95

fășurării temporale în care ele evoluau, cu continuitatea


și discontinuitățile sale.
Se pot prezenta două situații. Prima este aceea deja
menționată, în care cadrul silențios este dat uitării, este
că și absent. La acest nivel, analiza se desfășoară între
persoane, fapt care permite intrarea în sub-structurile
acestora, în conflictele intrapsihice dintre instanțe (Ran-
gell, 1969) și chiar analizarea anumitor relații de obiect
parțial, ce rămân conținute într-un ansamblu funcțional
în măsura în care atmosfera ședinței își păstrează fluidi­
tatea, iar procesele, relativa claritate. Interpretările își pot
îngădui luxul de a fi subtile. Conținerea persoanelor tri­
mite într-un plan secund conținerea cadrului.
A doua situație este aceea în care cadrul își face sim­
țită prezența. Sentimentul este că se petrece ceva împo­
triva lui, iar acest sentiment poate fi prezent la pacient,
dar mai ales la analist. Acesta din urmă simte efectul
unei tensiuni care acționează ca o presiune interioară și
care îl face să conștientizeze că trebuie să opereze prin
și în situația analitică, ca pentru a o prezerva de o ame­
nințare. Această tensiune îl introduce într-o lume pe care
el de-abia de-o întrezărește și care-i impune eforturi ima­
ginative. Așa se întâmplă atunci când analiza se desfă­
șoară nu între persoane, ci între obiecte, ca și cum per­
soanele și-ar fi pierdut realitatea pentru a lăsa locul unui
câmp obiectai insuficient definit. Vivacitatea anumitor
reprezentări poate să capete brusc formă, ivindu-se din-
tr-un nedefinit, la limitele figurabilității. Adesea, se în­
tâmplă ca analistul să resimtă niște impresii încă și mai
puțin clare, care nu iau forma nici a unor imagini, nici a
unor amintiri din momente anterioare ale curei. Aceste
impresii par să reproducă, prin expresia unor mișcări in­
terne, anumite traiectorii de moțiuni pulsionale, provo­
96 Andre Green

când niște senzații de înfășurare și desfășurare. Asupra


acestor mișcări se realizează un travaliu intens care reu­
șește, în sfârșit, să le redea comunicabilitatea pentru con­
știința analistului, înainte ca acesta să poată transforma,
ca printr-o mutație internă, conținuturile respective în
secvențe de cuvinte, mulțumită verbalizării ce va sluji,
la momentul cuvenit, împărtășirii lor pacientului. Atunci
când analistul ajunge la un fel de punere la punct inte­
rioară și, adesea, înaintea verbalizării, tulburarea afecti­
vă se transformă într-o satisfacție de a fi parvenit la un
mod de explicare coerent ce joacă rolul unei construcții
teoretice, în sensul pe care îl dă Freud acestui cuvânt
pentru a vorbi despre „teoriile sexuale" ale copiilor. De­
ocamdată, puțin contează dacă această teorie este ade­
vărată sau falsă — va fi mereu vreme pentru o rectifica­
re ulterioară, în lumina altor experiențe —, important
este cq, analistul a reușit să lege informalul și să-l rețină
îhtr-o formă. Totul se petrece ca și cum analistul ar fi ace­
la care a putut să ajungă la un rezultat analog unei re­
prezentări halucinatorii a dorinței, ca în cazul copilului
sau al nevrozatului. Se vorbește adesea despre sentimen­
tul de omnipotență consecutiv realizării dorinței haluci­
natorii. Dar omnipotența începe înainte. Ea ține de iz­
bânda care constă în faptul de a fi transformat, prin le­
gare, informalul într-o formă inteligibilă, ce poate sluji
drept model de descifrare pentru o situație viitoare. To­
tuși, dacă analistul este acela care trebuie să se dedea
acestui travaliu de elaborare, lucrul acesta se întâmplă
tocmai pentru că pacientul nu ajunge decât la o formă
de structurare minimă, insuficient legată pentru a fi in­
teligibilă, dar îndeajuns de justă pentru ca toate forme­
le de gândire ale analistului, de la cele mai elementare
până la cele mai evoluate, să se mobilizeze și să efectu-
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 97

eze travaliul de simbolizare — mereu întreprins și nici­


odată decisiv —, fie doar și provizoriu.
Descrierea pe care tocmai am oferit-o se poate aplica
fie anumitor momente critice ale unei analize clasice —
atunci când sunt abordate nivelurile cele mai profun­
de —, fie, într-o comparație mai largă, atmosferei gene­
rale specifice analizei acestor cazuri dificile prin opozi­
ție cu acelea ale analizei clasice. Dar nu trebuie să uităm
că un asemenea travaliu nu este posibil decât prin con-
ținerea cadrului analitic și prin garanțiile oferite de con­
stanța sa, care înlocuiește aici conținerea persoanei. Iar
toate acestea sunt necesare pentru menținerea izolării si­
tuației analitice, a imposibilității descărcării, a dimensiu­
nii contactului redus la sfera psihicului, a certitudinii că
această gândire nebunească nu va depăși limitele cabi­
netului analitic, că limbajul pe care ea îl folosește pentru
a-i sluji de vehicul este acela al unei metafore, a siguran­
ței că ședința va avea un sfârșit, că o altă ședință îi va
succede și că adevăru-i apăsător, mai adevărat decât re­
alitatea, se va risipi o dată ce ușa se va închide în spate­
le pacientului. Astfel, decât să afirm că stabilirea cadru­
lui reproduce o relație de obiect, găsesc mai potrivit să
spun că el este ceea ce permite nașterea și dezvoltarea unei
relații de obiect. Ne-am centrat descrierea de față mai de­
grabă pe funcționarea mentală decât pe expresiile pulsiu-
nilor și ale apărărilor care îi sunt sursă, deoarece despre
acestea s-au spus deja multe, în timp ce funcționarea
mentală rămâne încă un câmp vast ce trebuie explorat
în cadrul analitic.
Atunci când teoria relațiilor de obiect a început să se
dezvolte, la început psihanaliștii au fost tentați să descrie
acțiunile multiple (în termeni de procese interne) ale Eu­
lui și ale obiectului. Nimeni n-a fost îndeajuns de atent
98 Andre Green

la faptul că, în expresia „relație de obiect", cuvântul re­


lație este cel mai important. Cu alte cuvinte, interesul
nostru ar fi trebuit să se îndrepte asupra a ceea ce se află
între termenii pe care aceste acțiuni le unesc sau între
efectele diverselor acțiuni. Altfel spus, studiul relațiilor
este mai degrabă acela al legăturilor decât acela al ter­
menilor uniți prin aceste legături. Natura legăturii este
cea care îi conferă materialului caracteristica sa specific
psihică, răspunzătoare pentru dezvoltarea intelectuală.
Studiul acesta a fost amânat până ce Bion îl realizează
pentru procesele interne, iar Winnicott, pentru schimbu­
rile dintre intern și extern.
Să ne ocupăm mai întâi de al doilea caz. Nu știm ce se
petrece în interiorul pacientului decât prin intermediul a
ceea ce ne comunică el, în timp ce nouă ne lipsește cu­
noașterea sursei comunicării și ceea ce se desfășoară în­
tre aceste două limite. Dar ne putem translata necunoaș­
terea acestui spațiu interior prin observarea efectului pe
care-1 are comunicarea asupra noastră, a ceea ce se pro­
duce între impresiile afective, ba chiar corporale, și func­
ționarea noastră mentală. Desigur, nu putem pretinde că
tocmai lucrul acesta se petrece în pacient, ci numai că
ceea ce se întâmplă în noi oferă un analogon, un omolog.
Deplasăm atunci cunoașterea a ceea ce se desfășoară în
spațiul nostru intern pentru a o muta în spațiul situat în­
tre el și noi. Comunicarea pacientului — diferită de ceea
trăiește și simte el — se situează în spațiul tranzițional
dintre el și noi, în același fel ca și interpretarea noastră,
vehiculată de comunicare. Mulțumită lui Winnicott, cu­
noaștem funcția câmpului tranzițional, a spațiului poten­
țial care unește și separă mama și copilul, creator al unei
noi categorii de obiecte. După părerea noastră, limbajul
este moștenitorul primelor obiecte tranziționale.
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 99

Simbolizarea, dublul si tertul

Mai sus, am făcut aluzie la travaliul de simbolizare și


mi-ar plăcea acum să explic de ce procesele interne ale
analistului au drept scop construirea simbolizării. Con­
cepția despre simbol la care subscriu aici depășește uzul
restrâns pe care-1 are ea în psihanaliză, dar urmează de
foarte aproape definiția sa originală. Simbolul este „un
obiect tăiat în două care constituia un semn de recunoaș­
tere când purtătorii puteau să potrivească cele două bu­
căți" (Dictionnaire Robert). Oare nu lucrul acesta se întâm­
plă în cadrul analitic? în definiția dată, nimic nu suge­
rează că cele două părți ale simbolului sunt egale. Ast­
fel, chiar și atunci când travaliul analitic îl constrânge pe
analist la un mare efort care-1 determină să formeze în
mintea sa o imagine a funcționării mentale a pacientu­
lui, acesta completează ceea ce-i lipsește respectivului
pacient. Am spus că el înlocuiește partea care ne lipseș­
te ca să înțelegem relația dintre sursele comunicării și
formarea acesteia, observând în el procese omoloage. La
urma urmelor, adevăratul obiect analitic nu se va afla
nici la pacient, nici la analist, ci în reunirea acestor două
discursuri în spațiul potențial ce se găsește între ei, limi­
tat de cadrul care se sparge la fiecare despărțire și se re­
constituie la fiecare întâlnire. In cazul în care considerăm
că fiecare dintre cele două părți prezente, pacientul și
analistul, este constituită din unirea celor două părți
(ceea ce trăiesc și comunică ei), dintre care una este du­
blul celeilalte — folosesc aici cuvântul dublu în sensul
unui raport de amplă omologie, admițând existența unor
diferențe —, putem deduce de aici că obiectul analitic
este format din doi dubli, situați unul la pacient, celălalt,
la analist. Este de ajuns să-i ascultăm pe pacienți pentru
100 Andre Green

a ne da seama că se referă în mod constant la lucrul aces­


ta, căci, pentru ca o formare a unui obiect analitic să exis­
te, condiția esențială este posibilitatea stabilirii unor re­
lații de omologie și de complementaritate între analist și
pacient care rămân totuși separați printr-o diferență de
potențial. Faptul ce ne determină formularea interpretă­
rii nu este aprecierea a ceea ce simțim ori înțelegem, for­
mularea interpretării — sau abținerea de la interpreta­
re — este întotdeauna bazată pe evaluarea distanței din­
tre ceea ce analistul se pregătește să comunice și aprecie­
rea ipotetică a ceea ce pacientul ar putea să primească
din toate acestea pentru a forma obiectul analitic (este
ceea ce putem numi distanța utila și diferența eficientă). în
această perspectivă, analistul nu face decât să dezvăluie
un sens ascuns, el construiește un sens niciodată format
înaintea relației analitice (Viderman, 1970). Vom spune
că el formează un sens absent (Grenn, 1974). Speranța din
cură se bazează pe noțiunea unui sens potențial (Khan,
1974) care va permite reunirea în obiectul analitic a sen­
sului prezent și a sensului absent. Dar această construc­
ție nu este niciodată gratuită. Dacă nu se poate apropia
de obiectivitate, ea poate pretinde la un raport de cores­
pondență, de'bmologie cu ceea ce se sustrage înțelegerii
noastre, în prezent ori în trecut. îi este un dublu.
Această concepție, care face apel la noțiunea de du­
blu (Green, 1970, 1974), ne ajută să ieșim din dialogul
surzilor creat între aceia care cred că regresia în cură, în
formele sale extreme, este reproducerea stării infantile
inițiale, iar interpretarea, reproducerea cvasi-obiectivă a
trecutului (indiferent dacă aceasta vizează evenimente
ori procese interne), și aceia care se îndoiesc de posibili­
tatea atingerii unor asemenea stări sau de obiectivitatea
reconstrucțiilor noastre. De fapt, regresia în cură este în-
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 101

totdeauna metaforică. Ea constituie un model redus și »


remaniat al stării infantile, având cu aceasta un raport
de omologie, la fel ca și interpretarea care-i elucidează
sensul și care, dacă n-ar exista nici un raport de cores­
pondență, ar rămâne fără nici un efect. Mi se pare că
funcția esențială a tuturor variantelor analizei clasice,
atât de discreditate, n-are alt scop, utilizând elasticitatea
cadrului analitic, decât căutarea și prezervarea condiții­
lor minime ale simbolizării. Toate lucrările care vorbesc
despre simbolizare în structurile psihotice sau pre-psi-
hotice spun același lucru, în termeni diferiți. Pacientul
egalizează, dar nu simbolizează (ecuația simbolică a lui
H. Segal, 1957); îl concepe pe celălalt după același mo­
del ca pe sine însuși (reduplicarea proiectivă a lui Mar-
ty și al., 1963), ceea ce amintește și de descrierea lui Ko-
hut (1971) a transferurilor în oglindă. Pentru pacient,
analistul nu reprezintă mama, el este mama (Winnicott,
1954); noțiunea de „ca și cum" este absentă (Little, 1958).
Putem evoca și noțiunea de acting out direct (de M'Uzan,
1968). De aici, tragem concluzia că, în toate acestea, este
vorba despre forma proprie relației duale. Pe de altă par­
te, bineînțeles că a fost subliniată starea de nediferenție-
re dintre sine și obiect, bruiajul limitelor, până la fuziu­
nea narcisică. Paradoxul este că această situație nu duce
decât rareori la o stare total haotică și informală, dar că,
foarte repede, se ivesc figurile dualității ansamblului ne­
diferențiat. Relațiilor duale care caracterizează schimbu­
rile cu obiectul le putem adăuga ceea ce voi numi relații
duale interne sinelui însuși, pe care le regăsim în impor­
tanța mecanismelor de dublă întoarcere (împotriva pro­
priei persoane și în contrariul său) despre care Freud
spune că sunt prezente înaintea refulării (Green, 1967 b).
Putem lega ideea unei oglinzi în schimburile cu repre-
102 Andre Green

zentatul obiectului extern de aceea a unei oglinzi inter­


ne a sinelui în privința Iui însuși. Toate acestea par să in­
dice următorul fapt: capacitatea întru reflecție este un dat
fundamental al umanității. Astfel se explică necesitatea
obiectului, ca imagine a semenului (vezi articolul lui
Winnicott despre rolul de oglindă a mamei, 1971). în ma­
joritatea lor, structurile simbolice sunt, probabil, înnăs­
cute. Totuși, în prezent se știe, atât din studiul comuni­
cărilor animale, cât și din cercetările psihologice și psih­
analitice, că ele necesită intervenția obiectului pentru a
trece, la un moment dat, de la potențialitate la efectivi-
tate.
Fără să contestăm adevărul descrierilor clinice, sun­
tem acum nevoiți să relativizăm această dualitate. Ver­
balizarea, oricât de dezorganizată ar fi ea, introduce o
distanță între sine și obiect. Dar putem deja presupune
că, încă de la crearea a ceea ce Winnicott numește obiect
subiectiv, se schițează o triangulare foarte timpurie între
sine și obiect. Dacă ne întoarcem acum înspre obiectul
care este mama, suntem siliți să admitem că este prezent
un terț. Atunci când Winnicott ne spune că lucrul numit
bebeluș nu există, făcând aluzie la perechea pe care el o
alcătuiește cu îngrijirile materne, suntem tentați să adău­
găm că perechea formată de mamă și copil nu există nici
ea mai mult fără tată, căci tocmai copilul este reprezen­
tatul unirii mamei și tatălui. întreaga problemă vine din
faptul că, dintr-o grijă de realism — chiar și în cele mai
îndrăznețe construcții imaginare —, încercăm să aflăm
ce anume se întâmplă în sufletul pacientului singur (mai
precis cu mama sa), fără să ajungem să gândim ce anu­
me se petrece între ei. Or, între ei se află tatăl, care este
întotdeauna prezent în inconștientul mamei (Lacan,
1966), chiar dacă este urât sau respins. E adevărat că ta-
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 103

tăi este absent din această relație, dar a spune că este ab­
sent înseamnă că nu este nici prezent, nici inexistent, ci
că are o realitate potențială. Absența este o situație inter­
mediară între prezență (până la intruziune) și pierdere
(până la aneantizare). Tot mai mulți analiști tind să crea­
dă că, atunci când verbalizează experiența prin comuni­
care, nu fac doar s-o elucideze, ci reintroduc prezența po­
tențială a tatălui, nu printr-o referință explicită la acest
tată, ci prin simpla introducere a unui element terț în
această dualitate comunicativă.
Atunci când se folosește metafora oglinzii pe care
Freud a utilizat-o primul și pe care o repun la loc de cin­
ste, în ciuda criticilor al căror obiect a fost, admițând că
oglinda poate să fie una deformantă —, se uită mereu că
formarea perechii imaginii și obiectului are nevoie de
elementul terț pe care-1 reprezintă oglinda însăși. De ase­
menea, atunci când se vorbește despre relația duală în
analiză, acest element terț este uitat, element care repre­
zintă cadrul, care îi este omolog. Se afirmă că acest ca­
dru reprezintă holding-u\ și îngrijirile materne, dar se ne­
glijează chiar travaliul oglinzii, atât de manifest în cazu­
rile dificile. Vom spune că opusul psihic al activității fi­
zice reprezentate de îngrijirile materne este singurul abi­
litat să înlocuiască în mod metaforic activitatea fizică,
aceasta din urmă fiind lăsată în tăcere de cadrul analitic.
Numai cu această condiție situația poate să evolueze
spre simbolizare. Funcționarea psihică a analistului a fost
comparată cu activitatea fantasmatică de reverie a ma­
mei (Bion, 1962)8, iar lucrul acesta este, incontestabil,
parte integrantă din holding și îngrijirile materne. în fața
8 Vezi în volumul de față: „Capacitatea de reverie și mitul etiolo­
gic"-
104 Andre Green

descărcării difuze a pacientului care se etalează la supra­


față într-un mod invadator, analistul răspunde, folosin-
du-se de calitățile sale empatice, printr-un dispozitiv de
elaborare care presupune inhibiția de scop a pulsiunii.
Efectul acestei diminuări a inhibiției de scop la pacient
împiedică orice retenție a experienței necesare constitui­
rii unor urme mnezice de care depinde activitatea de re­
memorare, cu atât mai mult cu cât descărcarea este infil­
trată de elemente distructive care se opun constituirii
unor legături și ale căror atacuri se îndreaptă asupra pro­
ceselor de gândire. Totul se petrece ca și cum analistul
este acela care procedează acum la înscrierea experien­
ței ce nu putuse să aibă loc, de unde ideea că acești pa-
cienți simt prinși în conflicte actuale (Giovacchini, 1972
c, 1973). Răspunsul prin contra-transfer este cel care ar fi
trebuit să aibă loc din partea obiectului.
Pulsiunea își caută satisfacerea prin intermediul
obiectului, dar atunci când aceasta nu este posibilă, din
cauza inhibiției de scop impusă de cadru, îi rămâne ca­
lea elaborării și a verbalizării. Ce anume face ca această
elaborare să-i lipsească pacientului și să trebuiască să fie
suplinită de către analist? In funcționarea psihică norma­
lă, fiecare dintre materialele de care se folosește apara­
tul psihic este dotat cu o funcționalitate specifică și cu o
vectorizare (de la pulsiune la verbalizare) care permite
formarea unor raporturi de corespondență între diver­
sele funcții (de pildă, raporturile identității de percepție
cu identitatea de gândire). Toată funcționarea psihică se
bazează pe o serie de raporturi care trimit unele la alte­
le. Exemplul cel mai simplu este corespondența dintre
visul nocturn și fantasma de dorință diurnă. Alte rapor­
turi mai complicate ar putea duce la compararea proce­
selor primare cu procesele secundare. Aceste relații nu
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 105

sunt numai de opoziție, ci și de colaborare, căci dacă ar


fi altfel, niciodată nu am putea să trecem de la un sistem
la altul și să traducem, de pildă, un conținut manifest in­
tr-un conținut latent. Dar știm că lucrul acesta nu este
posibil decât printr-un travaliu intensiv. Travaliului vi­
sului îi corespunde travaliul analizei visului. Toate aces­
tea implică, așadar, faptul că aceste raporturi pot fi sta­
bilite pe baza unei diferențieri funcționale: ca visul să fie
considerat ca un vis, ca gândul să fie considerat ca un
gând etc. și, în același timp, ca visul să fie altceva decât
un simplu vis, ca un gând să fie altceva decât un simplu
gând etc. Regăsim aici dubla natură a legăturii: unire
și/sau separare. Este ceea ce noi numim raporturile in­
terne de simbolizare. Acestea leagă diferitele elemente
ale aceleiași formațiuni (în vis, fantasme, gânduri etc.) și
formațiunile între ele, asigurând continuitatea și, toto­
dată, discontinuitatea vieții psihice. în travaliul analitic,
faptul implică din partea pacientului ca acesta să-l ia pe
analist atât ca ceea ce este, cât și ca ceea ce nu este, dar
fiind capabil să facă distincția și, reciproc, ca analistul să
poată avea aceeași atitudine față de pacient.
în structurile despre care vorbim aici, există o mare di­
ficultate în stabilirea raporturilor interne de simbolizare,
pentru că diversele tipuri de materiale își amestecă func­
ționalitatea. De exemplu, cuvintele sunt utilizate ca niș­
te lucruri (Bion, 1962,1963), visele, departe de a consti­
tui un obiect al realității psihice legat de corp (Pontalis,
1972) care delimitează un spațiu personal intern (Khan,
1972 c), au o funcție de evacuare, când sunt posibile, fan­
tasmele pot reprezenta o activitate compulsivă menită să
umple un gol (Winnicott, 1971) ori sunt considerate ca
niște fapte (Bion, 1963), afectele au o funcție de reprezen­
tare (Green, 1973), actele tind mai mult să abolească rea-
106 Andre Green

litatea decât să o transforme. în cele mai bune cazuri,


acestea folosesc la asigurarea unei funcții de comunica­
re, dar de cele mai multe ori detensioncază psyche-ul de
o cantitate intolerabilă de stimuli. De fapt, toată funcțio­
narea psihică este impregnată de modelul actului, conse­
cință a unei imposibilități de a reduce cantitățile masive
de afecte care nu au putut suporta elaborarea gândirii sau
nu duc decât la o caricatură a acesteia (Segal, 1972). Bion
(1963) a împins foarte departe acest studiu al funcționă­
rii mentale interne. Punctul de vedere economic își capă­
tă aici întreaga importanță, cu condiția de a nu-1 limita la
raporturile cantitative și de a include rolul obiectului în
capacitatea de transformare. Funcția cadrului este și aceea
de a tolera tensiunile extreme și de a le reduce prin inter­
mediul aparatului mental al analistului, pentru a ajunge,
în sfârșit, la aceste obiecte de gândire susceptibile să ocu­
pe spațiul potențial.

Narcisismul șz relația de obiect

Fără știrea noastră, ne aflăm acum în fața unei alte to­


pici, a treia, elaborată pornind de la spațiul analitic în
termeni de sine și de obiect. Dar în timp ce obiectul apar­
ține celei mai vechi tradiții psihanalitice, șinele, apărut
recent, rămâne un concept imprecis, utilizat în sensuri
foarte diferite (Hartmann, 1950; Jacobson, 1964; Winni-
cott, 1960 a; Lichtenstein, 1965). întoarcerea interesului
față de narcisism, după ce acesta a fost eclipsat de stu­
dierea relațiilor de obiect, dovedește că este dificil ca cer­
cetarea în acest sens să fie dusă mai departe, fără să se
facă simțită nevoia unei perspective complementare, al
cărei semn este conceptul de sine. Totuși, orice abordare
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 107

serioasă a problemei trebuie să șe ocupe de chestiunea


narcisismului primar. In ciuda unor argumente care par
convingătoare, totala sa refutare de către Balint în favoa­
rea iubirii primare nu i-a împiedicat pe unii autori să-i
apere autonomia (Grunberger, 1971; Kohut, 1971; Lic-
htenstein, 1964). Rosenfeld (1971 b) a legat-o de pulsiu-
nea de moarte, dar subordonând-o relațiilor de obiect.
Incertitudinea opiniilor noastre în materie își are proba­
bil originea la Freud care, după ce a introdus narcisis­
mul în teorie, în foarte scurt timp nu s-a mai interesat de
acesta, întorcându-se spre pulsiunea de moarte despre
care se știe câte reticențe a provocat la analiști. îmi pare
că școala kleiniană, care în această privință a preluat șta­
feta de la Freud, a întreținut confuzia, asimilând pulsiu­
nea de moarte cu agresivitatea proiectată originar spre
obiect, cu alte cuvinte, chiar și atunci când este vorba de­
spre un obiect intern, într-o direcție centrifugă.
întoarcerea narcisismului nu se mărginește Ia referin­
țele explicite care sunt făcute la acesta. O tendință din ce
în ce mai răspândită înclină spre desexualizarea câmpu­
lui analitic, ca și cum am reveni pe ascuns la o concep­
ție restrictivă despre sexualitate. In schimb, s-au dezvol­
tat anumite concepții care fac aluzie la un Eu central
non-libidinal (Fairbaim, 1952) sau la o ipostază a ființei
(being) căreia i se neagă orice calitate pulsională (Winni-
cott și discipolii săi). Or, după părerea mea, nu este vor­
ba aici decât despre niște probleme referitoare la narci­
sismul primar, așa cum, până la urmă, a întrezărit Win-
nicott (1971), fără să fie precis asupra acestui punct. Toa­
te acestea se datorează faptului că narcisismul primar
face obiectul unor definiții contradictorii la Freud. Une­
ori desemnează ceea ce permite unificarea pulsiunilor
auto-erotice care contribuie la sentimentul de unitate in-
108 And re Green

dividuală, alteori desemnează o investire originară a Eu-


lui non-unificat și fără nici o referință la unitate. Autorii
se sprijină când pe una, când pe cealaltă dintre aceste
două definiții. în ceea ce mă privește, mă voi baza pe cel
de-al doilea aspect. Spre deosebire de Kohut, cred că toc­
mai orientarea investirilor pecetluiește natura narcisică
primitivă, calitatea investirilor (șinele grandios, transfe­
rul în oglindă și idealizarea obiectului), înțelegând even­
tual obiectul sub formă de „obiect al sinelui", fiind se­
cundară. Aceste aspecte se referă la narcisismul unifica­
tor și nu la narcisismul primar propriu-zis.
B. Lewin (1954) ne-a amintit că, în situația analitică,
dorința de a dormi, adică de a ajunge la o regresie nar­
cisică atât de completă pe cât este posibil, domină sce­
na, tot așa cum aceasta este și dorința ultimă a visului.
Narcisismul somnului și narcisismul visului simt diferi­
te. Este remarcabil că triada orală pe care el o descrie
comportă o relație dublă (a mânca — a fi mâncat) și o
tendință spre zero (a cădea în somn). Winnicott, în urma
descrierii pe care o dă sinelui fals, pe care îl putem con­
sidera și ca un dublu, deoarece duce la formarea, la pe­
riferia sinelui, a creării unei imagini de sine conforme cu
dorința mamei, ajunge la concluzia, într-un articol re­
marcabil, că șinele adevărat este tăcut și izolat, într-o sta­
re de non-comunicare permanentă. Chiar și titlul lucră­
rii sale este revelator: „Communicating and non commu-
nicating leading to the study of certain opposites"9 (1963
a). Și aici, construirea contrariilor este, se pare, în relație
cu o stare de non-comunicare. Din punctul de vedere a]
lui Winnicott, această absență de comunicare nu este de-

9 Vezi și „A comunica și a nu comunica conducând la studiul anu­


mitor contrarii", în D.W. Winnicott, Opere 4. Procesele de maturiza­
re, trad. de Cătălin Popescu, Editura 3, București, 2004 (N. t.).
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 10 9

loc patologică, fiindcă vizează protecția a ceea ce există


mai esențial pentru sine, care nu trebuie niciodată comu­
nicat și pe care analistul trebuie să știe să-1 respecte. Dar
dincolo de acest spațiu de protecție care adăpostește
obiectele subiective, se pare că Winnicott a mers și mai
departe la sfârșitul operei sale (vezi adăugirea din 1971
la articolul despre obiectele tranziționale și articolul său
din 1974), oferind o formulare mai radicală a acestor pro­
bleme, formulare care recunoaște rolul și importanța vi­
dului. De exemplu, „Emptiness is a prerequisite to ga-
ther in"1011 și „It can be said that only out of non-existen-
ce can existence start"11 (Winnicott, 1974). Toate acestea
ne invită să reevaluăm ipoteza metapsihologică a lui
Freud a narcisismului primar absolut, nu ca referință la
unitate, ci ca tendință de a ajunge cât mai aproape cu pu­
tință de gradul zero al excitației. Lucrul acesta pare jus­
tificat, din moment ce, la fel de bine, clinica ne face din
ce în ce mai sensibili în această privință, iar din punct de
vedere tehnic, un autor ca Bion (1970) — un kleinian to­
tuși! — îi recomandă analistului să se transpună într-o
stare fără de memorie sau dorință, stare a incognoscibi­
lului, dar punct de pornire al oricărei cunoașteri. Aceas­
tă concepție a narcisismului, deși minoritară printre ana­
liști, a constituit obiectul unor reflecții fructuoase, dar de
cele mai multe ori centrate pe aspectul său pozitiv, care
își ia modelul din starea de sațietate ce urmează satisfa­
cerii și îi permite chietudinii să se restabilească. Polul său
negativ a suscitat multa rezistență la teoretizare. Totuși,
toți autorii au recunoscut că cele mai multe dintre ma­
nevrele defensive ale stărilor-limită și psihozelor au ca

10 Vidul este o premisă pentru adunarea internă.


11 Se poate spune că existența nu se poate naște decât din non-exis-
tență.
110 Andre Green

scop să lupte nu numai împotriva angoaselor primitive


de tip persecutiv însoțite de amenințarea de anihilare ce
le este legată, ci și împotriva confruntării cu vidul care,
probabil, este starea cea mai intolerabilă, temută de
acești subiecți, și ale cărei cicatrice lasă un sentiment de
eternă insatisfacție și amenințări recurente cu căderea în
neant.
In experiența mea, revenirile, recrudescențele agresi­
ve, prăbușirile periodice după niște progrese sensibile
sunt dovada unei nevoi de a menține cu orice preț o re­
lație cu un obiect intern rău. Atunci când obiectul rău își
pierde puterea, se pare că nu există o altă soluție decât
de a-1 face să reapară, de a proceda la resurecția lui sub
forma unui alt obiect rău, care îi seamănă ca un frate ce­
lui precedent și cu care subiectul se identifică. Este vor­
ba mai puțin despre indestructibilitatea obiectului rău
sau despre dorința individului de a-1 controla prin acest
mijloc și mai mult despre teama că dispariția lui o să-l
lase pe subiect în fața ororii vidului, fără ca timpul să-i
asigure vreodată înlocuirea printr-un obiect bun totuși
disponibil. Obiectul este rău, dar e bine că există, deși nu
există ca un obiect bun. Succesiunea distrugerilor și reapa­
rițiilor care trimite cu gândul la o hidră cu multe capete
pare să repete modelul unei teorii — în sensul deja folo­
sit mai devreme — a construirii obiectului, despre care
Freud spunea că e cunoscut în ură. Dar această repetare
compulsivă se datorează faptului că, aici, vidul nu poa­
te fi investit decât în mod negativ. Abandonarea obiec­
tului nu duce la investirea unui spațiu personal, ci la o
aspirație tantalizantă întru nimic care îl trage pe subiect
spre un hău fără de fund, până la halucinația negativă
de sine însuși. Această tentație a nimicului este, mai mult
chiar decât agresivitatea care nu-i e decât consecință,
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 111

adevărata semnificație a pulsiunii de moarte. Carența în­


grijirilor materne o favorizează; o creează ea oare? Ne
putem întreba de ce este nevoie de atâtea îngrijiri pen­
tru a-i evita apariția. Cum nimic nu s-a produs dinspre
obiect, nimic nu se va mai întâmpla, nimic decât aceas­
tă fugă spre nimic, ca și cum ar fi vorba despre obține­
rea stării de chietudine și de repaus ce urmează satisfa­
cerii prin extincția însăși a oricărei speranțe de satisface­
re. Aici se află soluția disperării când lupta este abando­
nată. Chiar și autorii care împing foarte departe limite­
le domeniului agresivității au fost obligați să-i recunoas­
că existența (Stone, 1971). îi găsim urmele în nucleul psi­
hozei (psihoza albă a lui Donnet și Green), dar și în ceea
ce de curând a fost numit blank seif („șinele alb", Giovac-
chini, 1972 b).
Astfel, trebuie să îmbinăm cele două efecte ale narci­
sismului primar: efectul pozitiv, care urmează regresiei
după sațietate, și efectul negativ, care transformă vidul
și nimicul într-un repaus mortifer.
Am propus o teorie a narcisismului primar (1967 b)
ca structură și nu numai ca stare, care, alături de între­
gul aspect pozitiv (ceea ce este vizibil și zgomotos) al
relației de obiect, indiferent dacă este bună sau rea,
face loc aspectului negativ (ceea ce este invizibil și si­
lențios). Acest aspect negativ se formează datorită in-
troiecției atât a îngrijirilor materne care vor constitui
relația de obiect, cât și a structurii ce încadrează aceste
îngrijiri, prin halucinația negativă a mamei în timpul
absenței sale. Aici se află reversul pentru care aversul este
realizarea halucinatorie a dorinței. Spațiul astfel delimi­
tat, alături de acela al relațiilor de obiect, este un spa­
țiu neutru, susceptibil de a fi alimentat parțial de spa­
țiul relațiilor de obiect, dar distinct de acesta pentru a
112 Andre Greert

constitui fundamentul identificării, atunci când relați­


ile favorizează continuitatea sentimentului de existen­
ță (formând aspectul personal secret) sau, dimpotrivă,
evacuându-se pe sine însuși prin aspirația spre non-fi-
ință, în expresia unei auto-suficiențe ideale ce se redu­
ce progresiv până la aneantizare (Green, 1967 b, 1969
a). Lucrurile nu trebuie formulate numai în termeni de
spațiu. Dezinvestirea radicală afectează și timpul prin­
tr-o capacitate de a suspenda experiența (mult dinco­
lo de refulare) și de a crea niște „timpi mor ți" în care
nici o simbolizare nu poate avea loc (cf. forcluderea la
Lacan, 1966)12.
Clinica ce corespunde acestei teorii apare realmen­
te în cură și ea este aceea care îi impune funcționării
imaginative a analistului un maximum de incitare,
deși, adesea, excesul de proiecții are un efect siderant.
Dar, chiar și în cea mai clasică analiză, ceva subzistă.
Lucrul acesta ne determină să reevaluăm problema tă­
cerii în cură. Nu este de ajuns să se afirme că pacien­
tul, alături de schimburile comunicării, prezervă în el
o zonă de tăcere. Ceea ce trebuie să adăugăm este că
analiza se desfășoară ca și cum el ar delega această
funcție silențioasă tăcerii analistului13. Astfel, analiza
evoluează între dublurile comunicării și acel zero al tă­
cerii. Totuși, tăcerea poate fi trăită în anumite situații
limită ca o tăcere de moarte. Faptul acesta ne pune în
fața unor alegeri tehnice dificile: la o extremă, tehnica
propusă de către Balint, care se străduiește să organi­
zeze cât mai puțin posibil experiența, lășând-o să se
dezvolte sub protecția binevoitoare a analistului și
12 Vezi Narcissisme de vie, Narcissisme de mort, Minuit, 1983.
13 Cf, în același volum: „Tăcerea psihanalistului".
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 113

mărturia lui atentă, în vederea favorizării așa-numitu-


lui new beginning (nou început), și, la cealaltă extremă,
tehnica kleinienilor al căror scop este, dimpotrivă, s-o
organizeze la maximum prin verbalizare interpretati­
vă. Dar nu există oare o contradicție în a susține că re­
lațiile de obiect din partea psihotică a personalității au
suferit o formare precipitată și în a le răspunde prin
interpretări care riscă să reproducă aceeași precipita­
re? Nu este oare periculos să creezi un prea-plin în spa­
țiul psihic, atunci când trebuie să ajuți la constituirea
investirii pozitive a spațiului vid? Ce anume este struc­
turat astfel? Scheletul experienței sau plenitudinea
acesteia, pe care pacientul are nevoie s-o trăiască? Cu
aceste rezerve, trebuie să mă înclin în fața dificultății
cazurilor de care se ocupa kleinienii și care obligă la
respect. între cele două extreme, tehnica lui Winnicott,
care îi conferă un loc cadrului, recomandă acceptarea
acestor stări informale și o atitudine non-intruzivă,
printr-o compensare verbală a carenței îngrijirilor ma­
terne, în vederea favorizării emergenței unei relații cu
Eul și cu obiectul, până în momentul în care analistul
poate deveni un obiect tranzițional, iar spațiul anali­
tic, un spațiu potențial de joc și o arie a iluziei. Dacă
mă simt în acord cu tehnica unui Winnicott, dacă as­
pir la ea fără s-o stăpânesc, în ciuda riscului de indu­
cere a dependenței, toate acestea se întâmplă pentru că
ea mi se pare a fi singura care face loc noțiunii de ab­
sență. Dilema care opune prezența intruzivă — ce duce
la delir — și vidul narcisismului negativ — ce duce la
moarte psihică — este modificată prin transformarea de­
lirului în joc și a morții în absență în crearea câmpului in­
termediar al spațiului potențial. Faptul acesta impune
luarea în considerare a noțiunii de distanță (Bouvet,
114 Andre Green

1958). Absența este o prezență potențială, condiția de


posibilitate nu numai a obiectelor tranziționale, ci și a
acestor obiecte potențiale necesare formării gândirii
(vezi non-sânul lui Bion, 1963, 1970). Aceste obiecte nu
sunt niște obiecte prezente sau materializabile, ci niș­
te obiecte de relație. Analiza nu vizează, poate, decât
la capacitatea de a fi singur a pacientului (în prezența
analistului, Winnicott, 1958), dar într-o solitudine um­
plută de joc. Ceea ce ne face să credem că trebuie să
transformăm procesele primare în procese secundare
este o perspectivă prea rigidă sau prea ideală. Ar fi mai
exact să spunem că este vorba despre insituirea unui
joc între procesele primare și secundare, prin niște pro­
cese pe care propun să le numim terțiare (1972), care
nu există decât ca procese de relație sau de legătură în­
tre primele două.

Observații în chip de concluzie

Concluzie nu înseamnă aici încheiere a travaliului,


ci deschidere a discuției lăsându-le celorlalți cuvântul.
Soluția crizei pe care o traversează psihanaliza nu de­
pinde numai de ea, dar viitorul său va depinde de fe­
lul în care ea va știi să păstreze moștenirea freudiană
și să integreze cuceririle posterioare. Pentru Freud, nu
exista vreo cunoaștere anterioară. Fără îndoială că a
fost nevoie de geniul său creator pentru a inventa psih­
analiza. Opera lui Freud a devenit cunoașterea noas­
tră. Or, un analist nu poate să practice psihanaliza și
să o mențină în viață numai aplicând o cunoaștere. Tre­
buie să dea dovadă și de creativitate, în măsura pute­
rilor sale. Acesta este faptul care, poate, i-a împins pe
Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic 115

unii dintre noi să restrângă limitele analizabilului. Este


remarcabil că tentativa analizei acestor stări a avut ca
rezultat un progres viu al unor teorii imaginative. Mult
prea multe, pentru unii; adică prea multe teorii, mult
prea imaginative. Toate aceste teorii au în comun fap­
tul că se străduiesc să construiască o preistorie acolo
unde nici o mărturie istorică nu poate fi culeasă. Ceea
ce indică mai ales că nu putem să ne lipsim de un mit
al originilor, tot așa cum un copil mic este silit să con­
struiască niște teorii, dacă nu chiar im roman, despre
nașterea și copilăria sa. Fără îndoială, rolul nostru nu
este să ne imaginăm, ci să ne explicăm și să transfor­
măm. Totuși, Freud a avut curajul de a scrie: „Fără spe­
culație metapsihologică și fără teoretizare — mai că era
să scriu «fantasmatizare» —, nu vom face nici măcar
un pas înainte" (1937). Nu putem accepta că teoriile ne
sunt niște fantasme. Cel mai bine este, probabil, să ac­
ceptăm că sunt nu expresia adevărului științific, ci o
aproximare — un analogon ai acesteia. Atunci, nu e ni­
mic rău în a construi un mit al originilor dacă știm că
acesta nu poate să fie decât un mit.
Teoria psihanalitică a ultimilor douăzeci de ani a
asistat la considerabila dezvoltare a punctului de ve­
dere genetic (vezi discuția în Lebovici și Soule, 1970).
Fără să mă lansez în critica acestor concepții psihana­
litice ale dezvoltării, dintre care multe îmi par că utili­
zează o concepție non-psihanalitică a timpului, am im­
presia că a venit vremea să ne întoarcem mai mult spre
problemele comunicării, fără să o restrângem la comu­
nicarea verbală, ci incluzând și formele sale cele mai
inchoative. Lucrul acesta m-a determinat să insist asu­
pra rolului simbolizării, al obiectului, al cadrului ana­
litic și, de asemenea, al non-comunicării. Ceea ce ne-ar
116 Andre Green

permite, poate, și să ne aplecăm asupra problemelor


de comunicare dintre analiști. Adesea, din afară, oa­
menii se miră că aceia a căror meserie este să asculte
pacienții știu atât de puțin să se asculte între ei. Dorin­
ța mea este ca această lucrare, care arată că trebuie să
facem cu toții față unor probleme asemănătoare, să
contribuie la această ascultare reciprocă.
III

Conceptul de limită
(1976)

în memoria lui W.R. Bion


„Și totuși există lucruri pe care Altul nu le poate
vedea."
Charlotte^

Robert Knight (1953) remarca faptul că dacă, pe vre­


mea lui Freud, istericul era pacientul tipic — și, de fapt,
punctul de plecare al întregii opere freudiene —, cazul-li-
mită se află, în epoca noastră, în centrul problemelor care
ne preocupă. Această afirmație poate fi discutată astăzi,
căci mai mulți din primii pacienți ai lui Freud — nu nu­
mai personajele din Studii despre isterie, ci și Dora
(1901) — nu ar putea fi înțeleși numai în limitele pretin­
sei lor nevroze (Felix Deutsch, 1957). în orice caz, putem
considera Omul cu lupi ca fiind paradigma mai multor
întrebări pe care ni le punem în câmpul practicii și al te­
oriei. Pe scurt, voi spune că, astăzi, figura noastră miti­
că este mai degrabă Hamlet decât Oedip. De la primele
descrieri clinice care, acum, aparțin trecutului, un trava­
liu considerabil a fost înfăptuit pe datele clinice, variați­
ile tehnice și construcțiile teoretice pe care ni le-a adus
1 în A. Morgenstem: „Experiences within a borderline syndrome",
Ini. J. Psychoan. Psychoth., IV, 1975.
118 Andre Green

experiența cazurilor-limită. în domeniul faptelor clinice,


vom fi, fără îndoială, destul de ușor de acord. Când vom
aborda chestiunile de tehnică, probabil că opiniile ne vor
fi divergente și, în sfârșit, în momentul în care se va pune
problema teoriei, concepțiile noastre se vor contrazice.
îmi propun să studiez aici conceptul de limită, căci am
sentimentul că, în spatele expresiei cazuri-limită, se as­
cunde, de fapt, un concept Prin urmare, voi încerca să
reformulez unele dintre modelele utilizate de principa­
lii autori ce s-au consacrat problemei și voi prezenta, în
chip de concluzie, concepția mea personală care datorea­
ză mult lucrărilor celorlalți. Fără să pretind că voi atin­
ge transparența, clarificarea ducând adesea la un exces
de simplificare și de schematizare, voi încerca să prezint
un punct de vedere care se supune imperativului inteli-
gibilității, ținând cont de complexitatea subiectului.

Semantica

Cuvântul limită (borderline2), utilizat pentru a carac­


teriza o categorie de pacienți, este unul dintre rarii ter­
meni care nu aparțin nici vocabularului tradițional al psi­
hiatriei, nici terminologiei freudiene. Freud a creat câte­
va entități clinice noi, care au fost acceptate chiar și de
psihiatrii clasici, dar nu a diferențiat categoria cazurilor-li­
mită. Dacă ne uităm în Oxford English Dictionary, suntem
dezamăgiți. Definiția pe care o găsim aici nu ne lămureș­

2 Termenul englez borderline semnifică nediferențiat frontiera care


separă două țări și, mai general, limita, marginea. în textul fran­
cez, nu se poate găsi un cuvânt comun care să exprime ambele
idei; astfel, în funcție de context, vom folosi cuvântul limită sau
frontieră.
Conceptul de limită 119

te defel, căci cuvântul nu este nici ambiguu, nici obscur.


O limită este o linie de demarcație. Dar o altă indicație ne
reține atenția: „caz-limită (psih.): cel care frizează nebu­
nia"34. Experiența noastră ne arată că limita nebuniei nu
este o linie, ci un vast teritoriu în care nici o împărțire pre­
cisă nu permite separarea nebuniei de non-nebunie.
Freud, așa cum am spus, nici nu a creat și nici nu a utili­
zat afortiori categoria cazurilor-limită, dar a subliniat opo­
ziția existentă între necesitățile unei conceptualizări inte­
lectuale și complexitatea unei realități clinice. în „Anali­
za cu final și analiză nesfârșită" (1937), el scrie:

„Știm că primul pas al dominării intelectuale a mediului în


care trăim este găsirea de generalități, reguli, legi care aduc ordi­
nea în haos. Prin această muncă simplificăm lumea fenomenelor,
dar nu ne putem împiedica ca în același timp să o și falsificăm,
mai ales dacă e vorba despre procese de dezvoltare și de trans­
formare. Totul ține de o schimbare calitativă, și de regulă negli­
jăm, cel puțin la început, un factor cantitativ. în realitate trecerile
și treptele intermediare sunt mult mai frecvente decât stările clar
separate, opuse'A

Aceasta este provocarea pe care trebuie s-o acceptăm.


Pentru că avem de-a face cu aceste tranziții sau aceste
faze intermediare, suntem oare condamnați să renunțăm
la orice tentativă de a depăși acest stadiu descriptiv fără
să ne fie posibil să ajungem la o generalizare? O aseme­
nea generalizare este oare în mod necesar legată de am­
bele teritorii aflate de o parte și de alta a frontierei, mai
precis nevroza și psihoza, sau limita poate fi ea însăși
obiectul unei teoretizări?

3 „One verging on insanity."


4 Trad. franceză în Resultats, idees, problemes, voi. II, P.U.F., 1987 (trad.
de Roxana Melnicu, în Sigmund Freud, Opere 11. Tehnica psihana­
lizei, Editura Trei, București, 2004, p. 298 — N. t.).
120 Andre Green

In dicționarele noastre specializate, găsim diverse mo­


duri de abordare a acestei probleme. Laplanche și Pon-
talis (1967) oferă pentru cazul-limită următoarea defini­
ție: „termen utilizat cel mai adesea pentru a desemna afecțiuni
psihopatologice situate la limita dintre nevroză și psihoza, în
special schizofreniile latente care prezintă o simptomatologie
cu aspect nevrotic"5. Ei insistă asupra impreciziei câmpu­
lui acoperit care, pentru anumiți analiști, înglobează per­
sonalitățile psihopate, perverse și delincvente și nevro­
zele grave de caracter. Totuși, li se pare că acest termen
se aplică mai ales schizofreniilor care prezintă o simpto­
matologie nevrotică. Aici intervin două noțiuni: cea de
funcție defensivă a simptomelor nevrotice și cea de na­
tură schizofrenică a simptomelor psihotice. în Glosarul
lor, Bumess Moore și B. Fine (1967) afirmă: „Termen de­
scriptiv care se referă la un grup de stări ce prezintă fe­
nomene psihotice și nevrotice, nerăspunzând nici uneia
dintre aceste categorii de diagnostic în mod satisfăcător",
în mare, nu există nici o diferență între aceste două de­
finiții. Totuși, dacă Laplanche și Pontalis indică natura
defensivă a simptomelor nevrotice, ca și Bumess Moore
și Fine, aceștia din urmă precizează că cele două tipuri
de fenomene nevrotice și psihotice nu pot cadra cu con­
cepția noastră despre nevroză sau psihoză. C. Rycroft în
al său Dictionnaire de psychanalyse (1968) ia poziție într-un
mod și mai deschis. Cu toate că, pentru el, cazul-limită
sfidează orice tentativă de clasificare, Rycroft consideră
problema doar din punctul de vedere al psihozei, subli­
niind că, într-o asemenea structură a personalității, apă­
rarea este de tip psihotic, deși comportamentul indivi­
5 în traducerea lui Vasile Dem. Zamfirescu, în Jean Laplanche și J.-B.
Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, București,
1994, p. 78 (N. t.).
Conceptul de limită 121

dului nu este astfel. în sfârșit, el respinge ideea că nevro­


za și psihoza s-ar exclude reciproc.
Se vede cu ușurință că, chiar și în spatele definițiilor
pur și simplu descriptive, ușoare nuanțe duc la niște
puncte de vedere diferite, în timp ce natura tulburărilor
este apreciată în mod divers. Nu cred că trebuie să înțe­
legem toate simptomele cazurilor-limită în lumina psi­
hozei și nici că trebuie să limităm starea psihotică la schi­
zofrenie. în ultimă instanță, sunt de părere că ar trebui
să punem în discuție și ideea general acceptată că simp­
tomele nevrotice au o funcție definită în aceste structuri.
Așa cum am constatat deja, dicționarul nu ne învață
mare lucru despre definiția cuvântului. în perspectiva
noastră, importantă este distincția dintre „a avea" o li­
mită și „a fi" o limită (a fi un caz-limită). Cineva poate
fi cetățean sau apatrid, dar este greu să ne imaginăm că
este o frontieră. Dicționarele specializate ne arată cel pu­
țin că limitele nu sunt toate situate în același loc de că­
tre diverșii autori, despre care se presupune totuși că
simt competenți în materie. Iată de ce, în cele din urmă,
mă voi referi la propria mea experiență.
Ce anume este limita cuiva? învelișul pielii ne vine ime­
diat în minte. Oricât de evident ar putea părea, nu trebuie
să uităm că acest conținător-piele ne este discontinuu. Țe­
sutul cutanat este întrerupt de alte țesuturi; este găurit.
Respectivele găuri joacă rolul de porți sau, mai bine, de
vămi: acestea sunt ochii, urechile, nasul, gura, anusul, or­
ganele genitale6. Aceste zone erogene funcționează în am­
bele sensuri: spre înăuntru și spre în afară. lată-ne, așadar,
confruntați cu două probleme: prima fiind consistența și
6 Lucrul acesta justifică faptul că Lacan a adăugat privirea și vocea
la zonele erogene descrise de Freud.
122 Andre Green

structura limitei, a doua, circulația în interiorul și la exte­


riorul acestor porți. Dar cu ce anume pot să semene fron­
tierele psyche-uluî? Care este relația dintre psyche (și limi­
tele sale) și porțile trupului? Cunoaștem cel puțin două ti­
puri de legi, două principii de funcționare simultane: prin­
cipiul plăcerii-neplăcerii și principiul realității. Acesta din
urmă trebuie să ateste existența sau non-existența obiectu­
lui și, pe cale de consecință, fixează limitele subiectului.
Se pot întâlni diferite tipuri de frontiere; linii sau pla­
nuri, fără circulație de la un capăt la altul al graniței, mem­
brane osmotice care permit comunicarea cu o selectare
apropriată a ceea ce trebuie să fie introdus sau ținut la ex­
terior în caz de perturbare și chiar respins într-un mod mai
activ, dacă este nevoie. Părțile divizate pot comunica prin­
tr-o zonă comună, imprecisă, cu câteva arii de intersectare,
așa cum se întâmplă la întâlnirea a doi nori. In caz de pe­
ricol, limitele osmotice se pot mări pentru a detensiona
înăuntrul de anumite excitații inoportune. Sunt posibile și
alte măsuri: de exemplu, o rigidizare a liniei, un fel de scle­
roză sau încurcarea granițelor care creează, în locul unei
demarcări fragile, un no man's land. A fi o frontieră înseam­
nă identificarea cu o limită mișcătoare ale cărei operațiuni
sunt mai degrabă suportate și mai puțin comandate.

Cadre conceptuale și modele


pentru abordarea stărilor-limită

Este imposibil să oferim o descriere, oricât de elemen­


tară ar fi ea, a stărilor-limită, fără să realizăm înainte o
triere, fie ea și sumară, a materialului clinic. Chiar dacă
există un acord în ceea ce privește datele clinice, supo­
zițiile teoretice vor da formă acestor date. Neavând in­
Conceptul de limită 123

tenția de a trece aici în revistă toată literatura ce se refe­


ră la acest subiect, m-am mărginit să aleg câteva dintre
lucrările care mi-au adus cel mai mult în privința cu­
noașterii cazurilor-limită în cadrul psihanalitic, exclu­
zând orice altă abordare. Voi clasifica aceste contribuții
importante după trei curente de gândire, lăsând inevita­
bil la o parte multe alte aporturi:
1. Contribuțiile freudiene;
2. Contribuțiile kleiniene;
3. Contribuțiile winnicottiene.

Curentul de gândire freudian

în opera lui Freud, nu există decât foarte puține indi­


cații care pot fi în mod implicit legate de cazurile-limi-
tă. Totuși, voi cita acest pasaj extras din „Nevroză și psi­
hoză" (1924):

„Eul va avea apoi posibilitatea să evite ruptura, într-o parte


sau alta, deformându-se pe sine, el permițându-și să-și piardă uni­
tatea, eventual chiar fisurându-se și divizându-se. Prin aceasta,
inconsecvențele, excentricitățile și nebuniile oamenilor intră în-
tr-o lumină asemănătoare perversiunilor lor sexuale, prin a căror
acceptare ei doar scapă de refulări.
în concluzie, să reflectăm asupra întrebării care poate fi me­
canismul, analog refulării, prin care Eul se detașează de lumea
exterioară. Eu cred că la această întrebare nu se poate răspunde
fără să fie făcute noi cercetări; acest mecanism ar trebui însă să
aibă drept conținut, ca și refularea, o retragere a investirii trimi­
se de Eu"?.

7 „Nevrose et psychose", în Nevrose, psychose et perversion, P.U.F.,


1987 („Nevroză și psihoză", trad. de G. Lepădatu, în Sigmund
Freud, Opere 3. Psihologia inconștientului, Editura Trei, București,
2004, pp. 320-321 — N. t.).
124 Andre Green

Acest citat prefigurează rolul clivajului Eului8 care va


căpăta din ce în ce mai multă importanță în viitoarele lu­
crări ale lui Freud. Clivajul nu va fi rezervat perversiu­
nilor sexuale, ca în fetișism, ci va afecta funcționarea in­
trinsecă a Eului: lucrul acesta se observă în ceea ce Freud
numește „inconsecvențele, excentricitățile și nebuniile
oamenilor". Rolul de apărare împotriva psihozei a aces­
tor trăsături ar permite legarea lor de cazurile-limită. Dar
această constatare a lui Freud cere, fără îndoială, o serie
de explicații pe care le lasă în umbră. Dacă ia în consi­
derare lupta Eului împotriva pulsiunilor și exigențelor
realității, trece sub tăcere rolul obiectului. Nu putem oare
să credem că toate aceste manevre defensive sunt și re­
zultatul încălcărilor obiectului și rolului pe care îl pot
juca propriile sale inconsecvențe și excentricități?
Câteva luni mai târziu, Freud își ducea și mai depar­
te reflecția în „Pierderea realității în nevroză și psihoză"
(1924). își rezumă gândirea în această frază scurtă: „[...]
nevroza nu neagă realitatea, ea nu vrea să știe nimic de­
spre ea; psihoza o neagă și încearcă să o înlocuiască"9.
Conceptul freudian al renegării diferă de acela al refulă­
rii, ca și cum renegarea10 ar fi conceptul refulării realită­
ții exterioare (percepție) — refularea referindu~se la rea­
litatea psihică internă. Rândurile care urmează sunt foar­
te clare.
8 Traducerea din Standard Edition este mult mai explicită asupra
acestui punct: „It will be possible for the ego to avoid a rupture in
any direction by deforming itself, by submitting to encroachments
on its own unity and even perhaps by effecting a cleavage or di-
vision of itself." (XIX, p. 152).
9 Op. cit., ibid. (trad. cit., p. 343 — N. t.).
10 Traducătorii francezi traduc uneori Verleugnung prin „refuz"
(deni — N. t.); în comentariul nostru, preferăm să utilizăm terme­
nul de renegare (desaveu — N. t).
Conceptul de limită 125

„Prelucrarea realității are loc, în psihoză, la precipita­


tele psihice ale relațiilor anterioare cu realitatea, așadar,
la urmele mnezice, reprezentările și judecățile, care fuseseră
până atunci obținute, de la ea și prin care ea fusese reprezen­
tată în viața psihică"11
Acest citat ne arată că nu mai putem ignora rolul
fundamental pe care îl joacă în psihoză viața cognitivă
și capacitatea Eului de a-și procesa nu numai pulsiuni-
le, ci și ideile și judecățile. Citatul justifică acel concept
de K (knowledge: cunoaștere) pe care-1 propune Bion și
luarea în considerare de către acest autor a proceselor
de gândire în psihoză. Crearea unei neo-realități poate
fi legată de lumea fantasmei, „domeniu care se despar­
te de lumea exterioară reală atunci când intervine prin­
cipiul realității". în acest articol, ultimele rânduri sunt
și ele capitale. După ce a recunoscut rolul jucat de fan­
tasmă — care va fi dezvoltat de Melanie Klein —, Freud
insistă pe diferența de funcție a fantasmei, în psihoză
și nevroză:

„însă noua lume exterioară, fantasmatică a psihozei, din con­


tră, se sprijină cu plăcere, ca într-un joc de copii, pe un fragment
de realitate — un altul decât acela de care trebuia să se apere —,
împrumutându-i o semnificație deosebită și un sens ascuns, pe
care noi îl numim, nu întotdeauna total adecvat, simbolic. Trebuie
luată, așadar, în considerare, atât în cazul nevrozei, cât și în ca­
zul psihozei, nu doar problema pierderii realității, ci și cea a înlo­
cuirii ei"1^.

Din nou, găsim aici justificarea conceptului de joc și


importanța simbolismului în lucrările lui Melanie Klein,
Hartna Segal, Charles Rycroft, D.W. Winnicott, Marion11 12

11 Op. cit., ibid. Sublinierea mea (trad. cit., p. 343 — N. t.).


12 Op. cit. (trad. cit., p. 345 — N. t.).
126 Andre Green

Milner, Masud Khan, Jacques Lacan, chiar dacă diferen­


țe considerabile separă teoriile pe care ei le creează.
Voi mai face o observație asupra unei lucrări a lui
Freud care datează din aceeași perioadă, articolul despre
„Negare", scris câteva luni mai târziu. Pentru a prezenta
ideile lui Freud, voi utiliza schema următoare: în primul
rând, o frontieră verticală care separă ceea ce este bun
(înăuntru) și ceea ce este rău (afară). Această împărțire este
concomitentă cu separarea lui „da" (a interiorului) și a lui
„nu" (a exteriorului), potrivit legilor judecății de atribui­
re și a principiului plăcerii-neplăcerii. Un al doilea proces
intervine, o frontieră orizontală care separă, în spațiul in­
teriorului, agreabilul de dezagreabil, plăcerea de neplăce­
re. Dar, din cauza refulării, știm că ceea ce este resimțit în
conștient-preconștient ca neplăcere corespunde, în refu­
lat, plăcerii. Cele două frontiere (verticală și orizontală)13
se combină pentru a separa realitatea internă, pe de o par­
te, și realitatea externă, pe de alta. în realitatea internă,
avem, la nivel conștient, procesele secundare împreună
cu afectele și reprezentările de plăcere și neplăcere, cono-
tate prin acel „da" sau „nu". De aici, putem stabili o co­
respondență între conștient și real. Totuși, pe de altă par­
te, realitatea internă comportă refulatul inconștient — sin­
gura realitate psihică adevărată —, adică un sistem de
opoziție inversată a afectelor plăcere-neplăcere (antago­
niste afectelor și reprezentărilor conștiente coresponden­
te) și un sistem de judecare în care acel „nu" este de ne­
gândit. De aici, un conflict între conștient și inconștient și,
în consecință, între inconștient și lumea exterioară. Dar
putem presupune că inconștientul se află într-un fel de
corespondență cu necunoscutul lumii exterioare.
33 Cf. în volumul de față: „Dubla limită".
Conceptul de limită 127

RI RE
P-NP/R Pil
Pil
Da/Nu Da/Nu

RT
PI P
Da

RI - realitate internă; RE - realitate externă;


P-NP = Plăcere — Neplăcere; R = realitate; R*P = realitate psi­
hică;
PI = procese primare; Pil = procese secundare.

Voi încheia aceste citate extrase din opera lui Freud


propunându-mi să le includ ulterior în dezvoltarea mea,
referindu-mă la „Analiza cu final și analiză nesfârșită",
sursă a reflecției noastre asupra practicii psihanalitice
contemporane. în acest text, dezacordul nostru cu Freud
nu se bazează pe observațiile sale în legătură cu impor­
tanța primelor traumatisme sau a primelor distorsiuni
ale Eului și a fixației la cele mai vechi mecanisme de apă­
rare, ci mai degrabă pe concepțiile sale referitoare la fac­
torii constituționali și la particularitățile libidoului (iner­
ție, vâscozitate, fluiditate și mobilitate excesive ale inves­
tirilor etc.). Acești factori, pe care Freud mai degrabă îi
descrie decât îi analizează, părând să le acorde statutul
de date, cer, de fapt, o investigare aprofundată în ceea
ce le privește semnificația și originea. Mai mult, dacă toți
analiștii nu sunt de acord cu concepția freudiană a
pulsiunilor de moarte, fiecare va recunoaște importanța
128 Andre Green

capitală a agresivității — chiar dacă este în mod diferit


înțeleasă și conceptualizată.
Lucrarea lui Jean Bergeret (1974) se situează, din
punctul meu de vedere, în această perspectivă teoretică.
El descrie două traumatisme dezorganizatoare. Primul
intervine devreme și este însoțit de severe frustrări și de
amenințarea cu pierderea obiectului, care duc la o pseu-
do-latență precoce. Acest prim traumatism dezorganiza­
tor ar fi urmat de o structură pe care Bergeret o numeș­
te „trunchi comun al stărilor-limită": o organizare pro­
vizorie se instaurează.
Un al doilea traumatism dezorganizator va interveni
la sfârșitul adolescenței — aceasta prelungindu-se din­
colo de obișnuitul ei sfârșit — și va distruge organizarea
provizorie non-structurată. Stările de anxietate acută
sunt dezorganizatoare, au ca efect reorganizarea Eului
în trei direcții: nevroza, psihoza sau regresia psihosoma­
tică. Eul, asediat, va descoperi alte două moduri de ne­
gociere, perversiunea și tulburările de caracter.
Otto Kernberg (1975) a dezvoltat într-o perspectivă
diferită ideile lui Freud, adoptând ceea ce am putea
numi un punct de vedere modificat al psihologiei Eului,
combinat cu o concepție bazată pe relațiile de obiect.
Descrierile lui Kernberg fiind binecunoscute, ne vom
mărgini să amintim cadrul său de referință. Kernberg
utilizează un model cu două fețe: structural și dina-
mic-genetic. Potrivit Iui, punctul de vedere structural tri­
mite: a. la modelul topografic, așa cum a fost el definit
de către Freud; b. la psihologia Eului a lui Hartmann; c.
la derivații structurali ai relațiilor de obiect. Kernberg
stabilește o diferențiere între: a. manifestările non-speci-
fice ale slăbiciunii Eului; b. deplasarea spre procesul de
gândire primară, „cel mai important indicator structural
Conceptul de limită 129

izolat al organizării personalității-limită" și c. operațiile


specifice defensive la nivelul organizării personalității-li-
mită pe care el le privește din punctul de vedere al rela­
țiilor de obiect intemalizate14.
El insistă asupra importanței clivajului între obiec­
tele bune și rele și reprezentările sinelui. „Cea mai im­
portantă falie în dezvoltare este incapacitatea de a sin­
tetiza introiecțiile și identificările pozitive și negative."
Să subliniem, în treacăt, că Kernberg nu consideră or­
ganizarea personalității-limită ca fiind fluctuantă sau
labilă, ci îi recunoaște o structură stabilă. „Manifestări­
le clinice directe de clivaj pot fi expresia alternată a ver-
sanților complementari ai unui conflict în anumite tul­
burări ale caracterului, amestecându-se cu un refuz pur
și simplu și cu o atitudine de indiferență în fața contra­
dicției existente între comportament și experiența inte­
rioară a pacientului."
Kernberg descrie și alte trăsături, dintre care cea mai
importantă este condiția „non-metabolizată" a stărilor
disociate ale Eului, cu refuz al afectelor și incapacitate
de a se interesa de obiecte. Din punctul lui de vedere,
conceptul de difuzie a identității propus de Erikson are
o mare valoare euristică.
Pornind de la analiza dinamic-genetică, Kernberg
subliniază importanța fixațiilor orale, deși concepția sa
diferă net de aceea a lui Metanie Klein și se apropie de
aceea a lui Edith Jacobson. Agresivitatea pregenitală in­
duce o dezvoltare prematură a tendințelor oedipiene. Re­
zultă de aici „o condensare patologică între scopurile ge­
nitale și pregenitale sub influența preponderentă a tre­
buințelor agresive".
14 Intr-o concepție care se referă mai ales la ideile lui Edith Jacobson.
130 Andre Green

în concluzie, opera lui Kemberg este o „teorie limită"


între psihologia Eului și punctul de vedere kleinian.

Curentul de gândire kleinian

în ceea ce privește studiul lucrărilor lui Melanie


Klein și ale discipolilor săi, nu voi menționa decât unul
singur dintre articolele ei: „Note despre anumite me­
canisme schizoide" (1952), una dintre cele mai remar­
cabile lucrări ale sale. Este inutil să-i amintim ideile de­
spre faza schizoid-paranoidă și faza depresivă. Ipote­
za sa asupra existenței unor relații de obiect încă de la
începutul vieții este cea mai importantă. In această arie
a câmpului psihanalitic, contribuția ei este capitală
prin descrierea pe care o face rigidizării emoțiilor, cli­
vajului, idealizării și prin descoperirea identificării pro­
iective. Ea recunoaște importanța naturii narcisice a re­
lației de obiect schizoide. H. Segal, H. Rosenfeld și alți
autori au dezvoltat ideile lui M. Klein, uneori sub un
unghi diferit.
Trebuie să-i păstrăm un loc special lui W. Bion, din
cauza lucrării sale intitulate „Diferențierea părții psiho-
tice și a părții non-psihotice a personalității" (1955). Bo­
găția și originalitatea acestui autor sunt de o asemenea
natură, încât este greu să oferim un rezumat al operei
sale. Specificitatea sa în cadrul mișcării kleiniene constă
în faptul că a încercat o punere în perspectivă a ideilor
lui Freud referitoare la aparatul psihic, mai ales din
punctul de vedere al proceselor de gândire în raport cu
concepțiile kleiniene despre relațiile de obiect și despre
identificarea proiectivă considerată ca un mecanism de
apărare fundamental.
Conceptul de limită 131

Bion a subliniat importanța unei uri duble: cea a con­


știentizării atât a realității interne, cât și a realității exter­
ne. El a descris și o dezvoltare prematură pe care a nu­
mit-o precipitare. Aici, apărarea nu rezidă atât în regre-
sie, cât într-o anticipare rapidă care prejudiciază dezvol­
tarea aparatului gândirii. Ar trebui să menționăm și efec­
tele nocive ale atacurilor asupra legăturilor, care sunt ne­
voite să lupte împotriva legării unor cantități masive de
afecte susceptibile să debordeze organizarea psihică. De­
scrierea pe care Bion a dat-o anumitor elemente bizare
l-a determinat să postuleze existența funcției alfa ca ela­
borare psihică minimă ce lipsește în structurile psihoti-
ce. Ea este atunci înlocuită de expulzarea unor elemen­
te brute non-metabolizabile (elemente beta). în concep­
ția sa, limbajul este legat de accesul la poziția depresivă,
în locul unei utilizări a resurselor limbajului în partea
psihotică a personalității, există o fixație la ceea ce Bion
numește ideograme ce nu pot să-1 ajute în nici un fel pe
pacient să evolueze în sensul proceselor de gândire, care
depind de reprezentările verbale.
Mai târziu, Bion avea să postuleze existența a trei fac­
tori: L (pentru Iove = iubire), H (pentru hate = ură), K
(pentru knowledge = cunoaștere)15, acesta din urmă fiind
considerat un concept primar de importanță egală cu iu­
birea și cu ura. El a stabilit până la urmă relația O > K,
unde O reprezintă obiectul necognoscibil și starea necog­
noscibilului (divinitate, adevăr absolut, infinit) care duce
la starea de cunoaștere, ce se referă la ceea ce este numai
cognoscibil. Relația dintre conținător și conținut este fun­
damentală pentru studiul structurilor psihice. Ea se în­
tâlnește în mod necesar cu conceptul de limită.
15 în franceză, A, H, C (în română, I, U, C — N. t.).
152 Andre Green

Curentul de gândire winnicottian

D.W. Winnicott este în mod specific analistul cazuri-


lor-limită. Aparenta simplitate a concepțiilor lui nu dă
seama despre complexitatea subtilă a descoperirilor sale.
Importanța pe care el o acordă mediului facilitant, soli­
citudinii materne primare și susținerii (holding) a dus la
o deplasare a interesului de la obiectul intern spre obiec­
tul extern. Dar, în realitate, ceea ce îl interesează pe Win­
nicott este să ne atragă atenția nu atât asupra factorilor
exteriori, cât asupra efectului reciproc care se exercită în­
tre interior și exterior. El ne-a învățat să recunoaștem aria
intermediară și imposibilitatea copilului, în anumite ca­
zuri, de a o constitui. Faptul acesta ne permite să afir­
măm că el a descoperit conceptul adecvat pentru înțele­
gerea acestor structuri intermediare, numite organizări
limită. în acest sens, Winnicott ne-a oferit două modele
conjugate, cel al cadrului clinic și cel al funcționării psi­
hice. El a descris destinul simbolizării și alterarea valo­
rii funcționale a câmpului și a fenomenelor tranziționa-
le în cazurile-limită: într-adevăr, potrivit lui Winnicott,
cu pacienții de acest tip, cadrul și analistul nu reprezin­
tă mama, ci sunt mama. Descrierea pe care el o dă pen­
tru șinele fals îl transformă în rezultatul unei adaptări
excesive a subiectului la obiectul care satisface nevoile.
Mult mai puțină atenție a fost acordată concepțiilor pe
care Winnicott le-a dezvoltat ulterior despre non-comu-
nicare, vid etc. Teoria sa asupra golului (gap) și, pornind
de aceasta, asupra imposibilității de a crea o altă formă
de unire cu obiectul în edificarea spațiului potențial ne
deschide noi perspective. în sfârșit, Winnicott a sesizat
necesitatea de a accepta paradoxul ca un concept esen­
țial înțelegerii psihismului. Acest ansamblu de concep­
Conceptul de limită 133

ții noi face ca organizarea cazurilor-limită să devină in­


teligibilă și ne inițiază în tehnica apropriată lor.
în ceea ce el numește aspectul negativ al relațiilor (1971),
Winnicott pune în lumină trăsăturile clinice în care senti­
mentul de vid, de futilitate și, la extrem, cel de a nu fi ni­
mic predomină. Astfel, contra-transferul devine pentru
analist un instrument privilegiat, căci el trebuie să se stră­
duiască să observe nu numai ceea ce se manifestă, ci și să
deceleze legăturile lipsă care nu sunt ascunse, ci trăite ca
niște goluri. Acestea reprezintă pentru pacient singurele
lucruri reale: esența gândirii winnicottiene se exprimă în
ultimele rânduri din ]oc și realitate, în post-scriptumul în
care autorul confruntă concepția (funcționarea psihică ce
creează obiectul subiectiv) și percepția (obiectul perceput
în mod obiectiv), susținând că există aici un paradox „pe
care trebuie să-1 acceptăm și care nu este menit rezolvării".
Masud Khan (1976) și Marion Milner (1968) și-au dez­
voltat punctele de vedere bazându-se pe teoria winni-
cottiană. Khan a propus ideea traumatismelor cumula­
tive, a nevrozei infantile ca organizare a sinelui fals și a
interacțiunii diferitelor date senzoriale care îl afectează
pe analist în evaluarea manifestărilor transferențiale și a
ecoului contra-transferențial pe care ele le suscită. Nece­
sitatea de a stabili o distanță contractuală îl împiedică pe
analist să se lase în voia unei regresii fuzionate ori să se
amestece în secretul spațiului potențial. Ca și Winnicott,
Khan are grija primordială de a menține situația analiti­
că, cu prețul unor variații tehnice care, pentru unii, nu
mai permit să se vorbească despre psihanaliză16.
16 Această grijă, prezentă la origini, avea să dispară progresiv o dată
cu dezvoltarea invențiilor tehnice ale autorului, care au putut da
impresia, la sfârșitul vieții sale, unei treceri de la recenzia clinică
inventivă la invenția fabulistului.
134 Andre Green

Marion Milner a ilustrat de minune modificările tra­


valiului analitic pe care le cer pacienții de acest tip. Con­
tribuția sa fundamentală se referă la toleranța analistu­
lui în fața stărilor non-integrate, toleranță pornind de la
care se pot dezvolta creșterea și creativitatea. Reflecțiile
sale asupra simbolizării, critica pe care a făcut-o proce­
selor primare considerate ca o formă inferioară a activi­
tății psihice ne obligă la reconsiderarea chestiunii aces­
tei forme de gândire în cazurile-limită. Voi susține bucu­
ros că, în cazurile-limită, gândirea este mai degrabă re­
zultatul unei pervertiri distructive a procesului primar decât
expresia autentică a ceea ce aceste procese sunt presu­
puse a fi în funcționarea psihică normală.

Note asupra câtorva contribuții franceze

Descrierea structurilor pregenitale de către Maurice


Bouvet (1967), mai ales a nevrozei de depersonalizare,
dar și lucrările Școlii psihosomatice de la Paris (Marty,
Fain, de M'Uzan, David) au lămurit numeroase trăsături
indispensabile unei mai bune abordări a cazurilor-limi-
tă. Conceptul de „apropiere" al lui Bouvet încearcă să
surprindă, în mod ipotetic, ce ar fi relația de obiect dacă
apărările ar fi fost supuse abraziunii. Această relație
non-amenajată și furtunoasă îi dictează analistului atitu­
dinea față de pacientul său. „Relația la distanță" — care
este creată de apărările costisitoare ale pacientului a că­
ror consecință constă în transformarea relațiilor de obiect
într-unele precare, dacă nu chiar imposibile și, pentru
ceea ce ține de Eu, în sărăcirea relației sale cu sine în­
suși — este înlocuită de o relație nouă care se stabilește
prin intermediul distanței optime în analiza transferu­
Conceptul de limită 135

lui. Atunci, sunt posibile o mai bună toleranță la pulsiuni


și o deschidere a Eului atât la lumea interioară, cât și la
cea exterioară. Descoperirile lui M. Bouvet s-au dovedit
extrem de utile în conducerea cazurilor dificile.
într-o optică total diferită, concepțiile lui Lacan, care
clarifică acel concept freudian de efect retroactiv, cea a
forcluderii (Verwerfung), rolul său în psihoză sunt de o
mare importanță. Nu voi aminti aici celelalte aspecte ale
teoriei sale17.

Concluzie

Vom putea reține următoarele puncte principale:


1. Rolul Eului, al sinelui și al narcisismului în primele
mecanisme de apărare: disociere și clivaj, dar și conse­
cințele lor: dezinvestire și identificare proiectivă;
2. Funcția relațiilor de obiect, insistând mai cu seamă
pe agresivitatea pregenitală și influența sa asupra proce­
selor de gândire;
3. Natura angoasei psihotice și acțiunea sa dezorgani­
zatoare asupra funcției de legare a proceselor psihice și
asupra organizării gândirii;
4. Incapacitatea de a crea spațiul tranzițional, fără po­
sibilitatea de mediere între principiul plăcerii și princi­
piul realității, făcându-le să coexiste fără prevalența
vreuneia asupra celeilalte;
17 Totuși, Lacan s-a ocupat puțin de cazurile-limită, rolul forcluderii
fiind pus în valoare mai ales în psihoză. în această privință, Lacan
nu face nici o diferență fundamentală între Omul cu lupi (unde
acea Verwerfung este numită de Freud) și Schreber. Critica pe care
o face recursului teoretic la imaginar și aplicațiilor sale tehnice pot
să suscite multe rezerve.
136 Andre Green

5. Condensarea scopurilor pregenitale și genitale, fiecare


având o semnificație care, în mod automat, trimite la
cealaltă;
6. Rolul unei relații complementare în cadrul analitic,
contra-transferul permițându-i analistului să înțeleagă
comunicarea pacientului în loc să fie un obstacol în ca­
lea comprehensiunii sale;
7. Noțiunea unei distanțe psihice necesare pentru evi­
tarea absenței de comunicare și a intruziunii.

Conceptul de limită

în ipotezele lor teoretice, cei mai mulți dintre acești au­


tori se sprijină mai ales pe o concepție genetică pentru a
explica simptomele cazurilor-limită. Chiar și aceia care țin
cont de modelul topografic își supun punctul de vedere
numit structural1819 punctului de vedere genetic. Observa­
rea copilului este adesea considerată un criteriu care per­
mite verificarea ipotezelor metapsihologice (M. Mahler,
1971). în Compendiu de psihanaliză (1938), Freud scrie:

„Primul obiect erotic al copilului este pieptul matern care îl


hrănește, iubirea ia naștere în raport cu nevoia satisfăcută de hra­
nă. Sigur că la început pieptul nu este deosebit de propriul corp,
dacă trebuie să fie despărțit de corp, deplasat spre «exterior»,
deoarece copilul îi simte atât de des lipsa, sânul ia cu sine ca
«obiect» o parte a investirii libidinale inițial narcisice. Acest prim
obiect se desăvârșește mai târziu în persoana mamei, care nu hră­
nește numai, ci și îngrijește și îi produce în plus atâtea senzații fi­
zice copilului, plăcute, cât și neplăcute"1^.

18 In sensul în care psihanaliza nord-americană folosește acest ter­


men.
19 P.U.F., 1985, p. 60 (în trad. lui D. Ștefănescu, în Sigmund Freud,
Opere 13. Compendiu de psihanaliză, Editura Trei, București, 2005,
Conceptul de limită 137

Acest citat ne permite să presupunem că Freud vedea


nașterea obiectului ca provenind dintr-o separare pro­
gresivă a corpului copilului. Dar, pe de altă parte, alte
referințe, ca articolul său intitulat „Negarea" (1925), ne
îngăduie să gândim că Freud credea într-o separare bine
definită încă de la început, cel puțin între interior și ex­
terior. Conceptul său de eu-realitate originar ne arată că
orice copil este capabil să diferențieze, de la bun început,
sursa interioară de sursa exterioară a excitației, ceea ce
oferă matricea unei distincții între înăuntru și afară.
Aceste afirmații vor părea contradictorii, cu excepția ca­
zului în care admitem că poate să existe o distincție ori­
ginară între Eu și non-Eu, anterioară distincției între
corpul copilului și sân. Oricum ar fi, în „Negarea" (1925),
o diferențiere clară este stabilită între principiul plăcerii
și principiul realității care pare să se instaleze dintr-o
dată: „Se recunoaște însă, în calitate de condiție a intro­
ducerii testării realității, faptul că s-au pierdut obiectele
care odinioară produseseră o reală satisfacție"20. In spi­
ritul lui Freud — cel puțin așa îl înțeleg eu —, nu este o
schimbare progresivă și lentă, ci o decizie a funcției de
judecare care trebuie să statueze asupra existenței obiec­
tului. Important este faptul că funcția de judecare e mai
pp. 193-194 — N. f.).Vom sublinia că anaclisisul, delimitat de că­
tre Jean Laplanche din textul freudian, este solidar cu nediferen-
țierea mamă-copil care implică și un fel de anaclisis al psyche-u-
lui copilului pe acela al mamei pentru instaurarea unui sistem ba­
zat pe principiul plăcerii-neplăcerii. De data aceasta, Winnicott
este acela care va desprinde acest dat dintr-un alt text freudian:
„Formulări despre cele două principii ale funcționării psihice"
(1911).
20 S.E., XIX, p. 238 (în trad. lui G. Lepădatu, în Sigmund Freud, Ope­
re 3. Psihologia inconștientului, Editura Trei, București, 2004, pp.
359-360).
138 Andre Green

întâi legată de moțiunile pulsionale primitive (orale),


apoi se îndeplinește prin activitatea simbolică și de lim­
baj: „Performanța funcției de judecare devine însă posi­
bilă abia prin crearea simbolului negării care a oferit gân­
dirii un prim grad de independență față de succesele re­
fulării și, în consecință, față de compulsia principiului
plăcerii"21.
Regatul fantasmei este din acest moment constituit ca
domeniu privat, sustrăgându-se suveranității principiu­
lui realității, de unde următoarea ipoteză pe care o emit:
de fiecare dată când o separare survine într-o pereche de opuși,
despărțind doi termeni, funcții, procese, cel puțin unul dintre
cei doi termeni clivați trebuie să admită mai apoi o parte din
celălalt termen exclus care își începe reintegrarea, mai mult
sau mai puțin completă.
Pe de altă parte, putem sa presupunem că, dacă apa­
ratul psihic își creează iluzia unei transformări imitati­
ve, într-o interpretare retrospectivă a funcționării sale an­
terioare, există motive să credem că, de fapt, această
transformare a fost gradată și a implicat suprapunerea
și alternarea unor modele diverse de funcționare în
timpul unei perioade tranzitorii.
Funcția de judecare a fost, prin urmare, progresiv
stabilită, dar, la polul opus, reconstruirea în aparatul
psihic a experienței trecute, concepută ca o mutație, ră­
mâne fundamentală pentru stabilirea proceselor de ju­
decare în proba realității. Dificultatea majoră rezidă în
coexistența unor stări diferite ale Eului: toleranță „a
umbrelor, a îndoielilor și a misterelor"22 șî/sau capa­
citatea de a hotărî între „Da" și „Nu", existentul și

21 Trad. cit.,p. 360 (N.t.).


22 Keats, descriind acea „negative capability" (capacitate negativă),
citat de Bion în Attention et interpritation, Payot, 1974.
Conceptul de limită 139

non-existentul. Imaginația și raționalitatea își sunt una


alteia atât de necesare, încât orice dezechilibru al une­
ia dintre cele două duce la o afectare globală a funcțio­
nării mentale care le poate influența și pe una, și pe
cealaltă.
Această concepție a limitei în efect retroactiv, într-o
perspectivă temporală, își află o formulare paralelă în
domeniul spațial o dată cu modelul topografic. în ulti­
mul paragraf din prelegerea a 31-a (Prelegeri de introdu­
cere în psihanaliză. Serie nouă, 1932), Freud scrie:

„Cu siguranță că [...] dumneavoastră nu vă gândiți la frontie­


re precise, așa cum au fost trasate artificial în geografia politică.
Nu putem satisface cerințele de înțelegere a specificului psihicu­
lui prin contururi lineare ca în desen sau în pictura primitivă, ci
mai degrabă prin câmpuri cromatice estompate, cum pot fi întâl­
nite la pictorii moderni. După ce am separat, trebuie să aducem
acum din nou la confluență cele separate. Nu judecați prea aspru
o primă încercare de vizualizare a psihicului atât de greu de înțe­
les. Este foarte probabil ca formarea acestor separări să fie supu­
să unor mari variații la persoane diferite, este posibil ca însăși
funcția lor să afle modificări și, temporar, evoluții regresive"^.

Freud realizează articularea celor două sfere, spația­


le și temporale, în Disconfort în cultură (1930), unde stu­
diază natura și originea sentimentului oceanic pe care îl
leagă de reîntoarcerea la o stare nediferențiată ce-ar per­
sista mai apoi:

„Rămâne că o astfel de conservare a tuturor straturilor primi­


tive alături de configurația finală nu este posibilă decât în dome-

23 Nouvelles conferences d'introduction e la psychanalyse, Gallimard, 1985


[„Prelegeri de introducere în psihanaliză. Serie nouă", trad. de R.
Wilhelm, în Sigmund Freud, Opere 10. Introducere în psihanaliză,
Editura Trei, București, 2004, p. 527 — N. t).
140 Andre Green

niul sufletesc și că nu suntem în poziția de a evidenția acest pro-


ces"24.

Prin urmare, Freud folosește niște metafore figurati­


ve, dându-și totodată seama că acestea sunt aproximati­
ve. Modul figurativ de comunicare, în teorie sau în func­
ționarea mentală, are o funcție tranzițională între cele
două moduri principale de comunicare: afectele care nu
sunt, prin esență, reprezentabile sub formă figurativă și
gândirea constituită doar din relațiile independente de
termenii pe care îi leagă. Instaurând o limită, clivajul per­
mite comunicarea pornind de la afecte și procese de gân­
dire, incomunicabile verbal. Ca atare, clivajul nu dispa­
re niciodată, ci suferă o serie de transformări, mulțumi­
tă unui obiect conținător (holding), situat la distanța op­
timă și adaptat capacității de toleranță, limitată în timp,
a bebelușului. Clivajul nu reușește niciodată să efectue­
ze o separare totală. Acest fapt poate fi constatat în
câmpul clinic, la lectura ultimului articol al lui Freud,
„Clivajul Eului în procesul de apărare" (1938 b), în care
conceptul de renegare este încă o dată reluat la un nivel
foarte general. Dar, în Compendiu (1938), Freud indică im­
portanța clivajului în psihoze, adică îi arată permanen­
ța în cele mai regresive stări, cu mult dincolo de perver­
siunea fetișistă. Chiar și la pacientul grav perturbat care
suferă de o confuzie halucinatorie, Eul normal nu este
pe deplin absorbit de condiția regresivă și cu atât mai în­
temeiat, în cazurile mai puțin grave:

„S-au format două atitudini psihice în locui uneia singure, una


care ține cont de realitate, cea normală, și o alta care, sub influen-

24 în trad. lui R. Melnicu, în Sigmund Freud, Opere 4. Studii despre so­


cietate și cultură, Editura Trei, București, 2000, p. 155 (N. t.).
Conceptul de limită 141

ța pulsiunilor, desprinde Eul de realitate. Cele două dăinuie una


lângă cealaltă. Rezolvarea depinde de forța lor relativă"^.

Astfel, indiferent dacă este vorba despre anumite re­


lații între stările Eului, aparținând unor perioade diferi­
te și coexistând în psyche, despre frontierele dintre in­
stanțele personalității psihice sau despre clivajul care
permite juxtapunerea unor tipuri de judecări opuse, re­
găsim la Freud o preocupare implicită în ceea ce priveș­
te limita. Desigur, n-a ajuns să-i acorde un statut concep­
tual, așa cum încercăm noi s-o facem. Dar când exami­
năm mai de aproape cel mai fundamental concept al te­
oriei freudiene, pornind de la care se ordonează toate ce­
lelalte, mai precis conceptul de pulsiune, descoperim
chiar în definiția sa germenul unui statut conceptual, ră­
mas neexploatat de către Freud, referitor la limită.
în „pulsiuni și destine ale pulsiunilor" (1915), Freud
scrie:

„[...] «pulsiunea» ne apare ca un concept-limităîntre psihic și


somatic, ca reprezentant psihic al stimulilor ce izvorăsc din inte­
riorul corpului și ajung în suflet, ca o măsură a cererii de trava­
liu ce e impusă psihicului ca urmare a legăturii sale cu ceea ce e
corporal"^.

Acest pasaj atât de des citat, aparent banal, cere o re­


flecție și o deconstrucție:
1. Pulsiunea (Trieb) este un concept.
25 Abrege de psychanalyse, P.U.F., 1985, p. 80 (în trad. lui D. Ștefănes-
cu, în Sigmund Freud, Opere 13. Compendiu de psihanaliză, Editura
trei, București, 2005, p. 210 — N. f.).
26 Metapsihologie, Gallimard (Idees), p. 18 (în trad. lui G. Lepădatu,
în Sigmund Freud, Opere 3. Psihologia inconștientului, Editura Trei,
București, 2004, p. 69 — N. t.).
142 Andre Green

2. Conceptul se află la limita a două domenii. Este un


concept-limită.
3. Freud opune psihism (Seele) și ceea ce ține de dome­
niul mental (psychische) celor două cuvinte care exprimă
aceeași idee: somaticul (Soma), corpul (Korper). Ne putem
întreba dacă este vorba aici despre niște sinonime utili­
zate pentru evitarea repetițiilor indezirabile din punct
de vedere stilistic sau dacă, de fapt, cuvintele corespund
unor diferențieri semantice.
4. Pulsiunea este reprezentantul psihic al excitațiilor
provenite din corp. Acest reprezentant psihic nu trebuie
confundat cu reprezentantul-reprezentare în măsura în
care este opus cuantumului de afect. Legitimitatea aces­
tei diferențieri între cele două tipuri de reprezentanți a
fost mult discutată, deși, personal, eu o consider totuși
lămuritoare.
5. Pulsiunea este definită ca un proces, o progresie a
excitațiilor interne ale corpului care ajung la suflet, sufe­
rind o presiune care pretinde o cerere de travaliu. Este
clar că măsura unei asemenea cereri de travaliu este de
o forță variabilă și că limitele dintre corp și psihism nu
sunt net definite.
Din acest concept-limită (Grenzbegrijf) putem, even­
tual, să extragem un concept de limită pentru a clarifica
teoria stărilor-limită, implicând diferențierile conținute
în definiția pulsiunii.
In concluzie, nicăieri nu există un clivaj foarte clar:
nici în interiorul pulsiunii, între corp și psihism, nici în
interiorul aparatului psihic, din punct de vedere spațial
și temporal. Prin urmare, trebuie să considerăm limita ca o
frontieră mișcătoare și fluctuantă, în normalitate, dar și în pa­
tologie. Limita este, poate, conceptul cel mai fundamental al
psihanalizei modeme. Nu trebuie să-l formulăm în termeni de
Conceptul de limită 143

reprezentare figurata, ci în termeni de proces de transformare


a energiei și de simbolizare (forță și semnificație).
Pe de altă parte, una dintre funcțiile fundamentale ale
psyche-ului este să tindă spre separare pentru a promo­
va individuarea: acest scop nu va fi atins decât dacă
funcția disjunctivă este însoțită de o funcție conjunctivă
al cărei obiectiv este să restabilească, atât cât se poate, o
comunicare între elementele clivate, într-o coexistență
conflictuală minimă. Aici se află travaliul simbolizării
care necesită clivajul a două elemente, apoi re-combina-
rea lor pentru a crea un al treilea element, fiecare dintre
ele rămânând același pentru a deveni — în momentul re­
unirii lor — diferit tocmai prin această reunire.

Un model ipotetic pentru cazurile-limită

Cazurile-limită se situează mai puțin la o frontieră și


mai mult într-un no man's land, un teritoriu ale cărui ho­
tare sunt vagi. Acesta formează un ansamblu eterogen
în care este necesară o triere, așa cum a încercat Grinker
(1968) să facă. Totuși, un catalog al simptomelor sau al
clasificărilor este mai puțin necesar decât anumite con­
cepte ordonatoare. In această perspectivă voi propune,
așadar, un model conceptual, prezentat în raportul meu
de la Londra (Green, 197527) și elaborat pornind de la ca­
drul analitic; adesea, cazurile-limită cele mai apropiate
de nevroză ne oferă cea mai bună posibilitate de a sur­
prinde anumite diferențe subtile, pentru că se pretează
mai bine la o investigare psihanalitică aprofundată. în
schimb, comparația cu acelea dintre ele care sunt mai
27 Cf. supra „Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic".
144 Andre Green

apropiate de psihoză permite formarea unei idei mai cla­


re despre relațiile dintre nevroză și psihoză și clarifică
multe dintre mecanismele psihotice a căror inteligibili-
tate este umbrită de cea mai mare dezorganizare a Eu-
lui.

a. Limitele ipotetice ale câmpului psihic inconștient


Există două limite ipotetice ale câmpului psihic, de
natură diferită: soma și actul. în analiza definiției freudie-
ne a pulsiunii (Trieb), am subliniat pluralitatea numelor
date sferei somatice și am ridicat următoarea problemă:
sinonimie sau diferență? Voi stabili aici o diferențiere în­
tre somatic și corporal; îl leg pe acesta din urmă de in­
vestirea libidinală28. La polul opus, știm că scopul
pulsiunii este atins mulțumită a ceea ce Freud numește
acțiunea specifică, ce are puterea de a transforma o situa­
ție de neputință într-o experiență satisfăcătoare după eșe­
cul realizării halucinatorii a dorinței, și că punerea în act
este contrariul unei acțiuni specifice (în sensul implici­
ta! de Freud). Principala funcție a punerii în act — sau a
comportamentului reacționai — este descărcarea tensiu­
nii și pararea, mai precis contracararea, apărarea, evita­
rea. Obiectivul este atunci trecerea în mod precipitat la
acțiune pentru a scurtcircuita realitatea psihică. Cele
două extreme ale pulsiunii: originea (somatică) și scopul
(acționarea29) mărginesc câmpul psihic inconștient. Care
28 Această ipoteză își află confirmarea în anumite scrieri ale lui Freud
în care el definește pulsiunea ca fiind ancorată în somatic, dar
având deja un aspect psihic „sub o formă necunoscută nouă".
29 în text, „l'agir", echivalentul termenului „das Agieren", cel care
le-a pus atâtea probleme traducătorilor francezi (vezi în acest sens
Jean Laplanche și J.-B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Humani-
tas, București, 1994, articolele Acting-out și Traducere în act). Pro­
Conceptul de limită 145

este sarcina fundamentală dată câmpului psihic? Freud


a presupus că această sarcină fundamentală este reduce­
rea tensiunii de neplăcere. Pentru Hartmann, reprezen­
tant al școlii americane, funcția de bază este adaptarea,
în timp ce pentru școala engleză (în sens larg) este creș­
terea. Mie personal mi se pare că această funcție este re­
prezentarea, termen pe care trebuie să-l înțelegem într-un
sens foarte larg și care include atât reprezentarea lumii
exterioare, cât și pe aceea a lumii interioare prealabile
oricărei dispoziții ce trebuie luată de aparatul psihic.
Faptul acesta implică un mod plural de reprezentare care
comportă reprezentanți-reprezentare, dar și reprezen­
tanți de cuvânt, afecte, acte, stări corporale. Prelungind
reflecțiile lui Pieră Castoriadis-Aulagnier (1975), vom
spune că activitatea aparatului psihic are ca funcție con­
struirea reprezentării a ceea ce trebuie reprezentat și, tot­
odată, a reprezentării acestei activități înseși a aparatu­
lui psihic.
Câmpul psihic se află sub o dublă influență: presiunea
pulsiunii de a realiza acțiunea specifică și impactul
obiectului prin intermediul reprezentării sale. Freud a
insistat necontenit asupra diferențierii pe care el o stabi­
lește între reprezentare (cea care se supune principiului
punem aici, mergând pe urmele rezolvării lui Green — rădăcina
verbului „agir" este tot latinescul „agere", ca și pentru „agieren",
iar franceza permite și ea substantivizarea anumitor verbe prin
antepunerea articolului hotărât — termenul acționare care, fiind in­
finitivul lung, și el substantivizat, al verbului „a acționa", păstrea­
ză (e drept, după un lung parcurs de împrumuturi și derivări)
aceeași rădăcină latină (a acționa > fr. actionner > fr. action > lat. ac­
tiv > lat. Agere). în plus, definiția dată de DEX-ul din 1975 este ex­
trem de concisă, nemenționând alte nuanțe ale termenului: „Fap­
tul de a acționa", prezentând și avantajul că, asemenea substanti­
vului „l'agir", nu este foarte folosit în limbajul curent (N. t.).
146 Andre Green

plăcerii) și percepție, guvernată de principiul realității,


îndeplinirea scopului pulsiunii cere existența unui obiect
devotat care să asigure satisfacerea nevoii și care să joa­
ce în același timp rolul de auxiliar al Eului embrionar al
copilului. Aceste două funcții sunt contopite și incarna­
te în îngrijirile materne. Eul copilului va acționa indivi­
dual atunci când separarea dintre sân și copil va fi îm­
plinită. Acest proces gradat este însoțit de niște faze pe­
riodice de reunire, în timpul cărora se reinstaurează faza
anterioară, și de alte faze în care, în absența obiectului,
copilul încearcă să restabilească, în singurătate, paradisul
pierdut al fuziunii. Dar frustrările și dezamăgirile inevi­
tabile îl obligă să tolereze, alături de un sentiment de sta­
re de bine, nemulțumirea și furia care sunt fixate în for­
me sau reprezentări arhaice, pentru care Bion a propus
conceptul de ideogramă. Tentativa de a separa ceea ce
este bun de ceea ce este rău, plăcerea de neplăcere, obli­
gația de a ajunge la diferențierea dintre sine și obiect, afa­
ră și înăuntru, soma și psyche, fantasmă și realitate, toa­
te aceste operații determină clivajul la cazul-limită. în
aceste perechi de termeni opuși și complementari, fieca­
re termen, chiar și separat, își admite în mod potențial
complementul simetric, precum lumina umbra. Faptul
că vor fi din nou reunite în oricare altă arie a spațiului
psihic este previzibil. în cazurile foarte grave se produ­
ce o excludere radicală prin clivaj. într-o anumită măsu­
ră, clivajul este necesar sarcinii aparatului psihic care nu
trebuie să fie nici supraîncărcat, nici invadat de o tensiu­
ne intolerabilă. Pentru a supraviețui, el este nevoit să re­
descopere un minimum de liniștire și de alinare, dacă nu
chiar de stare de bine. Dar clivajul radical face imposi­
bil travaliul reprezentării. Iată de ce, în loc să fie doar o
limitare, devine o paralizie a Eului în funcția sa de jude­
Conceptul de limită 147

care; într-adevăr, în cazul acesta, nu numai anumite


pulsiuni sunt clivate, ci, prin același proces, la fel se în­
tâmplă și cu importante părți ale Eului — așa cum a ară­
tat Bion (1962-1963).
în opera lui Freud, clivajul, așa cum îl înțeleg eu aici,
poate fi legat de acțiunea pulsiunii de moarte, care se
opune acțiunii unificatoare a Eresului. în lucrările lui
Melanie Klein, el este și rezultatul instinctului de moar­
te, dar acesta ține în mod direct de teama de anihilare și
e îndreptat spre obiect. Pulsiunea de moarte, potrivit lui
Freud, este o forță care separă, al cărei sediu este inte­
rior corpului și cu o orientare mai întâi internă, fără să
fie resimțită în mod necesar ca distructivă (Negarea);
funcția sa esențială este disjunctivă, deschizând ulterior
calea unei noi conjuncții în cazurile favorabile. în teoria
lui Melanie Klein, pe primul plan se află afectul de dis­
trugere, în timp ce Freud pune accentul pe conceptul de
separare-disjuncție30. Pentru Winnicott, clivajul sau di­
socierea sunt și ele în raport cu distrugerea, dar cu niș­
te diferențe importante față de Melanie Klein. în primul
rând, Winnicott susține că primele experiențe de distru­
gere nu pot fi resimțite ca atare din cauza imaturității
Eului, deoarece, acesta nefiind încă integrat, ele sunt trăi­
te mai mult ca niște „suplicii" (agonii) de negândit. Win­
nicott apără în „Utilizarea obiectului" ideea unei anean-
tizări a obiectului fără agresivitate, printr-o neantizare
oarecum neutră. în al doilea rând, rolul mediului exte­
rior își capătă cea mai mare importanță pentru conține-
rea stărilor de dezintegrare sau de neantizare.
30 Cum pulsiunile de moarte acționează în tăcere, se înțelege de ce
afectul referitor la distrugere nu se exprimă întotdeauna în mod
deschis.
148 Andre Green

După părerea mea, nu am putea să vorbim despre


clivaj fără să ne referim la termenul său complemen­
tar, confuzia. Clivajul copilului este o reacție funda­
mentală în fața atitudinii obiectului care poate să fie
dublă: 1, absența de fuziune din partea mamei, ceea ce
înseamnă că, chiar și în experiențele efective de întâl­
nire, ceea ce întâlnește copilul este un sân blanc31; 2.
excesul de fuziune la mamă, incapabilă să renunțe,
pentru salvarea creșterii copilului, la paradisul redes­
coperit în timpul experienței sarcinii și a alăptării din
copilăria mică.

b. Pierdere și intruziune
Separarea sân-copil se află în relație cu o dublă con­
simțire, un contract în doi, în care mama și copilul sunt
legați prin referința la un terț: tatăl, care este prezent,
încă de la început, în psyche-ul mamei. Rezultatul para­
doxal al clivajului în aceste exemple este că:
1. Ceva trebuie exclus, respins, renegat, de fapt, ceva
imposibil de elaborat și de gândit.
2. Termenii clivați vor reveni într-un mod analog în­
toarcerii refulatului, cu diferența totuși că vor avea o ca­
litate persecutorie intruzivă, care este consecința meca­
nismului de identificare proiectivă.
Două tipuri de angoasă se prezintă atunci: pierderea
și intruziunea. Ar fi o greșeală să credem că clivajul in­
tervine numai sau intervine mai ales în timpul separă­
rii dintre afară și înăuntru. De fapt, el survine și între
psyche și soma și, în consecință, între senzațiile corpo­
rale și afecte. Disocierea poate căpăta forme mai subti­

31 Blanc (în franceză, blanc — N. t.) se referă aici la traducerea engle­


ză a lui blank, ce trimite la o categorie conceptuală a negativului a
cărui manifestare clinică sunt stările de vid.
Conceptul de limită 149

le, ca în procesul de izolare care realizează disjuncția


dintre afect, reprezentare și idei. Și activitatea motorie
însăși poate fi clivată de lumea psihică. Cele două fron­
tiere stabilite de clivaj se instaurează între, pe de o par­
te, somatic și libidinal și, pe de alta, între realitatea psi­
hică și realitatea exterioară. Astfel, corpul libidinal și
fantasmatic este prins între soma și acțiune.
în consecință, putem presupune că soma clivată va
pătrunde, intruziv, în sfera psihică, sub forma unor
simptome psihosomatice sau de ipohondrie. în timp ce
simptomele de conversie sunt construite la modul sim­
bolic și legate de corpul libidinal, simptomele psihoso­
matice nu au aceeași valoare în ceea ce privește simbo­
lismul psihic: sunt niște suferințe corporale încărcate
de agresivitate neutralizată32. Dimpotrivă, simptomele
ipohondre sunt reprezentarea somatică dureroasă a
unui organ încărcat cu un libido narcisic desexualizat
și distructiv.
Examinând a doua frontieră, se pare că aceeași ab­
sență de simbolizare se regăsește în punerea în act. Căci
aici este mai puțin vorba despre un act simptomatic și
mai mult despre o acțiune expulzivă, de evacuare, lip­
sită (aparent) de semnificație. Dat fiind faptul că este
vorba despre un simptom, punerea în act poate avea o
semnificație simbolică pentru analist. Dar, pentru pa­
cient, este mai degrabă o descărcare, iar acesta rămâne
orb la posibila ei semnificație. Ea nu este legată de ni­
mic altceva decât de conținutul său manifest raționali­
zat. Aici rezidă diferența față de actul simptomatic apa­

32 Aici, neutralizarea este un proces care diferă de cel descris de că­


tre Hartmann. Agresivitatea neutralizată la care mă refer eu se
apropie de distructivitatea „pură", în sensul în care vorbește Freud
despre o „pură" cultură a pulsiunii de moarte.
130 Andre Green

rent lipsit de semnificație în timpul înfăptuirii lui, dar


care dobândește rapid una prin asociațiile ce succed re­
latării sale. Pe scurt, putem spune că reacțiile somatice și
punerea în act au aceeași funcție: o descărcare care scurtcir­
cuitează realitatea psihică. Suntem acum capabili să înțe­
legem distincția dintre clivaj și refulare. în refulare,
unde întoarcerea refulatului este simbolizată, legată de
celelalte reprezentări, de afecte sau de derivatele Se-u-
lui, energia psihică este legată33. Legăturile sunt intac­
te și pot sluji la recombinări. Termenii originari care
erau uniți sunt înlocuiți de alții, dar relația stabilită de
aceste legături este doar transformată, iar nu alterată.
In clivaj, ei constituie obiectul unei distrugeri sau al
unei alterări de o asemenea natură, încât numai prin-
tr-un efort intensiv de construcție imaginativă poate în­
cerca analistul să reconstruiască ceea ce vor fi fost, poa­
te, aceste legături. Iată de ce cred că există serioase
obiecții la admiterea ideii că toate cazurile-limită au un
sistem de gândire ce ar funcționa după modelul proce­
selor primare, sub efectul unei simple regresii.
Consecințele diferențierii dintre refulare și clivaj
sunt foarte importante. întoarcerea refulatului dă naș­
tere semnalului de angoasă. întoarcerea elementelor
clivate este însoțită de sentimente de gravă amenința­
re: stare de neajutorare, Hilflosigkeit (Freud), anihilare
(Melanie Klein), teamă fără nume (Bion), dezintegrare
sau supliciu (Winnicott). Când investirile narcisice sunt
în mod special amenințate, blancul (Green) este catego­
ria dominantă.
33 Chiar în cazul psihozei, în care pare să nu fie. Ea rămâne astfel din
punct de vedere psihic, chiar dacă nu este așa pentru procesele se­
cundare.
Conceptul de limită 151

c. Clivaj și depresie în interiorul


câmpului psihic în cazurile-limită
Mecanismele fundamentale care guvernează sfera
psihică — până acum am studiat numai părțile perso­
nalității pe care această sferă le respingea — sunt cliva­
jul și depresia. Clivajul este aici activ pe fața sa inter­
nă, la fel cum depresia este un mecanism îndreptat spre
înăuntru. Clivajul care intervine în cazurile-limită nu
este identic nici cu refularea în nevroză, nici cu clivajul
în psihoză. în nevroză, refularea este însoțită de un tra­
valiu interior de simbolizare care poate fi observat în
întoarcerea refulatului. în ceea ce privește psihoza, cli­
vajul realizează o fragmentare (minute splitting), așa
cum au arătat kleinienii. Din punctul meu de vedere,
specificitatea clivajului în cazurile-limită rezidă în fap­
tul că acesta se dezvoltă la două niveluri: primul, între
psihic și non-psihic (soma și lumea exterioară), iar al
doilea, în interiorul sferei psihice. Clivajul dintre înăun­
tru și afară formează un înveliș care epurează conturu­
rile Eului ale cărui limite sunt mai bine definite, dar
care nu funcționează ca o barieră protectoare. De fapt,
frontierele Eului sunt foarte precare, iar clivajul urmea­
ză frontierele Eului în mișcările lor, nu după un com­
portament în raport cu situația, ci ca purtat de un fel
de flux și de reflux, alternând între expansiune și/sau
retragere, care constituie o modalitate de a reacționa la
angoasa de separare (pierdere) și/sau la angoasa de intru­
ziune (implozie). Această variabilitate a limitelor Eului
nu este resimțită ca o îmbogățire a experienței, ci ca o
ultimă măsură defensivă împotriva dezintegrării sau a
epuizării. Acest înveliș al Eului, această barieră mișcă­
toare apără imperfect un Eu vulnerabil, rigid și, toto­
dată, lipsit de coeziune.
1 52 Andre Green

Coexistând cu primul nivel al clivajului, al doilea ni­


vel, care operează înăuntrul sferei psihice, ajunge să cre­
eze niște nuclee izolate, relativ structurate, dar fără co­
municare între ele. Reluând o expresie a lui Michel de
M'Uzan, într-un context diferit, propunem să numim
acest tip de Eu, constituit din izolate, un arhipelag.
Cum nici una dintre insule nu se află în legătură cu
celelalte, rezultă de aici o absență de unitate și impresia
unui ansamblu contradictoriu de relații care oferă ima­
ginea unui Eu lipsit de coeziune și coerență.
Absența de coerență se bazează pe existența unor
gânduri, afecte, fantasme contradictorii și pe juxtapune­
rea unor date care țin de principiile realității și al plăce-
rii-neplăcere, fără vreo prevalență a unuia asupra celui­
lalt. Gândirea este afectată.
Absența coeziunii se traduce printr-un sentiment de
dezinteres și de detașare, o lipsă de vitalitate, imposibi­
litatea individului de a se simți existând și de a fi pre­
zent față de celălalt, impresia de futilitate a tuturor lu­
crurilor care îi înlătură vieții orice valoare. Această trăi­
re a pacientului este percepută acut de către observator.
Toate aceste manifestări sunt expresia vidului fundamen­
tal instaurat în subiect. Pentru navigatorul ce își studia­
ză harta, insulele arhipelagului, care nu sunt niște locuri
pustii, contează mai mult decât marea ce le înconjoară.
Pentru psihanalist, lucrurile stau exact invers: aceste nu­
clee izolate ale Eului au mai puțină importanță decât vi­
dul care le separă.
Am putea vorbi despre o dublă „narcisizare" a cliva­
jului, fiecare nucleu fiind investit cu un narcisism pozi­
tiv și izolat de celelalte printr-o investire narcisică nega­
tivă, în timp ce, în normalitate sau în nevroză, o investi­
re narcisică unificată se opune investirilor obiectale, po­
Conceptul de limită 153

zitive sau negative. Din nou, împreună cu Bion, vom in­


sista asupra importanței funcției de legătură sau, în ca­
drul conceptual freudian, a funcției de legătură a Eresu­
lui. Discursul cazului-limită nu este o înlănțuire de cu­
vinte, de reprezentări sau de afecte —, ci seamănă mai
degrabă cu un colier al cărui fir s-a rupt. Observatorul
este acela care trebuie să stabilească legăturile lipsă cu
ajutorul propriului său aparat psihic.
Celălalt mecanism de bază care acționează în câmpul
psihic, paralel cu clivajul, este depresia primară. Toate
celelalte mecanisme psihice de apărare (identificare pro­
iectivă sau introiectivă, negare, omnipotență etc.) sunt
niște consecințe ale clivajului care este una dintre cele
două polarități ale travaliului aparatului psihic, cealaltă
polaritate fiind depresia primară.
Nu înțeleg termenul de depresie primară în sensul în
care este utilizat în general, ci mai degrabă ca o dezinves-
tire radicală care dă naștere acestor stări de blanc ale gân­
dirii fără nici o componentă afectivă, ca durerea sau su­
ferința. Acest mecanism se traduce din punct de vedere
clinic prin imposibilitatea reprezentării, slăbirea investi­
rii psihismului, impresia de minte vidă, incapacitatea de
a gândi care au fost descrise în psihoza albă^. Această de­
presie primară poate duce la o reinvestire anarhică de
către pulsiuni (în mare parte, distructive), care induce
un clivaj întărit, și/sau la niște sentimente de non-exis-
tență, de irealitate a Eului și a relațiilor de obiect. Când
există o posibilitate de maturare, poziția depresivă nor­
mală comportă amenințarea cu o regresie până la aceas­
tă depresie primară. Relații de obiect precipitate și pre-
34 Jean-Luc Dormet și Andre Green, Les enfants du Qa. Pour introdui-
re la psychose blanche, Minuit, 1973.
154 Andre Green

mature încearcă să evite venirea acestora. Ele amintesc


de politica lui „fac și eu ce pot"35 prin tentațiile acționă­
rii. Incapacitatea individului de a face travaliul de doliu,
de a tolera unele sentimente de culpabilitate este o ca­
racteristică frapantă care explică anumite simptome, pre­
cum punerea în act, comportamentul psihopat, perver­
siunile polimorfe, toxicomania, alcoolismul etc. La aceas­
ta se adaugă lungi perioade de incapacitate și de inhibi­
ție în care singurele afecte sunt cele care însoțesc nese­
cate lacrimi; o nesfârșită disperare.
Părerea mea este că trebuie să luăm în considerare
două arii-limită în aparatul psihic: în primul rând, aria in­
termediară în spațiul din înăuntru, dintre inconștient și
conștientul-preconștient: creația sa este visul; în al doilea
rând, aria intermediară dintre înăuntru și afară descrisă
de către Winnicott: aria de joc, a iluziei, creațiile a ceea ce
el a numit spațiul potențial. Vom propune următoarea
formulare: cazurile-limită sunt caracterizate prin incapaci­
tatea funcțională de a crea derivate ale spațiului potențial; în
locul unor fenomene tranziționale, ele creează simptome care
le îndeplinesc funcția, de unde și asemănarea între contra­
dictoria logică a fenomenelor tranziționale ale ariei in­
termediare winnicottiene și cea a activității de gândire
subiacente simptomelor cazurilor-limită, ceea ce nu vrea
să însemne că acești pacienți sunt incapabili să creeze
obiecte sau fenomene tranziționale. într-adevăr, ar fi ine­
xact, deoarece numeroși artiști sunt cazuri-limită. De
35 In text, „Ia politique du Gribouille": Gribouille este un personaj
imaginar, naiv și nătărău, al cărui nume apare intr-un text din se­
colul al XVI-Iea, „Sermon des fous". Cum Gribouille este în stare
să se arunce într-un râu numai ca să nu-1 ude ploaia, expresia „po­
litique du Gribouille" a ajuns să desemneze, în franceza moder­
nă, o acțiune ce duce exact la contrariul scopului urmărit (N. f.).
Conceptul de limită 155

fapt, singurul lucru pe care-1 putem spune este că, din


punctul de vedere al aparatului lor psihic, aceste creații
nu au valoare funcțională, oricare ar fi valoarea pe care
ele o au pentru ceilalți. Așa cum au subliniat deja mulți
autori, analiza visului, în tratamentul cazurilor-limită,
este adesea neproductivă. Aceste vise nu sunt construi­
te și nici făurite de aparatul psihic pentru a exprima în­
deplinirea unei dorințe, ci, mai degrabă, pentru a folosi
unei funcții de evacuare. Așa cum a spus-o Bion (1962),
bariera visului este o funcție importantă a aparatului psi­
hic. Se pare că, în cazul acesta, deși respectiva barieră dă
impresia că funcționează, funcția visului nu este să per-
laboreze nici dorințe și nici derivate pulsionale, ci mai
degrabă să detensioneze aparatul psihic de anumite ex­
citații dureroase sau, ca să reluăm termenii lui Bion, de
„acreții". Iată de ce nu trebuie să vorbim aici despre con­
densare, ci mai degrabă despre concretizare. Am putea
să evocăm și eșecurile visului care iau aspecte multiple.
Când situația este mai favorabilă, visele sunt actualizări
ale experiențelor traumatice. în acest din urmă caz, cel
mai important în vis nu este conținutul său latent, ci în
esență experiența visătorului (Masud Khan, 1974).
în concluzie, spațiile tranziționale din înăuntru și din afa­
ră nu mai sunt, în primul caz, niște arii de compromis între
inconștient si cenzură, si nici, în al doilea, între lumea inter­
nă si lumea externă.
f

Psihoza albă

Conținutul inconștientului este constituit din relații de


obiect în raport fie cu niște obiecte parțiale, fie cu niște
obiecte totale (persoanele). Faptul acesta ne duce spre
156 Andre Green

problema relațiilor pregenitale și genitale. în cadrul de­


scrierilor psihozei albe, am propus, împreună cu Jean-Luc
Donnet, conceptul de bi-triangulare. In acest tip de relație
de obiect, credem că avem de-a face cu o relație triangu-
lară care comportă o diferențiere între cele două figuri
parentale, mama și tatăl. Dar în locul unor sentimente
ambivalențe, pozitive și negative în același timp, pentru
fiecare dintre părinți, există un clivaj între cel rău și cel
bun, persecutorul și idealizatul, un părinte fiind în între­
gime malefic, iar celălalt în întregime benefic. Ineficaci­
tatea părintelui bun în fața celui rău, slăbiciunea și idea­
lizarea sa excesive nu sunt de nici un ajutor în opoziția
la „răutăția"36 omnipotentă a celuilalt. Totul se petrece ca
și cum relația de obiect, legată de pulsiuni, ar fi într-un
mod atât de crud plină de distructivitate, încât singura
manieră de a o contracara ar fi edificarea unei relații de
obiect narcisice idealizate care se dovedește necesarmen­
te ineficientă. Mai mult, teama paradoxală de a fi aban­
donat de obiectul rău și intruziv nu va duce, dacă se în­
cearcă sustragerea de sub influența sa, decât în deșert,
fără posibilitatea de a atinge vreodată obiectul bun idea­
lizat, mult prea îndepărtat, indisponibil și, în consecință,
nefiabil. Aici se află acel ceva prin care cazul-limită ajun­
ge într-un impas. Shapiro și colaboratorii săi (1975) au
arătat cum cazul-limită poate sluji drept receptacul pen­
tru doi părinți perturbați, fiecare proiectând asupra aces­
tuia partea negată din personalitatea lui bolnavă, pentru
a transforma obiectul cu două fețe în două obiecte. Când
Winnicott a postulat conceptul de sine fals, ne-a oferit un
36 In text, „mauvaisete", arhaism rar, derivat de la adjectivul „mau-
vais", important în limbajul psihanalitic; sinonim al mult mai răs­
pânditului „mechancete", răutate (N. t.).
Conceptul de limită 1 57

mijloc de a înțelege funcția tendințelor narcisice la pa-


cienții de acest tip. Cum șinele fals nu se stabilește pe ex­
periențele reale ale pacientului, ci pe adaptarea comple­
zentă a copilului la imaginea pe care mama și-a făcut-o
despre el și cu care este constrâns să semene, putem pre­
supune că organizarea sinelui fals se află mai degrabă în
slujba narcisismului obiectului decât aceluia al sinelui, de
unde și acest paradox al existenței unor trăsături narcisi­
ce (chiar dacă ele diferă de cele ale personalităților numi­
te narcisice) și sentimentul că natura lor este diferită de
aceea a tendințelor narcisice obișnuite. Răspunsul la
această afirmație contradictorie este că șinele fals hrăneș­
te un narcisism de împrumut: narcisismul obiectului. Prin
urmare, ar fi un narcisism alienat pe care celălalt a reușit
să și-1 aproprieze.
Este interesant să subliniem că impasurile cazului-li-
mită sunt trăite de către acesta nu numai în funcționa­
rea mentală și în relațiile sale de obiect, așa cum se vede
în transfer, ci chiar în spațiul său vital, în care el rătăceș­
te necontenit de la un loc la altul, plecând foarte depar­
te pentru a scăpa de obiectul rău, în speranța de a ajun­
ge la vreun tărâm al făgăduinței, pentru ca, în final, să
fie prins din urmă de întunecați! soli ai obiectului rău,
care îl aduc înapoi cu forța la detestatul său cuib.
Să ne întoarcem la funcționarea mentală: rolul confu­
ziei nu este mai puțin important decât acela al clivajului.
Diferitele tipuri de material al aparatului psihic simt con­
topite. Diferențierea dintre gânduri, reprezentări, afecte
și chiar acțiuni este prea puțin netă. Un gând clar nu este
niciodată posibil, ca și cum procesele de gândire ar fi în­
cărcate de cantități de afecte atât de masive, încât Eul ar
fi incapabil să se elibereze de sub stăpânirea pulsiunilor,
dacă nu printr-un clivaj intens, uneori plin de omnipo­
158 Andre Green

tență. Conglomeratele de afecte și de reprezentări sunt de o ase­


menea natură, încât afectele joacă rolul unor reprezentări, iar
reprezentările îl joacă pe acela al afectelor37. Putem spune că
acționarea (în măsura în care se opune acțiunii specifice)
este aici modelul fundamental al psyche-ului, indiferent
dacă este îndreptată spre interior și produce simptome
psihosomatice sau spre exterior, sub forma punerii în act.
Acționarea nu se limitează la acțiunile propriu-zise: fan­
tasmele, visele, produsele limbajului au ca prototip și
obiectiv acțiunea, sub forma expulzării. Aceasta din urmă
umple spațiul și nu admite suspendarea experienței. Ca­
uza acestei intoleranțe este că nici o experiență benefică
pentru Eu nu poate ieși de aici. Suspendarea ar echivala
cu inerția sau, cum a arătat Masud Khan (1974), cu de­
pendența definitivă. încrederea de bază este esențială
pentru acceptarea pasivității, resimțită mereu în aceste
cazuri ca o amenințare supremă, expunere la tot felul de
pericole sub dominația obiectului omnipotent.

Nici Da, nici Nu

Ca o concluzie, voi propune o ultimă formulare refe­


ritoare la funcția de judecare. Potrivit principiului reali­
tății, aparatul psihic trebuie să hotărască dacă obiectul
este sau nu este prezent: „Da" sau „Nu". Potrivit princi­
piului plăcerii, cum negarea nu există nici în inconștient
și nici în procesul primar, rămâne doar „Da". Winnicott
a definit obiectul tranzițional ca o coexistență a lui „Da"
și a lui „Nu": obiectul tranzițional este și nu este sânul.
37 Suntem de părere că ne apropiem aici de pictograma lui Pieră Au-
lagnier.
Conceptul de limită 159

Un alt tip de răspuns este oferit de cazul-limită: nici da,


nici nu. Obiectul tranzițional este un refuz pozitiv de a ale­
ge între un „Da" sau un „Nu", admițându-le coexisten­
ța, și acesta este motivul pentru care el poate fi creator.
Simptomele cazului-limită care iau locul obiectelor tran-
ziționale manifestă un refuz negativ al alegerii: nici „Da",
nici „Nu". Enunțată în termeni de existență, chestiunea
ar putea fi: obiectul este mort (pierdut) sau viu (găsit)?
Ori „Sunt mort sau viu"? Nici „Da'', nici „Nu".
Pentru a ieși din asemenea dileme, aș dori să subliniez
utilitatea conceptului de absență (Lacan). Absența nu com­
portă nici pierdere, nici moarte. Absența este o stare inter­
mediară, la jumătatea drumului între prezență și pierde­
re. Un exces de prezență duce la intruziune, un exces de
absență duce la pierdere. Perechea absență-prezență nu
poate fi disociată. Dar este nevoie de un efort considera­
bil pentru tolerarea absenței, pentru diferențierea ei de
pierdere și pentru a-i conferi lumii reprezentării întregul
său rol: imaginație și gândire. Numai absența obiectului
poate stimula imaginația și gândirea, cu alte cuvinte, crea­
tivitatea și vitalitatea psihice. Capacitatea de a fi singur în
prezența mamei (Winnicott) și capacitatea negativă (negative
capability) a lui Bion ne vin în minte. La acestea voi adău­
ga ipoteza pe care am susținut-o în privința funcției pro­
ceselor terțiare. Asemenea procese, non-materializate, sunt
constituite din mecanisme conjunctive și disjunctive de
legături, care funcționează ca niște mediatori între proce­
sele primare și secundare. Nu au altă materialitate decât
aceea care stabilește relațiile dintre celelalte două tipuri
de procese: primare și secundare. Ele par necesare menți­
nerii unui echilibru între diversele regimuri ale funcțio­
nării psihice și ar fi legate de preconștient. în timpul crea­
tivității, folosesc la contracararea nocivității clivajului, al
160 Andre Green

cărui exces duce la dezintegrare, apoi la moarte psihică.


Dar clivajul este el însuși mijlocul de evitare a confuziei.
Aceasta este servitutea umană: supunerea la doi stăpâni
opuși: separarea și/sau unirea.
Charles, un băiat de nouă ani, ce se plângea de dureri
de cap și de „gânduri" și care fusese examinat de Win­
nicott (cf. Consultația terapeutică și copilul), a scris acest
poem care, mi se pare mie, este o foarte bună concluzie:

„/ hmie to live", they declared,


„But I don't want to live", 1 said,
„They dragged mefrom the pond,
Gave me life,
But I want to die."
„Nowadays everybody lives."
„What's wrong with dying?" I said.
„Everything", they said,
„It's nothing, blackness, evil", they said.
„But it isn't", I said,
„I want to die, I've done all I need,
„HereIama hindrance,
There, dead, I am gone,
I have fulfilled my purpose,
I want to see God", I said.
„What is God?" they said?®.

El încerca fără îndoială să-și explice aspirația spre


„blanc" (blankness), dar ei au înțeles „negru" (blackness).

38 „Trebuie să trăiesc", au zis ei, / „Dar nu vreau să trăiesc", am spus


eu, / „M-au scos afară din iaz, / Mi-au dat viață, / Dar eu vreau
să mor." / „In zilele noastre toată lumea trăiește." / „Ce e rău în
a muri?", am spus eu, / „Totul", au spus ei, / „E nimicul, e ne­
grul, e răul", au spus ei, / „Nu-i adevărat", am spus eu, / „Vreau
să mor. Am făcut tot ce-aveam de făcut. / Aici sunt un
încurcă-lume. / Acolo, mort, voi fi plecat. / Ce voiam să fac am
făcut." / „Vreau să-l văd pe Dumnezeu", am spus eu. / „Cine e
Dumnezeu?", au spus ei.
IV

Pasiuni și destine ale pasiunilor.


Despre raporturile dintre
nebunie și psihoză
(1980)

Lui J.-F.

Tot ceea ce ține de această primă legătură mater­


nă mi se pare atât de greu de interpretat psihanalitic,
atât de încărunțit de ani, vag, abia capabil de a fi re­
înviat, ca și cum ar fi suferit o refulare deosebit de se­
veră. Poate însă că această impresie apare din aceea
că femeile care sunt în analiză cu mine au putut să
păstreze aceeași legătură paternă în care se refugia-
seră în perioada despre care vorbim. [...] Iubirea co­
pilului este lipsită de măsură, pretinde exclusivitate,
nu se mulțumește cu jumătăți de măsură."^
S. Freud,
„Despre sexualitatea feminină" (1931)

Nebunie și pasiune

Nu cu mult timp în urmă, înainte ca în avangardă să


fie destul de la modă să-ți spui nebun, nebunia nu avea
voie să existe în vocabular. în limbajul obișnuit, nimeni
nu era nebun, ci „nervos". Bolile de nervi, denumire pu­
dică, desemnau cele mai diverse stări, de la așa-zisul rău

1 în Sigmund Freud, Opere 6. Studii despre sexualitate, trad. de Rodi-


ca Matei, Editura Trei, București, 2001, p. 240 și p. 244 (N. t.).
162 Andre Green

al veacului până la alienarea mentală. In jargonul profe­


sional, nebunia nu era mai puțin proscrisă. Nimeni nu
era nebun; știința psihiatrică tria, departaja și clasa. Tra­
sa cu siguranță frontierele normalității, ale nevrozei, ale
perversiunii și ale psihozei. Freud nu a scăpat de taxo-
nomie și a contribuit chiar la îmbogățirea ei2. Prin urma­
re, nebunia a dispărut din nosografie ca o referință ruși­
noasă, mărturie a acelui timp în care psihanaliza rătăcea
printre bâlbâielile copilăriei sale. Să vorbești despre ne­
bunie nu însemna oare să te referi la o terminologie la
fel de puțin științifică precum aceea a vocabularului po­
sedării? Nu echivala oare cu sacralizarea simptomului și
a tuturor celor afectați și, tocmai prin acest fapt, cu in­
terzicerea unei priviri lucide — o privire de exorcist —
asupra a ceea ce, dimpotrivă, cerea observația zoologu­
lui sau a botanistului? Multă vreme, istoria psihiatriei a
confirmat efortul celor mai strălucite minți ale sale de a
se conforma idealului științelor naturale, iar nu aceluia
al științei medicale încă foarte empirice. Psihiatria avea
nevoie de naturaliști ca să aducă bolile spiritului în spa­
țiul închis al tulburărilor la care le supune natura pe vic­
timele capriciilor sale. Freud însuși nu a scăpat, la înce­
puturile sale, de această tentație.
Spiritul științific, al cărui act de naștere poate fi cu
aproximație datat în secolul al XVIII-lea, a cuprins psi­

2 Să amintim că-i datorăm un anumit număr de etichete nosografi-


ce, atât pentru diferențierea claselor — nevroze actuale, psiho-ne-
vroze de transfer, nevroze narcisice —, cât și în interiorul acestor
clase; nevroză de angoasă, isterie de angoasă, nevroză obsesiona-
lă, toată această terminologie a fost inventată de el. într-o lucrare
inedită, prezentată în fața Societății psihanalitice din Paris în 1962,
am arătat că o nosografie psihanalitică coerentă — adică bazată pe
diferențe metapsihologice — este întru totul identificabilă în ope­
ra lui Freud.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 163

hiatria. Aceasta păstrează atunci vechea denumire de ne­


bunie, dar se apucă de fragmentarea conținutului său. E
adevărat, inspirația nosografică îi este mult anterioară,
dar, așa cum a arătat Michel Foucault, nebunia și-a
schimbat statutul. în Evul Mediu și în Renaștere, înain­
tea epocii clasice, nebunia se împodobește cu această
aură care o înconjoară cu mister, păstrându-i termenu­
lui sensul religios. Și nu numai pentru că natura îi rămâ­
ne profund ascunsă, ci și pentru că, prin ea, transpărea
ceva de ordinul divinului sau al demoniacului. Are o
parte legată de pasiune. Uneori, stricto sensu: să ne gân­
dim la Perceval Galezul obsedat de căutarea Graalului
sau chiar la Tristan a cărui iubire pentru Isolda rămâne
prinsă în obligațiile sale față de senior — nu doar rege­
le Mark, ci însuși Christos. lubire-pasiune, iubire-sufe-
rință. Căci pasiunea de a iubi este aceea a „pătimirii", a
„îndurării": îndurarea încercărilor trimise de către Dum­
nezeu, așa cum însuși Christos, Dumnezeu și fiu al lui
Dumnezeu, a trebuit să le sufere în suflet și în trup. Deja
se conturează ideea că nu poate exista pasiune fericită
decât în acceptarea calvarului sau în imitarea sa. Sfinte­
le vor înțelege acest lucru poate mai bine chiar decât
sfinții. Iar Iui Lacan nu-i va fi greu să citească pe chipul
sfintei Tereza a lui Bemini semnele sau simptomele jui-
sanței3. Ea suferă, deci este iubită, din moment ce Chris-
tul o face să trăiască ceea ce el însuși a trăit, privilegiu
pe care nu-1 acordă decât aleșilor inimii sale. Psihiatrii
din secolele al XlX-Iea și al XX-lea au avut mult de fur­
că cu misticii. Vor fi nevoiți să aleagă, ca și oamenii Bi­
sericii, grâul de neghină, adică să separe manifestările
divinului de cele ale răului — a se înțelege aici ale bolii.
3 Seminaire XX, Encore, Seuil, 1975.
164 Andre Green

Nu există nici o îndoială că pentru mulți dintre ei — dar


nu pentru toți — problema se va fi situat mai degrabă
de partea diferențierii dintre isterie și delir, mai precis
erotomanie.
Și tot iubirea o vom regăsi, în Renaștere, în aventuri­
le figurilor eroice: Quijote — alt avatar al erotomaniei —
pe care Freud îl recomandă călduros întru lectură logod­
nicei sale. Iată un lucru care ar putea spune multe de­
spre iubirea pasionată pe care i-o purta. Ca și cum încer­
ca s-o facă să citească printre rândurile voluminoasei co­
respondențe pe care i-o adresa: „Dulcineea mea, te iu­
besc, dar știu că iubirea îmi este pură nebunie".
Să vorbești despre referința continuă la nebunie din
Shakespeare este un clișeu, așa cum este și reafirmarea
legăturii sale cu pasiunea. Această aducere-aminte este
totuși necesară. Polonius nu este atât de nebun (într-un
alt sens) când spune că nobilul fiu, Hamlet, este nebun
și că, totodată, cauza smintelii sale este iubirea pe care
i-o poartă Ofeliei. Nu se înșală foarte mult — refularea
obligă: ar fi trebuit s-o numească pe Gertruda.
Nebunia plină de gelozie a lui Othello are în mod ma­
nifest o cauză pasională. Numai că, și aici, cineva se în­
șală în privința persoanei4. Alături de pasiunile erotice,
pasiunile narcisice duc la niște efecte la fel de alienante:
Richard al III-lea, luliu Cezar, Macbeth mor din pricina
neostoitei lor ambiții.
Dar toate cazurile pe care tocmai le-am menționat pot
fi puse sub semnul întrebării: le putem discuta validita­
tea diagnosticului. Nebunia lui Lear este incontestabilă.

4 Cf. lucrarea noastră CEH en trop (Minuit, 1969) în care punem în lu­
mină iubirea homosexuală inconștientă a lui Othello pentru Cas-
sio.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 165

Dacă, în cazurile precedente, pasiunea era tot atât de si­


gură pe cât de îndoielnică era nebunia, aici avem de-a
face cu contrariul: nu nebunia este îndoielnică, ci pasiu­
nea. Este oare Lear pradă unei pasiuni? Freud a recunos­
cut că nu a abordat în „Motivul alegerii casetei" decât
unul dintre unghiurile în privința cărora psihanaliza avea
ceva de spus în această poveste. S-a ocupat mai mult de
moarte decât de iubire. Dezamăgirea pe care i-o provoa­
că obiectul iubirii sale incestuoase, Cordelia, nu este oare
cauza mediată și îndepărtată (ingratitudinea celorlalte
două fiice mai „denaturate"5 jucând un rol mai imediat
și mai direct) care îl va arunca pe Lear în nebunie?
Legătura dintre nebunie și pasiune este atestată în
scrieri. Idealul Renașterii recunoaște această conjuncție
care îi inspiră în același timp fascinație, respect și spaimă.
Această recunoaștere a puterilor obscure ale omului per­
mitea reîntoarcerea la filonul antic al tragediei care-i pro­
voacă spectatorului oroare și milă. Nebunie și pasiune:
doi afluenți ai aceluiași fluviu a cărui sursă este hybris-uY.
Triumful rațiunii a avut drept consecință — repet aici
argumentul din Istoria nebuniei a lui Michel Foucault —
refularea nu doar a nerațiunii, ci și a pasiunii. încă ad­
misă în teatru, dar cu anumite limite — să ne gândim la
discuțiile despre raporturile Fedrei cu iertarea6 —ma­
rele raționalism alungă pasiunea din filosofie.
5 Cf. articolul nostru „Lear ou Ies voi(es)x de la Nature", Critique,
1971, nr. 284.
6 în tragedie ca și în comedie, căci Moliere nu este mai puțin decât
Racine un pictor al pasiunilor: acestea vor fi cele ale burghezilor,
mai ușor de întâlnit în cotidian. Paranoia lui Alceste, de la Lacan
încoace, este un fapt admis — dar nu numai ea. Gelozia lui Amol-
phe, colecționismul sexual al lui Dom Juan, bigoteria lui Oronte,
166 Andre Green

Descartes nu prea se descurcă cu Tratatul despre pa­


siuni care este cea mai slabă operă a sa. Spinoza, care a
știut să recunoască mai bine esența Dorinței, va pierde
partida hotărâtoare. Pascal nu află un alt mijloc pentru
a-și apăra pasiunea religioasă decât un pariu care tre­
buie să se sprijine pe o demonstrație logică. Pe de o par­
te, angoasa vidului, pe de alta, matematica. Care dintre
cele două?
Atunci când, în sfârșit, vine secolul al XVIII-lea, con­
ceptul de Natură și-a început deja travaliul de submi­
nare împotriva lui Dumnezeu și a pasiunii religioase.
Iar psihiatria se naște, poate, din această mutație. Și nu
pentru că nu rămâne — uneori fără să o știe — profund
religioasă: vezi teoria degenerescenței lui Morel. Dar
optica se schimbă. Ochiul se vrea obiectiv, adică nepa­
sionat. încearcă să departajeze cauzele fizice și cauzele
morale ale nebuniei. Iar printre acestea pasiunile joacă
un rol major.
Conformându-se gândirii carteziene, scrierile se vor
centra pe ideea princeps că pasiunile trebuie situate
(din punct de vedere nosografic, dar, fără îndoială, și
anatomic) pe arabescurile sufletului și trupului. Și nu-i
de mirare. Că sufletul este afectat, iată un lucru evident:
această dereglare a spiritului poate fi constatată de ori­
ce individ care mai are mintea întreagă. Dar corpul este
aici în mod manifest zguduit: este de ajuns să se ob­
serve semnele eretismului dispoziției sau, dimpotrivă,
cele ale extremei sale slăbiciuni. Să remarcăm că știin­
ța psihiatrică recentă nu va varia decât puțin în ceea ce

dorința de devenire socială a domnului Jourdain, zgârcenia lui


Harpagon, ipohondria lui Argan sunt niște pasiuni ca și acelea
care populează universul tragediei. Nu sunt mai puțin tragice. Ele
arată că pasiunea nu este apanajul figurilor de legendă.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 167

privește sediul pasiunilor — o mică abatere în raport


cu Descartes. Fiziologia secolului al XX-lea va înlocui
epifiza cu hipotalamusul, în strânsă legătură cu hipo-
fiza, „șef de orchestră al concertului endocrinian", po­
trivit unei formule încă uzitate pe vremea când îmi fă­
ceam studiile medicale7. Inferat aici este faptul că în­
tre sistemul nervos al vieții de relație și mediul inte­
rior care suportă variațiile dispoziției sau ale hormo­
nilor se întinde o punte care stabilește legătura între
suflet și trup.
în psihiatrie, nimeni nu a căutat cu mai multă pasiune
acest substrat organic al pasiunii decât Clerambault care
a izolat în marele ierbar al nosografiei psihiatrice clasa
„Psihozelor pasionale", pe numele lor: Erotomania, Deli­
rul de Gelozie, Delirul de Revendicare. Majusculele îi
aparțin autorului. Dar teoria lui Clerambault este organi-
cistă și, totodată, intelectualistă. în fond, pasiunea, adică
fenomenul afectiv, nu joacă aici decât un rol minor. Jacqu-
es Borel, elev al lui Clerambault, va postula, împreună cu
alții, la multă vreme însă după moartea Maestrului, rolul
„bazai" al tulburărilor de dispoziție, legate de unele tul­
burări hipotalamo-hipofizare întru totul ipotetice.
Astăzi, se vorbește puțin despre pasiune în psihiatrie
și deloc sau aproape deloc în psihanaliză8. In ceea ce pri­
vește clasa psihozelor pasionale, lucrul acesta nu este de
mirare. Opera lui Clerambault, contemporană cu aceea
a Iui Freud, nu a influențat gândirea psihanalitică, cu ex­
cepția celei a lui Lacan, din niște motive a căror analiză,
dacă ar fi s-o realizăm aici, ar dura prea mult. Și una, și
7 Desigur, într-un ansamblu mai complex (sistem limbic, hipocamp
etc.).
8 Cu excepția lui Daniel Lagache a cărui lucrare despre gelozia amo­
roasă este și acum clasică.
168 Andre Green

cealaltă se bazează pe o comună adeziune la o combina-


torică aproape matematică. Faptul că este vorba despre
o combinatorică de neuroni la Clerambault sau de sem-
nificanți la Lacan creează mai puține diferențe, cred, de­
cât între Clerambault și Freud. Iar gândirea psihanaliti­
că nu a crezut că trebuie să acorde un interes aparte psi­
hozelor pasionale, deoarece, fără îndoială, pentru ea este
implicit că orice delir — și nu doar cele trei forme cano­
nizate de către Clerambault — e rodul unei pasiuni re­
fulate. Dar iată ce înseamnă să scapi mult prea repede
de o problemă. Căci este adevărat că Freud a scotomizat
realmente nebunia din perspectiva sa, în două feluri.
Pe de o parte, opera lui se naște din nevroză (în prin­
cipal isterică) și se construiește pe baza acestei referințe,
neluând în seamă psihoza (nebunia în sensul tradițional)
decât pornind de la aceasta și într-un mod mult mai pu­
țin aprofundat. Pe drept cuvânt, deoarece Freud consi­
dera nevrozele narcisice (adică psihozele psihiatriei cla­
sice) ca fiind neanalizabile. Prin urmare, nu s-ar putea
spune cine știe ce lucru precis în această privință. Sau
Freud teoretizează trecând peste persoana psihoticului,
ca în cazul Memoriilor lui Schreber — analiză a unei re­
latări, nu a unui pacient în analiză. Relatarea nu trece
numai peste persoana psihoticului, ci sare și zidul azilu­
lui în care Schreber era închis. Ceea ce echivalează cu a
spune că trece peste nebunie, deși este o relatare nebu­
nească.
Pe de altă parte, Freud a abordat nevroza în așa fel,
încât a purgat-o de pasiune, dar și de nebunia pe care ea
continua totuși să o conțină. Faptul că teoria psihanali­
tică însăși a purtat marca acestei refulări sau a acestei re­
presiuni nu este unul chiar lipsit de consecințe. Și toc­
mai pe acesta va trebui să-l examinăm acum.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 169

Psihoză sau nebunie?

Când un analist se află astăzi în situație analitica, se


pot prezenta două cazuri. în prima dintre cele două
eventualități, organizarea simptomelor, stilul asociativ,
natura conflictelor, tipul mecanismelor de apărare, dez­
voltarea transferului îi dau impresia că se află intr-o țară
cunoscută. Ceea ce a învățat analistul din lectura operei
lui Freud și din educația clasică pe care a primit-o îi per­
mite să se regăsească în analiză și are sentimentul, o dată
cu trecerea timpului, că interpretarea conflictelor în ca­
drul transferului și rezolvarea acestuia îi vor îngădui
analizei să se termine în mod favorabil. Nu se mai poa­
te spune că, astăzi, aceste cazuri reprezintă majoritatea,
dar îl susțin pe analist în sentimentul unei adecvări în­
tre teorie și practică și îi dau impresia unei activități co­
erente. în a doua eventualitate, totul se întâmplă altfel.
Analistul are sentimentul că nimic din ceea ce a învă­
țat — și, mai ales, din clinica și psihopatologia nevroze­
lor — nu se potrivește aici. Nu regăsește decât puține
urme din ceea ce i-a fost predat, este derutat de cursul
zigzagant al curei, nu mai reperează mecanismele de
apărare clasice, se lovește de niște rezistențe a căror de­
scriere nu a citit-o niciodată, iar analiza se desfășoară pe
pământ necunoscut. Dacă încearcă să aplice învățămin­
tele extrase din clinica nevrozelor, are mai degrabă sen­
timentul unui placaj, în care nu obține sens decât silind
interpretările să se lipească de material. Astfel că se în­
tâmplă frecvent ca în aceste cazuri, care aproape că re­
prezintă majoritatea unei practici, să se infereze existen­
ța unui nucleu psihotic ori să se vorbească despre o
structură psihică latentă. O falsă soluție pentru rezolva­
rea unei probleme adevărate.
170 Andre Green

Psihanaliza plătește, poate, astăzi prețul unei greșeli


ale cărei origini se află la Freud. Pentru îndreptarea aces­
tei erori, ea cade, după părerea mea, în alte greșeli. Pri­
ma ține de conjunctura care domnea pe vremea lui
Freud și care l-a incitat să privilegieze câmpul nevrozei
și să înalțe întreaga construcție metapsihologică a psih­
analizei pornind de la ea. A doua greșeală constă în ex­
tinderea simetrică a câmpului psihozei, printr-o folosire
abuzivă a acestui termen care a dus până la reunirea sub
aceeași vocabulă a bolnavilor psihiatrici internați și a pa-
cienților de pe canapelele noastre.
Atunci când ne întoarcem la izvoarele psihanalizei,
adică la Studii despre isterie, lectura observațiilor provoa­
că în noi niște interogații la care ne este greu să răspun­
dem. Aceste paciente isterice, care prezintă niște simp-
tome neliniștitoare, cu dezorganizări ale limbajului, stări
secunde, tulburări ale conștiinței, fenomene halucinato-
rii, merită ele oare denumirea de nevrotice? Avem atunci
tendința de a le numi,psihotice, ceea ce pare la fel de în­
doielnic. Problema este, desigur, aceea că nu putem ale­
ge decât între aceste două posibilități. Să spunem despre
aceste paciente că sunt niște cazuri-limită nu este decât
o haină largă ce nu acoperă decât nevoința.
Ca să pună ordine în universul haotic și proteiform al
isteriei și ca să arunce aici o lumină fără de care am con­
tinua să rătăcim în întuneric, Freud a „nevrotizat" iste­
ria, potrivit categoriilor clinice ale vremii sale. Interesul
pe care-1 manifesta față de fantasme, pe care le concepea
mai mult ca pe niște producții ale inconștientului decât
ca pe niște consecințe ale unor stări hipnoide — cum cre­
dea Breuer —, l-a dus spre o teorie a Inconștientului ca
teritoriu separat de conștiință, nucleu psihic segregat care
se supune unei cauzalități aparte. Breuer spunea deja de­
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 171

spre Anna O: „Ea se deda în mod sistematic unor reverii


pe care le numea «teatrul său privat»"9. Freud va carac­
teriza Inconștientul într un mod aproape deloc diferit în
Interpretarea viselor: o „altă scenă". Fără îndoială, această
concepție trebuia să permită o mai bună înțelegere a ceea
ce ținea de sistemul de reprezentări inconștiente subia­
cent simptomelor. Dar, legându-se exclusiv de această
fantasmatică teatrală a isteriei, Freud îi evacua totodată
polul pasional — ceea ce se numea nebunia isterică ale că­
rei urme se regăseau în „criză". De fapt, aceste isterice nu
erau nici nevrozate, nici psihotice. Erau „nebune".
S-a dorit întotdeauna să se vadă în criza isterică o ma­
nifestare de teatralitate, expresia, în cele mai rele cazuri,
a unei simulări, a unei comedii. Freud a luat lucrul în se­
rios, a pus capăt condamnării morale ale cărei victime
erau istericele, dar nu a făcut decât să deplaseze aceas­
tă teatralitate în lumea interioară a realității psihice. Ipo­
teza Inconștientului le dezvinovățea pe aceste paciente
de bănuiala ce fusese aruncată asupra lor. Dar, spunând
că istericele sunt victimele teatrului lor privat sau ale
efectelor indirecte ale acestei „alte scene", el nu făcea de­
cât să transplanteze spațiul teatral, nu-1 suprima. E de-a-
juns să fi asistat vreodată la o criză de isterie ca să fii sur­
prins de debordarea tuturor capacităților Eului și ca să
fii frapat, prin mijlocirea agitației care pune stăpânire pe
subiect, de vântul de nebunie ce se exprimă atunci în
mod deschis. Energia care.se desfășoară cu acest prilej,
sentimentul că subiectul este în acea clipă literalmente
„ieșit din minți", cuprins de o violență a cărei existență
nimeni, nici măcar el, n-o bănuia, resuscitează vechea
idee a posedării.
9 itudes sur l'hysterie, P.U.F., p. 15.
172 Andre Green

Astăzi, isteria este mai discretă. Nu a dispărut, ci se


ascunde10. Dimpotrivă, caracterul isteric, stările fobice
de toate tipurile rămân numeroase și prezente în practi­
ca psihanalitică. Deși nu mai face crize, caracterul iste­
ric continuă totuși să facă scene, uneori în cabinetul ana­
listului, dar de cele mai multe ori în spațiul privat al dor­
mitorului. In ceea ce se manifestă atunci, regăsim aceeași
transformare subită a personajului, febrilitatea însoțită
de tremulație, înțepenirea bruscă, fluxul de cuvinte ros­
tite pe un ton revendicator, acuzatoare, uneori ucigașe,
în curând urmate de „criza nervoasă", de prăbușirea în
care subiectul nu mai este stăpân pe sine. Ce rămâne din
toate acestea în ședință? O relatare nelipsită de emoție
care epurează evenimentul de nebunia-i trecătoare.
Analistul nu mai asistă nici la criza fobică. De cele mai
multe ori, și-n acest caz nu este decât auditorul unei nara­
țiuni retrospective. Atent la discursul pacientului și la aso­
ciațiile sale, el pierde din vedere — să-i lipsească oare ima­
ginația? — ceea ce implică trăirea povestitorului în mo­
mentul în care acesta era cuprins de criză. O măsură con-
trafobică refuzată, o constrângere exterioară ce obligă la
înfruntarea situației fobogene declanșează o angoasă pu­
ternică, cu agitație, crize de plâns, implorări, care arată per­
sistența, în spatele manifestărilor aparent limitate, a aces­
tui pol de nebunie pasională exprimată aici în aspectele
sale negative. Agorafobul care are nevoie să fie însoțit pen­
tru a ieși pe stradă, ca să se apere de un impuls sexual de
seducție sau de exhibiționism ori de o dorință de a fi agre­
sat sexual, ne permite să-i recunoaștem dorințele în spate­
le simptomului. Ceea ce revelează el atunci când această
protecție îi lipsește, prin intermediul angoasei care îi îngă­
10 Sau își găsește azil în secțiile de neurologie.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 173

duie să-și acopere dorințele, nu sunt numai niște reprezen­


tări inconștiente interzise, ci ceva care ne trimite cu gân­
dul mai degrabă la posedarea demoniacă a cărei amintire
am pierdut-o și pentru care criza isterică era un memento.
Faptul că Freud a descoperit inconștientul pornind de
la isteria ce va rămâne mereu legată de problematica
Erosului nu este o întâmplare. Imensul continent al se­
xualității era deschis. Dar era oare necesar ca, doar din
acest motiv, sexualitatea să fie legată numai de nevroză?
Să spui că aceasta este negativul perversiunii, să susții
că perversiunea își are sursa în perversitatea polimorfă
a copilului era, fără îndoială, o descoperire de un mare
curaj. Putem face însă aceeași observație legată de iste­
rie și în cazul perversiunii. Când Freud o abordează pe
aceasta din urmă în Trei eseuri asupra teoria sexualității, se
simte prea bine că îndrăzneala de a ataca acest domeniu
reprobat de morală, în scopul de a încerca să-i înțeleagă
geneza și mecanismele, îl obligă în schimb să adopte o
privire rece, lucidă, obiectivă și să-și considere subiecții
de studiu cu ochiul entomologului. Atunci când îi com­
parăm descrierile cu ceea ce ne învață analiza unui per­
vers, regăsim multe dintre mecanismele înfățișate, dar
ceva lipsește. în van căutăm acest element de rătăcire pa­
sională, legat de apariția bruscă a pulsiunilor, care-1 îm­
pinge pe pervers la niște acte ce-i pot compromite întrea­
ga viață, la niște comportamente nebunești în care este
adesea stăpânit de o forță oarbă, compulsională. Noi ex­
plicăm aceste acte prin culpabilitate sau nevoia de au-
to-pedepsire, ceea ce nu lămurește totul.
Să ne gândim la homosexualul care, în fața oricărei si­
tuații în care se confruntă cu angoasa, indiferent dacă e de
castrare sau de distrugere, resimte nevoia imperioasă, ur­
gență, de a o face să dispară prin reasigurarea provocată
174 Andre Green

de constatarea persistenței penisului, oricare ar fi el, pe


corpul unei alte ființe umane, și aceasta într-o căutare ne­
înfrânată, sfâșietoare, ce trebuie să ducă la realizarea unui
act imediat, în condiții adesea păgubitoare pentru tot res­
tul personalității sale, pentru împlinirile Eului său. Și aici
suntem frapați de invadarea bruscă a ceea ce pare să fie o
„dereglare a simțurilor" sau a sensului11.
în acest moment, trebuie să ne aducem aminte de
ceea ce spune Freud despre conștientizarea castrării fe­
minine — sau mai precis materne — de către băiețel. Un
eveniment comparabil, afirmă el, căderii de pe tron sau
de pe altar. Aici este vorba despre angoasă, dar și mai
mult despre pierderea unei referințe esențiale.
Atunci când tronul sau altarul sunt răsturnate, se în­
tâmplă ca individul să se sinucidă cu acest prilej. Căde­
rea simbolului arată că simbolicul se leagă de existența
însăși a subiectului, că este nu numai rațiunea sa de a
trăi, ci și pasiunea sa de a fi. Altfel spus, că prezența em­
blemelor este prețul vieții. Și tot altfel spus, că orice iu­
bire a vieții este legată de salvarea semnificației lor.
Angoasa de castrare și angoasa pierderii obiectului nu
se află numai într-un raport de la parte la întreg sau de la
conținut la conținător. Ele se reflectă mutual în Erosul care
le ține laolaltă. Dar o relație se schițează deja, și una, și
cealaltă referindu-se la Mamă. Pentru acela care nu este
afectat de ea, această nebunie erotică are o dimensiune co­
mică, derizorie, ca și ceea ce suscită chinul gelosului, fe­
lul în care își supraestimează obiectul, alunecarea lui im­
perceptibilă spre delir, de cele mai multe ori din fericire
trecător când această gelozie nu este paranoică.
11 în text, „«derdglement des sens» ou du sens": joc de cuvinte intra­
ductibil. în franceză, „sens" înseamnă și „simț", și „sens" (N. t.}.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 175

Când, la sfârșitul operei sale, Freud îi va acorda cli­


vajului un rol din ce în ce mai important în fetișism și în
psihoză, vom fi tentați să apropiem perversiunea de psi­
hoză. Această apropiere este puțin justificată dacă ne le­
găm de esența perversiunii propriu-zise. Dimpotrivă,
trebuie să ținem cont de această nebunie erotică ce acțio­
nează atât în perversiune, cât și în isterie, dar în mod di­
ferit. Cât despre legătura dintre perversiune și psihoză,
aceasta se raportează la nebunie prin renegarea diferen­
ței dintre sexe sau a realității.
Freud a început prin a descoperi rolul sexualității în
nevroze și în structurarea psihismului uman. într-o a
doua perioadă, a ajuns aproape să opună sexualitatea și
iubirea, mai ales în „pulsiuni și destine ale pulsiunilor".
Mai târziu, a propus o teorie unificată a iubirii, care adu­
na formele, până atunci distincte, ale relației amoroase
dintre doi adulți, ale iubirii parentale sau filiale, ale prie­
teniei, ale iubirii de țară sau chiar de umanitate. Dar nu­
mai o dată cu ultima teorie a pulsiunilor, sexualitatea și
iubirea vor fi înglobate sub Erosul pulsiunilor de viață.
Cu alte cuvinte, Erosul este viața însăși.
Atunci când se gândește la starea de îndrăgostire12,
la pasiunea amoroasă, Freud, urmând în aceasta judeca­
12 Pentru tot ceea ce se referă la starea de îndrăgostire, trimit la ex­
celenta carte a lui Christian David. El a avut marele merit de a
pune sub semnul întrebării interpretarea economică a lui Freud
care vedea raporturile dintre iubirea de obiect și iubirea de sine
după modelul vaselor comunicante. El a atras atenția asupra fap­
tului că iubirea de obiect exaltă narcisismul și a pus în lumină ra­
porturile dintre iubire și doliu. Sunt de părere că perversiunea
afectivă pe care o descrie, ca și lucrările sale despre bisexualitate
se înscriu în aceeași linie. Cât despre nebunia erotică, nu mi se
pare nicăieri mai bine ilustrată decât în frumoasa sa analiză la Pen-
thesilea lui Kleist.
176 Andre Green

ta comună, va repeta după atâția alții: „Iubirea este o


scurtă nebunie". Trebuie să mergem până la capătul
acestui raționament: dacă Erosul, pulsiunile de viață în­
globează sexualitatea și iubirea până Ia punctul de a le
identifica vieții însăși și dacă recunoaștem că iubirea
comportă în mod necesar această dimensiune nebună,
atunci toate vicisitudinile Erosului sunt marcate de un
potențial de nebunie care se află în inima manifestării
lor, în toate aspectele care derivă de aici, până în cea mai
normală sexualitate și până în rădăcinile infantile ale
acesteia.
Iar nebunia? în loc să o caracterizăm pur și simplu ca
o tulburare a rațiunii, trebuie, dimpotrivă, să marcăm
elementul afectiv, pasional, care modifică relația subiec­
tului cu realitatea, alege un obiect parțial sau total, se lea­
gă de el într-un mod mai mult sau mai puțin exclusiv,
reorganizează percepția lumii în jurul său, îl înconjoară
cu o aură care îl face unic sau de neînlocuit, captivează
Eul și îl alienează, își formează despre el o reprezentare
interioară obsedantă și suprainvestită și constituie logi­
ca patetică ce îi justifică starea interioară. Iar toate aces­
tea mi se par adevărate în toate formele iubirii pe care
Freud le-a unificat sub un singur aspect.
De când e lumea lume, oamenii au știut că sunt ne­
buni. Filosofii au spus-o în diverse feluri, dar filosofia a
eșuat în căutarea înțelepciunii și a adevărului, pentru că
ea nu a știut să recunoască rădăcinile originare ale aces­
tei nebunii. Freud a recunoscut însă, în sexualitate și apoi
în Erosul ultimei teorii a pulsiunilor, rolul fundamental
pe care ele îl joacă în structurarea psihismului uman nor­
mal și patologic. în schimb, le-a minimalizat esența in­
trinsec nebunească ce va subzista atât la subiectul nor­
mal, cât și la subiectul nevrozat sau pervers.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 177

Și vom vedea aceeași nebunie apărând și în structu­


rile anti-erotice: obsesionale, depresive, narcisice. Izola­
rea obsesională nu este atât de puternica decât pentru că
absența ei dă, se pare, liber curs unei juisanțe pline de
ură și acționate. Pierderea obiectului îl poate determina
pe deprimat la niște comportamente care nu sunt atât de
îndepărtate de acelea ale perversiunii, în care dorința de
a regăsi cu orice preț obiectul-substitut poate duce la to­
xicomania compulsivă și, de aici, la suicidul accidental.
Cât despre narcisicul amenințat de cererile celorlalți care
îi tulbură nevoia de auto-suficiență și de autonomie, el
poate fi cuprins de impulsuri ucigașe resimțite ca fiind
nebunești pentru a se apăra împotriva sentimentului de
încălcare a unui spațiu interior violat ca printr-o pene­
trare anală deteriorantă.
Pentru o ureche exersată, chiar și în cea mai banală
dintre nevroze, chiar și cu cel mai obișnuit, dintre simp-
tomele nevrotice, vine o clipă în care se manifestă în con-
tra-transferul analistului sentimentul că are de-a face cu
o funcționare mentală nebunească: această clipă este tre­
cătoare, dar crucială. Nevroza ne amăgește, pentru că
Eul și-a conservat relația cu realitatea, pentru că gândi­
rea rațională este aici intactă, pentru că fantasmele sunt
conținute într-un teritoriu limitat. Dar ne putem întreba
dacă mecanismele de apărare clasice (în primul rând, re­
fularea, ca și inhibițiile de toate felurile, a căror cauză o
înțelegem cu greu — intr-atât ele nu vizează decât exer­
cițiul normal al unei funcții: sexualitatea, hrănirea, mun­
ca etc.) sunt folosite numai din pricina unui risc de con­
flict cu Supraeul. Dezaprobarea autorității parentale in­
terioare este ea oare de ajuns pentru a explicita caracte­
rul drastic al acestor prohibiții? Nu trebuie oare să ne
gândim mai degrabă că tocmai riscul de a vedea apă-
178 Andre Green

rând această nebunie potențială în exercițiul funcțiilor


menționate face ca îndeplinirea lor să fie atât de primej­
dioasă și de implicit dezorganizatoare pentru Eu?
Dacă, în sfârșit, evocăm destinul cel mai evoluat po­
sibil pe care Freud îl are în vedere pentru pulsiune, su­
blimarea, aceasta este departe de a duce la înțelepciune
sau la seninătate: viața artiștilor ni-i arată luptând cu
aceeași nebunie. Nu vorbesc aici numai despre viața lor
privată, ci și despre relația pe care o au cu opera lor. Oa­
menii de știință, orice ar spune Freud, nu sunt mai în­
zestrați: istoria științei abundă în exemple în care corpul
cunoașterii oficiale a fost purgat de toate aberațiile care
îi leagă pe savanți de știința lor. Astfel, alături de împli­
nirile sublimate ale evoluției puisionale, subzistă polul
de pasiune oarbă asupra căruia virtutea științifică păs­
trează o tăcere deplină. Ce se întâmplă cu seninătatea
olimpiană a matematicii în spiritul unui Cantor și chiar
al unui Newton?

Cinci psihanalize: nevroze, psihoză, caz-limită

Dora Ceea ce afirm eu aici, despre exilarea pasiunii și, în


același timp, a nebuniei în nevroză, este atestat în opera
lui Freud din diverse puncte de vedere; în analizele, în
tehnica și în teoria sa.
Dora prelungește Interpretarea viselor. După cum se
știe, Freud eșuează și o mărturisește. De ce? Pentru că,
fără îndoială, nu-și dă seama de homosexualitatea Do-
rei; dar oare nu și pentru că își mobiliza întregul interes
asupra viselor pacientei — altfel spus, asupra reprezen­
tărilor sale inconștiente —, minimalizându-i afectele?
Dora rămâne două ore (Freud este cel care subliniază) pli­
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 179

nă de admirație în fața Madonei Sixtine. Freud leagă eve­


nimentul de un vis, lucru deloc criticabil. Dar dacă, așa
cum a scris, în vise afectele sunt reprimate, cum să regă­
sești în analiza visului starea de reculegere aproape mis­
tică a Dorei în galeria de la Dresda unde preferă să se
ducă singură, refuzând compania unui văr? La fel,
atunci când Freud interpretează pretinsa apendicită a
Dorei ca pe o fantasmă de naștere, sensul pe care i-1 re­
cunoaște uită/ebra care însoțea simptomul. Dora este și
prima elaborare psihanalitică a transferului (sau trans­
ferurilor), în cazul în care considerăm că Studii despre is­
terie aparțin preistoriei psihanalizei. Ne aducem aminte
că, atunci, Freud este pus în încurcătură de apariția aces­
tui fapt nedorit. „[...] se obține convingerea că el nu poa­
te fi evitat prin nici un mijloc și că trebuie combătută
această ultimă creație a bolii ca toate cele dinainte."13
Analiștii cunosc bine această istorie a transferului care a
transformat mai întâi fenomenul într-un artefact și o pa­
coste („crucea noastră") pentru a deveni în cele din urmă
motorul curei. Lucrul de care și-au dat mai puțin seama
este că această luare de poziție inițială a lui Freud
decurge în linie dreaptă din opțiunile sale teoretice. Ale­
gând mai degrabă reprezentările inconștiente decât afec­
tele, centrând cura pe analiza predominantă a reprezen­
tărilor (cf. visul), Freud avea nevoie să țină transferul în
afara analizei, pentru că, o dată cu el, reapărea întâieta­
tea afectului asupra reprezentărilor. Și, fiindcă este recu­
noscut mai întâi ca o emoție amoroasă — și încă din Stu­
dii —, Freud se tot străduiește să demonteze transferul:
13 Cincj psychanalyses, P.U.F., a doua ed., p. 87 {Fragment dintr-o anali­
ză de isterie, trad. de G. Mitrea, în Sigmund Freud, Opere 5. Inhibi­
ție, simptom, angoasă, Editura Trei, București, 2001, p. 162— N. t.).
180 Andre Green

există aici „mezalianță", „falsă legătură" („Eu nu sunt


cel pe care îl credeți"), deoarece, o dată cu acest intrus,
reapare pasiunea amoroasă. Freud se simțea mai în lar­
gul său în analiza sexualității infantile, care aparținea
unui trecut refulat și reveriilor care îl duceau mai depar­
te, decât în fața actualizării iubirii în situația psihanali­
tică. Această Dor a este realmente „nebună", ea e în sta­
re de tot, din moment ce emoțiile sale amoroase o îm­
ping nu numai să transfere, ci și „să pună în act". Act de
răzbunare, după cum se știe. Nu doar o singură isterică
și-a compromis medicii în felul acesta. Prin urmare,
transferul trebuie stăpânit, ceea ce vrea să însemne do­
molirea lui. Nu se poate ca Freud să fi uitat, chiar și în
fața unei „petite hysterie", pandemoniumul de la
Salpetriere, unde prestigioasa siluetă a lui Charcot ob­
serva de la înălțimea sa pasiunea isterică. Bineînțeles,
deși Freud nu este deocamdată conștient de acest lucru,
pericolul transferului este naufragiul contra-transferu-
lui. M. K. și-a plătit pasiunea pentru Dora cu un accident
de circulație — probabil pentru că nu mai avea ochi de­
cât pentru tânără, intr-atât încât nu-și mai dădea seama
de primejdia reprezentată de trăsurile care se deplasau
pe șosea. Iar Freud adaugă în notă: „O interesantă con­
tribuție la încercarea de sinucidere indirectă tratată de
mine în Psihopatologia vieții cotidiene"1^. Iată la ce duce
pasiunea! Stăpânirea transferului echivalează cu preve­
nirea furtunilor pasionale și a avalanșelor acestora de
consecințe. Abordarea semnificației inconștiente prin in­
termediul viselor înseamnă folosirea unei medieri care
permite o oarecare distanțare. Nu numai pentru că in­
terpretarea viselor este calea regală care duce la incon-
14 Loc. cit. (trad. cit., p. 166 — N. f.).
Pasiuni și destine ale pasiunilor... • 181

știent, ci și pentru că această cale este bine apărată îm­


potriva falselor legături primejdioase. Că Dora nu semă­
na deloc cu această tânără zăpăcită, dar, până la urmă,
destul de simpatică, iată un lucru a cărui dovadă o avem
mulțumită lui Felix Deutsch15. Că Freud nu lasă să se
vadă nimic din toate acestea provine, cu siguranță, din
contra-transferul care a pus stăpânire pe el și care l-a îm­
pins să dea pasiunii o versiune edulcorată.
Celelalte patru psihanalize ar arăta, fără îndoială, Hans
aceeași înclinație la Freud. Violența afectelor care îl
bântuie pe micul Hans, iubirea pentru mama sa, gelo­
zia față de tată îl fac „nebun". în sensul în care un în­
drăgostit zice că este „nebun" după obiectul său de iu­
bire. Ce fac fantasmele în acest caz? Deghizează, de­
plasează, transformă. Dar mai ales creează un al doi­
lea teatru de operațiuni în care se petrece tot ceea ce se
poate petrece dintr-un libido activat; ele îl leagă pe
acesta de reprezentări. Să dai atenție în mod preferen­
țial acestor reprezentări înseamnă să analizezi, dar în­
seamnă, poate, să nu analizezi decât pe jumătate dacă
nu recunoști suferința acestei iubiri imposibile. în­
seamnă să te fixezi la „teoriile sexuale" ale copiilor,
subestimând faptul că soluția adusă de ele nu este de­
cât parțială în raport cu întregul libido pe care acestea
nu reușesc astfel să-l lege și care rămâne o grea pova­
ră pentru copil. Fără îndoială, este nevoie de experien­
ța copiilor psihotici sau pre-psihotici ca să-i resimți în-
15 Felix Deutsch a fost chemat să consulte la New York o pacientă în
care a recunoscut-o pe Dora și care, de altfel, se lăuda cu acest lu­
cru, mulți ani mai târziu. Era deja o femeie bătrână. Prezenta un
tablou de tulburări de caracter grave și de revendicare afectivă
care cadra cu greu, chiar dacă ținem cont de vârsta ei, cu descrie­
rea lui Freud.
182 Andre Green

deajuns emoția. Un cal de angoasă nu este suficient.


Adultului îi lipsește empatia. Când vede calul, el se
imaginează deja călăreț, stăpân al bidiviului său. El
nu-1 vede cu ochii micului copil, strivit de această masă
susceptibilă să se însuflețească, să se înfurie, să tropă­
ie, să muște. Cu siguranță, avem de-a face cu proiecți­
ile copilului. Dar proiectate în acest caz sunt niște emo­
ții, niște mișcări, niște forțe. Niște pulsiuni.
Omul cu Dora însă este o femeie, iar Hans nu e decât un co-
șoboianî pil. Și se știe că femeile și copiii se lăsă mai ușor pradă
emoțiilor lor. Tabloul se va schimba el oare când Freud
va avea de-a face cu un bărbat cu pregătire universita­
ră, suferind de obsesii „intelectuale": Omul cu șobolani,
„bărbat inteligent cu minte clară"? E și mai rău! Căci
transferul simptomelor pe planul intelectului evidenția­
ză mai mult decât groaza în fața unei plăceri de el ignora­
te16, provocată de fantasma șobolanilor care pătrund sfre­
delind — toate acestea sunt subliniate de Freud însuși
care completează: „în anus" —, stând mărturie pentru
o dorință de a o sodomiza pe doamna gândurilor sale.
Cine va fi oare responsabilă pentru intensa refulare și
apărările multiple care o întăresc: fantasma ori plăce­
rea? Și dacă răspundem: fantasma, o facem pentru că
aceasta provoacă plăcere. Așadar, pe ea o întâlnim până
la urmă ca raport la obiectul iubirii. Aici, nu iubirea pen­
tru doamnă înnebunește, ci apărările al căror obiect de­
vine dorința, transferând perversiunea care o conotea-
ză pe simptomul revelator al unei perversiuni de gân­
dire. Isterica era „nebună după corpul ei", cum se spu­
ne. Obsesionalul devine nebun după gândirea lui —

16 Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională, trad. de C. Irimia, în


Sigmund Freud, Opere 7. Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei,
București, 2002, pp. 39-40 (N. f.).
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 183

ceea ce este logic, din moment ce regresia actului la gân­


dire o sexualizează pe aceasta.
Dacă psihanaliza merită pe deplin numele de ana­
liză a pasiunilor, deoarece și ea le situează pe acestea
acolo unde se unesc sufletul și trupul, instalându-se în
acest chiasm, ea constată — între isterie și obsesie —
că fiecare dintre aceste două extreme își trage libidoul
înspre sine, atunci când acesta nu poate aplica acțiu­
nea specifică, aceea care ar înlătura tensiunea pulsio-
nală prin experiența satisfacerii. Isterica își converteș­
te libidoul făcându-1 să treacă în somatic, obsesionalul
îi deschide căile gândirii. Iar între cele două, fobicul se
angoasează. Libidoul este peste tot, dar mai ales este
„între".
Faptul că gândirea sucombă aici sub povara tensiunii
libidinale, că devine propria ei caricatură — fiindcă
Freud recunoaște în îndoiala obsesională o formă a
compulsiei la înțelegere — arată în același timp sursele
epistemofiliei și, fără îndoială, ale teoriilor sexuale. Este
vorba despre legarea prin sens a tensiunii libidinale ce
nu-și poate afla împlinirea. Constrângerea interpretati­
vă se naște din constrângerea libidinală.
în acest travaliu de transformare, gândirea merge atât
de departe, încât se învecinează cu delirul, raționalizat
secundar. Aici, trebuie să-l cităm chiar pe Omul cu șobo­
lani, atunci când el cunoaște pentru prima oară plăcerea
raportului sexual. „Dar este magnific, gândește el, pen­
tru asta l-ai putea omorî și pe tata!"17 Ceea ce, în mod
evident, nu e spus este asta: „cu mama". Cine vorbește
însă aici? Copilul îndrăgostit. în fața întoarcerii refula­
tului, adultul va fi asediat, obsedat.
17 Trad. cit., p. 62 (N. f.).
184 Andre Green

De data aceasta, Freud va recunoaște insuficiența no- j


sografiei, el, care le-a dat obsesiilor denumirea de nevro- ș
ză obsesională. Vorbind despre gândirea morbidă a pa- J
cientului său, scrie: „Eu cred că astfel de fenomene me- j
rită numele de delir"
* 8. Or, este remarcabil că, tocmai în .1
această lucrare, Freud, trebuind să evalueze raportul |
idee-afect, dă dreptate afectului și caută deformarea în
tot ceea ce ține de idee. Astfel, dacă afectul este adevăr i
rat, nebunia se deplasează înspre idee. j
Schreber Cazul următor, Schreber, ar trebui să arate nebunia î
vizibilă cu ochiul liber. Dar nu așa stau lucrurile. Dacă j
Schreber este nebun, m sensul psihiatriei tradiționale, el i
nu este astfel în sensul pe care doresc să-l dau acestui cu­
vânt în lucrarea de față. Schreber este psihotic, ceea ce e 1
cu totul altceva. Desigur, pasiunea sa homosexuală pen- ;
tru propriul tată, via Flechsig, îi susține delirul. Dar aici
se mai adaugă ceva pe care Freud îl văzuse clar: nu nu­
mai referința la narcisism, piatră de temelie a psihozei,
ci și ideea delirantă a sfârșitului lumii care implică dis­
trugerea realității — de unde necesitatea construirii
neo-realității delirate pentru a supraviețui. „Universul
este nimicit și numai Eul supraviețuiește", spune
Freud — cu ce preț însă? Prețul juisanței, va spune La­
can. Am arătat în altă parte că lucrul acesta însemna o
tratare neglijentă a urletelor lui Schreber, a strigătului care
se aude dincolo de construcția delirului. Căci frumoasa
construcție a delirantului — ca echivalent al „frumoasei
indiferențe" a istericului — este sistemul de anaclisis ne­
cesar pentru susținerea Eului ce nu supraviețuiește de­
cât dedicându-și viața apărării propriului delir. Aliena-
18 Traducătorii semnalează în trecere discordanța dintre această de­
numire și ceea ce psihiatria franceză numește astfel (trad. cit., p.
76 — N. t.).
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 185

rea este aici, literal, ceea ce îl ține pe Schreber departe de


viața oamenilor. Juisanța îi este, fără îndoială, un impor­
tant beneficiu. Dacă e primară, este de esență masochis­
tă. Dacă e secundară, este de natură narcisică. Psihoza
nu este nebunie. E confundată astăzi, când de pretutin­
deni răsar din nou „Elogii ale Nebuniei" care nu au ni­
mic de-a face cu psihoza. în prezent, nebunia este iste­
ria noastră19.
Câmpul psihopatologic pare astfel destul de bine aco- omul
perit: isterie, fobie, nevroză obsesională, psihonevroze cu lupi
de transfer analizabile, pe de o parte; paranoia, nevroză
narcisică neanalizabilă altfel decât prin medierea textu­
lui, pe de alta. Și atunci apare cel mai enigmatic caz al
psihanalizei: Omul cu lupi. Prezentare a cazului denatu­
rat prin aceea că, potrivit mărturisirii lui Freud însuși,
„doar această nevroză din copilărie va constitui obiectul
relatărilor mele"20. Falsificat, într-un al doilea rând, de
polemica dintre Freud și Jung. Dar, așa cum se întâmplă
adesea, oamenii fac altceva decât ceea ce cred ei că fac,
iar textul îi va permite lui Lacan să recunoască impor­
tanța forcluderii ca modalitate a refulării în structura psi-
hotică. Fără să fie conștient de acest lucru, Freud proce­
dează aici la o descriere a mecanismelor fundamentale
ce se regăsesc la aceia pe care îi numim astăzi cazuri-li-
mită. Căci unde să-l situăm pe Omul cu lupi? El se află
între nebunie și psihoză. în intervalul dintre una și cea­
laltă. Recitind acest text, regăsim în mod clar clivajul.
Dar tot cu acest caz face Freud groaznica experiență a
19 Vezi ultimul capitol din L'Enfant de Qa, de J.-L. Donnet și A. Gre­
en, op. cit.
20 Omul cu lupi, în Sigmund Freud, Opere II. Nevroza la copil, trad. de
Rodica Matei și Ruxandra Hosu, Editura Trei, București, 2000, p.
124 (N. t.).
186 Andre Green

transferului alienat. Și aici există o neînțelegere. Freud


se ocupă prea mult de nevroza infantilă a pacientului și
prea puțin de nevroza de transfer a acestuia. Transfer cli-
vat din toate punctele de vedere, care maschează struc­
tura psihotică a pacientului. Putem să ne punem o serie
de întrebări și despre contra-transferul analistului. în
fond, singurul caz dintre cele cinci psihanalize în care
Freud nu a fost prea solicitat de contra-transferul său
este Omul cu lupi. Pentru Hans și Schreber, nici nu pu­
tea fi vorba despre așa ceva: îh ambele cazuri, Freud nu
era analistul. Dimpotrivă, nici pentru Dora, nici pentru
Omul cu lupi, nu se poate spune că analiza a fost con­
dusă fără probleme.
Prin urmare, unde zace nebunia Omului cu lupi? Fără
îndoială, în bisexualitate, lucru pe care Freud l-a văzut.
Dar mai mult a întrezărit decât a deslușit răsfrângerea
acestui conflict asupra gândirii analizandului.
Ceea ce îl frapează pe Freud este „capacitatea [pacien­
tului] de a lăsa să funcționeze simultan cele mai diferite
și contradictorii investiri libidinale. Pendularea continuă
între acestea, din cauza căreia rezolvarea și progresul au
părut mult timp excluse, au dominat tabloul clinic al vâr­
stei adulte, pe care aici l-am putut atinge doar în treacăt.
Fără nici o îndoială, aceasta era o trăsătură a inconștien­
tului, care la el se prelungise în procesele devenite con­
știente; ea se manifesta doar în rezultatele unor mișcări afec­
tive [sublinierea mea], în planuri pur logice dovedea,
dimpotrivă, o abilitate deosebită în detectarea contradic­
țiilor și a incompatibilităților"21. Aceste rânduri sunt ex­
trase din ultimele pagini ale lucrării. Ele ne determină
să ne punem câteva întrebări despre raporturile nebu­
21 Cine) psychanahjses, P.U.F., p. 418 {trad. cit., pp. 219-220 — N. t.)
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 187

nie-psihoză. Nebunia Omului cu lupi, prinsă în conflic­


tul său bisexual, este legată de fixația sa la scena primi­
tivă și de furia lui de a fi exclus din plăcerea părinților
săi. Faptul acesta este binecunoscut. Dar ce anume o sus­
ține? Indecidabilitatea între dorința de a juisa în mod pa­
sional ca mama (prin anus) sau ca tatăl (prin penis).
După cum se știe, castrarea nu este evitată în nici unul
dintre cele două cazuri: acesta este tocmai impasul Oe-
dipului inversat. Nebunia aceasta erotică este însă du­
blată de o nebunie plină de gelozie. Omul cu lupi nu mai
știe pe cine dorește să distrugă în răzbunarea sa, pe
mamă sau pe tată. De unde și „pendularea" afectivă pe
cele două planuri, erotic și agresiv. Psihoza Omului cu
lupi se situează în altă parte. Ea rezidă în forcluderea sa,
în dorința sa de „a nu ști nimic", așa cum a subliniat La-
can, dar și mai mult în dubla funcționare — aproape că
am putea vorbi aici despre „double bind", afectiv și in­
telectual: contradicție oscilantă a emoțiilor — „logică",
aparent impecabilă a gândurilor. De fapt, este vorba de­
spre o dublă logică. Una, afectivă, admite coexistența
contrariilor, ea nu alege —, cealaltă, intelectuală, func­
ționează după principiul terțului exclus. Astfel, putem
concluziona că nebunia este compatibilă cu logica terțu­
lui exclus, coexistând cu o psihoză latentă în care castra­
rea este forclusă. în mod paradoxal, în acest din urmă
caz, gândirea își rigidizează obediența conformându-se
principiului terțului exclus. în concluzie, „logica pură"
de tip secundar poate să izoleze angoasa de castrare, s-o
lase în altă parte, s-o refuleze, dar nu s-o forcludă în nor-
malitate.
Faptul acesta echivalează cu a afirma că nebunia, în
măsura în care funcționează o refulare ce recunoaște an­
goasa de castrare, este oarecum o contra-nebimie; dar și
188 Andre Green

cu a spune că, în cazurile-limită, existența unei duble


funcționări devine contra-psihoza care împiedică gândi­
rea să basculeze cu totul în delir. Căci Omul cu lupi nu
este Schreber. Nu există aici nici distrugere a lumii, nici
neo-realitate: numai o realitate exterioară care coexistă
cu realitatea psihică, fără să-i impună suveranitatea prin­
cipiului ce o guvernează.
Pentru noi, aceste cinci psihanalize nu sunt numai
inestimabila mărturie a practicii psihanalitice a lui Freud
și a geniului său interpretativ. Și nici doar prilejul de a
surprinde legătura dintre practică și teorie în psihanali­
za freudiană. Ele sunt cea mai cuprinzătoare imagine a
parcursului lui Freud între 1901 și 1915. Parcurs jalonat
de capcane și surprize. Important nu e să evidențiem în
treacăt eșecurile maestrului, limitele sale în fața rezisten­
ței la vindecare — nu fără o anumită satisfacție din par­
tea noastră („Ah! Ah! nici el nu izbutea!") —, cât să ve­
dem cu o orbitoare claritate cum soluția unei probleme
ridică alte zece, cum dezvăluirea nevrozei se va lovi de
descoperirea a ceva asemănător și totuși diferit: cazul-li-
mită. Omul cu lupi va obseda necontenit teoria după
1915. Va reapărea în alte scrieri fără să fie numit. In arti­
colul despre „Inconștient", în legătură cu acel pacient
care își scoate comedoanele și care pare să creadă că „O
gaură este o gaură". în Inhibiție, simptom, angoasă, unde
Freud își pune o serie de întrebări despre fobia sa în
comparație cu aceea a micului Hans. In „Fetișismul", în
care apare teoria coexistenței a două logici în clivaj. Și,
fără îndoială, și în „Analiza cu final și analiză nesfârși­
tă", în care sunt enunțate întrebările referitoare la reac­
ția terapeutică negativă, la raportul său cu pulsiunea de
moarte și bisexualitate. Ceva s-a schimbat aici în teorie
și în clinică. „Din istoria unei nevroze infantile": să fi fost
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 189

realmente o nevroză infantilă? în orice caz, nu pare să fi


fost o psihonevroză de transfer a adultului. Atunci ce?
O nevroză narcisică, o psihoză? Ar fi un abuz de limbaj
să-i punem pe „rus" și pe Schreber în același sac. Freud
va amâna introducerea pulsiunilor de distrugere, încă
vreo câțiva ani, așa cum va amâna și separarea nevroze­
lor narcisice și a psihozelor.

Pasiune-pulsiune

Cele cinci psihanalize sunt toate anterioare Psihologiei


inconștientului22. Unele dintre eseurile care alcătuiesc
această din urmă lucrare au o funcție definită. El repre­
zintă reîntoarcerea la sine a acelui Freud teoretician, care
reevaluează teoria expusă în faza de început a operei
sale, cea care se bazează pe stâlpii reprezentați succesiv
de Interpretarea viselor, Psihopatologia vieții cotidiene, Cu­
vântul de spirit, Trei eseuri asupra teoria sexualității și ana­
liza Dorei. între marea isterie din Studii și mica isterie a
Dorei, pasiunea și nebunia au fost expurgate. Faptul
acesta a fost necesar pentru ca psihanaliza să se nască în­
gropând catharsisul și metoda care ieșise de-aici. Psiho­
logia inconștientului va revela contradicțiile provenite din
această excludere.
Toți autorii sunt de acord să „localizeze" pasiunea la
întâlnirea sufletului și a corpului, indiferent dacă sunt
cartezieni sau nu. Freud nu aparține acestei filiații. Dar
cea căreia îi este urmaș nu se sustrage acestei tradiții.
Căci el învață psihiatrie prin Griesinger ale cărui preo­
22 „Omul cu lupi" a fost publicată în 1918, dar Freud precizează că
scrierea sa datează din iarna 1914-1915.
190 Andre Green

cupări se învârteau în jurul acestei probleme, așa cum


dovedesc lucrările lui Paul Guiraud23, principal apără­
tor, în școala franceză a generației precedente, al unui
„psihism subcortical", adică hipotalamic. înaintea lui
Griesinger, școala romantică germană a glosat mult pe
marginea acestor raporturi dintre corp și spirit. Freud
s-a distanțat atât de școala fizicalistă, căreia i se alătura­
se maestrul său Briicke, cât și de gândirea psihiatrică a
vremii sale. Și totuși, este ușor să se demonstreze că
aceste influențe l-au marcat până și în cele mai novatoa­
re îndrăzneli. Le regăsim ecourile chiar acolo unde con­
tribuția sa a fost cea mai personală, mai precis în acele
concepte al căror incontestabil creator este.
Să reluăm definiția conceptului central al psihanali­
zei — nu inconștientul, ci pulsiunile —, „mitologia noas­
tră". Voi cita definiția pe care Freud o dă, intercalân-
du-rni comentariul.
„Dacă [ipoteză] ne întoarcem acum de la aspectul
biologic [adoptăm «vertexul» științei vieții, mai precis din-
tr-un punct de vedere al corpului somatic] către viața psi­
hică [viața spiritului], «pulsiunea» [conceptul și nu feno­
menul de pulsiune, între ghilimele] ne apare ca un con-
cept-limită [concept aflat la limita conceptualizabilului] în­
tre psihic și somatic [concept-limită la limita, la punctele
de întâlnire dintre psihic și somatic], ca reprezentant psi­
hic al stimulilor ce izvorăsc din interiorul corpului și
ajung în suflet [conceptul de pulsiune trimite la noțiunea
de reprezentare psihică; alunecare semantică: ceea ce era în­
tre psihic și somatic, reprezentant psihic al excitațiilor ce iz­
vorăsc din interiorul corpului — altfel spus, pulsiunea, deși
localizată între psihic și somatic, dobândește statutul de re­
23 Psychiatrie generale, Le Franțois.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 191

prezentant psihic, basculează înspre partea aceasta atunci


când ajunge în vecinătatea psihicului, cu toate că se naște
în interiorul corpului], ca o măsură a cererii de travaliu
[măsură, deci cantitate, ce trebuie supusă travaliului, adică
transformării] ce e impusă psihicului ca urmare a legă­
turii sale cu ceea ce e corporal [psihicul suportă cantita­
tea venită din corpul de care este legat — altfel spus, acest
psihic este sclavul corporalului, căruia îi este impus trava­
liul unui corp care nu are un travaliu de acest tip, ci îl de­
termină să realizeze un travaliu]."2^
Suntem oare atât de departe de pasiune? Pasiunea se
opune acțiunii, așa cum a suferi2425 este contrariul lui a ac­
ționa. Eul suportă pulsiunea, așa cum psihismul (în
pulsiune) suportă corporalul. Subiectul suferă din prici­
na pasiunii sale. Nu mai este agent, ci pacient. Pasiunea
îl domină pe subiect, îi subminează rațiunea — de fapt,
întregul psihism. Ea îl alienează de obiectul său. îi co­
mandă acțiunile. El nu mai acționează, este acționat, în
reacție, el pune în acE
Trebuia ca Freud să lege pasiunea — cea mai comu­
nă fiind iubirea — de un substrat corporal, de o infras­
tructură somatică: sexualitatea, deși a făcut în mod clar
într-o primă perioadă diferențierea dintre sexualitate și
iubire. Mai mult, a avut luciditatea de a deosebi în com­
ponentele pulsiunii între sursă și presiune, de natură or­

24 Folosesc aici traducerea în vigoare înaintea apariției noii traduceri


din CEuvres completes în 1985 (voi. XIII) („Pulsiuni și destine ale
pulsiunilor", trad. de G. Lepădatu, în Sigmund Freud, Opere 3. Psi­
hologia inconștientului, Editura Trei, București, 2004, p. 69 — N. t.).
25 în text, „pâtir" (a suferi, a îndura). întregul paragraf cuprinde un
joc de cuvinte intraductibil la baza căruia se află rădăcina latină
comună a termenilor „pâtir", „pacient" (pacient) și „passion" (pa­
siune, dar și patimă) — verbul „pati" (a suporta; a suferi; a îngă­
dui) (N. t.).
192 Andre Green

ganică, și scop și obiect, de natură psihică26. Diferența


dintre primele două, înrădăcinate în corp, și ultimele
două, mai puțin dependente de somatic, este aceea că ul­
timele sunt substituibile. Corpul este fix, mărginit, impo­
sibil de schimbat; psihismul este mobil, prin urmare, mo­
dificabil. întreaga teorie a sublimării se profilează în spa­
tele acestor ipoteze. In pasiune, se produce o inversare.
Obiectul devine, dimpotrivă, unic și de neînlocuit. Dar
obiectul pasiunii nu este mai puțin un obiect deplasat și
metaforizat.
Unic și de neînlocuit: aceste două adjective care ne
vin în mod cu totul firesc în minte atunci când vorbim
despre obiectul iubirii sau obiectul pasiunii. Freud le uti­
lizează de fiecare dată când încearcă să descrie prima re­
lație a copilului cu mama: „trăsătura supraestimării,
aceea că iubita este unică, de neînlocuit, căci nu avem
decât o mamă și relația cu ea se sprijină pe fundamen­
tul unui eveniment dincolo de orice îndoială și irepeta-
bil"27. Această afirmație va fi reluată în Compendiu. Vom
reveni. Dar de ce mama? Căci, la fel, nu avem decât un
singur tată.
Cât despre îndoială, romanul familial ne arată că
aceasta poate să-1 vizeze la fel de bine pe unul sau pe ce­
lălalt dintre părinți. Răspunsul va veni mai târziu ca so­
luție — în treacăt, să subliniem — la problema realității
fantasmatice sau materiale a seducției. Totul se datorea-
26 Ceea ce duce la noțiunea de pslho-sexualitate.
27 S. Freud, „Contributions ă la psychologie de la vie amoureuse, I:
Un type particulier de choix d'objet chez l'homme", în La Vie se-
xuaelle, P.U.F. (Contribuții la psihologia vieții erotice: I. Despre un anu­
mit tip de alegere a obiectului la bărbat, în Sigmund Freud, Opere 6.
Studii despre sexualitate, trad. de Rodica Matei, Editura Trei, Bucu­
rești, 2001, p. 166 — N. t.).
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 193

ză faptului că îngrijirile materne sunt prototipul anacli-


sisului. Satisfăcându-i trebuințele (naturale și culturale),
mama este sursa celor dintâi plăceri ale copilului. Prin
urmare, ea este în mod dublu unică și de neînlocuit: pen­
tru supraviețuirea copilului și pentru plăcerea pe care nu­
mai ea este capabilă să i-o dea. în pasiune, acest anacli-
sis se metaforizează, ceea ce înseamnă că obiectul deve­
nit condiție necesară și suficientă a vieții nu mai asigură
nici o funcție de satisfacere a nevoilor vitale. Și, cu toate
acestea, pierderea obiectului poate determina în pasiune
o inhibiție a marilor funcții biologice, așa cum o indică
îndeajuns depresia. Dacă doliul amoros poate duce la o
autentică depresie, am fi tentați să inversăm propoziția
și să ne amintim că melancolia, de pildă, presupune un
raport pasional „devorant", oral-canibalic, cu obiectul.
Termenul cheie al acestei definiții a pulsiunii este ace­
la de reprezentant (psihic). El ne spune că pulsiunea este
deja a psihicului, că pulsiunea este delegare, mandat sau
ambasadă a corpului. Nu este vorba despre somatic, ci
despre corpul libidinal. Libidoul este deja animat, adică
mai puțin animal și mai mult aparținând sufletului28,
alienat de obiectul său, deoarece de el depinde pacea su­
fletului — satisfacția.
Acestei formulări care marchează pulsiunea prin ca­
litatea sa reprezentativă îi va corespunde, în contrapon­
dere, ideea de măsură, deci de cantitate. Măsură a unei
cereri: forța ce trebuie transformată pentru ca tensiunea
să nu rămână închisă în acest conflict, ci să poată ajun­
ge la o satisfacere aducătoare de liniște. Strigătul va de­
veni limbaj, dorința, cerere.
28 Joc de cuvinte intraductibil: „ia libido est dejă mimee, c'est-ă-dire
moins animale qu'appartenant ă l’âme" (N. t.).
194 Andre Green

Ne aflăm aici pe un teren familiar. în spatele unei de­


finiții oarecum abstracte — ce este un concept-limită? —,
regăsim elementele fundamentale ale teoriei: reprezen­
tantul, cuantumul de afect. Simbolicul, economicul —
sensul, forța29.
Nu mă voi întoarce la discuțiile ținute în Franța de­
spre funcțiile respective ale reprezentărilor și ale afecte­
lor în opera lui Freud și la consecințele acestor divergen­
țe de interpretare, pe care le-am abordat în Le Discours
vivant. Dezbaterea nu s-a încheiat. Școala de obediență
strict lacaniană continuă inspirația care exclude afectul
din teorie — ironizându-i pe aceia care trimit la ea, cu
alte cuvinte, întreaga comunitate analitică — și duce
până la extrem statutul reprezentării, despuiată30 — era
să zic descărnată — o dată cu conceptul de maternă. In­
conștientul nu mai este structurat ca un limbaj verbal, ci
ca un limbaj matematic. lată-ne în idealitățile matemati­
ce: codul a devenit cifru.
Sigur este că, în Psihologia inconștientului și până la in­
stalarea celei de-a doua topici, Freud nu numai că privi­
legiază reprezentările în raport cu afectele, ci, în anumi­
te locuri, consideră reprezentatul pulsiunii și reprezen-
tantul-reprezentare al acesteia ca fiind sinonime. Cu o
singură deosebire, precizată la sfârșitul articolului său
despre Inconștient: „[...] cea [reprezentarea] inconștien­
tă fiind doar reprezentarea lucrului. Sistemul Ies conți­
29 în această definiție a pulsiunii se află germenul a ceea ce va fi în
mod explicit dezvoltat în altă parte ca punct de vedere topic (în­
tre psihic și somatic), dinamic (traiect din interiorul corpului spre
spirit) și, în sfârșit, economic (măsură a cererii de travaliu).
30 în franceză, cuvântul depouillee are mai multe sensuri: pe lângă
despuiată, dezgolită, dezbrăcată, mai înseamnă și spoliată, dar și ex­
trasă (când se referă la o fișare de text, de bibliografie etc.) (N. t.').
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 195

ne investirile de lucru ale obiectelor, primele și pro-


priu-zisele investiri obiectale"3132 . Obiecte ale cui? Răs­
punsul nu poate fi pus la îndoială: ale pulsiunii și —
adaug eu — ale pasiunii.
Căci, indiferent dacă este vorba despre reprezentare
sau afect, în ambele cazuri este vorba despre un psihism
care suferă. Care suferă din pricina pasiunii pentru un
obiect ce lipsește. In aceasta rezidă deosebirea dintre re­
prezentarea teoriei psihanalitice și concepția tradiționa­
lă (filosofică) a reprezentării. în ultimul caz, dacă repre­
zentarea rămâne legată de lipsa percepției, subiectul nu
suferă defel din cauza acestei lipse. Lipsa aceasta nu este
dorință, nu este căutare a regăsirii experienței satisface­
rii și, evident, a experienței durerii.
Tratamentul la care Freud pare să supună afectul —
în Psihologia inconștientului?2 — va constitui obiectul unei
îndelungate căințe. Nu numai că Eul și Se-ul, capitolul al
doilea, îi va restabili drepturile în mod strălucitor, ci
Freud se va plânge în mod repetitiv în ultima parte a
operei sale că s-a — că el a — neglijat prea multă vreme
factorul cantitativ. în general, această afirmație este citi­
tă literal și toți se mulțumesc să diserteze asupra rolului
cantitativului. Or, dacă Freud a legat întotdeauna canti­
tatea de afect, trebuie să înțelegem că am ignorat prea
multă vreme importanța factorului afectiv și a transfor­
mărilor pe care le provoacă sau nu. Ce este, până la
31 Inconștientul, trad. de G. Lepădatu, în Sigmund Freud, Opere 3. Psi­
hologia inconștientului, Editura Trei, București, 2004, p. 140 (N. t.).
32 Tratament dintre cele mai ambigue, deoarece fie-nu va acorda sta­
tutul refulării decât reprezentărilor, prin opoziție cu afectele care
sunt doar reprimate, fie va considera destinul afectului ca fiind cel
mai determinant în refulare. Asupra acestor aspecte, îl trimit pe
cititor la Le Discours vivant.
196 Andre Green

urmă, natura pulsiunilor sau natura fixației? Nimic alt­


ceva decât intensitatea pasiunii și atașamentul față de
obiect. Și dacă trebuie să raportăm totul la sexualitatea
infantilă, obiectele pasiunii trebuie căutate printre obiec­
tele parțiale — luate de pe corpul mamei sau corpul su­
biectului — ori obiectele totale: imagourile parentale. Ce
sunt, prin urmare, angoasele „arhaice" despre care ne
vorbesc autorii moderni? Ele sunt efectul pasiunilor nar­
cisice acolo unde nici o diferențiere nu este posibilă în­
tre Eu și obiect, acolo unde iubirea și distructivitatea afec­
tează în aceeași mișcare și Eul, și obiectul. Sunt niște pa­
siuni în sens strict, adică niște iubiri care provoacă sufe­
rință, intr-atât încât individul se apără de ele printr-un
sacrificiu alienant.
Lacan scrie: „La începutul acestei dezvoltări, iată, așa­
dar, că s-au legat Eul primordial ca esențial alienat și sa­
crificiul primitiv ca esențial suicidar; mai precis, struc­
tura fundamentală a Nebuniei"33. Dar toate acestea se
întâmplau înainte ca Inconștientul să fie afirmat ca struc­
turat asemenea unui limbaj, într-un text m care pasiunea
este prezentă în fiecare pagină. In viitor, discursul asupra
pasiunii va fi contopit cu pasiunea însăși. Pasiunea a fost
transferată pe stilograf.

Nebunie a transferului — Transfer psihotic

Când recitim literatura despre pasiune, suntem fra­


pați de analogia cu limba lui Esop. Cel mai bun sau cel
mai rău dintre lucruri. Trebuie s-o spunem: de cele mai
multe ori, mai degrabă cel mai rău decât cel mai bun.
33 „Propos sur Ia causalite psychique", Ecrits.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 197

în psihiatrie, ca și în psihanaliză, este normal ca au­


torii să insiste mai mult pe ce e mai rău decât pe ce e mai
bun, deoarece, prin definiție, cele mai frumoase fructe
nu cresc în pomii din livadă. Psihiatrii și psihanaliștii nu
primesc decât roadele viermănoase ori otrăvite. Și unii,
și ceilalți o știu: structurile pasionale fac niște transferuri
delirante, fiind singurele cazuri în care psihiatrul și ana­
listul riscă să moară pe câmpul de luptă. Și au cu atât
mai multe șanse să cadă la datorie cu cât se înșală asu­
pra naturii lor sau cu cât neagă paranoia cuprinsă în
afectele transferate. Paranoia — psihoză pasională —
este oaia neagră a psihanalizei. Psihiatrul se poate apă­
ra de ea printr-un simplu certificat de internare. Dar ana­
listul? Nu există psihanalist care să nu-și aibă erotoma-
nul. Nici unul nu se mândrește cu acest fapt, căci, cu ex­
cepția erorii tehnice, toți ajung până la urmă să se între­
be ce anume, din contra-transfer, a putut să-i expună la
această efervescență delirantă.
Freud, pus în gardă de ceea ce i s-a întâmplat mai
vârstnicului Breuer, a fost, fără îndoială, foarte atent.
Confruntat cu inevitabilitatea transferului, s-a străduit
să controleze tot ceea ce putea să favorizeze această re­
zistență prin transfer. Dar ne putem întreba dacă nu a
aruncat, o dată cu apa din lighean, și bebelușul. Căci aici
este important să se realizeze unele diferențieri: între ne­
bunie și psihoză. Nebunia este prezentă îh orice transfer.
Atunci când nu este trăită în transfer, se vede cu ochiul
liber îh afara analizei la analizandul care trece la act. Psi­
hoza de transfer este altceva. Transferul psihotic se indi­
vidualizează prin caracterul parazitar pe care-1 capătă.
Ca și cum singurul lui obiectiv ar fi distrugerea cadru­
lui analitic, investirea distructivă (auto- sau hetero-dis-
tructivă) a tot ceea ce emană atât din comunicarea ana-
198 Andre Green

lizandului, cât și din răspunsul interpretativ al analistu­


lui. Paranoia nu-i reprezintă decât aspectul radical în res­
pingerea pe care o trăiește subiectul a tot ceea ce i apar­
ține în discurs. Totul este de la Altul. Și pe bună drepta­
te: dacă n-ar fi așa, subiectul ar fi amenințat, fie de frag­
mentarea schizofrenică, fie, și mai rău, de suicidul me­
lancolic. Ceea ce se și întâmplă uneori.
Or, în timp ce o întreagă fracțiune a mișcării psihana­
litice propovăduiește prudența în fața suspiciunii unei
psihoze latente, adică bate în retragere sau are mare gri­
jă „să respecte apărările subiectului", hotărând mai pre­
cis să-l lase în stadiul de proiect — ca Flechsig și Dum­
nezeu cu Schreber —, o altă fracțiune își asumă riscul să
înfrunte nebunia subiectului și chiar psihoza sa. Vorbesc
aici despre kleinieni, despre Wirmicott, despre Searles.
Mai mult, analiza nu are cu adevărat loc decât atunci
când nebunia subiectului și, în anumite cazuri, psihoza
sa intră în câmpul transferului. Tot ceea ce s-a spus nou
în psihanaliză în acești ultimi treizeci de ani vine dinspre
această parte. în schimb, e trist când se constată că teo­
ria celui mai original dintre autorii psihanalizei france­
ze ■—• Lacan — nu aduce în acest domeniu decât unele
idei capabile să-i convingă pe analiști că, în cazul psiho-
ticului, se poate doar constata forcluderea metaforei pa­
terne. în această situație, unii se mai întreabă și acum ce
poate să spere un analist lacanian dintr-o relație analiti­
că cu un psihotic sau din psihanaliza unui caz-limită. E
de-nțeles atunci că nu mai rămâne nici o altă resursă în
afară clamării cu voce tare a virtuților „desființei"34. Cu
cât ești mai mult în desființă, cu atât mai mult ești ad­
mis printre aleși. Ca sfânta Therese a lui Bemini: cu cât
34 în franceză, desetre (N. f.).
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 199

suferi, cu atât mai mare-i juisanța și cu atât ești mai


aproape de Dumnezeu Stăpânul. Se știe că, potrivit lui
Lacan, sclavul este acela care juisează. Cât despre juisan­
ța Stăpânului, ea este nulificată35.
Opțiunile teoretice au consecințe practice. Dacă La­
can matematizează psihanaliza prin revocarea afectu­
lui — ceea ce Freud nu face —, nu numai că sectorul as­
tăzi cel mai interesant al câmpului psihanalitic este ex­
clus din practică, ci și, poate, practica psihanalitică în­
treagă cade: nevrozele dragi lui Freud sau ceea ce rămâ­
ne din ele.
Trebuie să procedăm în sens invers. Să ne întoarcem
la modelul de bază, să-l regândim pornind de la cazuri­
le-limită ca să regăsim în ele ceea ce Freud a exclus din
nevroză: nebunia. Și din acest nou punct de plecare, de
la această nouă mulțime cu margini vagi, vom putea
privi de ambele părți în același timp: înspre structurile
nevrotice și înspre structurile psihotice.
La prima vedere, s-ar putea crede că împărțirea între
nebunie și psihoză duce la un nou maniheism care de­
35 Stăpânul ține oare la juisanța lui masochistă? Sau trebuie să credem
că a hotărî, a judeca constituie juisanța de neîmpărtășit, până în te­
orie, deoarece înseamnă și a hotărî ceea ce este adevărat și ceea ce
este fals, adevărul fiind atunci discursul Stăpânului și nu cel al ex­
perienței? Dacă experiența contrazice teoria, singura soluție este res­
pingerea experienței, pentru ca ultimul cuvânt să fie al Stăpânului
despre care se presupune că a epuizat experiența de potențialul său
de adevăr. Moștenirea revine în acest caz mai degrabă copistului
decât aceluia care continuă să facă proba teoriei în experiență.
Câmpul de bătălie și-a schimbat locul. Nu se mai află în cabinetul
analitic, ci în sala de lectură. Ceea ce spun eu aici nu este aplicabil,
spre deosebire de ceea ce s-ar putea crede, numai lacanismului, ci
și sectelor care s-au dezvoltat în jurul figurilor carismatice ale psih­
analizei. Faptul acesta vizează, în amonte, o anumită ortodoxie
freudiană, dar și, în aval, kleinismul și hartmannismul.
200 Andre Green

partajează nebunia bună de psihoza rea. Ar însemna să


nu luăm în seamă complexitatea fenomenelor. Dimpo­
trivă, în fiecare structură trebuie să delimităm lupta care
se dă între forțele nebuniei și cele ale psihozei. Ceea ce
e ușor de făcut atunci când ne aflăm Ia cele două capete
ale lanțului. Dar nu se poate spune că cea mai pură ne­
bunie nevrotică nu comportă nici un element psihotic,
deoarece Freud avea să-i recunoască masochismului un
câmp de acțiune ilimitat. Invers, și-n cea mai dovedită
psihoză rămâne ceva nebunie. Marea originalitate a lui
Freud nu constă oare în faptul că a știut să demonstreze
că delirul schizofrenicului, ca și limbajul, constituie re­
almente niște tentative de restituire (de reparație?), de
reinvestire a unei realități pierdute?
Astfel, vom înceta să mai fim obsedați de apariția, în
cursul unei analize angajate aparent sub auspiciile favo­
rabile ale unei nevroze de bună calitate, a veșnicului
„nucleu psihotic" care devine un fel de capcană în care
analistul naiv s-ar fi lăsat prins fără de știre. Un astfel de
„nucleu", pentru care l-am acuza fără probleme pe ana­
lizând că ni l-a ascuns prin același soi de înșelătorie ca
aceea de care, cândva, era acuzat istericul simulator, nu
ar mai fi nici o cursă pentru analist, nici efectul unei re-
le-voințe din partea analizandului. Ceea ce ar trebui să
ne mire e faptul că un asemenea nucleu nu apare, că pa­
cientul îl ia cu sine învăluit cu grijă în ascunzișurile
transferului său neanalizat, la sfârșitul analizei.
Analiștii de azi sunt destul de discreți în ceea ce pri­
vește „tranșele" de analiză. Mai întâi, pentru că aceste
tranșe îi vizează în primul rând pe ei, deoarece ei înșiși
resimt o asemenea nevoie. Apoi, pentru că, adesea, ana-
lizanzii acestor analize de-a doua sau de-a treia sunt, de
cele mai multe ori, analiști. Există aici o tăcere pudică —
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 201

sau o minciună pioasă — care se sustrage investigației


și învățămintelor pe care ni le-ar putea aduce experien­
ța. Dacă admitem fără probleme că întoarcerea pe cana­
pea este un act care ține atât de igiena mentală a psih­
analistului, cât și de etica sa profesională, nu am putea
totuși să confundăm sfaturile avizate ale lui Freud —
care n-a urmat nici o altă analiză în afara aceleia pe care
și-a făcut-o singur, fără să riște mai târziu să se întindă
pe divanul oricui — cu practica aflată în curs la ora ac­
tuală. Reanalizele recomandate de către Freud nu depă­
șeau, probabil, în mintea lui durata perioadelor militare
la care se supun rezerviștii: câteva săptămâni. Astăzi,
„tranșele" durează ani de zile. De ce? Răspunsurile nu
sunt nici foarte bogate, nici foarte convingătoare: trans­
fer neterminat — se termină el vreodată? —, reactivare
a conflictului datorat unor evenimente de viață — îl pu­
tem oare evita? —, fragilitate a apărărilor — sunt ei atât
de „bolnavi"? —, efect al neanalizatului — analizabilul
este oare epuizabil? Nu voi ceda ușurinței de a invoca
aici din nou „nucleul psihotic", acest deus ex machina. Tre­
buie totuși să ne întrebăm dacă efectele persistente ale
stării de rău care justifică toate cererile de reanaliză nu
vin, pe de o parte, din excluderea acestei nebunii pe care
am încercat să o lămuresc în această lucrare și, pe de alta,
din raportul acestei nebunii ocultate cu partea psihotică
a personalității (Bion).

Se-ul și Eul

Viitorul teoriei, al clinicii și al tehnicii psihanalitice nu


se află în înlocuirea problematicii freudiene centrate în
jurul castrării cu o problematică modernă în care ar fi
202 Andre Green

implicați alți referenți— fragmentare, dezagregare,


aneantizare etc,, ci în articularea acestor două problema­
tici. Pentru a arunca o punte între una și cealaltă, mi se
pare indispensabilă restabilirea nebuniei acolo unde, din
totdeauna, i-a fost recunoscut locul: în inima dorinței
omenești. Wo es war. Căci nu s-a măsurat îndeajuns sal­
tul, mutația teoretică decisivă pe care a făcut-o Freud
când a înlocuit — de-abia variind formulările referitoa­
re la unul și la celălalt — inconștientul cu Se-ul. în Psi­
hologia inconștientului — să ne întoarcem la ea —, se spu­
ne că diferențierea inconștient-conștient nu poate fi apli­
cată pulsiunii: despre o pulsiune nu se poate spune că
este inconștientă sau conștientă. O asemenea distincție
nu se aplică decât la reprezentanții ei. Inconștientul este
constituit din reprezentări de lucruri și afecte, dacă ți­
nem cont de rectificarea din cel de-al treilea capitol din
Eul și Se-ul. Atunci când Freud, în cea de-a 33-a prelege­
re, oferă descrierea trăsăturilor care caracterizează Se-ul,
întreaga referință la un conținut oarecare — prin urma­
re, la o înscriere în reprezentare — este abolită. Numai
niște moțiuni pulsionale — (Triebregungen) — care-și ca­
ută descărcarea. în 1932, pulsiunea trece de partea ener­
giei, deși, în 1923, ar fi putut exista tendința încadrării ei
în partea informației. Să spui atunci: „se vorbește" nu
are sens decât cu condiția asumării responsabilității aces­
tei afirmații fără s-o pui pe seama lui Freud. Fără repre­
zentare, pulsiunea a devenit forță. A devenit și — a doua
schimbare — conflictuală la maximum, deoarece în Se
coabitează pulsiuni de viață și pulsiuni de moarte.
Lucrul acesta ar fi oare de ajuns pentru a identifica aici
întoarcerea pasiunii — de a trăi sau de a muri? Nu nea­
părat. Se spune despre pasiunea oarbă că este oarbă. Ceea
ce vrea să însemne nu numai că pasiunea ia'cu sine Eul
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 203

așa cum fluviul își iese din matcă și acoperă pământuri­


le care îl mărginesc, ci și că Eul însuși este orb și nu mai
este conștient de ceea ce îl debordează. Nu conține nimic
și nu mai este conținut de nimic. Or, acest al doilea as­
pect face și el parte dintre inovațiile celei de-a doua to­
pici. Lucru pe care primul capitol din Eul și Se-ul îl afir­
mă în mod clar. Unul dintre motivele — și nu cel mai ne­
însemnat — care îl determină pe Freud să-i retragă incon­
știentului statutul de sistem, de instanță este acela că Eul,
sediu al rezistențelor, este inconștient de propriile sale re­
zistențe. Retrageți-i albeața pe care o are pe ochi și nu
vede diferența, căci pata oarbă a retinei a ocupat întregul
câmp. Nu mai vede decât ceea ce vrea să vadă și nimic
nu l-ar putea constrânge să vadă ceea ce nu poate să
vadă. Și dacă este silit să admită percepția a ceea ce nu
vrea să vadă, îi rămâne resursa renegării și a clivajului.
Lacan nu va greși insistând asupra relației Eului cu
nerecunoașterea. Dar trebuie să mai aflăm și cum, dacă
psihanaliza nu este o pură speculație, va putea opera
recunoașterea în cursul analizei. Teoria lacaniană a por­
nit de la alienare la imagine, care putea să-i creeze un
spațiu pasiunii: căci ce este pasiunea, dacă nu afectarea
unei Imagini? Ea a schimbat direcția, mergând de la nar­
cisism — care nu este decât pasiunea imaginii de sine și
a formelor ce se incarnează în ea — până la limbajul nar­
cisic. Din moment ce trebuie să-mi clamez pasiunea, adi­
că să o rostesc, înseamnă că sunt alienat față de rostirea
mea. Obiectul s-a volatilizat, iar Se-ul a devenit grama­
tical. Totuși, așa cum spune Freud, nimeni nu poate scă­
pa de sine însuși. Intre maestru și discipol, pasiunea este
aceea care lipsește cel mai puțin.
Atunci când sensul încearcă să ocupe tot spațiul, for­
ța revine în forță, în raporturi de forță și de număr. Ci­
204 Andre Green

fra este înlocuită de cifre. Ne-apucăm de socotit, iar ma­


terna nu mai este o idealitate. Trăsătura unară — crestă­
tura vânătorului care-și însemnează pe armă numărul
animalelor omorâte — devine semnificant al unui „pen­
tru" sau al unui „contra". Da sau nu, în limbajul celor
mai vechi dintre pulsiuni, spune Freud, echivalează cu
a incorpora sau a vomita.
Nu trebuie să ne mirăm că Eul, ca și Se-ul, este orb.
Există mai degrabă două motive decât imul ca să fie ast­
fel. Intr-adevăr, își are originea în Se și poartă în felul aces­
ta stigmatele pasiunii, ca un certificat de origine. Eul: ma-
de in Se. în plus, este orbit de o altă instanță, nu mai pu­
țin pasională: Supraeul. Și cum ar putea să fie altfel, din
moment ce Supraeul se naște dintr-un clivaj al Eului și se
înrădăcinează, și el, în Se. Pe bună dreptate, s-a remarcat
că teoria freudiană nu lăsa mult joc conștiinței, Eului, re­
alității. Experiența a permis să se constate că aceste trei
concepte nu dau cele mai strălucitoare rezultate ale coo­
perării lor decât atunci când se aplică la lumea non-uma-
nă. De unde idealul maternei. La cealaltă extremă: politi­
ca. Cunoaștem acum destule pentru a ști că pasiunea, ne­
bunească sau psihotică, trage sforile jocului.
Pentru că am extins atât de considerabil câmpul pa­
siunii și, prin urmare, al nebuniei, în clinică și în teorie,
nu trebuie să tragem de-aici niște concluzii pesimiste.
Să remarcăm mai întâi că am dorit mai ales să o recu­
noaștem acolo unde se află deja. Nu am introdus-o.
Este acolo și acolo a fost din totdeauna. Și dacă trebu­
ia s-o recunoaștem, lucrul acesta se datora faptului că
ni se părea că este ignorată. Recunoscând-o, vom fi mai
capabili nu să o reducem, ci să o transformăm prin ana­
liză, adică să facem în așa fel încât Erosul să poată în­
vinge pulsiunile distructive. Este, fără îndoială, ceea ce
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 205

voia să spună Bion atunci când făcea diferența între un


„insane psychotic" (un psihotic bolnav mintal) și un
„sane psychotic" (un psihotic sănătos). Faptul acesta
cere ca psihanalistul să nu-i închidă ușa acestei nebu­
nii, să consimtă s-o primească și s-o împărtășească ana­
lizând-o. Pentru aceasta, dar lucrul acesta a fost deja fă­
cut în multe cazuri, afectului trebuie să i se recunoască
întreaga însemnătate. Cu alte cuvinte, trebuie să li se
lase afectelor câmp liber în cele mai puțin obișnuite și
mai puțin rezonabile aspecte, cele mai contradictorii și
cele mai complexe. Să înduri tensiunea pasiunii trans­
ferului este, fără îndoială, extenuant, dar acesta este
prețul ce trebuie plătit, de către analist, pentru mersul
analizei. E inutil să spunem că, aici, contra-transferul
se află în prima linie.
Dar mai e ceva. Acceptarea nebuniei transferului, adi­
că transferul psihotic, înseamnă pentru analist să se ini­
țieze în mecanismele unei logici care nu este numai lo­
gica inconștientului implicită în opera lui Freud — în­
seamnă să descopere alte logici36. Logica lui Freud este
o logică a speranței, pentru că se bizuiește pe dorința re­
alizată. Cazurile-limită ne deschid orizonturile logicii
disperării (reacția terapeutică negativă) sau pe aceea a
non-angajamentului (clivajul). Ceea ce înseamnă că ne
aprofundăm concepțiile funcționării mentale în raport
cu simbolizarea. Respectiva funcționare nu mai poate să
se mărginească în mod exclusiv la procesele primare și
secundare. Procesele terțiare: procese de relație între pro­
cesele primare și cele secundare, devin niște instrumen­
te prețioase în înțelegerea materialului și formularea in­
terpretărilor.
36 Cf. în volumul de față „Psihanaliza și gândirea obișnuită".
206 Andre Green

Justificare teoretică
a diferențierii nebunie-psihoză

verbalîza- Ce avantaj euristic există în înlocuirea terminologiei


«clasice: nevroză, perversiune, depresie, psihoză, cu opo-
pulsiune ziția nebunie-psihoză? Dacă propun reabilitarea vechiu-
în act ' Jui termen de nebunie, care aparține erei preștiințifice a
psihiatriei, când autorii altor vremuri vorbeau despre ne­
bunia isterică, nebunia îndoielii, nebunia atingerii, nebunia
morală (moral insanity), o fac poate pentru că, punând
prea mult accentul pe dorințe și fantasme, minimalizăm,
în cadrul protejat al ședinței de psihanaliză, desfășura­
rea pasiunii, adică limbajul pulsiunii. Deși au meritul că
ne revelează mai bine mecanismele de apărare care ne
permit astfel accesul la lumea dorințelor și a fantasme­
lor, limitările cadrului analitic, prohibițiile care restrâng
acționarea, constrângerea la verbalizare ne fac să pier­
dem din vedere, în schimb, funcționarea pulsiunii în act,
cu toată încărcătura dinamică ce-i însoțește rătăcirile. In
materie de nebunie, analistul nu cunoaște decât nebunia
psihică, aceea care dezvăluie distorsiunile realității, aceea
care stă mărturie pentru funcționarea aberantă a Eului.
în articolul său „Nevroză și psihoză" din 1924, Freud de­
scrie distorsiunile la care Eul este silit să consimtă, des-
picându-se sau clivându-se pentru a evita prăbușirea,
adăugând că astfel am putea înțelege bizareriile sau ne­
buniile oamenilor care ar fi pentru Eu ceea ce sunt per­
versiunile sexuale pentru sexualitate. Dar dacă el însuși
a repetat neîncetat că punctul slab al organizării Eului
zace în comportamentul său față de pulsiunea sexuală,
atunci nu putem oare gândi că bizareriile și nebuniile oa­
menilor care se manifestă la nivelul Eului nu sunt decât
reflexiile faptului că perversiunile sexuale conțin ele în­
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 207

sele niște nebunii camuflate? O nebunie care se află în


chiar natura sexualității umane.
în plus, mi se pare că opoziția dintre nebunie și psi- ultima
hoză explică mai bine ultima teorie a pulsiunilor. Nu poți teorie a
să nu fii frapat de o tulburătoare coincidență în opera puisînnî-
freudiană. Cu aceeași întârziere, Freud conștientizează lorșîrecu-
faptul că adevăratul adversar al pulsiunilor sexuale este noașterea
reprezentat de pulsiunile distructive și că trebuie să acor- psihozei
de un loc din ce în ce mai mare psihozei sau anumitor
mecanisme psihice — mă gândesc la clivaj, la renega­
re — care se întâlnesc mai ales în psihoză, dar care au o
însemnătate mult mai generală. Din această coincidență
se poate extrage o inferență: pulsiunile distructive și psi­
hoza sunt solidare. Astfel, atunci când Freud vorbește
despre delir ca tentativă de vindecare sau construire a
unei neo-realități, trebuie să înțelegem această mișcare
ca o tentativă de recucerire de către nebunia erotică a te­
renului pierdut prin abraziunea psihotică.
Nebunia care se află în inima omului nu este apana- Legare și
jul patologiei. Dar nu trebuie să confundăm această ne- dezlegare
bunie cu ceea ce noi numim psihoză. Voi propune aceas­
tă formulă pentru a le diferenția pe cele două:
Nebunia constitutivă umanului este legată de vicisitudi­
nile Erosului primordial aflat mereu în conflict cu pulsiunile
distructive. Atunci când Eros iese învingător din luptă, adi­
că atunci când pasiunea din Eros reușește sa se lege, psihoza
este îndepărtată. Atunci când, dimpotrivă, pulsiunile distruc­
tive triumfă asupra Erosului, dezlegarea o ia înaintea legării,
iar psihoza câștigă.
Dar acesta nu este decât un tablou descriptiv. Mai tre­
buie să ne punem întrebarea de ce, în psihoză, forțele
distructive reușesc să câștige. Se știe cât de puține răs­
punsuri avem pentru această problemă. Nu cred că
208 Andre Green

Freud a soluționat-o vreodată. Melanie Klein pare să țină


partea unei explicații constituționale. Cât despre Winni-
cott, dacă acordă un loc mai mare mediului matern, per­
spectiva sa optimistă încearcă să dea o valoare pozitivă
acestei distructivități în noțiunea de iubire neîndurătoa­
re (ruthless Iove). Aș fi mai degrabă de părerea lui Harold
Searles sau de o părere apropiată de a sa.
îndepăr- Psihoza se instalează atunci când subiectul este con-
tarea strâns să-și mobilizeze pulsiunile de distrugere ca mij-
obîectuiui țoc a pune capăt relației fuzionale cu obiectul prim­
ordial. Cred într-adevăr că psihoza este o îndepărtare a
obiectului.
Mai trebuie să înțelegem de ce lucrurile se petrec ast­
fel, încercând să reconstruim modalitățile de funcționa­
re ale relației cu obiectul.
Eul în opoziție cu regimul dereglat și anarhic al investiri-
și obiectul lor Se-ului, Eul posedă o rețea de investiri stabile și cu un
nivel constant. Cum de ajunge să dobândească această
relativă independență în raport cu Se-ul? Explicația prin
atribute înnăscute, prin maturare sau prin experiență este
insuficientă. Cunoaștem astăzi rolul fundamental pe ca­
re-1 joacă obiectul primar în această evoluție. Putem pre­
supune că intervine un dublu mecanism: pe de o parte,
mulțumită rolului jucat de obiectul primordial în îngriji­
rile materne, pe de alta, datorită identificării copilului cu
obiectul primordial. Totuși, copilul rămâne supus unei
duble serii de excitații: excitațiile pulsionale interne și ex­
citațiile pulsionale externe, în care cele care vin de la
obiect au o valoare preponderentă. După părerea mea,
acțiunea obiectului matern este aceea care-i permite Eu­
lui să se constituie. Rezultă de aici două consecințe:
- Atunci când Eul reușește, mulțumită obiectului, să
stabilească în sânul său un regim de investiri stabile, de
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 209

nivel constant, nu va trebui să lupte decât împotriva ex­


citațiilor pulsionale interne. El va putea să dezvolte me­
canismele gândirii, dar nu va scăpa de presiunea activi­
tății pulsionale. Va putea să o elaboreze prin crearea fan­
tasmei; polul de nebunie legat de pulsiune este conținut
în limitele acestuia sau în vicisitudinile Erosului.
- Când Eul nu va trebui să lupte numai împotriva ex­
citațiilor pulsionale, întotdeauna purtătoare de nebunie
în germen pe planul intern, dar fiind susceptibile de a fi
conținute, și când acestei lupte i se adaugă aceea împo­
triva sursei externe a nebuniei pulsiunilor obiectului care
transpar în relația cu acesta, atunci un al doilea front este
creat împotriva obiectului. Lupta împotriva acestui
agent, ce-ar trebui să-i fie aliat și ce-i devine dușman,
obligă la mobilizarea pulsiunilor distructive, răspunză­
toare de ecloziunea psihozei care este consecința acestui
dublu atac, contra obiectului și contra Eului.
în acest din urmă caz, Eul „nu-și mai vede capul de-a-
tâta treabă", ca să spunem așa, uneori nu mai este capa­
bil nici măcar să facă distincția între ceea ce percepe din
propriile sale pulsiuni și din pulsiunile obiectului, își
pierde mințile în confuzie și nu mai vede altă resursă de­
cât să reacționeze prin distructivitate. Prea puțin îi pasă
că trebuie să se saboteze pe sine, numai să îndepărteze
obiectul distrugându-1.

Variante ale unui mit genetic

Pentru a înțelege ce se întâmplă în acest tip de relații Relația


patogene, trebuie mai întâi să ne întoarcem la cea mai mamă-
des întâlnită situație. Descrierile relației mamă-copil nu copii
au fost împinse destul de departe. Pentru că analizanzii
210 Andre Green

sunt obiectul observației noastre și pentru că experiența


psihanalizei moderne ne-a arătat persistența unor func­
ționări mentale ce dovedesc anumite apărări așa-zis pri­
mitive și arhaice și a unor fantasme de același tip cu ace­
lea descrise cu mare precizie de Melanie Klein și succe­
sorii săi, mulți autori aderă cu ușurință la ideea unui
fond psihotic prezent la adult ca vestigiu al unei „psiho­
ze" infantile originare care ar fi, într-un anumit fel, o con­
diție regulată a oricărei copilării mici. Chiar dacă auto­
rii kleinieni par să-și nuanțeze în prezent afirmațiile și
să admită că această terminologie este regretabilă, ei țin,
cred eu, la această concepție a psihismului primitiv al
copilului, care nu are decât prea puțin de-a face cu ne­
vroza. Pe mine personal, această concepție nu mă deran­
jează, dar o găsesc incompletă.
Nebunia Căci, așa cum kleinienii cred că această psihoză, pe
maternă care eu prefer să o numesc nebunie originară, este, ca să
spunem așa, normală la copil, aș propune să-i adaug teza
complementară a „nebuniei materne" normale37. Nu e ni­
mic șocant sau uimitor aici. E de-ajuns să considerăm
pentru o clipă sarcina și maternitatea cu un recul și o
obiectivitate suficiente pentru a înțelege că, în această
perioadă, există la femeile care trăiesc această experien­
ță o remodelare completă a trăirii lor, a relației cu lumea,
a organizării percepțiilor, în întregime recentrate pe co­
pil. Sensibilitatea mamei la cele mai imperceptibile sem­
nale ale copilului capătă pentru ceilalți o calitate cva-
si-halucinatorie. Sarcina și maternitatea comportă pen­
tru femeie o dimensiune miraculoasă, ele le împlinesc
niște năzuințe de omnipotență și de dorință de a fi, pen-
37 Cf. A. Green, „La sexualisation et son economie", Revue franțaise
de Psychanalyse, 1975,39, pp. 905-918.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 211

tru copil, ceea ce este el pentru ele, acest obiect unic, in­
comparabil, căruia i se datorează și i se sacrifică totul, iar
toate acestea în cea mai normală situație. Tocmai atunci
când această „nebunie" nu apare e cazul să bănuim o ca­
rență neliniștitoare. Freud a subliniat exact această con­
juncție între sexualitate și iubire în îngrijirile materne.
Atrăgând atenția că mama nu se mulțumește să-și hră­
nească micuțul, ci îi și provoacă niște senzații fizice
agreabile și dezagreabile, Freud spune despre ea că este
prima seducătoare. Astfel, îngrijirea corporală și activi­
tatea erotică de seducție sunt inseparabile. Și tot Freud
scrie în Compendiu-. „în aceste două relații se înrădăcinea­
ză semnificația unică, incomparabilă, irevocabil stabili­
tă de-a lungul întregii vieți, a mamei ca prim și cel mai
important obiect al iubirii, ca model al tuturor legături­
lor amoroase ulterioare — la ambele sexe"38. Or, dacă
aceste relații amoroase ulterioare ne arată în deplina sa
dezvoltare această scurtă nebunie, trebuie să o presupu­
nem prezentă încă de la origine, și mai întâi la mamă, în­
soțind mai apoi toate vicisitudinile acestui Eros primor­
dial, în perversiune, în nevroză și până în cele mai ex­
treme forme ale sublimării.
Fără îndoială, această nebunie maternă n-ar avea,
dacă n-ar fi contrabalansată de un alt aspect al relației
mamă-copil, decât efecte pozitive. Rolul pe care i l-am
dat obiectului de a permite constituirea Eului depin­
de de niște funcții cu totul diferite. Mama trebuie să
joace pentru copil rolul de Eu auxiliar, de conținător
și de oglindă. Or, mama nu poate îndeplini aceste sar­
cini decât dacă poate totodată să-și accepte propriile
38 „Compendiul de psihanaliză", trad. de Daniela Ștefănescu, în Sig-
mund Freud, Opere 13. Compendiu de psihanaliză, Editura Trei, Bu­
curești, 2005, p. 194 (N. f.).
212 Andre Green

pulsiuni și să Ie conțină, ca să-și trezească micuțul la


viața pulsională care nu este, la urma urmei, decât via­
ța pur și simplu, să-i permită să-și recunoască pulsiu-
nile în ea, să simtă că ea-i poate sluji drept receptacul,
pentru ca acestea să-i fie date înapoi într-o formă ac­
ceptabilă.
Ajungem astfel la o descriere a iubirii întru totul
paradoxală. Ceea ce nu împiedică această iubire să fie
exercitată într-un mod spontan și intuitiv. Voi rezuma
situația într-o frază: după ce a favorizat ecloziunea
vieții pulsionale, iubirea maternă nu are ca scop decât
s-o facă tolerabilă copilului. Potențial, mama oscilea­
ză întotdeauna între excesul de gratificare și excesul
de frustrare. Ambele au același efect: acela de a pro­
voca o excitație pulsională care depășește posibilități­
le de elaborare ale Eului, adică integrarea pulsiunilor
într-o activitate de legare. Atunci când aceste posibi­
lități de elaborare sunt debordate, Eul va trebui să se
confrunte cu o dublă angoasă de intruziune și de se­
parație, ceea ce se observă în cazurile-limită. Până aco­
lo, totul rămâne în limitele a ceea ce eu am numit ne­
bunia privată, care nu se manifestă decât în regresia
transferului.
intenor par țrebuie să luăm în considerație și alte tipuri de
și exterior rețațje șj maj ațes pe aceea pe care o presupunem în
psihoză. în cazul acesta din urmă, nebunia maternă nu
se manifestă atât sub forma iubirii cât printr-o activi­
tate pulsională intensă, neconținută, fie sub o formă di­
rectă, fie sub forma deghizată a angoasei sau a apără­
rilor împotriva acesteia. Rolul Eului-auxiliar de conți­
nător sau de oglindă nu poate fi exercitat de obiectul
matern. în cele mai favorabile cazuri, copilul, contând
pe obiect, nu trebuie, așa cum am spus, să se apere de-
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 213

cât împotriva excitațiilor pulsionale interne, adică doar


împotriva propriei sale nebunii. în această privință se
manifestă angoasa de castrare pe care am acum tendin­
ța de a o cupla cu angoasa de penetrare. în cazurile
cele mai grave, acestei lupte împotriva excitațiilor
pulsionale interne trebuie să i se adauge aceea pe care
subiectul o întreprinde față de excitațiile pulsionale ex­
terne venite de la obiect, prin căutarea unui dispozitiv
fluctuant în privința limitelor sale ce-i permite să păs­
treze acest obiect cu condiția să fie mereu treaz în con­
fruntarea cu amenințările create de dubla angoasă de
separare și de intruziune. în sfârșit, în psihoză, ajuto­
rul adus de obiect — funcția sa de Eu auxiliar, de con­
ținător și de oglindă — este departe de a compensa
afluxul pulsional (direct sau sub formă de angoasă).
Un al doilea front de luptă este atunci creat împotriva
sursei acestor excitații pulsionale externe venite de la
obiect, care fac ca orice apărare eficientă să fie imposi­
bilă. Se instalează o confuzie referitoare la originea in­
ternă sau externă a excitației. în aceste circumstanțe,
sunt mobilizate pulsiunile de distrugere, pentru că Eul
nu poate să se constituie, nu mai poate să-și exercite
capacitatea de legare. Căci, în afara nebuniei interne
cu care trebuie să negocieze niște compromisuri, el este
nevoit să țină cont și de nebunia obiectului, adică ne­
bunia pulsiunilor obiectului.
Voi spune că atunci totul se petrece ca și cum ordinea
lumii nu ar apărea. Iar dacă totul este haos, haosului îi co­
respund dezorganizarea și distrugerea.
Oricât de iluzorie ar fi această ordine a lumii, este ne­
cesar să existe un timp înainte ca Eul să-și poată con­
știentiza caracterul întru totul relativ, dacă nu chiar în­
șelător. In aceste circumstanțe, pulsiunile de distrugere
214 Andre Green

par să joace rolul unui ultim recurs, încercând să neutra­


lizeze obiectul, înglobând realitatea ce îl înconjoară în
aceeași devastare.
Mediere [n toată dezvoltarea de mai devreme, nu am spus o
paternă vorbă despre tată. Bineînțeles, nu pentru că interven­
ția sa este mai tardivă. Deși nu este prezent în mod di­
rect în relație, rolul îi este totuși capital. Prezența îi este
fie ascunsă, fie deplasată asupra copilului. Intr-adevăr,
este extrem de important ca această nebunie maternă
care se exprimă în iubirea pentru copil să-1 includă pe
tată. Nu numai pentru că el este donatorul, ci și pen­
tru că reprezintă conținerea acestei nebunii, punând o
limită iluziei omnipotente a copilului și obligând la
conștientizarea faptului că iubirea copilului nu ar pu­
tea, singură, să o satisfacă pe mamă. El este, ca să zi­
cem așa, garantul transformării acestei nebunii și a
evoluției sale spre inevitabila separare și, ulterior, re­
prezentantul interdicțiilor oedipiene. Și pentru că el în­
suși este conținătorul angoaselor mamei și obiectul al­
tor satisfacții pulsionale (sexuale mai ales) care nu vor
fi astfel nevoite să se descarce asupra copilului. Dar ta­
tăl este prezent și în copilul însuși în ochii mamei,
deoarece, produs al unirii părinților, orice copil poar­
tă pe chip trăsăturile tatălui și ale mamei sale. Tatăl
este, așadar, elementul de mediere între mamă și copil.
Nu aș vrea să las să se creadă că tatăl ar avea privile­
giul — sau nenorocirea — de a fi neatins de nebunie.
Pur și simplu, a lui se exercită în altă parte: în lume, în
viața socială, în fascinația puterii. Poate că și aceasta
nu este decât una dintre manifestările prin care el în­
cearcă să se elibereze din nebunia maternă primitivă,
nu pentru că este de temut, ci pentru că delicioasele
sale binefaceri sunt pasivizante.
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 21 5

Pasivizarea

Aceste ipoteze genetice — de fapt, mai puțin geneti­


ce și mai mult retrasând mitul unei geneze inteligibile
pornind de la dezorganizările sale — comportă o serie
de subînțelesuri. Aș vrea să insist — și cred că aici mă
aflu în acord atât cu Freud, cât și cu Winnicott — asupra
importanței cruciale a ceea ce eu numesc pasivizare39.
Acțiunea pulsiunii, ea însăși activă, „pasivizează" su­
biectul care o suportă. îngrijirile materne pasivizează co­
pilul. Pentru ca pulsiunea să nu fie trăită ca periculoasă
și distructivă, chiar dacă ea comportă această polaritate
de nebunie prin tulburarea în care îl aruncă pe subiect,
trebuie ca acesta să poată conta pe obiect, așa cum copi­
lul pasivizat de îngrijirile materne trebuie să poată con­
ta pe mamă. Freud subliniase deja această repudiere a
feminității în ambele sexe ca roca ce se opune vindecă­
rii prin analiză. Voi traduce cu plăcere această remarcă
spunând că este vorba pentru amândouă sexele despre
repudierea feminității mamei, adică a acțiunii sale pasivi-
zante. Și aceasta, pentru niște motive care nu se datorea­
ză numai unor calități negative, ci pentru că întoarcerea
la fuziunea maternă este o amenințare pentru individu­
alizare și mai ales atunci când evocă un paradis pierdut
din care rumeni n-ar mai avea niciodată chef să iasă. Mo­
bilizarea pulsiunilor distructive în psihoză este recursul
suprem al activității împotriva pasivizării de către un
obiect pe care subiectul nu se poate sprijini. Astfel, indi-

39 „Primele trăiri sexuale și nuanțate sexual ale copilului față de


mamă sunt, desigur, de natură pasivă." S. Freud, „Sur la sexuali-
te feminine" (1931), în La Vie sexuelle, P.U.F. („Despre sexualitatea
feminină", trad. de Rodica Matei, în Sigmund Freud, Opere 6. Stu­
dii despre sexualitate, Editura Trei, București, 2001, p. 248 — N. t.).
216 Andre Green

ferent dacă este vorba despre extrema patologie sau de­


spre normalita te, pașivizarea este temută — și tocmai
aceasta trebuie să devină tolerabilă.
Or, cura psihanalitică nu este posibilă fără această pa-
sivizare încrezătoare în care analizandul se lasă pe sea­
ma analistului. Prin urmare, este important să încercăm
să legăm ipotezele pe care tocmai le-am prezentat la ni­
vel clinic și teoretic cu situația psihanalitică. Se cuvine
să ne întrebăm ce anume face ca situația psihanalitică să
fie dificilă — în condițiile în care se presupune că este
facilitatoare —, ba chiar intolerabilă. Și, până la urmă,
trebuie să studiem mijloacele de a transforma această si­
tuație psihanalitică într-una acceptabilă, pentru ca ea să
fie fecundă. Dar acesta este subiectul unei alte lucrări40.
Să spunem numai că, aici, tehnica s-ar putea întâlni cu
teoria. Dacă ultimele formulări ale lui Freud instituie du­
bla ecuație Eros = legare, pulsiuni distructive = dezlega­
re, înțelegem atunci că, atâta vreme cât nu avem de-a face
decât cu nebunia ca pasiune erotică, travaliul legării este,
ca să spunem așa, dobândit dinainte sau cel puțin înde­
ajuns de activ pentru ca tăcerea analistului să lase mun­
ca aceasta grea să se efectueze sub egida ascultării lui si­
lențioase. Cu totul alta este situația atunci când dezlega­
rea psihotizantă se înstăpânește peste aceste operații. Aici,
tăcerea analistului ar fi complicele acestui travaliu de Pe-
nelopă, în care valoarea generativă a tăcerii se preschim­
bă în transformare degenerativă. In aceste cazuri, proce­
sele de legare ale analizei — pe care le numesc procese
terțiare — trebuie să intre în joc în vorbirea analistului.
întotdeauna, teoretizarea obligă întrucâtva la sche­
matizare. Este clar, sper, că este vorba despre niște re-
40 Cf. infra „Tăcerea psihanalistului".
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 217

lății de echilibru între Eros și pulsiunile de distrugere


sau ar fi mai judicios să spunem despre niște relații de
dezechilibru41. Căci legarea și dezlegarea acționează
întotdeauna atât în nebunie, cât și în psihoză. Rezul­
tanta este cea care contează și care face din transfor­
mări niște produse de creație sau din resturi, niște pro­
duse ale dezintegrării. Mai trebuie, ca să punem punc­
tele pe i, să insistăm și asupra rolului pozitiv al dezle­
gării, producătoare a discontinuității fără de care me­
canismele de recombinare nu ar putea să aibă loc, căci
continuul este la fel de bine spațiul ilimitat al fuziunii
și netemporalul care ar ignora săgeata timpului. Intro­
ducerea proceselor terțiare înseamnă aici regăsirea ro­
lului capital al factorului terț, al medierii fără de care
confruntarea subiect-obiect nu ar fi decât o circularita-
te sterilă. înseamnă regăsirea consistenței teoriei și a
practicii: valoare structurală a Oedipului și rol fecund
al triangulării.
Poate că întregul tragism al puiului de om, dar și în­
treaga lui speranță ține de faptul că, subiect fiind, are
mereu de-a face cu două obiecte.

Pasiuni și destine ale pasiunilor

în momentul concluziilor, mă aștept la două obiecții


care, fără îndoială, nu formează decât una singură.
- Clinica nu arată atât de deschis pasiunea aceasta pe
care o vedeți pretutindeni. La urma urmelor, stările pa­
sionale, atunci când se manifestă, sunt cu ușurință repre-

41 De fapt, este vorba despre niște „abateri la echilibru" cu valoare


optimă care produc ceea ce eu am numit diferența eficientă și dis­
tanța utilă. Cf. A. Green, Narcissisme de vie, Narcissisme de mort.
218 Andre Green

zentabile; de ce să le extindem câmpul până la sindroa-


mele cele mai aparent „apatice"?
— In plus, recomandând să dăm atâta atenție afecte­
lor, nu riscați să reduceți teoria psihanalitică la o feno­
menologie, iar tehnica, la metoda cathartică? De acest ul­
tim punct, Ferenczi s-a ocupat deja fără succes. Se înțe­
lege că întrebările acestea pe care le atribui unui perso­
naj imaginar care obiectează sunt cele pe care mi le pun
mie însumi. Mi se pare că nu propun aici nici o revolu­
ție teoretică sau tehnică, ci o redresare a teoriei în lumi­
na experienței. Nu spun că travaliul asupra reprezentă­
rilor e prea puțin valoros și nici că limbajul analizandu-
lui este contigent, angajându-1 pe analist să meargă „din­
colo" de discurs. N-am naivitatea să cred că descărcarea
afectivă are, în sine, o putere magică. Spun că, recunos­
când întru totul mizele analizei, teoria freudiană însăși
s-a dezechilibrat. Dacă nu vrem să cedăm ușurinței de a
o explica prin personalitatea lui Freud și prin ideologia
sa personală — care nu sunt chiar nimic: să ne gândim
la ceea ce scrie el despre Moise al lui Michelangelo și de­
spre idealul de stăpânire afectivă pe care îl apără ca fi­
ind cea mai înaltă realizare de care un om este capabil —,
trebuie să-i dăm o explicație. Mi se pare că atenția acor­
dată reprezentărilor ține de o grijă de demonstrație ști­
ințifică. Cine nu este fascinat de tabloul explicativ care
însoțește analiza uitării numelui lui Signorelli? Proble­
ma este că aici nu e vorba decât despre ceva care de-a-
bia dacă merită numele de simptom. Numele pictorului
va fi regăsit și totul — mii de mulțumiri Inconștientu­
lui — intră în normal. Gramatica lui Schreber sau chiar
„limba sa fundamentală" îi clarifică textul. încă nu se știe
ce efect mobilizator ar fi putut avea asupra lui această
interpretare. Cât despre Omul cu lupi, care tocmai a mu-
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 219

rit — din câte știu, într-o condiție psihică destul de la­


mentabilă —, mai bine să tăcem, din milă. Nici “un caz
nu a fost mai comentat, fiecare folosindu-se de propria i
teorie și desfășurând comori de ingeniozitate. Ar fi tre­
buit ca aceste frumoase construcții să fie puse la zidul
probei analitice.
Prin urmare, ceva rezistă. Caut ce anume și propun,
în lumina experienței mele, să recunoaștem aici ceea ce
a fost ocultat. Căci știința nu este ceea ce explică deba-
rasându-se de ceea ce o stânjenește, ci ceea ce limpezeș­
te complexitatea, cu riscul de a trece drept impură. La
urma urmelor, ceea ce spun eu este că afectul este repre­
zentare. Semnificant al cărnii, am propus în Le Discours
vivant. Astăzi, prefer să zic reprezentant al pasiunii.
Să fie aceasta o referință la trăire? Defel, căci ceea ce
am văzut eu aici nu este trăirea conștientă, ci afectul in­
conștient și produsele sale rezultate din niște transfor­
mări pe care le consider răspunzătoare pentru fixare și
apărări. Afecte pozitive și negative, de iubire și de ură,
nebunești sau psihotice. în scrierile și în relatarea anali­
zelor unor autori anglo-saxoni pe care i-am citat am gă­
sit ceea ce m-a convins, ceea ce mi s-a părut că lipsește
formării mele influențate de opiniile lui Lacan. Cu toate
acestea, nu s-a produs o conversie, căci continuu să con­
sider ca fiind esențial faptul că analiza este o cură vorbi­
tă. Toate acestea impun totuși, după părerea mea, o re-
interpretare a operei lui Lacan, la care mă silesc, din mo­
ment ce lacanienii se vor integriști. Nu toți. Teoriei laca-
niene, ca și femeii, îi lipsește ceva. Din fericire.
Iată un prim argument: extinderea câmpului pasiu­
nii. Freud credea — faptul acesta s-a dovedit inexact, dar
prea puțin importă în această situație — că perversiuni­
le se sustrag refulării și a apărat ideea unei perversități
220 Andre Green

polimorfe a copilului. Perversitate ca să spunem așa na­


turală, nevroza devenind un fapt cultural, o manifesta­
re contrară a procesului civilizator. Am putea să-i repro­
șăm că în felul acesta a văzut perversiune pretutindeni:
în spatele nevrozei, a depresiei, a psihozei. Un cititor ori­
cât de puțin atent știe că nu așa stau lucrurile. La fel se
întâmplă și aici.
Stările pasionale există: ele sunt, după cum știm, li­
mita psihanalizei — ca și perversiunea, de altfel. Freud
spunea că nu vom convinge niciodată un pervers că ar
putea resimți mai multă plăcere în exercitarea sexualită­
ții așa-zis normale decât în satisfacțiile procurate de per­
versiune. Și, în primul rând, de ce l-am convinge? Dacă
i-ați prezenta masa acoperită de plăcerile sexualității co­
mune, el va putea întotdeauna să vă răspundă că habar
n-aveți ce pierdeți disprețuind ospețele perversiunii. Fie­
care face ce poate. Situația este comparabilă cu pasiunea.
Rezistența la ceea ce numim vindecare se supune unor
mecanisme analoge. Dincolo de dorința de vindecare,
analizandul, zice Freud, se agață de boala lui, dar eu
spun că el preferă obiectul pasiunii sale. Este însă clar —
sau trebuie s-o spun? — că eu vorbesc despre niște pa­
siuni inconștiente și despre destinul pasiunilor42: inclusiv
pasiunile produse de sublimarea despre care nu vorbesc.
Nici o fenomenologie nu poate fi invocată aici. Mai mult
chiar, nu cred că afectul se sustrage simbolizării sau me­
taforei. Mă gândesc chiar că afectul este matricea simbo­
lizării și nu doar energie și atât. Faptul că Freud desem­
nează principiul plăcerii-neplăcerii arată că, având nevo­
ie de ambii termeni pentru a-1 defini, el construiește un
model binar, condiție limită a statutului de simbol, în
42 Se va fi înțeles că numesc aici „pulsiuni și destine ale pulsiunilor".
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 221

timp ce principiul realității suferă, poate, din cauză că


nu desemnează decât un termen43. Opoziția simbolică
se află aici între cele două principii. Prin urmare, simbo­
lizare dublată: între plăcere și neplăcere și între plăce-
re-neplăcere și realitate. Logica teoretică este coerentă.
Logica nu este apanajul reprezentărilor. Ea este și de
ordin afectiv. Cei mai vechi autori au vorbit despre logi­
ca pasională. Să existe oare ceva mai logic și mai ilogic
decât delirul pasional? Non-deconstructibil.
Așa cum perversiunea nu se sustrage, de fapt, refu­
lării, orice ar fi gândit Freud despre toate acestea, psiho­
za pasională nu este produsul direct al unei pasiuni. Ea
este, dimpotrivă, expresia transformării pasiunii în cel
mai înalt grad, din moment ce iubirea interzisă va duce
la distrugerea fie a obiectului, fie a Eului. Astfel, diver­
sele tablouri clinice în care se organizează conflictele tre­
buie văzute ca tot atâtea sisteme de transformări ale pa­
siunii pe care am numit-o nebunie erotică, ce-și are sur­
sa în nebunia împărtășită între mamă și copil.
Anumite cuvinte cheie se adună în constelații semni-
ficante: viața, afectul, femeia. Sunt niște sensuri comu­
ne, deci niște sensuri suspecte. Totuși, trebuie să subli­
niem și alte constelații negative care acționează ca un
complot urzit de forțele mortifere. Freud mărturisea —
este important să remarcăm acest fapt, nu ca pe o măr­
turie într-un proces, ci, dimpotrivă, ca expresie a unei lu­
cidități de care puțini dintre noi sunt astăzi capabili —
că nu a reușit să pătrundă misterul feminității („ce vor
femeile?"), că nu-i plăcea prea mult să ocupe locul ma­
mei în transfer și că n-avea nici o înclinație pentru psi-
43 Poate că am putea propune denumirea „principiul realității-ade-
vărului", căci, adesea, cele două se opun.
222 Andre Green

hoției. Abordarea sa clinică, tehnica, teoria sa pot ele oare


să nu sufere din aceste motive?
Imparțialitatea intelectului nu are un preț prea mic.
Neputând să-i placă pasiunea, Freud a avut totuși o
pasiune pentru adevăr, admițând că acesta nu se atinge
decât prin deformări. Ceea ce nu prezervă adevărul des­
coperit de apăsarea câtorva dintre acestea și nu dintre
cele mai mici. Totuși, în ciuda inevitabilelor deformări,
există un nucleu de adevăr în teoria freudiană, ca și în
delir. Freud îl enunță în ultima parte din „Analiza cu fi­
nal și analiză nesfârșită": repudierea feminității în ambele
sexe. în ambele sexe: unde se află, așadar, pretinsul său
falocentrism?
Complexul Oedip este Vaterkomplex, complexul pa­
tern. Dar nu este el în favoarea repudierii nu a femeii, ci
a celei mai fundamentale imagini a sa: mama? Se înre­
gistrează un început de preocupare pentru limba mater­
nă. Să fim atenți să nu o reducem prea repede la limba
taților noștri. Ordinea va,fi repede restabilită, dar mame­
le ne vor reaminti în curând: „Nu pricep nimic din ce zi­
ceți voi acolo. Nu spuneți nimic despre zâmbetul de la
trezire, despre hohotele de râs, despre lungile modula­
ții fără nici un cuvânt inteligibil, dar în care totul este în­
țeles de aceste ființe vorbitoare, nici despre strigătele sfâ­
șietoare, despre plânsetele care se prelungesc cu văică­
reli pentru a rosti suferința, chiar și atunci când suferin­
ța a trecut o dată cu întoarcerea mamei, nu veți spune
nimic nici despre aceste lungi tăceri îh care se petrec atâ­
tea lucruri și-n care urechea mamei, sânul sau mâna ei
sunt privite. Nu veți spune nimic despre plăcere și du­
rere. Despre bucuria de a naște, de a fi suptă, de a
adormi în brațele sale. N-ați văzut niciodată o mamă și
copilul ei. Vă duceți în muzee ca să contemplați mado-
Pasiuni și destine ale pasiunilor... 223

nele cu copilul lisus. Vă uitați și treceți la tabloul urmă­


tor... o Patimă44. Și nu faceți legătura între cele două.
Credeți că lisus pe cruce nu se gândește decât la Tată".
Dar nimeni nu mai pictează Patimi. Vremurile s-au
schimbat... Ceea ce rămâne este pasiunea culorii, a for­
melor, a volumelor, obsesia spațiului și a materiei. Pa­
siunea privirii. A cui?
Freud a scris că moartea unui tată este, fără îndoială,
evenimentul cel mai important cu care trebuie să se con­
frunte un bărbat. Și pe drept cuvânt. Și-a păstrat mama
mult mai multă vreme. Recitiți-i corespondența și vedeți
ce scrie atunci când, în sfârșit, moartea i-o ia. E aproape
un suspin de ușurare. Și să nu uităm că, îmbătrânind, bi­
ata femeie nu mai era ceea ce fusese.
Atâta pudoare în fața acestui doliu explică retroactiv
de ce, consultându-i scrierile, a fost atât de frapat de dis­
creția lui Leonardo într-o asemenea circumstanță.
Repudiere a pasiunii pentru mamă. Distrugere a com­
plexului Oedip, a lui Mutterkomplex.
Nu bat aici tobele modernității psihanalitice. Nu re­
fulez Tatăl, pentru a o readuce pe Mamă la suprafață. Nu
cred că e util să-l înlocuim pe Tatăl hoardei cu Marea
Zeiță Mamă. Mă întreb pur și simplu ce-i împinge pe
analiști la această perpetuă ceartă într-ale întâietății.
Pasiunea pentru tată nu este secundară, în ambele
sensuri ale termenului. Este diferită. Există o diferență
între pasiuni, așa cum există o diferență între sexe. Dacă,
în această lucrare, am încercat să subliniez legăturile din­
tre pasiune și nebunia erotică și am căutat matricele une­
ia și celeilalte în relația mamă-copil, n-am uitat că, fără
pasiunea dintre bărbat și femeie, pasiunea dintre mamă
44 în franceză, „la passion" înseamnă pasiune, dar și patimă (N. t.).
224 Andre Green

și copil va fi întotdeauna amenințată de hubris din cau­


za lipsei unei medieri care va avea o mare influență asu­
pra descoperirii celuilalt ca altul. Majusculele sunt aici
superflue. Destinul pasiunii îi va afecta acestui altul o
majusculă în nebunia erotică. La fel în psihoză, dar de
data aceasta afectat va fi cu o putere negativă.
V

Proiecția:
DE LA IDENTIFICAREA PROIECTIVĂ LA PROIECT
(1971)

Denisei Braunschweig

Verbul a proiecta, adjectivul proiectiv, substantivele


proiecție și proiect nu aparțin în mod exclusiv vocabula­
rului psihanalitic. Acesta le împarte cu o mulțime de dis­
cipline, printre care balistica, fizica, geometria, arhitectu­
ra, neurofiziologia, fiecare atribuindu-i un sens specific.
Datorită lui Condillac, filosofia cunoaște o teorie a proiec­
ției, potrivit căreia „senzațiile, simțite mai întâi ca niște
simple modificări ale stării mentale, sunt apoi «proiecta­
te» în afara Eului (adică localizate în alte puncte ale spa­
țiului decât acelea unde se plasează în imaginație subiec­
tul gânditor) și capătă atunci numai o aparență de reali­
tate independentă"1. lată-ne introduși dintr-o dată în mie­
zul problemei relațiilor proiecției cu realitatea prin me­
dierea aparenței. Teoria psihanalitică, fundamentată pe
clinică, a dobândit un drept de proprietate asupra con­
ceptului de proiecție datorită lui Freud, marcându-i spe­
cificitatea. Totuși, e regretabil faptul că Freud a abando­
nat proiectul clarificării acestui concept și a distrus pro­
iectul de articol care trebuia să figureze în Psihologia in-
1 Lalande, Vocabulaire philosophique, articolul „proiecție".
226 Andre Green

conștientului. După Freud, nu au lipsit contribuțiile la te­


oria proiecției, conceptul de identificare proiectivă dominând
metapsihologia provenită din lucrările lui M. Klein și ale
elevilor săi, Bion fiind unul dintre cei mai importanți. Nu
de multă vreme, sub condeiul psihanaliștilor se vede un
termen pe care îl credeam rezervat lexicului sartrian și,
încă și mai recent, celui al biologiei moleculare: proiectul.
Unde, cum, de ce proiecția în raport cu aceste două
noțiuni?

Memento elementar și probleme fundamentale

înaintea oricărei examinări a proiecției în opera lui


Freud2, trebuie să evidențiem un anumit număr de fap­
te clinice și teoretice:
1. Proiecția este legată de un mecanism de apărare a
cărui esență rezidă într-o activitate de expulzare ce con­
stă în respingerea în afară (a proiecta = a scuipa, a vomi­
ta) a ceva provenit din înăuntru, care este neplăcut, dez­
agreabil, ba chiar intolerabil, dar care a fost deja intro-
iectat;
2. Proiecția are ca efect situarea în afară (în afara Eu­
lui) a ceea ce era considerat ca fiind indezirabil (sau prea
dorit) și care se afla în interior. Pericolul este astfel ex-
temalizat;
3. Externalizând ceea ce este intern, proiecția permi­
te apărarea împotriva acestuia prin mijlocul unei con-
tra-excitații și, astfel, tratarea pulsiunii (excitație internă)
ca o percepție (excitație externă);
2 Le suntem datori lui Laplanche și Pontalis pentru analiza din ar­
ticolul „proiecție" din Vocabularul lor.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 2 27

4. Percepția, apărare pe cât de generală pe atât de nor­


mală, poate deveni patologică, deoarece această activi­
tate determină o nerecunoaștere radicală a pulsiunilor
care sălășluiesc în subiect;
5. Proiecția prin deplasarea spre exterior a investiri­
lor subiectului duce la o cunoaștere a obiectului care,
deși este mult tributară față de ceea ce introduce aici su­
biectul și, prin urmare, determină o percepție deforma­
tă a realității numitului obiect, permite totuși uneori o
cunoaștere reală a inconștientului acestui obiect. Aceas­
tă cunoaștere a inconștientului obiectului se face cu pre­
țul nerecunoașterii radicale a inconștientului subiectu­
lui, dar ocolul prin cunoașterea obiectului constituie,
prin retroacțiune, o cunoaștere, implicită, ocultată, a su­
biectului însuși.

Un anumit număr de probleme fundamentale rezul­


tă din acest memento elementar.
1. Proiecția este în mod solidar legată de introiecție:
ceea ce este proiectat nu poate să fi fost decât introiectat.
Nimeni nu vomită decât ceea ce a înghițit;
2. Proiecția pune problema distincției afară-înăuntru,
adică a clivajului care le permite diferențierea. Clivajul
e, de fapt, dublu, deoarece afectează nu numai divizarea
lumii interioare și a lumii exterioare, dar este și acela care
împarte lumea interioară între conștient-preconștient, pe
de o parte, și inconștient, pe de alta;
3. Proiecția este indisolubil legată de percepție. O „tre­
cere la limită" permite transformarea unui câmp al
Se-ului (proiectatul) într-un câmp al Eului (ceea ce este
perceput prin proiecție);
4. Proiecția este legată prin niște raporturi strânse cu
paranoia. Ea pune problema relațiilor dintre transferul
228 Andre Green

necesar al unui exces intolerabil pentru funcționarea apa­


ratului psihic care se purghează periodic de ceea ce nu
poate stăpâni și nerecunoașterea radicală a subiectului
care acționează în delir;
5. Proiecția ne indică într-un mod constrângător pro­
blema relațiilor dintre subiect și Altul. Așa cum am vă­
zut, Altul este atât obiectul unei anumite cunoașteri, cât
și obiectul unei anumite nerecunoașteri, din moment ce
nu apare decât în oglinda ce deformează imaginea pe
care subiectul i-o acordă, dar care corespunde totuși par­
țial unei anumite realități, chiar și deformate. Astfel,
Freud recunoaște că orice delir este construit pe un nu­
cleu de adevăr.

Prin urmare, toate acestea presupun că:


a. un raport de omologie sau de izomorfie există în­
tre subiect și obiect, deoarece un nucleu de adevăr îi lea­
gă pe amândoi prin modalitatea delirului;
b. acest raport de cunoaștere-nerecunoaștere se stabi­
lește prin mijlocul unei construcții. Construcție în spațiul
și a spațiului acestui Altul ca extemalizare a spațiului in­
tern al subiectului. Această construcție este o construcție
teoretică. O teorie a obiectului care trimite la teoria su­
biectului prin retroacțiune ca teorie a ceea ce este forclus
în propriul sau spațiu.

Proiecție și pulsiune

Atunci când legăm, o dată cu Freud, proiecția de


pulsiune, regăsim conceptul de bază al psihanalizei.
Diviziunea inaugurală și definitivă pe care Freud o sta­
bilește între excitația internă și excitația externă fun-
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 229

damentează metapsihologia. Pulsiunea sau excitația


internă este o tensiune constantă, de neeliminat, de
care nimeni nu poate fugi. Complexitatea și obscurita­
tea conceptului de pulsiune vin din aceea că el conto­
pește o sursă somatică internă și un obiect psihic ex­
tern. Astfel că pulsiunea, moțiunea pulsională (unii re­
fuză orice diferență între una și cealaltă), leagă o sur­
să situată în străfundurile corpului de un obiect situat
în afara acestui corp, obiectul fiind singurul ce are pu­
terea de a stinge focarul incendiului care se află în
acest caz chiar la sursa sa. Prin urmare, pulsiunea este
menită proiecției; legându-se pentru a atinge obiectul
apt să-i satisfacă scopul, ea va efectua o ieșire spre obiect
și-i va trasa moțiunii un parcurs care s-o ducă ia aces­
ta, atingându-și astfel obiectivul. Acest parcurs este în
mod necesar proiectiv în măsura în care se constituie
spre afară, acolo unde se află obiectul3. Știm că acest
parcurs este cu atât mai ineluctabil, cu cât, tocmai,
obiectul îi lipsește subiectului, cu cât nu îi este la dis­
poziție. în situația ideală, aceea în care obiectul se pre­
zintă imediat atunci când este cerut, nu se produce nici
o proiecție, pentru că parcursul nu i se mai impune su­
biectului care nu mai are de ce să se îndrepte spre
obiect, deoarece acesta iese în întâmpinarea dorințelor
sale. Am afirmat că această situație e ideală. De fapt,
aici se află nucleul a ceea ce numim idealizare a obiec-
3 Trebuie să mai subliniem că această mișcare prin care pulsiunea
se leagă efectuându-și traseul, mișcare progredientă deci, retroac-
ționează asupra ei înseși și dă naștere reflectării fluxului progre-
dient în sens regredient. Alături de tendința spre ieșire, există, încă
de la origine, o tendință spre întoarcere spre înăuntru a mișcării
schițate spre afară. Orientarea este dublă de la bun început, cen­
trifugă și centripetă.
230 Andre Green

tului care nu ar putea fi niciodată cauza nici unei frus­


trări și, prin urmare, a nici unei proiecții. Nu există ni­
mic de proiectat, în cel mai banal sens al termenului;
nu există nici un motiv pentru vreun proiect, din mo­
ment ce obiectul devansează proiectul subiectului4. Nu
există nimic de proiectat în sens restrâns, deoarece nu
există frustrare și, așadar, nici agresivitate, căci aceas­
ta se naște dintr-o tensiune ce trebuie evacuată, iar ten­
siunea este mereu la un nivel minim. Cunoaștem con­
trariul alienant al acestui fapt: dependența de obiectul
hrănitor și blocajul activității psihice pe care îl întâl­
nim în formele de transfer în care analistul e idealizat.
Dar această idealizare este o apărare, ca și proiecția5,
pentru că situația aceasta ideală, ca toate situațiile idea­
le, nu are nici o șansă să existe. Prin urmare, există în
mod necesar frustrare și, în consecință, proiecție.
Aceasta e cea mai elementară formă a proiecției, aceea
în care, după proiecția ca mod de constituire a pulsiunii,
proiectat este indezirabilul, adică dezagreabilul, intole­
rabilul. O întrebare se ivește, la care teoriei proiecției îi
este greu să răspundă. Această proiecție presupune oare
ca diferențierea dintre înăuntru și afară să fie deja do­
bândită? Freud răspunde prin existența Eului-realitate
de la început care ar face dintr-o dată diferențierea din­
tre Eu și lumea exterioară prin detectarea originii, inter­
ne sau externe, a excitațiilor. în ceea ce ne privește, ni se
4 în studiul relației părinte-copil, Winnicott a surprins momentul de
dezvoltare în care se poate manifesta în mod explicit această pro­
blematică în manieră dominantă. Ea nu se limitează la acest mo­
ment; îl debordează, în amonte și în aval. ■
5 De fapt, această idealizare este ea însăși o proiecție a idealizării
Eului asupra obiectului, cel puțin în concepția kleiniană în care bi­
nele, ca și răul, este proiectat după negare.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 231

pare că ceea ce este esențial în acest caz e tentativa de în­


depărtare a acelei părți a corpului în care este resimțită
tensiunea într-o mișcare centrifugă. Atunci este vorba
mai puțin despre o proiecție și mai mult despre o excor-
porare a cărei expresie la nivelul comportamentului este
descărcarea motorie: strigăte, planșete, agitație motorie.
Ni se pare că e lipsit de importanță să discutăm dacă
acest afară există ca atare în momentul respectiv. Afară
este atunci „afară din" sau „afară de-aici"— afară
de-aici, demonilor!, ieșiți din corpul meu! Excorporare,
exorcism, iată tot ce efectuează această primă operație6.
După părerea mea, nu există proiecție propriu-zisă de­
cât atunci când un obiect poate primi ceea ce e excorpo-
rat. Atunci se constituie un plan proiectiv care primește și
adăpostește ceea ce e proiectat.
înainte de a merge mai departe, să amintim că nu
poate fi excorporat decât ceea ce a fost incorporat. Fap­
tul acesta se poate constitui în efect retroactiv. Cu alte cu­
vinte, obiectul bun nu este resimțit ca fiind bun decât
atunci când s-a obținut plăcere de la el, dar în efect re­
troactiv, când a lipsit îngrozitor și când, în locul său, apa­
re neplăcerea lipsei, care este lipsă a obiectului plăcerii,
lipsă a plăcerii. Așadar, căutarea plăcerii este, în esență,
regăsirea unei plăceri pierdute. Posibilitatea plăcerii este
întotdeauna dublată de negativitatea sa în nostalgia re­
găsirii plăcerii pierdute. Diferența ne face sensibili la toa­
te acestea. La această orientare spre trecut se adaugă ho­
tărârea următoare, adevărat proiect de viitor: „Data vii­
toare, o să-l păstrez și n-o să-l mai pierd niciodată", ast-

6 Să subliniem că, pentru Tausk (La Machine ă influencer), prima pro­


iecție se face în interiorul corpului și corespunde primei găsiri a
obiectului. Ca și el, am putea crede că acest timp precedă în mod
necesar expulzarea primară.
232 Andre Green

fel e fantasma promisiunii pentru ca subiectul să se în­


toarcă. I se jură fidelitate. Totuși, atunci când bucuria re­
găsirilor va fi trecut, amenințarea pierderii se va ivi din
nou. Iar ciclul reîncepe, incorporare, pierdere, dorință,
frustrare, agresivitate, excorporare etc.
Dar această viziune asupra lucrurilor e mult prea
simplă. Ea nu explică decât aspectul centrifug al pro­
iecției expulsive. Să generalizăm ipoteza că, dacă ori­
ce mișcare progredientă se reflectă asupra ei înseși și-și
creează propriul dublu inversat sub forma parcursului
regredient, atunci mișcarea proiectivă va fi însoțită de
o mișcare introiectivă. Pe scurt, excorporarea unui deja
incorporat se închide asupra ei înseși printr-o reincor-
porare parțială a excorporatului. Ca și cum, în ciuda
tuturor eforturilor pentru a expulza răul, ceva s-ar
opune încă acestei pierderi, în încercarea de a rezista
unei amputări narcisice. Acel dincolo de principiul plă­
cerii acționează aici sub forma unei întoarceri la starea
anterioară, fie ea dezagreabilă și chiar intolerabilă, în
care găsim, poate, una dintre primele forme ale maso­
chismului primar, dar și una dintre primele reflecții ale
subiectului7.
La un moment ulterior, atunci când obiectul va fi in­
vestit, când existența sa (anterioară percepției) va fi „ex-
periențiată", inhibiția de scop, care va împiedica atât
completa fuziune erotică cu el, cât și distrugerea totală
prin pulsiunea de moarte, va conferi o structură acestei
retroacțiuni. Dubla mișcare (de transformare în contra-

7 Trebuie să avem grijă să precizăm că această excorporare pulsio-


nală este precondiția investirii pulsionale a Eului, această exclu­
dere folosind drept matrice clivajelor subsecvente și investirii, la
timpul fixat, a obiectului ca replicare a Eului, dar cu sarcina supli­
mentară de a-și elabora pierderea.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 233

riul său și de întoarcere împotriva propriei persoane) va


constitui atunci una dintre operațiile structurante fun­
damentale ale pulsiunii cu clivajul. Proiecția, așa cum au
văzut D, Braunschweig și M. Fain împreună cu mine, se
va manifesta ca o negare sau, poate mai bine, ca o trans­
formare a dublei mișcări8.

Identificarea proiectivă

Proiecția are ca origine momentul în care obiectul se


oferă ca suprafață de proiecție. Ne vine în minte meta­
fora oglinzii. Dar, înainte de a examina acest obiect pri­
vilegiat care este oglinda, trebuie să luăm în considera­
re cazul anumitor obiecte care nu oferă o suprafață re­
flectantă. între sân și oglindă, se interpun unele obiecte
care sunt mai puțin marcate din punct de vedere narci­
sic. Aici se înscrie concepția kleiniană a identificării pro­
iective, definită astfel de către Hanna Segal: „Identifica­
rea proiectivă este rezultatul proiecției părților sinelui în-
tr-un obiect. Rezultă de aici că obiectul este perceput
după cum a dobândit caracteristicile părților proiectate
ale sinelui, dar poate să rezulte și că șinele devine iden­
tificat cu obiectul proiecției sale"9.
Herbert Rosenfeld10 a precizat într-o lucrare clinică
funcțiile identificării proiective în transfer. Aceasta poa­
te fi utilizată:
1. în scopuri de comunicare a unei trăiri preverbale;

8 Joc de cuvinte intraductibil, detoumement du double retoumement (N. t.).


9 Hanna Segal, Introduciion a l'auvre de Melanie Klein, P.U.F., 1987.
10 Herbert Rosenfeld, „Contribution to the psychopatology of psy-
chotic States", în Problematique de la psychose, Amsterdam, Excerp­
ta Medica Foundation, 1969,1, pp. 115-128.
234 Andre Green

2. ca negare a realității psihice prin evacuarea părți­


lor rele ale Eului;
3. pentru controlarea corpului obiectului transferen-
țial.
Identificarea proiectivă este o apărare folosită mai ales
împotriva agresivității primitive și a angoasei pe care
aceasta o suscită. Indiferent dacă se datorează frustrării
sau invidiei, este o dovadă a unei poziții narcisice om­
nipotente. Ea implică intervenția clivajului precoce. Duce
adesea la stabilirea unei relații parazitare, analistul tre­
buind să se substituie Eului pacientului; la subiect, con­
tribuie la constituirea unei separații absolute între lumea
interioară și lumea exterioară.
Din ceea ce tocmai am amintit, reiese că proiecția se
naște în același timp cu clivajul. Prin proiecția externă asu­
pra unui obiect se constituie divizarea dintre un înăuntru
(Eul) și un afară (obiectul), disjuncte prin limitele spațiu­
lui care le separă și care ajută astfel la fundamentarea di­
ferențierii lor. Dar, invers, această separare este, simultan,
cuplată cu negarea sa. Fuziunea care o însoțește se efec­
tuează sub forma identificării subiectului cu părțile pro­
iectate asupra obiectului, printr-un fel de întoarcere la ex­
peditor. Pe scurt, ne aflăm aici în fața celor două accepții
ale termenului „a identifica": în sensul în care un obiect
este identificat prin proiecție și în care aceasta determină o
identificare cu el, ca și cum vidul creat prin expulzare ar
trebui să se umple imediat prin întoarcerea proiecției.
W. Bion a dat o imagine metaforică a proceselor im­
plicate în identificarea proiectivă11. Atunci când este re­
simțită necesitatea recurgerii la identificarea proiectivă,11
11 W. Bion, Second thoughts, Londra, Heinneman, 1967. Această pri­
mă concepție a identificării proiective este reluată, elaborată și am­
plu modificată în lucrările anterioare ale acestui autor.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 235

totul se petrece ca și cum părțile evacuate ale Eului ar


purta cu ele nu numai obiectele rele, ci și părțile rele ale
Eului. Acestea, proiectate în obiectele externe, pătrund
acolo și încearcă să-și asigure controlul lor. Rezultă de
aici o luptă între obiectele externe, percepute ca reale, și
obiectele fantasmatice parazite, care, prin această inva­
zie, se străduiesc să le închidă și, totodată, să le stăpâ­
nească. Lumea devine o lume de obiecte răuvoitoare,
fantome bizare și ostile Eului. Mai rău, aceste obiecte re­
ale, investite de obiectele fantasmatice rele care le con­
trolează, caută din răsputeri să se întoarcă spre Eul unde
s-au născut, încercând să intre în el cu forța, consecința
acestui fapt fiind lupta subiectului împotriva intruziunii
lor și dorința de a le opune o rezistență activă. Se obser­
vă atunci o mișcare de du-te-vino care ne oferă imaginea
figurilor alternate ale progresiei-proiecției și regresiei-in-
troiecției. Această mișcare se găsea în lanțul intern al mo­
țiunii pulsionale la constituirea sa. Ea se deplasează
acum spre câmpul schimburilor dintre Eu și obiect.
Această concepție, care amintește oarecum de scien-
ce-fiction — dar SF-ul nu este oare un delir ludic? —, ne
oferă un tablou al travaliului proiecției în schizofrenie.
Astfel, pare demnă de interes; în schimb, pare mult mai
puțin satisfăcătoare pentru ceea ce ține de paranoia,
unde concepția lui Freud dă impresia că este, din punct
de vedere euristic, mult mai fecundă.

Proiecția forclusă

Așadar, identificarea proiectivă se situează astfel în­


tre excorporare și proiecție. Excorporarea, expulzare pri­
mară, se mulțumește să proiecteze cât mai departe posi-
236 Andre Green

bil, în mod centrifug12. Unde? Pretutindeni și nicăieri.


Ceea ce este proiectat nu e localizat în nici un loc precis,
ci se infiltrează în spahiul ambient, dându-i această tona­
litate afectivă difuză, caracteristică trăirii persecutorii.
Spre deosebire de identificarea proiectivă, excorporarea
se instalează nu în, ci între lucruri. Dimpotrivă, în iden­
tificarea proiectivă se cere un receptacul: corpul analis­
tului sau acela al mamei, care se va lăsa într-un mod mai
mult sau mai puțin pasiv penetrat de părțile proiectate.
Această efuziune obiectală și narcisică, această hemora­
gie, cum va spune Melanie Klein, sărăcește global Eul, îl
anemiază și se traduce printr-un afect de fragmentare,
expresie a „golurilor" pe care părțile proiectate și alun­
gate din Eu le-au lăsat căscate. S-ar putea crede că orice
pierdere suferită la nivelul Eului va genera în compen­
sație un apel la energia Se-ului pentru atenuarea acestei
carențe. Dar toate acestea echivalează cu introducerea
unui alt cal troian în Eu, căci ceea ce rezultă de aici nu
este un câștig de energie susceptibil să restaureze acest
Eu deficitar din punct de vedere obiectai și narcisic, ci
un surplus de energie distructivă, din cauza dezintrică-
rii pulsionale care va augmenta și mai mult nevoia pro­
iecției în afară și va imobiliza Eul în lupta sa împotriva
întoarcerii refulatului, fapt pe care Freud îl desemnează
în psihoză ca refulare a realității. Halucinația negativă a
Eului se umple periodic de produsele proiecției și se re­
constituie din nou la nesfârșit.
Afirmațiile precedente arată în mod evident cât de di­
ferită e proiecția descrisă de Freud. în studiul său despre

12 Limbajul ne constrânge să folosim acest cuvânt impropriu, deoa­


rece nu este vorba aici despre nici un centru. Dorința de a evita
un neologism ne-a determinat să renunțăm la termenul mai exact
de „logofug".
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 237

Memoriile lui Schreber, Freud îi dă două definiții care par


să se contrazică reciproc.
Prima definiție: „O percepție interioară este reprima­
tă, iar ca înlocuitor al ei apare conținutul său, după ce a
cunoscut o anumită deformare, devenind conștient ca o
percepție din exterior"13.
Să subliniem că aici este vorba despre efectul unei „re­
presiuni" urmate de o deformare care îi permite accesul
la conștiință, dar după deplasare, în așa fel încât percep­
ția internă este transformată în percepție externă. Prin ur­
mare, se poate spune că proiecția transformă pulsiunea în
percepție. Totuși, această operație nu este specifică para­
noiei, deoarece se potrivește și fobiei și chiar visului.
A doua definiție: „Nu a fost corect să spunem că sen­
timentul reprimat în interior a fost proiectat în afară;
acum ne dăm seama că ceea ce a fost suspendat interior
se reîntoarce din exterior"14.
Reajustarea vizează aici diferența dintre, pe de o par­
te, „represiune" și „abolire" și, pe de alta, distincția din­
tre proiecția înăuntrului spre afară și întoarcerea aboli­
tului exteriorului spre interior. După cum se vede, e vor­
ba despre o inversiune a sensului: centrifug în primul
caz, centripet în cel de-al doilea. Freud marchează aici
specificitatea proiecției psihotice: abolirea pe care Lacan
a numit-o „forcludere" duce la radicala ocultare a tim­
pului proiecției centrifuge, considerându-se că proiecția
este întoarcerea unui proiectat în privința căruia nici o
13 Cinq psychanalyses, P.U.F., 1989 („Observații despre un caz de pa­
ranoia (dementia paranoides) descris autobiografic", trad. de Rei-
ner Wilhelm și Silviu Dragomir, în Sigmund Freud, Opere 7. Ne­
vroză, psihoză, perversiune, Editura Trei, București, 2002, p, 163 —
N. t.).
14 Loc. cit. (trad. cit., p. 167 — N. t.).
238 Andre Green

urmă nu permite să se creadă că a fost precedat de un


dus. O definiție sintetică ar permite conceperea proiec­
ției ca un du-te-vino permanent, al cărui prim timp este
fdrclus la paranoic.
Analiza, pe drept cuvânt faimoasă, care duce la nă­
ruirea operațiilor proiective dă:

Timpul 0: forclus. — Eu [moi] (un bărbat), eu [je] îl iu­


besc (pe el, un bărbat).
Timpul 1: transformare a verbului în contrariul său. — Eu
nu îl iubesc, eu îl urăsc.
Timpul 2: inversare a subiectului și a complementului ce
duce la o inversare asupra propriei persoane. — Eu îl urăsc.
El mă urăște. ,
Timpul 3: raționalizare. — Eu nu îl iubesc — eu îl
urăsc — pentru că el mă persecută.

Evocarea acestei analize implică un anumit număr de


observații:
0. Să reținem diviziunea Eul-Eu [Moz-Je] care nu e pre­
zentă decât în acest timp. Și, totodată, raportul de identi­
tate [memete] care unește iubirea (homoerotism).
Eul-Eu [Moi-fo] iubesc pe un altul (el), același ca mine.
1. Inversiunea verbului în contrariul său sugerează
că apropierea (eu îl iubesc) se transformă în respinge­
re (eu îl urăsc). Aversiunea este reversiunea unei dorințe
concepute ca perversiune (homosexualitate). în această
privință, trebuie să subliniem că formula lui Freud, „eu
îl iubesc", este, poate, nu foarte precisă. De fapt, ar fi
mai bine dacă s-ar spune: eu doresc să fiu iubit, ceea
ce implică o dorință activă de a fi iubit pasiv (și maso­
chist). Transformarea verbului comportă, prin urmare,
o transformare a pasivității în activitate („eu îl iubesc")
Proiecția: de la identificarea proiectivă Ia proiect 239

și în contrariul său („eu îl urăsc") — o dublă transfor­


mare.
2. Inversiunea subiectului și a complementului suge­
rează o legătură identificatorie între cei doi termeni, acel
Eu și acel El, care se pot schimba astfel: eu este el, el este
eu. Stricto sensu, nu este vorba cu adevărat despre o
transformare asupra propriei persoane. „El mă urăște",
în raport cu „eu îl urăsc", implică mai ales o formă pa­
sivă: sunt urât de el. Această formulă are avantajul că-1
păstrează pe acel Eu prezent. Trecerea la El operează un
transfer obiectivant: el este cel care mă urăște. Nuanța
dintre „sunt urât de el" și „el mă urăște" este aproape
imperceptibilă. Aceasta marchează întreaga distanță a
deplasării inițiativei care trece de la Eu sub forma pasi­
vă la El sub forma activă. Ceea ce se instalează atunci
este un proces de schimb între doi termeni clivați. Cliva­
jul dintre Eu și El este menținut, cei doi termeni nu se
confundă, ci se schimbă între ei. Faptul acesta permite
diferențierea a trei posibilități:
a. Absența de clivaj Eu - El = Tot = Nimic;
b. Prezența unui clivaj, dar cu posibilitatea de substi­
tuire a termenilor clivați: iubire/ură, Eu/El și exclude­
rea unuia dintre cei doi;
c. Clivaj cu coexistență a celor doi termeni separați de
clivaj, în ciuda contradicției. Eu îl iubesc și/sau eu îl urăsc;
Eu îl urăsc și/sau el mă urăște. Amândoi simt adevărați.
Ne aflăm aici pe calea clivajului la modul fetișist.

Altul

Această dezvoltare prin introducerea acelui El ne


duce la abordarea temei unui Altul. Altul este, prin ur-
240 Andre Green

mare, non-Eul [non-Moi] și non-Eu [non-/e]; non-Eu I, în


măsura în care el este ceea ce Eul meu refuză să fie și res­
pinge în afara lui; non-Eu, în măsura în care el este dis­
tinct de persoana mea și neconfundat cu identitatea mea.
Când Lacan spune despre Altul că este locul adevărului,
în cazul paranoiei se referă la acest Altul în măsura în
care el răspunde părții forcluse a Eului și în măsura în
care calitatea sa de obiect posedă proprietatea de a-mi
trezi dorința și, așadar, de a mă revela mie însumi.
In 192215, Freud îi va aduce proiecției un complement
a cărui importanță este considerabilă. Nu e adevărat că
proiecția mă izolează în nerecunoașterea absolută a rea­
lității. Proiecția are o valoare de cunoaștere și de acces la
un anumit adevăr. Ceea ce proiectez asupra acestui Al­
tul îmi revelează în mod indeniabil ceva despre el: ceea
ce este nerecunoscut de Eul obiectului, dar pe care su­
biectul ce proiectează îl recunoaște. Așa cum am arătat
în altă parte, Othello16 nu greșește când recunoaște la
Desdemona o anumită înclinație pentru Cassio. Forclu-
să este propria sa dorință pentru Cassio. De aici tragem
concluzia că proiecția poate revela ceva despre obiect și
că ceea ce e forclus e dorința subiectului care proiectea­
ză. In definitiv, Altul este restrâns aici la inconștientul
subiectului.
Dacă „proiectorul" (cel care proiectează) poate, pla-
sându-și propriile dorințe la nivelul obiectului, să ajun-
15 „Quelques mecanismes nevrotiques communs â l'homosexualite,
la jalousie et la paranoia", în Nevrose, psychose, perversion, P.U.F.,
1973 („Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia și
homosexualitate", trad. de Roxana Melnicu, în Sigmund Freud,
Opere 7. Nevroză, psihoză, perversiune. Editura Trei, București,
2002 — N. t.).
16 Și nici lago. Vezi Un ceil en trop, Minuit, 1969.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 2 41

gă la o cunoaștere veridică a acestui obiect, proiecția nu


poate fi în întregime recuzată, ea devine un mod de cu­
noaștere. Ne amintim de fraza lui Clerambault adresa­
tă unui delirant gelos: „Unde nu dă dumnezeu să fie
de-ajuns să fii încornorat ca să nu fii delirant!" Admi­
terea acestui lucru echivalează cu instituirea ipotetică
a unei anumite omologii sau a unei izomorfii17 între Eu
și Altul, din moment ce proiecția acestui Eu exclusiv
„construită", deși forclusă, pornind de la inconștient,
își are corespondentul veridic la nivelul inconștientu­
lui acestui Altul. In schimb, echivalează și cu institui­
rea unei alternative absolute între a se cunoaște și a-1
admite pe Altul ca imposibil de cunoscut și/sau a-1 cu­
noaște pe Altul și a se presupune ca imposibil de cu­
noscut. Abordăm aici tema construcției spațiului aces­
tui Altul. Construcție „teoretică" în sensul pe care îl dă
Freud noțiunii de teorie sexuală. Altul există, nu-i pot
ignora existența, dar nu-1 pot cunoaște decât prin mine,
în același timp, nu pot cunoaște spațiul acestui Altul în
mine. Totuși, dacă ajung să-l cunosc pe Altul — cu o cu­
noaștere adevărată, chiar dacă ea e proiectată și chiar
dacă, cunoscându-1, nu mă recunosc pe mine —, totul
se întâmplă deoarece, constituindu-i spațiul, mi-1 con­
struiesc totodată pe al meu.
Decurge de aici că ceea ce îmi fundamentează bipar-
tiția este dorința acestui Altul pe care eu o surprind. Alt­
fel spus, că unitatea atât de scump dobândită a Eului
meu prin investire narcisică nu poate fi atinsă decât prin
referința la un cuplu persecutat/persecutor, Eul/obiect,
înăuntru/afară, conștient/inconștient. Conjuncție-dis-
juncție: Eul conștient intem/inconștient al unui Altul ex-
17 în care se regăsește sensul geometric al termenului.
242 Andre Green

tem se reflectă pe conjuncția/disjuncție: Eul conștient in-


tem/Altul inconștient intern.
Această dezvoltare implică funcționarea unui raport
de suprafață la suprafață, deoarece reflexia („reflecta­
rea") oglinzii acționează aici. Acum e momentul să amin­
tim că Freud spune despre Eu că el corespunde suprafe­
ței de proiecție a corpului. Altul îi este oglindă18. Oglin­
da constituită la suprafața de proiecție a Eului este locul
de întâlnire dintre corpul proiectat din interior și imagi­
nea acestui Altul din exterior. Pe scurt, o oglindă cu am­
bele părți reflectante, constituind astfel o imagine ale că­
rei elemente aparțin atât interiorului, cât și exteriorului.
E limpede că acest demers logic este contrar psihana­
lizei care postulează că o cunoaștere a acestui Altul va fi
cu atât mai bună, cu cât cunoașterea subiectului va fi re-
culat limitele propriului inconștient. Tragem de aici con­
cluzia că acest factor de iluzie trebuie să rezide în ceea
ce este specific logicii paranoice.

Obiectul narcisic homoerotic și ecranul proiectiv

S-ar putea ca cheia acestor dificultăți teoretice să ne


fie dată de Freud în studiul mecanismului paranoiei:
„Putem spune că suma regresiei care caracterizează pa­
ranoia este măsurată de drumul pe care libidoul trebuie
să-l parcurgă pentru a se întoarce de la homosexualitatea
sublimată la narcisism" (Schreber). Recunoașterea homo-
18 Să precizăm că acest miraj nu constituie întreg raportul Eului cu
acest Altul, ci numai aspectul său de fascinație narcisică, coexis­
tând cu o cunoaștere „obiectivă" a acestuia. Totuși, aceasta e sub­
jugată în proiecfie-forcludere. în terminologia lacaniană, altul s-ar
scrie aici cu minusculă.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 243

sexualității în paranoia de către autorii post-freudieni nu


a ținut întotdeauna cont de studiul relațiilor dintre ho­
mosexualitatea sublimată și narcisism. E foarte greu să ne
facem o idee precisă despre ceea ce înțelege Freud să ne
reveleze în această privință. Nu este vorba despre o ho­
mosexualitate perversă, ci despre una sublimată, deci de­
plasată, inhibată în raport cu scopul și desexualizată. Re­
lațiile dintre un obiect homoerotic sublimat și narcisis­
mul subiectului nu au fost gândite. Această corespon­
dență permite schimbul dintre Eu și Altul. Eul — mai
ales în fracțiunea sa ideală — este constituit din investi­
rile sale narcisice care au operat desexualizarea, inhibi­
ția de scop și deplasarea intereselor sexuale. Prin urma­
re, el răspunde perfect imaginii acestui Altul ca obiect
homoerotic sublimat. Se înțelege de ce se lasă atât de
ușor fascinat de un astfel de obiect făurit după măsura
dorințelor narcisice ale subiectului19. Așa cum Dumne­
zeu l-a făcut pe om după chipul său, paranoicul a făcut
obiectul după asemănarea sa. Recursul la suprafața
oglinzii este inevitabil sau, și mai bine, ba chiar și mai
conform mașinăriei teoretice a lui Freud, la aparatul op­
tic și la ecran. Narcisismul a permis unificarea Eului. In
alți termeni, trecerea pulsiunilor Eului la narcisism s-a
efectuat prin formarea planului proiectiv al Eului con­
stituit în suprafață reflectantă. Eul investit narcisic își
conferă scopul de a sluji drept obiect Se-ului printr-o ten­
tativă de seducție. El se împodobește cu atributele obiec­
tului ideal. Acest narcisism își află energia în desexuali­
zarea pulsiunilor părți ale Se-ului pe care Eul le utilizea­
ză în folosul său. Cum scopul acestei seducții narcisice
19 Aici se află diferența esențială; proiecția fobică realizează un trans­
fer de investire libidinală, în timp ce proiecția paranoică îndepli­
nește un transfer de investire narcisică.
2^ Andre Green

este acela de a se constitui după modelul obiectului


ideal, pare logic să gândim că acest narcisism, reflector
și, totodată, reflectat (proiector și proiectat), va constitui
un ecran de proiecție unde se va forma o imagine omo­
logă a unui Altul. Investirea acestui Altul va proiecta pe
respectivul ecran imaginea Eului și, în sens invers, Altul
își va proiecta imaginea pe Eu, întărindu-1 astfel în ilu­
zia sa. In paranoia, este vorba despre o investire care
poartă marca homoerotismului, comunitatea dintre su­
biect și obiect fiind fundamentată pe aceeași aparență se­
xuală, dar trebuie să adăugăm că o asemenea investire
va fi de o natură sublimată și narcisică. Pe scurt, un ra­
port de identificare narcisică îi leagă pe Eu și Altul prin
intermediul proiecțiilor lor mutuale. Acest curent pro­
iectiv este dublat de un curent introiectiv, Altul hrănin-
du-se din proiecțiile Eului și invers. Vedem atunci că
ecranului proiectiv constituit la suprafața Eului îi răs­
punde un alt ecran proiectiv situat în afara Eului, în
oglinda pe care o constituie Altul. Caracterul alienant al
acestei situații este că nici Eul, nici Altul nu pot să se lo­
calizeze reciproc, căci jocul de oglinzi care rezultă de aici
trimite în mod constant de la oglinda internă a Eului la
oglinda externă a acestui Altul. Atunci când paranoicul
face această experiență, el nu mai știe unde se află, nu
mai e sigur de eficiența proiectivă, clivajul își pierde
funcția separativă, se depersonalizează.
Altul în paranoia, obiect al dorinței, constituie ecranul
alb pe care se va putea înscrie filmul interior al subiec­
tului. Acesta, întâlnind suprafața propice care să-i pri­
mească semnele, îi va distribui figurile capabile să-i re­
flecteze subiectului proiectant structurile narcisismului
său. Punerea în exterior e corelativă ștergerii interne, ca
și cum cu cât s-ar vedea mai multe lucruri în afară, cu
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 245

atât s-ar constitui mai din plin ecranul alb înăuntru. Cu


cât Altul expune mai multe semne, cu atât subiectul de­
vine mai alb. Absolvit de dorințele sale, el se transformă
într-o suprafață virgină care primește în mod pasiv me­
sajele de la Altul. Din acest moment, fascinat de Altul în
real, ochiul său va fi prins în pânza ecranului: nu mai
face distincție între ochiul camerei și imaginea de pe
ecran. Ochiul e în pânză, confundat cu imaginea ecranului și
face parte integrantă din imaginea proiectată. El constituie
ecranul și proiecția printr-o singură operație. Această pozi­
ție este inversul celei a nevrozatului care nu este scutit
de fascinație, dar care își păstrează totuși posibilitatea de
a se vedea văzând, ochiul devenind complicele specta­
colului, chiar în măsura în care el se vede aici cu privi­
rea unui Altul absent din spectacol.
De-acum, cheia enigmei se află în acest raport narci­
sic, fapt conform clinicii, căci este vorba despre psihoza
paranoică. S-ar putea ca lucrurile să fie mai complicate.
I-am recunoscut proiecției paranoice menținerea clivaju­
lui, cu schimbul termenilor. Aici, clivajul nu este consti­
tuit de către ecran, deoarece acesta este nerecunoscut ca
atare, ci de diferențierea realizată atât între iubire și ură,
cât și între Eu și El. Pe scurt, nu ochiul întreg este pro­
iectat, ci — fără nici un joc de cuvinte — ochiul rău, ace­
la de care individul trebuie să se elibereze: iubirea ho-
mosexuală pasivă interzisă. Iubire homosexuală de na­
tură narcisică ce compromite, prin exigențele de inves­
tire, menținerea narcisismului Eului.
Totuși, din cauza forcluderii, clivajul rămâne total in­
conștient, iar ceea ce este proiectat — ochiul rău — este
prins în pânza ecranului. Acest ochi este mai puțin me­
nit să privească și mai mult să fie el însuși supravegheat.
Alienarea creată de acest raport de fascinație narcisică
246 Andre Green

ține de faptul ca este vorba despre niște investiri care


aparțin acelui „a fi" al subiectului și nu propriului său
„a avea". Am putea spune că „este sub ochi" sau că „este
sub piele".
Investirea narcisică a obiectului trebuie în mod nece­
sar să se întoarcă la Eu, deoarece îi aparține acestuia din
urmă. Prin urmare, nu este vorba despre banala întoar­
cere a refulatului libidinal, ci despre o reapropriere pe
cât de inevitabilă, pe atât de indezirabilă, de unde și lup­
ta intensă în jurul întoarcerii proiecției prin afară. Inves­
tirea narcisică cere să-și reintegreze locuința, în timp ce
refularea pretinde închiderea ușii propriului domiciliu:
aici se află diferența esențială față de fobie. ‘
în definitiv, proiecția paranoică îi dă homosexualită­
ții specificitatea în această structură: e forclusă și narci­
sică. Bak și Mallet i-au subliniat legătura cu masochis­
mul20, ceea ce nu este surprinzător, dacă ne gândim la
legăturile existente între narcisism și masochism. Maso­
chismul este el însuși obiectul unei transformări impor­
tante. Pentru transformarea în contrariul său, el se afi­
șează cu un sadism evident față de obiect („Nu-1 iubesc,
îl urăsc"); ceea ce pare să țină în mod specific de struc­
tura paranoiei în raport cu alte forme mai regresive (schi-
zo-paranoide) este faptul că acest sadism se investește
într-un obiect unificat, delimitat, identificat de către su­
biect și cu care subiectul se identifică. Pe scurt, investi­
rea narcisică și homoerotică îi conferă sadismului un ca­
dru. în locul sadismului difuz al identificării proiective,
avem de-a face cu un sadism concentrat și aplicat unui
obiect unic. Identificarea a înlocuit dispersia. Clivajul
20 J. Mallet, „Une theorie de la paranoia", Revue franțaise de Psycha-
nalyse, 1966, nr. 1.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 247

unic a luat locul clivajului multiplu (fragmentare). Prin


urmare, sadismul apare ca fiind rodul respingerii maso­
chismului primar ale cărui cele mai evoluate forme se
exprimă prin refuzul pasivității. El contribuie la consti­
tuirea Eului ca entitate unitară prin dominarea pe care
pretinde că o are asupra obiectului ales în acest scop. în
schimb, reintroiecția acestui sadism se transformă în ma­
sochism chiar în măsura în care Eul este victima funcției
de supraveghere a Supraeului. Clivajul devine intern în­
tre un Supraeu resexualizat și persecutor și Eul victimă
a unei alienări tot mai mari. Răspunsul Eului este pro­
iecția forclusă a acestui masochism pe care îl transformă
de această dată în sadism al obiectului față de sine („El
mă urăște"), autorizând legitima apărare.
Constituirea delirului își merită numele de neo-realita-
te, pentru că forcluderea respinge în mod radical dorința
subiectului. Bătălia este deplasată în real, mai exact în re­
alitatea socială dintre Eu și Altul, bătălie care opune neo-re-
alitatea și realul supus refulării; refulare a realității.

Două versiuni ale narcisismului primar

Se știe că Freud a dat niște versiuni contradictorii ale


narcisismului primar. Sub denumirea de narcisism pri­
mar absolut, el desemnează reducerea tensiunilor la ni­
velul zero al cărei agent este principiul Nirvana. Atunci
când Freud nu adaugă adjectivul absolut, cuvântul indi­
că rezultatul trecerii de la auto-erotism la starea consti­
tutivă a unității subiectului. într-o lucrare anterioară21,
21 „Le narcissisme primaire: structure ou etat", vezi Narcissisme de
vie, narcissisme de mort.
248 Andre Green

am susținut anumite ipoteze referitoare la relația narci­


sismului primar cu pulsiunea de moarte și aspirația spre
neant, spre nimic, spre vid. Am avansat ideea că haluci­
nația negativă a mamei poate să joace rolul unei struc­
turi de încadrare, de constituire a unui cadru vid ce tre­
buie umplut de investirile de obiect și investirile Eului.
Ceea ce prezentăm astăzi este forma pe care o iau inves­
tirile subiectului și investirile obiectului într-un raport
de complementaritate narcisică. Obiectul este aici un
obiect format după modelul narcisismului unificat al su­
biectului: Eul și Altul se află într-un raport de duplicita­
te mutuală, unul este dublul acestui Altul. Clivajul este
instituit, dar termenii se articulează imul cu altul; se pot
doar completa și schimba între ei. Oricare altă soluție le
este interzisă. Aceasta este unica lor posibilitate de de­
plasare. Tragedia lui Othello nu se poate sfârși decât prin
uciderea Desdemonei și sinuciderea maurului. Pe scurt,
unitatea subiectului este întotdeauna înșelătoare. Aces­
ta oscilează între nimic, zero și perechea pe care o for­
mează cu dublul său: obiect homoerotic narcisic.
Se înțelege astfel funcția dublului pe care am anali­
zat-o în altă parte22, Același și totodată Altul, deoarece
împinge similitudinea până la limitele identității și pen­
tru că o salvează pe aceasta de confuzie printr-o diferen­
ță minimă oarecare. Mallet a insistat asupra rolului fra­
telui mai mare în paranoia masculină. Acest rol s-ar pu­
tea explica tocmai prin faptul că un asemenea frate este
o imagine mediană între subiect și tatăl său, ocupând,
așadar, o poziție intermediară ce favorizează identifica­
rea narcisică și alegerea homoerotică de obiect. Dar, în
22 „Repetition, difference, replication", în Revue franțaise. de Psycha-
nalyse, voi. 34,1970.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 2 49

același timp, mica diferență care-i desparte pe cei doi


frați nu dispare niciodată, îl împiedică în mod constant
pe subiect să atingă poziția dorită a acestui dublu inves­
tit narcisic. Astfel este Altul, semenul meu, aproapele
meu, fratele meu, O atare poziție trebuie să-și afle statu­
tul metapsihologie.
Aceasta este una dintre variantele cadrului definit de
către Winnicott sub numele de obiect tranzițional, tran-
zițional între subiect și obiectul perceput în diferența sa,
între înăuntru și afară, între iubire și ură, între narcisic
și obiectai. Winnicott definea acest obiect ca primă po­
sesiune a non-Eului, situându-1 mai degrabă de partea
lui „a avea" (not me possesion). După părerea mea, du­
blul ar fi mai mult de partea lui „a fi"; el este non-fiin-
ța ființei, ceea ce ființa nu poate consimți să fie și ceea
ce nu se poate împiedica să fie. In această calitate, se
vede că dublul este în mod esențial primul obiect cu
care se schimbă subiectul. Dar pentru a trece de la acest
schimb constrâns și determinat în mod absolut la un
schimb care ia în considerare diferența, trebuie ca du­
blul să fie împins în refulat (dar recunoscut ca refulat,
deci simbolizabil) și ca schimburile să se realizeze cu
obiecte care nu vor fi întru totul marcate de pecetea nar­
cisismului subiectului. Subiectul nu se eliberează nicio­
dată de proiecția sa narcisică asupra obiectului, totuși
aceasta nu mai face un ecran, pentru că ochiul s-a des­
prins de el și-și privește proiecțiile din afară (putând să
se întrebe asupra originii lor proiective, oricare ar fi va­
loarea de cunoaștere a proiecției). în transfer, analizan-
dul poate, la începutul curei, să ghicească adevăratele
caracteristici ale analistului său. La mijlocul curei, îl va
interesa mai puțin conținutul proiecției sale și mai mult
„de ce"-ul acesteia, în măsura în care „de ce"-ul îl trimi-
250 Andre Green

te în mod necesar la el însuși. La sfârșitul curei, anali-


zandul va ajunge la o cunoaștere veridică atât a realită­
ții inconștientului său, cât și a ființei analistului. Este
ceea ce îi va permite să-și folosească dorința în altă par­
te, în elaborarea propriului său proiect.

De la identificarea proiectivă la proiect

Am trecut de la identificarea proiectivă la proiect,


dacă admitem că dorința este întotdeauna proiect. Par­
fumul de existențialism pe care îl răspândește acest ter­
men nu trebuie să ne împiedice să-l adoptăm23. Ceea ce
vrem să subliniem acum este că fiecare fază își are co­
respondentul într-o serie complementară. Excorporării
de la început îi corespunde incorporarea: luarea în corpul
subiectului a obiectului care va fi expulzat. Identificării
proiective a lui Melanie Klein îi corespunde identificarea
introiectivă a cărei definiție după H. Segal24 o amintim
aici: ea este rezultatul procesului prin care obiectul e in-
troiectat în Eul ce se identifică mai apoi fie cu unele din­
tre caracteristicile sale, fie cu toate acestea. Proiecției îi
corespunde introiecfia. Proiectului (dorința) îi corespun­
de identificarea. Gândirea freudiană funcționează, cel mai
adesea, prin perechi. Aici se află întreaga istorie a trans­
ferului care se termină, în cazurile fericite în care este
analizabil și analizat, prin jocul eliberat al dorinței în
afara unor substitute transferențiale ale analistului și
prin identificarea cu funcția analitică.
23 P. Castoriadis-Aulagnier l-a folosit deja într-o lucrare intitulată:
„Demande et Identification", L'Inconștient, nr. 7.
24 Loc. cit.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 251

Perechile a căror existență tocmai am amintit-o impli­


că niște investiri specifice ale unor zone erogene. După
părerea noastră, perechea incorporare-excorporare im­
plică în mod prevalent relația orală, perechea identifica­
re introiectivă-identificare proiectivă participarea relației
anale (sau poate mai bine orală și anală), în timp ce pe­
rechea introiecție-proiecție, atât de puternic marcată de
narcisism, activează matricea relației falice narcisice —
în căutarea unei unități complete homoerotice mutuale.
în diversele faze pe care le-am amintit, trebuie luată
în considerare cuplarea libidoului obiectai și a libidou-
lui narcisic. Investirea zonelor erogene concentrează în
jurul acestora o cantitate importantă de libido fixat — fă­
când din aceste locuri de schimb între înăuntru și afară
niște focare (în sensul de focare de incendiu și de focare
optice). Dar, dincolo de aceste zone erogene, învelișul
corporal este investit narcisic la frontierele sale. Atunci
când gura și anusul sunt investite libidinal ca poli de in­
trare și de ieșire, întreg restul învelișului corporal se in­
vestește negativ în raport cu ele atunci când acestea se
închid. Gura închisă, anusul contractat permit umplerea
cavității corporale și augmentarea tensiunii la periferia
sa. în poziția falică narcisică a paranoiei, homosexuali­
tatea sublimată, deci desexualizată, este marca intensei
investiri narcisice a suprafeței, inclusiv a aceleia a peni­
sului ca investire a „formei" falice. La limită, acest penis
poate fi forclus în real, reapărând sub aspectele aparatu­
lui de influențare. Am putea adăuga că, atunci când Eul
se constituie narcisic, Altul îi reprezintă complementul
falie, iar atunci când Altul este investit narcisic, Eul este
acela care preia funcția falică. Numai deschiderea spre
castrare și diferența dintre sexe ne introduce în câmpul
Oedipului și, totodată, al nevrozei. In această optică, re-
252 Andre Green

aiul, pe care îl putem considera ca fiind prezent încă de


la origine (vezi Eul-realitate de la începuturile lui Freud)
și care se structurează în mod decisiv o dată cu analita-
tea, nu se constituie cu adevărat decât în doi timpi: mai
întâi o dată cu accederea la Oedip (dubla diferență din­
tre sexe și generații) în cursul copilăriei și apoi cu acce­
derea la cunoașterea vaginului după pubertate. Realita­
tea sexuală este matricea unei accederi la real. Poate să
pară o naivitate faptul de a reaminti că această cunoaș­
tere a vaginului este precondiția unei procreări autenti­
ce, al cărei efect va fi creșterea posibilităților de schimb
prin triangularea cuplului de părinți și, eventual, cu cei­
lalți membri ai fratriei. Această evoluție se regăsește în
evoluția transferului pacienților nevrotici.
Aceasta este marcată de jocul combinat al rezistențe­
lor și al interpretării. Interpretarea analistului depinde
de proiecțiile pacientului. Totuși, ea este primită în pri­
ma parte a curei ca o interpretare delirantă. în ochii —
sau, mai degrabă, urechile — analizandului, analistul re­
acționează la discursul său ca un paranoic care interpre­
tează toate mesajele ce-i parvin ca și cum s-ar referi la el,
deși nimic, în limbajul definit de convențiile sociale, nu
ar autoriza un asemenea egocentrism. Cu toate acestea,
trebuie să se știe că abuzul de putere interpretativă, care
se va traduce prin acel „totul se analizează", duce la ace­
lași rezultat la analist ca și apărarea proiectivă la pacient:
raționalizarea. Analistul își raționalizează interpretările
inexacte pentru a-și salva puterea interpretativă.
Travaliul interpretativ duce la deplasarea paranoiei
simulate și manifeste a analistului în recunoaștere a pa­
ranoiei tăcute și latente a analizandului. Interpretarea
contribuie, prin inducția proiectivă și analiza proiecției, la
îndepărtarea progresivă a clivajului dintre inconștient și
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 253

conștient și la o mai bună funcționare a raporturilor din­


tre realitatea internă și realitatea externă. Mai mult, cli­
vajul trebuie să fie menținut și prezervat, căci altfel s-ar
instala confuzia dintre subiect și obiect, lumea interioa­
ră și lumea exterioară. Pe scurt, dacă activitatea interpre­
tativă extinde câmpul Erosului, ea lasă în grija lui Tha-
natos marcarea limitelor ineluctabilelor separări în ve­
derea menținerii coexistenței termenilor clivajului. Tre­
buie să precizăm că această analiză a clivajului nu ar pu­
tea duce la o simplă acceptare intelectuală a refulatului,
ci la recunoașterea afectivă a realității. „Credința" care,
primitiv, este un act de devoțiune ce păcălește Eul doar
în iluziile realității sale în detrimentul aceleia a incon­
știentului devine credință în bipartiția subiectului și în
apăsarea inconștientului asupra Eului. Analiza făcută —
chiar dacă este imperfectă — duce și la o credință, fără
îndoială limitată, dar efectivă într-un mod imposibil de
tăgăduit, în posibilitățile de schimbare ale unui Eu ce re­
cuperează o forță pe care o epuiza afectând-o contra-in-
vestirilor. Prin urmare, clivajul este menținut, în timp ce
se afirmă recunoașterea unei realități externe definite de
propriile ei legi distincte și legate de aceea a realității in­
terne guvernate de atotputernicia dorinței. Nu e lipsit de
semnificație să amintim aici că, pentru Freud, rezultatul
analizei este îndepărtarea sexualizării excesive a relații­
lor de obiect și transferul investirilor în sfera socială, sub
forma unor activități sublimate.

Realitatea socială

în acest caz, am putea să ne punem problema cliva­


jului între realitatea internă și realitatea externă și să cir-
254 Andre Green

cumscriem limitele analizabilului. Această problemă


duce la luarea în considerare a frontierelor interpretării
în câmpul extra-terapeutic al psihanalizei.
Poate că trebuie să ne aprofundăm diferențierile. Di­
viziunea între realitatea internă și realitatea externă este
fundamentală, dar imprecisă. Realitatea internă nu este
exclusiv realitatea dorinței, este și realitatea corpului ca
loc al trebuinței. De asemenea, realitatea externă nu este
univocă. Propunem să deosebim, în cadrul realității ex­
terne, realitatea socială și realitatea fizică. Prin urmare,
vom avea astfel doi termeni extremi: realitatea corpului
și cea a lumii fizice, care par să se întâlnească, deși una
aparține realității interne, iar cealaltă realității externe, și
doi termeni medii, realitatea psihică a dorinței și realita­
tea socială, acestea două din urmă interpenetrându-se în
mod strâns.
Realitatea socială se supune, pe de o parte, cuplaju­
lui său cu realitatea dorinței și, pe de altă parte, cu o or­
dine specifică ce leagă oamenii în lupta pentru stăpâni­
rea naturii și satisfacerea trebuințelor lor. Astfel, obiec­
tele realității sociale sunt în mod fundamental duble: se
leagă de lumea dorinței și sunt exterioare acesteia. Aici,
ce este mai greu încă nu s-a făcut: recunoașterea a ceea
ce, în realitatea socială, se supune sectorului corespon­
dent al legilor lumii fizice. Poate că problema rezidă în
faptul că un asemenea sector are drept funcție constitui­
rea unui echivalent mimetic al legilor naturale.
Că orice cultură se fundamentează pe dorință este un
lucru care, din punctul de vedere al psihanaliștilor, nu
trebuie demonstrat. Dar cultura mai este și altceva, ea
implică o dezvoltare tehnologică și politică ce se sustra­
ge parțial dorinței. Aici se află o ambiguitate — încă
una — a acelui Altul. Altul este obiectul dorinței mele,
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 255

dar există ca atare, iar dorința mea nu va fi niciodată de


ajuns pentru a-1 delimita, a-i justifica existența. El se sus­
trage aprehensiunii mele, nu numai pentru că este
obiectul unei dorințe niciodată împlinite care îi lasă lip­
sei locul inalienabil, dar și pentru că există chiar și
atunci când se exclude din câmpul meu. Această distinc­
ție fundamentează clivajul între obiectai și obiectiv. Ră­
mâne să aflăm dacă obiectivul poate fi obiectul de stu­
diu al psihanalistului atunci când depășește obiectivita­
tea dorinței. Trebuie să remarcăm în ce măsură poziția
lui Freud comportă o alegere dificilă. Materialist con­
vins, el crede nezdruncinat în obiectivitatea lumii. Și to­
tuși, crede și că această lume obiectivă nu poate fi cu­
noscută din cauza imensei părți de subiectivitate care
ne alterează judecățile. Cu toate acestea, la el nu găsim
nimic care să invite la scepticism, ci, dimpotrivă, la un
neobosit travaliu de cunoaștere pentru a ajunge la cea
mai mare obiectivitate cu putință atât în cunoașterea lu­
mii interioare, cât și în aceea a lumii exterioare. Se va
observa că această poziție implică faptul că, în cunoaș­
terea noastră a realității, totul nu este nici integral su­
biectiv, nici integral obiectiv.
Și pentru că paranoia a rămas în centrul acestui stu­
diu asupra proiecției, putem, la modul ipotetic, să-i de­
semnăm locul în cultură la nivelul realității sociale: ori­
ce cultură activă este bazată pe o paranoia implicită. Această
paranoia se regăsește în clivajul care îi permite identită­
ții unei culturi să se afirme prin diferență și prin respin­
gerea unei alte culturi numite străine, alta. In același
timp, cultura străină e împovărată cu toate relele de care
se apără cealaltă, prin intermediul unei considerabile in­
vestiri narcisice pe care și-o atribuie respingând-o pe cea­
laltă în tenebrele exterioare. Denunță fără milă răul pe
256 Andre Green

care nu vrea să-l recunoască în ea la cealaltă. Orice cul­


tură activă, ca și în paranoia, presupune și o întărire a le­
găturilor homosexuale sublimate între membrii săi. Su­
blimarea este pe deplin relativă în măsura în care, toc­
mai, activitatea culturii se traduce printr-o considerabi­
lă resexualizare a raporturilor sociale. în acest caz, nu
este excesiv să se vorbească despre paranoia culturală.
în sfârșit — altă caracteristică specifică psihologiei co­
lective —, membrii unei culturi active tind să-și înlocu­
iască Idealul Eului cu obiectul aprehendat după mode­
lul tatălui atotputernic al hoardei primitive25. Astăzi, zeii
au murit, iar Altul, ca loc al adevărului, este incarnat în
conducătorul divinizat. Vechile structuri sociale mor și
renasc la nesfârșit.
Ne putem întreba dacă nu cumva condiția activității
unei culturi rezidă în paranoia sa, numită, potrivit lui
Bion, ideologie sau mistică a grupului. Vocația mesiani­
că face parte din ideologia oricărei culturi active, se spri­
jină pe raportul idealizant pe care îl întreține cu ea în­
săși, își justifică spolierile prin faptul că nu-și propune
decât eliminarea răului — preocupare fundamentală a
paranoicului, după care va domni epoca de aur a beati­
tudinii împărtășite: regăsirea paradisului pierdut. Nu
respingem toate culturile în bloc, deoarece n-am avut în
vedere decât caracteristicile realității sociale care aparțin
lumii dorinței și deoarece, dimpotrivă, am susținut că
lumea dorinței nu poate singură să delimiteze o realita­
te socială care îi comportă caracteristicile obiective.
Atunci când Freud încheie Disconfort în cultură făcând
25 în societățile în care această relație e mai puțin sensibilă, identifi­
carea Eurilor între ele, proces corolar al cazului citat, devine do­
minantă, fără să abolească validitatea schemei.
Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect 2 57

aluzie la o posibilă distrugere a speciei umane și la an­


goasa care decurge de aici, în acel moment el nu vorbeș­
te despre angoasa nevrotică, ci despre Realangst, angoa­
sa în fața unui pericol real.
Psihanaliza ca grup cultural are rolul de a se sustra­
ge din această situație alienantă prin analiza fără sfârșit
a conflictelor noastre cu realitatea socială, celelalte gru­
puri psihanalitice și, în cadrul nostru, între diversele ca­
tegorii care clivează grupul în sub-grupuri. Această
„analiză permanentă" trebuie să continue dubla sarcină
de a merge cât mai departe cu putință în limitele anali­
zabilului și de a recunoaște existența extra-analiticului,
potrivit formulei lui Jean-Luc Donnet, ca ființă obiecti­
vă. încă una dintre imposibilitățile meseriei noastre,
deoarece fiecare trebuie să-și ia responsabilitatea de a de­
sena aceste frontiere mișcătoare pentru a ști unde pune
picioarele.
în Psychanatyse et realite26, Denise Braunschweig ne
dezvăluie că realitatea nu este realul. Realitatea este ceea
ce se întâmplă în real, ceea ce arată tabloul pictat pe o
pânză albă cu reprezentările sale dramatice și dramati­
zate, forțele, tensiunile, istoria și structura sa. Realul este
cadrul vid sau pânza albă a ecranului proiectiv, cu totul
indiferent la ceea ce se petrece pe acest tablou care este
înscris în cadru sau pe pânză. Realitatea este dramatică,
realul este neutru. Că planeta își va regăsi mitica epocă
de aur sau că se va autodistruge nu influențează cu ni­
mic realul. Oricum, el va continua să existe, sub o formă
sau alta, indiferent dacă se va găsi cineva ca să-l consta­
te, să râdă sau să plângă din această cauză.

26 Revue franțaise de Psychanalyse, 1971, t. XXXV, pp. 655-800.


VI

Retroactiv, arhaicul
(1982)

Există trei ordini de lucruri: carnea, spiritul, voin­


ța. Carnalii sunt bogați, regii: obiectul lor e corpul.
Curioșii și savanții: obiectul lor e spiritul. înțelepții:
obiectul lor e dreptatea.
Dumnezeu trebuie să domnească peste toate și
totul se raportează la el. în lucrurile cărnii, domneș­
te întocmai concupiscența; în cele spirituale, întocmai
curiozitatea; în înțelepciune, întocmai orgoliul. Și nu
pentru că nu putem fi glorioși pentru bunuri sau pen­
tru cunoștințe, dar nu acesta este locul orgoliului; căci
acordându-i unui om faptul că e savant, toți vor în­
cerca să-l convingă că greșește fiind mândru. Locul
specific al mândriei este înțelepciunea, căci nimeni
nu-i poate acorda unui om faptul că a ajuns înțelept
și că a greșit fiind glorios; căci așa e drept. Astfel, nu­
mai Dumnezeu dă înțelepciunea; și iată de ce Qui glo-
riatur, in Domino gtorietur.
PASCAL,
Pens&s, 698, Bibi, de Ia Plăiade, p. 1303.

Prima et Summa

Acum deja treizeci de ani, Georges Dumezil a cerut


să fim mai atenți la diferențierea dintre Prima și Summa1.
într-adevăr, se cuvenea să nu se facă nici o confuzie în­
tre ceea ce se află pe primul loc și ceea ce este cel mai im-
1 G. Dum&âl, Les Dieux des Indo-Europeens, P.U.E, 1952, pp. 95 sqq.
Retroactiv, arhaicul 259

portant. Această observație a unui specialist în civiliza­


țiile foarte vechi — a cărui gândire a influențat nu doar
un cercetător pornit în explorarea unor domenii foarte
îndepărtate de al lui — trebuie situată în contextul con­
troverselor referitoare la relațiile dintre structură și isto­
rie. Acestea i-au opus cândva pe Levy-Strauss și Sartre,
mai de curând pe Chomsky și Piaget Psihanaliza a in­
trat în dezbatere în momentul în care Lacan, din hege­
lianul care fusese, s-a convertit la lingvistica saussuria-
nă. Felul în care l-a citit pe Freud i-a permis în 1953 să
prezinte o concepție despre inconștient mai apropiată de
structuralism decât oricare alta, fără ca totuși autorul ei
să poată fi încadrat, altfel decât prin aproximație, prin­
tre aceia numiți, prin anii 1960, structuraliști.
în celebrul său „Discours de Rome"2, Lacan se dedă
unei critici nemiloase a anumitor impasuri în care s-a an­
gajat psihanaliza, cedând iluziei imaginarului și subes­
timând rolul simbolicului al cărui loc este marcat de lim­
baj și de lege. Freud era de-acum descifrat cu codurile
lui Saussure, Jakobson, Levy-Strauss și, fără îndoială, cel
al lui Moise. Printre ereticii împotriva cărora a tunat și
fulgerat Lacan se număra și „măcelăreasa" — nu lipsită
de geniu— care era Melanie Klein, vinovată de împin­
gerea inconștientului freudian spre arhaic. Această refe­
rință — sau această reverență — la „fantasmele primiti­
ve" făcea din analizand un infans și îl legăna pe analist
în mirajele iluziei genetice.
Oricare au fost eforturile lui Lacan de a aduce cât mai
multe dintre oile rătăcite sub conducerea sa, totuși, mulți
analiști — și până și adepții săi — nu au putut și nu pot
2 „Fonction et champ de la parole et du langage en psychanalyse"
(1953), în tcrits, Seuil, 1966, pp. 237-322.
260 Andre Green

încă să se sustragă fascinației arhaicului. Tot fiind .folo­


sit, cuvântul a intrat în limba psihanaliștilor. Și mai are
mult până să iasă.,
Faptul că Lacan nu are neapărat dreptate în acest
punct nu ne împiedică să spunem că această fascinație,
care ar vrea să cuprindă de mai aproape insondabilele
profunzimi ale psyche-ului, este aceea pe care oamenii
o au pentru mituri. Și nu pentru că psyche-ul nu este in­
delebil marcat de perioada sa arhaică; totuși, practica
psihanalitică, chiar și atunci când se ocupă de niște co­
pii foarte mici și foarte perturbați, nu arată niciodată di­
rect temeliile arhaice ale psihismului. Teoria care derivă
din această practică nu ne oferă nici umbra vreunei do­
vezi a validității sale. Nimeni nu convinge pe nimeni
dacă se mulțumește să invoce experiența. Ceea ce pare
evident pentru un psihanalist kleinian rămâne foarte
contestabil pentru un psihanalist care se declară winni-
cottian, ca să nu mai zicem nimic despre acela înscris în
filiația lui Hartmann sau Lacan.
Psihanaliștii se consolează cu ușurință, cu prea mul­
tă ușurință pentru inaccesibilitatea a ceea ce are legătu­
ră cu arhaicul, sprijinindu-se pe autoritatea lui Freud.
Nu a afirmat el neîncetat că nimic nu dispare niciodată
din primele experiențe ale vieții psihice, inconștientul
conservând urmele și reactualizându-le cu orice prilej?
Dar arhaicul după Freud nu este același cu al succesori­
lor săi. Deși diverg în opiniile lor, au cu toții în comun
faptul că se deosebesc de el. Pe scurt, sub diverse aspec­
te, concepția sa e judecată ca fiind arhaică, adică desue­
tă, pentru că nu e suficient de arhaizantă!
Ideea de bază e că structurile clinice care dovedesc
fixații din ce în ce mai îndepărtate de acelea legate de
Oedip au o valoare revelatorie pentru ceea ce ar fi arhe-
Retroactiv, arhaicul 261

ologia psihică: o metaforă pe care Freud o îndrăgea, cu


o singură rezervă, aceea că cercetările demonstrează în­
totdeauna suprapunerea unor civilizații, dacă nu chiar
a unor culturi deja foarte elaborate — care nu au nimic
de-a face cu lumea haotică postulată de amatorii 'de
„obiecte arhaice". Pornind de la urmele pe care le dez­
văluie materialul clinic al unor analizanzi regresați,
acestea ar permite reconstruirea epocilor originare ale
psyche-ului, de obicei rămase îngropate sub nisipurile
refulării.
Numeroase argumente au fost opuse unei asemenea
reducții. Anna Freud a contestat că micuțul reconstruit
prin analiza adultă ar fi copilul „real"; dar obiectul ana­
lizei este oare acest realism? O dată cu Hartmann, ea
le-a recomandat analiștilor să arate mai mult interes
pentru observația directă (Spitz, Bowlby, M. Mahler) în
vederea unei mai bune asigurări a validității teoriilor
lor; dar de ce anume ține analiza, de observabil sau de
reprezentabil?
Li s-a reproșat kleinienilor, care se pretind speologii
psyche-ului, că se înșală confundând manifestul și la­
tentul; traducând verbal — uneori, într-o manieră foar­
te plastică — comunicările analizanzilor pe care le con­
siderau o comunicare arhaică directă, deși era vorba de­
spre un produs remaniat, purtător al unor mecanisme
de apărare de un tip de multe ori tardiv. Versiunea ar-
haizată a manifestului considera că cioara din mână e
chiar vrabia de pe gard. Voindu-se profundă, Melanie
Klein a fost, fără știrea sa, superficială, deoarece părea
să subestimeze rolul refulării primare, care pecetluieș­
te pentru totdeauna vremurile originare. Ceea ce ne
parvine, prin întoarcerea refulatului, nu poate de unul
singur să ofere o imagine fidelă a celui mai îndepărtat
262 Andre Green

trecut, pentru că poartă cu el toate straturile perioade­


lor vieții care l-au acoperit. Ceea ce este adus la supra­
față nu e martorul fidel al preistoriei, ci un produs foar­
te suspect, traficat de falsificatorii preconștientului, de
vârste foarte diferite, fiecare impunându-și semnătura
pe obiectul psihic pretins „primitiv". Altfel spus, meta­
fora lui Freud era inadecvată, deoarece avea naivitatea
de a crede că trecutul dezgropat își păstrează forma ori­
ginară.
Un argument analog a dat o lovitură ipotezei că re-
gresiile patologice au virtutea de a scoate în evidență stă­
rile arhaice. Regresia psihotică, ca să nu vorbim decât
despre ea, nu este o simplă întoarcere în dezvoltare spre
punctul său de fixație, căci predominanța pulsiunilor
distructive, dezorganizante distruge chiar în timpul în
care ea avansează de-a-ndăratelea. Dezintegrarea, așa
cum a subliniat mai ales Winnicott, nu trebuie confun­
dată cu non-integrarea.
Toate aceste argumente au rămas fără nici un efect.
La fel de eficiente ca și sfaturile de realism și de pruden­
ță date cuiva subjugat de-o pasiune. Dar care este pasiu­
nea împricinată aici?
Iluzia arhaică ar putea să fie susținută de o pasiune
voyeuristă care satisface o fantasmă foarte puternică:
aceea de a asista prin intermediul altcuiva la originile
vieții psihice, la care analistul, presupus mai puțin re­
gresat, nu mai are acces. Această fantasmă a origini­
lor — în care analistul ocupă întotdeauna locul ma­
mei — nu este lipsită de legătură cu o alta, de sens con­
trar: aceea a traversării frontierei morții în ambele sen­
suri după anumite accidente foarte grave sau anumite
tentative de suicid aflate extrem de aproape de reușită.
„Marelui joc" cu tărâmul de dincolo trebuie să i se ală-
Retroactiv, arhaicul 263

ture speculația tărâmului de dincoace, arhaicul întor-


cându-se în timp spre imemorial.
Voyeurismul se prelungește prin sublimarea episte-
mofilică, în criză de cauzalitate. Totul se petrece „ca și
cum" (expresie analitică paradigmatică) prezumția de
cunoaștere a arhaicului — care le dă adesea psihana­
liștilor ce se referă la ea un aer de inițiat condescen­
dent față de aceia care nu îndrăznesc să exploreze
aceste hăuri — se bazează pe ideea că, dacă am avea
posibilitatea de a ști ce este viața psihică chiar la înce­
puturile ei, am cunoaște toate avatarurile acesteia. Și,
de fapt, pe măsură ce dezvoltările teoretice se succe­
dau în istoria psihanalizei, diversitatea structurilor psi­
hice observabile și analizabile se dizolva în invocarea
uneia și aceleiași etiologii, fixația orală și uneori chiar
intra-uterină3.
Psihozele, arierațiile de toate genurile, stările psiho­
somatice, nevrozele grave nu mai țin decât de o singură
rană, fără să se încerce întotdeauna să se explice de ce
există niște destine atât de diverse pentru un rău unic4.
Miturile ontogenetice, ca multe mituri originare, evi­
tă rareori să fie cosmogonice. Și nu este o remarcă lipsi­
tă de consecințe dacă atragem atenția — după Freud —
că o societate trebuie să atingă un anumit grad de dez­
voltare înainte de a se ocupa de mitificare. Miturile cos­
mogonice care diferă în funcție de civilizații ne oferă mă­
car o bogată varietate de versiuni ce se referă la nașterea
universului și la conflictul puterilor pentru a-și asigura
3 Trebuie să spunem că, dinspre partea lui Lacan, lucrurile nu stau
deloc mai bine: forcluderea „Numelui-tatălui" este o soluție la
mintea cocoșului la fel de încărcată ca și „sânul" kleinian.
4 Exceptez din aceste critici lucrările lui Pierre Marty despre psiho­
somatică, deși cuprind multe obscurități.
264 Andre Green

supremația. în ciuda unei observații a lui Winnicott care


făcea diferența între profund și primitiv5, tendința gene­
rală în psihanaliză se bazează pe confuzia dintre Prima
și Summum.

Arhaicul după Freud

Singurul care a gândit cu adevărat arhaicul în psihana­


liză este Freud. El se sustrage criticilor perspectivei limi­
tat ontogenetice. Este, de altfel, ceea ce îi reproșează pre­
decesorii care, în cvasi-totalitate, au renegat ipoteza sche­
melor filogenetice. însuși complexul Oedip ar aparține
aceluiași fond specific. Prezente sub forma unor urme
mnezice moștenite, fantasmele originare — din care deri­
vă toate celelalte — dau sens vieții psihice. Cu alte cuvin­
te, ele descifrează evenimentele după propria lor grilă, le
clasează, le ordonează și, ca să spunem totul, organizea­
ză inconștientul ca tot atâtea a priori sau universalii.
Astfel se găsesc reunite cele două sensuri ale arhaicu­
lui: nu numai cel mai vechi, ci și principalul pe care se
fundamentează puterea. Concepția iui Freud se confor­
mează opoziției prima/summa, căci puterea ordonatoare
nu apare întotdeauna dintr-o dată. Trebuie adesea să se
ivească dintr-o preistorie înainte de a se manifesta în
efectivitatea sa. Numeroase exemple stau mărturie pen­
tru această articulare istorico-structurală la Freud.
Oedipul este complexul nuclear al nevrozelor, acest
termen fiind înțeles aici în sensul său cel mai larg. El nu

5 „Contribution de l'observation directe des enfants ă la psychana-


lyse" (1957), în Processus de maturation chez l'enfant, Payot, 1970,
pp. 73-79.
Retroactiv, arhaicul 265

există din prima. Apare la capătul sexualității infantile,


în timpul fazei care-i poartă numele6. Totuși, acțiunea
nu-i este limitată la această fază. Iar Lacan este acela care
atrage, pe drept cuvânt, atenția că e de nesusținut, stric­
to sensu, să se vorbească despre stadii preoedipiene aco­
lo unde ar trebui să se zică pregenitale, într-atât dimen­
siunea structurală a Oedipului este potențial prezentă
încă de la origine. în orice caz, ea preexistă la părinții
puiului de om care îi dau statutul său uman.
O remarcă analogă, de altfel strâns legată de prece­
denta, poate fi făcută referitor la castrare. Freud nu a ne­
gat niciodată că înțărcarea sau dresarea sfincteriană sunt
niște precursori ai castrării, dar adaugă că „enorma in­
vestire narcisică a penisului" îi conferă angoasei de cas­
trare valoarea sa referențială și metaforică, fără să poată
fi comparată cu angoasele care au precedat-o. Degeaba
vor fi fost acestea mai redutabile, rămân totuși secunda­
re, pentru că puterea lor simbolică asupra sexualității e
mai puțin bogată în consecințe. Ele nu simt marcate de
diferența dintre sexe și cea dintre generații. Ar trebui să
intrăm aici în detaliu, să explicăm de ce sexualitatea a
fost aleasă la rangul său conceptual în raport cu princi­
piul plăcerii; lucrul acesta ne-ar duce prea departe. Să ne
mulțumim să amintim opinia lui Freud despre impresia
pe care o resimte băiatul în faza falică la vederea orga­
nelor genitale feminine: o compară cu căderea tronului
sau a altarului. Anterior, această percepție nu provoacă
decât niște teorii sexuale multiple (penisul va crește pe
corpul fetiței — ca și sânii; el este ascuns la interior; fe­
meile nu au penis, dar nu și mama etc.). Dar când libi-
6 Aceasta poate debuta mai devreme sau mai târziu, dar perioada
înfloririi sale este indiscutabilă.
266 Andre Green

doul a investit penisul, absența organului este o amenin­


țare de prăbușire pentru ordinea falică ce fundamentea­
ză o adevărată Weltanschauung.
A treia mea remarcă se referă la mecanismele de apă­
rare. Freud a făcut de mai multe ori aluzie la niște apă­
rări împotriva angoasei înaintea instalării refulării (trans­
formare în contrariu, întoarcere împotriva propriei per­
soane), dar acestea, deși importanța lor nu este defel ne­
glijabilă, nu vor avea niciodată dreptul la aceeași consi­
derație metapsihologică precum refularea. Aceasta din
urmă apare ca fiind modelul apărării, chiar dacă trebuie
să-i dezmembrăm unitatea aparentă în forcludere, rene­
gare, negare și refulare propriu-zisă. Și nu este o întâm­
plare dacă subliniem legăturile refulării cu castrarea.
Astfel, inspirația ontogenetică a psihanalizei moder­
ne — preocupată de credibilitatea științifică și, implicit,
onorabilitate — nu ține cont decât pe jumătate de arhai­
cul după Freud, deoarece ignoră dimensiunea structu­
rală care este parte integrantă a naturii sale. Deși nimic
din știința de astăzi nu vine să confirme ipoteza filoge-
netică, ea pare totuși necesară din punct de vedere eu­
ristic, dacă nu se cedează facilității unei poziții empirice
pragmatice. Cu toate acestea, să ne amintim că, în anu­
mite discipline (etologie, lingvistică), s-a demonstrat sau
susținut ipoteza unor structuri înnăscute (R.M.I. în eto­
logie, structuri profunde în lingvistică) a căror activita­
te depinde de stimulările născute din mediu. Ceea ce a
fost admis într-un câmp e respins în altul, nu din cauza
ipotezei înseși, ci a conținutului său. Căci ceea ce șochea­
ză spiritul științific este faptul că anumite fantasme —
adică niște aberații ale minții — și, mai mult chiar, fan­
tasme sexuale pot să fie înscrise în patrimoniul genetic.
Nu știu dacă imaginația omenească va găsi o soluție mai
Retroactiv, arhaicul 267

bună pentru a explica existența acestor organizatori ai


sexualității umane. Rămân la convingerea că un punct
de vedere înrădăcinat doar în dezvoltare nu poate fi de
ajuns pentru a explica stereotipia structurilor fantasma-
tice care se poate regăsi în culturi foarte îndepărtate de
a noastră.
Formulând-o, structuralismul lacanian a și deturnat
chestiunea. Potrivit lui Lacan, axele ordonatoare ale dez­
voltării sunt structurile limbajului și ale legii, unite .în me­
tafora paternă. Această schimbare de orientare trebuie
subliniată. Conținutul pe care Freud îl oferea fantasme­
lor originare (seducție, castrare, scenă primitivă) dădea o
bază fermă ideii de psiho-sexualitate — adică relațiilor
strânse care unesc psihismul de sexualitate. Sexualitatea
este această parte a vieții care continuă să-l lege pe om
de lumea animală. Ea îl ancorează de corpul său (și obiec­
tul dorinței sale), dar este și copula prin care omul se
unește cu ceea ce are mai cultural în el, prin urmare, mai
uman. Sexualitatea îl face pe om să acceadă la statutul de
ființă psihică — mai mult decât de ființă vorbitoare.
Interogându-se despre diferența dintre animal și om,
Freud avea să concluzioneze că nu Eul, ci Supraeul este
acela care poate fi desemnat ca trăsătură diferențială,
prin care se înscrie întreaga dezvoltare culturală. Refu­
larea, proces psihic (și nu biologic — Freud insistă — așa
cum s-ar putea concepe despre regresie), este și un efect
al dezvoltării culturale. Omul lui Freud este biologic-so-
cial, social pentru că e biologic creat, biologic menit so­
cializării. Firele primului sunt strâns împletite cu firele
celui de-al doilea, într-o tramă atât de densa că, uneori,
nu pot fi separate. Situând arche-ui (în sensul de putere
organizatoare) de partea semnificantului și a legii, Lacan
evacuează din Freud orice referință la biologie. Spre de-
268 Andre Green

osebire de alte structuralisme, acela al lui Lacan se eli­


berează de legăturile corpului. Arche a devenit arcă de
alianță.
Totuși, la sfârșitul operei sale, Lacan avea să proce­
deze la o remaniere revelatoare. Pe de o parte, el re­
cunoștea în „lalangue"7 existența unui limbaj guver­
nat de niște mecanisme care n-ar avea decât prea pu­
ține elemente comune cu tropii limbajului. Cu toate
acestea, el îl lega — printr-o folosire inconsistentă și
arbitrară —■ de semnificant, deși termenul nu mai are
nimic de-a face cu accepția sa saussuriană8. Imagina­
rul și simbolicul sunt aici mai apropiate decât au fost
vreodată. în schimb și, fără îndoială, pe cale de con­
secință, semnificantul primea materna, abstracția lu-
ându-și o răsunătoare revanșă asupra a ceea ce părea
să fi concedat fantasmei. într-un anumit fel, se poate
spune că proiectul ocult al acestei lecturi din Freud
este de a purga psihanaliza de orice supunere față de
biologie, prin tragerea ei de partea acestor științe uma­
ne care au încercat să se apropie de științele exacte.
Totuși, Lacan avea puțină simpatie pentru științele
umane. Teoria sa are ambiția de a merge mult mai de­
parte decât tot ce-au îndrăznit lingviștii și antropolo­
gii. De fapt, această concepție a psihanalizei este sfâ­
șiată între un materialism — foarte dezincarnat — în
care afirmă că-și are originile și un spiritualism ce
nu-și rostește numele și căruia Lacan încearcă să-i dea
culorile cărnii.

7 Termen inventat de Lacan, compus din articolul definit „la" și sub­


stantivul „langue", intraductibil (N. L).
8 La începuturi, semnificantul lacanian putea uneori să se potriveas­
că cu acela al lui Saussure, dar alteori îi putea fi total străin: „fa-
lusul semnificant al dorinței", de exemplu.
Retroactiv, arhaicul 269

O altă strategie: arhaicul retroactiv

Prin urmare, iată punctul în care ne aflăm, între un is-


toricism naiv și improbabil și un structuralism destul de
arogant care împinge înclinația spre sofisticare până aco­
lo, încât devine doar un pur joc al minții. Dar arhaicul
este mereu acolo, prezent în practică și, totodată, în teo­
rie, fără ca noi să fim luminați în privința naturii sale, fi­
ind în același timp obligați să-I admitem, de voie, de ne­
voie, printre noi.
Speranța unui acces direct la arheologia psihică prin
intermediul experienței clinice și terapeutice a structuri­
lor psihotice este prea puțin sigură, chiar dacă a fost pli­
nă de învățăminte. Cu siguranță, e loc și pentru o altă
strategie teoretică mai puțin prinsă în capcanele trans­
punerii directe a practicii în teorie.
în loc să hăituim arhaicul într-o cursă de-a-ndărăte-
lea spre improbabilul arche, de ce să nu încercăm un
parcurs invers? De ce să nu-1 căutăm acolo unde se as­
cunde, dar rămâne prezent printre instanțele cele mai
tardive în dezvoltarea libidinală, acolo unde este pre­
tins depășit și înlocuit de niște structuri psihice mult
mai diferențiate. Dacă este adevărat că inconștientul e
marcat de înscrierea celor mai primitive mecanisme psi­
hice aparținând începuturilor vieții psihice și că nu cu­
noaște timpul, atunci e rezonabil să gândim că structu­
rile care s-au edificat pe înscrierile originare nu s-au
mulțumit să se suprapună peste acestea. Ele nu s-au
constituit pe arhaic, ci împotriva lui. Au încercat să-i mo­
difice funcționarea prin legare, simbolizare, diferenție­
re etc. Pe scurt, să citim arhaicul retroactiv, aceasta fi­
ind, de altfel, singura modalitate de a vorbi despre el;
îl vom ghici sau deduce a posteriori, în spatele sau sub
270 Andre Green

meterezele care s-au înălțat împotriva puterii sale ame­


nințătoare.
Dintre toate instanțele care constituie aparatul psihic,
cea mai tardivă, ultima apărută este Supraeul. De fapt,
adăugăm adesea calificativul arhaic atunci când vorbim
despre el. Intr-adevăr, cum să vorbim despre Se-ul ar­
haic, din moment ce arhaicul este Se-ul, iar despre Se noi
nu știm nimic? Dimpotrivă, e perfect legitim să vorbim
despre Eul arhaic și nimeni nu se privează de acest lu­
cru. Dar ce acoperă expresia? Un Eu dominat de
pulsiuni, fragmentat sau fragmentabil, incapabil să-și li­
miteze angoasa, sucombând disperării etc. Tabloul e obo­
sitor repetitiv. Care sunt însă puterile care îl domină?
Daimonul pulsional, desigur, dar realitatea? Există oare
o realitate arhaică? Din acest tablou lipsește obiectul, fără
îndoială pentru că nu i se presupune vreo existență au­
tonomă în acest context, din cauza presupusei indistinc-
ții dintre Eu și el. Este ceea ce permite calificarea anumi­
tor obiecte drept „arhaice". Arhaicul ilustrează pentru
noi în material starea de confuzie care ar domni între
pulsiune, obiect și Eu. Și totuși, acest haos nu este nici­
odată cu totul inform, este străbătut de anumite meca­
nisme fundamentale care au fost descrise de către Freud
înainte de a da naștere speculațiilor predecesorilor săi.
Stranie instanță, care se lasă cuprinsă de cea mai pu­
țin savantă dintre intuiții și care rămâne totuși cel mai
greu de delimitat. Supraeul rezultă dintr-o diviziune a
Eului. în același fel în care Eul ar fi provenit dintr-o di­
ferențiere a Se-ului (sub influența lumii exterioare), Su­
praeul s-a născut din separarea unei părți a Eului. Sche­
maticul pe care l-ar putea reflecta această concepție —
ca și cum dezvoltarea n-ar fi decât o serie de înmuguriri
a căror împlinire o permite timpul — este aici îndepăr-
Retroactiv, arhaicul 271

tat în folosul unei teoretizări mai dialectice. Da, Suprae-


ul rezultă din diferențierea Eului, dar nu se constituie
printr-un proces ascendent. Pentru a-i înțelege geneza,
trebuie să includem un traiect retroactiv, o buclă de dez­
voltare, deoarece partea Eului care a dobândit acest nou
statut se înrădăcinează în Se; astfel, Supraeul apasă pe
Se, ca și pe Eu, și se hrănește din aceleași adâncuri ca și
Eul. Este, prin urmare, legitim să căutăm arhaicul mai
degrabă înspre Supraeu decât înspre Se, în starea nor­
mală. Aici, Freud este aproape de Nietzsche în Genealo­
gia moralei.
Deși legat de Se, Supraeul nu este mai puțin cea mai
metaforică instanță, nu numai pentru că e vectorul va­
lorilor, ci și prin însăși constituția sa. Căci trebuie să
amintim aici observația atât de importantă a lui Freud:
Supraeul copilului se formează nu pe modelul părinți­
lor, ci pe acela al Supraeului acestora. Structura sa con­
tradictorie — înlănțuit de corp prin Se, el este grefat pe
partea cea mai puțin carnală din relația copilului cu ima­
ginile parentale — e situația cea mai favorabilă pentru a
ne face să surprindem perenitatea arhaicului, acolo unde
pare să fi dispărut cu totul.
Raportul Supraeului cu această parte cea mai puțin
carnală a relației care leagă Eul copilului de părinții săi
nu este posibilă decât prin intermediul funcției idealu­
lui. Aceasta este pentru Supraeu ceea ce este pulsiunea
pentru Se. Și încă într-o asemenea măsură, încât Freud
pare să ezite între Supraeu și Idealul Eului. Acesta din
urmă este oare o parte autonomizată a Supraeului sau
numai unul dintre subansamblurile sale? Perechea Su-
praeu-Ideal al Eului a dus la o serie de diferențieri inte­
resante. Fără să reglăm natura legăturilor care le unesc
pe cele două, se pare că există un acord în privința ra-
272 Andre Green

porturilor lor rezumate de formula: Supraeul este moște­


nitorul complexului Oedip, în timp ce Idealul Eului este moș­
tenitorul narcisismului primar.
Supraeul se naște, așadar, direct din Oedip, adică din
conflictul psihic referitor la dorințele ce vizează obiecte­
le parentale. Pe bună dreptate, se spune că relația Eului
cu Supraeul este rezultatul interiorizării raporturilor din­
tre Eu și obiect. în schimb, Idealul Eului se leagă de iden­
tificare, Freud distingând trei tipuri ale acesteia: prima­
ră (narcisică), secundară (sau isterică) și cu Idealul Eu­
lui9. Această succesiune este grăitoare: narcisism, isterie,
Ideal al Eului, adică, pentru primul tip, Eu identificat cu
obiectul într-o relație de fuziune fără distincție a terme­
nilor fuzionați; pentru al doilea, Eu identificat cu dorin­
ța obiectului, distinct de el și într-o situație triangulară;
în sfârșit, pentru ultimul, Eul identificat cu o instanță
postoedipiană cu înlocuirea obiectului prin Idealul Eu­
lui. Ansamblul acesta de funcții l-a determinat pe Lacan
să se opună concepțiilor psihologizante ale Elui care va­
lorizează relația sa cu realitatea și să susțină că funcția
fundamentală a Eului este aceea de a fi captiv în identi­
ficările imaginare ale subiectului.
Cuplarea Supraeului și a Idealului Eului arată că o
singură și aceeași instanță asumă două tipuri de rapor­
turi cu obiectul: interiorizarea și identificarea. Obiectele
primare ar putea să ne reveleze în ce anume constă rela­
ția arhaică.'
9 Fără îndoială, rezolvarea conflictului oedipian duce și ea la iden­
tificare, dar se pare că Idealul Eului este într-un raport mai direct
cu aceasta. Dintre cele trei tipuri amintite, două pot fi legate de
narcisism, primul și ultimul. Aceste legături dintre narcisism și
identificare pot fi directe sau indirecte atunci când identificarea se
face cu obiectul.
Retroactiv, arhaicul 273

Printre funcțiile obiectelor primare, trebuie s-o numă­


răm pe aceea, fundamentală, a autorității, dar se cuvine
să eliberăm acest termen de conotația sa morală pentru
a-1 concepe din unghiul unui raport de forțe care face ca
dependența copilului față de părinți să fie inevitabilă.
Atunci când Supraeul va fi interiorizat, o dată cu funcția
de autoritate a obiectului, pe aceea a iubirii pe care părin­
tele i-o poartă copilului, Freud nu se va teme să califice
această instanță în mod metaforic: Supraeul simbolizea­
ză „puterile protectoare ale Destinului". Atât de necesară
este iubirea acestora, încât suicidul ar surveni în urma
abandonului lor. Viața îl silește pe copil să cunoască ine­
vitabilitatea abandonului, temporar sau cerut pentru tot­
deauna de creștere. Identificarea este atunci, spune Freud,
singura condiție care poate face ca această pierdere a
obiectului să fie acceptabilă. Identificarea și narcisismul
sunt parțial legate, ambele semnează o eliberare din de­
pendența față de obiect, care, în formele extreme, duce Eul
spre vertiginoasele culmi ale orgolioasei suficiențe de sine.
Ajungem astfel la o primă concluzie: relația arhaică
ar fi fundamentată pe alternanța supunere-orgoliu din­
tre Eu și obiect. De fapt, această formulă condensată nu
caracterizează o pereche de opuși, ci două perechi de
contrarii opuse: supunere-nesupunere și orgoliu-umilire. Pri­
ma se leagă de relația cu Supraeul în versantul său esen-
țialmente obiectai, a doua este legată de Idealul Eului și
se referă, așadar, la versantul narcisic. Am opus deja
cândva, împreună cu alții, efectele foarte diferite ale cul­
pabilității în raport cu Supraeul și cele ale rușinii ce tre­
buie interpretată în raport cu dimensiunea narcisică a
IdealuluiEului.
Dacă obiectele arhaice sunt caracterizate de confuzia
care domnește în cadrul psyche-ului între pulsiune, Eu
274 Andre Green

și obiect, atunci trebuie să mai adăugăm că distincția nu


este defel mai clară între pulsiunile erotice și pulsiunile
agresive, între pulsiunile care se pot satisface autoerotic
și pulsiunile a căror satisfacere cere intervenția obiectu­
lui, dar confuzia pe care o semnalăm nu ne etanșează se­
tea de a înțelege, căci disculparea pentru propria noas­
tră ignoranță nu înseamnă o mai bună comprehensiune:
nu putem spune ce este arhaic pentru că este arhaic. Exis­
tă o confuzie, dar cu ce scop?
Eul este sediul acestei confuzii, nu numai pentru că e
teatrul conflictului, ci și pentru că pare să se joace de-a
confuzia termenilor ce se opun prin el: demonismul
pulsional și imposibilitatea de a face să coincidă obiec­
tul cu dorințele Eului. Cele două funcții, supunerea și or­
goliul, joacă diferit. Supunerea este locul unei dileme:
supunere față de pulsiuni sau față de obiect? Problema
se complică din cauza proiecției care-i atribuie obiectu­
lui caracteristicile pulsiunilor și care animă sau animi-
zează pulsiunile făcându-le să capete podoabele obiec­
tului. Cât despre orgoliu, și el este dublu, deoarece se
leagă atât de victoriile repurtate asupra obiectului, cât și
de negarea acestuia.
Relațiile dintre Supraeu și Idealul Eului sunt acelea
care ne vor fi adus pe calea naturii relației arhaice. Acum,
putem interoga retroactiv arhaismul Eului. Este frapant
că Freud reia schema aparatului psihic așa cum îl elabo­
rase în Psihologia inconștientului și mai ales în „pulsiuni
și destine ale pulsiunilor" (1915) în legătură cu un arti­
col despre „Negare" (1925).
în mitul genetic construit de către Freud în legătură
cu Negarea, Eul cunoaște trei stări succesive: „Eul-reali-
tate originar" (sau inițial), „Eul-plăcere purificat" și
„Eul-realitate definitiv". Eul-realitate inițial se mărgineș-
Retroactiv, arhaicul 275

te să recunoască sursa excitațiilor: externă, atunci când


reușește să fugă de efectul lor nociv, internă, atunci când
eșuează în înlăturarea tensiunii. Această primă distinc­
ție, prealabilă oricărui discurs asupra arhaicului, nu se
înțelege decât pornind de la o diviziune inaugurală a
spațiului, așa cum multe cosmogonii explică motivele
împărțirii inițiale a Pământului și Cerului, apoi a Nopții
și Zilei etc. Fiecare entitate astfel constituită este guver­
nată de o putere care îi este legată sau care se leagă de
ea, ceea ce provoacă inevitabil o serie de conflicte pen­
tru supremație. Primul travaliu al Eului originar va fi
identificat interiorul cu amenințarea pericolului de nee­
liminat. Timpul care îi succedă va proceda la o nouă di­
viziune. Eul-plăcere (purificat) separă ceea ce este bun,
incorporabil, identic Eului și ceea ce este rău, excorpo-
rabil, străin Eului10. Arhaicul este maniheist. în cazul în
care completăm acest model cu acela al relației cu obiec­
tul, înțelegem că funcționarea Eului-plăcere purificat este
susținută de raportul supunere-orgoliu. Dovada în acest
sens este că Eul-plăcere purificat va fi nevoit să renunțe
la singura bipartiție dintre înăuntru și afară ca să încea­
pă apoi înăuntru o nouă bipartiție între ceea ce este
agreabil Eului și obiectului — ceea ce, fiind agreat de că­
tre acesta, trebuie conservat — și ceea ce este dezagrea­
bil obiectului mai întâi și Eului (pe cale de consecință,
pentru că acesta este dependent de obiect), care constrân­
ge la refulare. Refularea nu este numai îndepărtare din
conștient, ci și condamnare. Ultima etapă, cea a „Eu-
lui-realitate definitiv", transferă raportul de supunere de
10 Să remarcăm că, în „Negarea", Freud nu reia o ipoteză susținută
în „pulsiuni și destine ale pulsiunilor", care opune un Eu-plăcere
unei realități indiferente, fn acel moment (1925), Eul-plăcere este
de la bun început opus unui non-Eu ce trebuie respins.
276 Andre Green

la obiect la realitate. Orgoliul se naște fie din succesul re­


fulării, fie din anumite transgresiuni reușite în secret,
scăpând de vigilența obiectului, fie, la extrem, din. nega­
rea obiectului (Freud menționează în trecere negativis­
mul schizofrenicilor).
Dezvoltarea teoretică a lui Freud, care pare să nu se
supună decât unei speculații libere de orice referință la
experiență, a putut totuși fi hrănită de către practică. Cu
ce prilej avansează el ideea acelei Verwerfung (forclude-
rea lui Lacan), dacă nu în legătură cu Omul cu lupi, în
cazul căruia o parte a psihismului „nu vrea să știe ni­
mic" despre castrare, ceea ce se va confirma până la sfâr­
șitul vieții sale? în culmea mizeriei psihologice, deja bă­
trân, el va rămâne tot avid de experiențe sexuale, nere-
cunoscând caracterul fundamental masochist al relații­
lor sale de obiect11.
Cunoașterea-non-cunoașterea referitoare la castrare
va ocupa ultimele gânduri ale lui Freud de la articolul
despre fetișism (1927) până la „Clivajul Eului în procesul
de apărare" (1938). Și, întotdeauna, avem aceeași remar­
că: în clivaj, copilul trece dincolo de amenințarea cu cas­
trarea, deși e foarte tulburat din această cauză.
Respingere â castrării: păcat al orgoliului Eului, ne­
supunere față de Supraeu. Angoasă de castrare: supune­
re față de Supraeu și subjugare a Eului. Conflictul cas­
trării ne face să navigăm între Scila și Caribda. Acolo
unde clinica modernă ne-a învățat să cunoaștem mai
bine funcționarea Eului arhaic, regăsim trăsăturile mo-
11 Cf. Karin Obholzer, Entretiens avec l'Homme aux loups, Gallimard,
1981. Nu este lipsit de importanță să atragem atenția că acest ma­
sochism s-a fixat în mod electiv — după ce a vizat imaginea cor­
pului — pe bani (vezi mai departe ceea ce spunem despre anali-
tate).
Retroactiv, arhaicul 277

delului „Negării". Ce altceva spunem atunci când sub­


liniem rolul proiecției sau al identificării proiective? Că
analizandul d eosebește prost ceea ce vine de la el și ceea
ce vine de la obiect, că luptă fără-ncetare pentru a exor­
ciza răul care-1 obsedează. Dacă acest conflict de castra­
re este exemplar pentru a ne arăta mizele autorității, ve­
dem cum, în amonte, conflictul de autoritate domină ra­
portul cu obiectul și pulsiunile în relația analizandului
cu cadrul analitic.
Trebuie oare atunci să batem tobele denunțării ideo­
logiei freudiene și să-1 taxăm pe Freud de autoritarism,
așa cum le place unora să sublinieze? Problema este mai
complicată.
în ceasul morții, Oedip este ascuns vederii oameni­
lor și se înalță spre ceruri, luat de zei, dar nu vom ști
niciodată ce anume îi aduce această glorie, textul nu o
spune. Să fie oare datorită pedepsei pe care și-a aplicat-o
recunoscând implicit niște greșeli comise, dar nu cu
bună știință? Sau pentru că a îndrăznit să înfrunte in­
terdicțiile și și-a îndeplinit cele mai condamnabile do­
rințe în aceeași stare de cunoaștere — non-cunoaștere?
La Freud, găsim mai multe remarce care merg în acest
din urmă sens.
Atunci când se desfășoară pe planul cultural, conflic­
tul supunere-orgoliu îl face pe Freud să adopte niște po­
ziții paradoxale. El luptă împotriva arhaismului preju­
decăților sociale și religioase referitoare la sexualitatea
ce suferă la om o adevărată atrofie, consecință a refulă­
rii colective. Religia este combătută, pentru că este in­
compatibilă cu libertatea de gândire. Dar acest liberalism
care pledează pentru flexibilizarea Supraeului vizează
să-i asigure încă și mai din plin buna funcționare. Iar
dacă „Analiza cu final și analiză nesfârșită" pune pe sea-
278 Andre Green

ma rocii (biologice) a castrării cramponarea de boală, lu­


crul acesta nu este decât deturnarea unei întrebări: cum
ajunge un individ la niște raporturi echitabile cu seme­
nii, fundamentate pe justa recunoaștere a propriilor
drepturi și a unei aprecieri de sine care nu mai vede în
eventuala superioritate a celuilalt o amintire a conflictu­
lui infantil?
Și totuși, Freud nu predică supunerea față de Logos
și de Ananke decât pentru muritorii obișnuiți. Dacă do­
rește triumful intelectului asupra pasiunilor oarbe, nu
doar o dată glorifică eroul care a știut să înfrunte inter­
dicțiile pentru a îndeplini o sarcină măreață. Alături de
un Freud liberal, există un Freud nietzschean. Am pu­
tea depăși acest paradox aparent: eroii trec dincolo de
prohibițiile majore într-un mod simbolic. Nimeni nu re­
petă gestul arhaic al lui Oedip: paricid și incest, dar ori­
ce cucerire importantă pentru umanitate este transfe­
rul transgresiunii în ordinea sublimării. Unii se autori­
zează de la o supraumanitate cu care se creditează, une­
ori ajutați de zeloții lor, pentru ca distanța dintre sim­
bolic și real să fie în anumite momente foarte mică. Mai
mult chiar, în numele simbolicului trec dincolo de ba­
rierele legii care nu opresc decât sufletele obișnuite,
ceea ce are ca efect suscitarea admirației celor mulți; ei
nu fac decât să repete arhaicul sub nobilele podoabe ale
discursului lor.
Arhaicul, nicicând apus, se ițește sub maturitate și îl
măsurăm mai bine chiar prin această abordare indirec­
tă. Presiunea sa, ca și aceea a pulsiunii, rămâne constan­
tă. Numai soluțiile pe care le scoate la iveală sunt dife­
rite. De ce această diferență? Răspunsul trebuie găsit în
esența pulsiunii: compulsia la repetiție pe care o aflăm
în spatele oricărei rezistențe la schimbare.
Retroactiv, arhaicul 279

Analiză nesfârșită și cauzele sale

încă din 1937 — departe pentru noi și târziu pentru


el —, Freud înscria printre obstacolele la vindecare refu­
zul pulsiunilor de a se lăsa domesticite și infantilismul
Eului purtător al sechelelor inevitabilelor traumatisme
ale copilăriei: arhaism triumfător al Se-ului, arhaism de­
bilitant al Eului, fie excesiv de supus, fie prea orgolios
pentru a-și recunoaște limitele. Atunci când le recitim as­
tăzi, formulările lui Freud par foarte imprecise și mai
ales extrem de parțiale.
Ele nu sunt propriu-zis inexacte. Au un parfum de
abstracție, nu pentru că sunt teoretice, ci pentru că sunt
globale și vagi; nu ne spun nimic sau nu-i spun ceva de­
cât autorului lor.
Să nu uităm că, după propria lui mărturisire, Freud
își pierduse, de mulți ani, orice gust pentru practică,
numai teoria mobilizându-i interesul. O dată cu vârsta,
pierduse această calitate fundamentală a analistului:
răbdarea, fiica tenacității. în plus, a avut curajul de a
mărturisi că-i repugna să ocupe în transfer locul ma­
mei. Și cu ce surpriză descoperă, la fiică, importanța
primelor relații cu mama, amândouă purtătoare ale
destinului feminității! își compară mirarea cu aceea care
s-a născut din descoperirea civilizației minoice în ra­
port cu civilizația Greciei clasice. Era un om al veacu­
lui al V-lea, nu al Greciei arhaice, mai în largul său la
umbra lui Pericle decât la aceea a regilor ale căror pa­
late adăpostesc Minotaurii. Or, cum să teoretizezi ar­
haicul când te opui în mod deliberat să-ți asumi mai în­
tâi și-apoi să analizezi transferul matern? Și ce greuta­
te are această confesiune atunci când se pune proble­
ma reevaluării adevăratei importanțe a rocii „biologi-
280 Andre Green

ce" a castrării! Refuz al feminității sau refuz al mater­


nului, ca pericol al reîntoarcerii arhaicului? Pentru
mine, al doilea răspuns este cel bun și, de altfel, nu este
defel în contradicție cu cel dintâi.
Trebuie să admitem că pornind de la Melanie Klein,
care a operat „transvaluarea" valorilor psihanalizei fă­
când din complexul Oedip un Mutterkomplex, datează
preluarea puterii psihanalizei de către arhaic. Nu avem
de ce să deplângem — dar nici să aprobăm — acest fapt,
nu era decât justa întoarcere a unui balansier împins spre
cel mai extrem punct al cursei de către întemeietorul
psihanalizei. Și cum Klein era mai degrabă novatoare de­
cât cu adevărat genială, ea nu a fost la fel de amplu ur­
mată ca maestrul său. Or, Melanie Klein trebuie să fie
creditată cu noi aporturi, de altfel solidare:
1. Accentuarea importanței primelor stadii ale dez­
voltării, caracterizate de angoasele arhaice, fantasmele
primitive și primele mecanisme de apărare;
2. Interesul față de pacienții cu structură psihotică și
reinterpretarea nevrozelor — mai ales grave;
3. Concepția despre feminitate care relativizează in­
vidia de penis, în relație cu sânul.
Orice părere am avea despre opera lui Melanie Klein
și despre referința aproape constantă la arhaic, orice cri­
tică le-am putea aduce punctelor slabe ale teoriei sale,
meritul ei este de a fi deschis psihanaliza spre un incon­
știent diferit, nebănuit de Freud. Nu avem naivitatea de
a crede că structurile psihotice sau cazurile-limită îi per­
mit analistului să observe străfundurile mărilor psy-
che-ului ori să cunoască trecutul cel mai îndepărtat mul­
țumită unui fel de mașină de întoarcere în timp. Arhai­
cul pe care-1 dezvăluie structurile psihotice și-ar afla jus­
tificarea prin ceea ce îl face să difere de structurile ne-
Retroactiv, arhaicul 281

vrotice mai apropiate — se spune — de structura analis­


tului. Arhaicul ar fi atunci celălalt.
Prin ce anume această diferență îl frapează pe analist?
Am greși dacă am căuta-o doar în faptele clinice.
Nevroza, obiect esențial al psihanalizei freudiene,
și-a dezvăluit secretele mulțumită incomparabilei pri­
viri pe care i-a acordat-o Freud și pe care a binevoit s-o
arunce (sau a aruncat-o atât de puțin) și asupra struc­
turilor psihotice — nu numai pentru că nevroza este
mai coerentă, deci mai inteligibilă, deci mai analizabi­
lă, de drept, dacă nu de fapt. După dispariția lui Freud,
ea continuă să ocupe un loc important în literatura
analitică și a inspirat nouăzeci de ani de lucrări. Ana­
liștilor le plac nevrozații, pentru că aceștia îi fac să fie
inteligenți — îi înțeleg; eficienți — îi vindecă uneori;
demni de iubire — transferul pozitiv domină întotdea­
una. Cazurile-limită îi fac să fie proști — nu pricep ni­
mic din ele; vinovați — au sentimentul că nu-și meri­
tă onorariile; demni de ură — sunt mai urâți decât iu­
biți de către analizandul orb la eforturile lor și, pe dea­
supra, ingrat.
Dar dificultatea majoră în problematica acestor ca-
zuri-limită este incertitudinea reperelor axiologice per­
tinente care ar clarifica structura ascunsă ce determină
polimorfismul simptomelor, al angoaselor și al mecanis­
melor de apărare care încearcă să lupte împotriva ei.
Cum autoritatea lui Freud lipsește, suntem lăsați la voia
interpretărilor divergente ale moștenitorilor săi.
Ce spune Lacan? Că acest popor nu-și pleacă fruntea,
că-și refuză castrarea simbolică. Cu alte cuvinte, că tre­
buie să i se îngreuneze viața prin ședința scurtă, scan­
dând simbolicul, analistul făcând Legea, căci analizan­
dul perseverează în mod diabolic. Când va fi înțeles, el
282 Andre Green

nu se va mai autoriza decât din propria-i dorință pentru


a-și transmite mesajul altora.
Ce spune Bion? Că dilema esențială constă în evita­
rea frustrării prin evacuarea ei sau în elaborarea aceste­
ia. Cu alte cuvinte, în refuzarea inevitabilei suferințe ne­
gând-o sau metamorfozând-o într-un obiect de transfor­
mare în ordinea cunoașterii, a iubirii și a urii.
Ce spune Winnicott? Că analistul este folosit pentru
repetarea carențelor mediului. Cu alte cuvinte, că anali-
zandul nu poate face altfel decât să-i dea analistului în­
treaga măsură a neputinței și chiar a răutății sale, iar
aceasta, pentru a afirma drepturile atotputerniciei pe
care i-o conferă poziția de victimă, din care înțelege să-și
extragă o orgolioasă răzbunare.
Această disparitate aparentă de puncte de vedere se
disipează într-un consens: toate acestea țin de arhaic.
Este vorba mai puțin despre un arhaic fixat sau care se
îndreaptă spre o evoluție și mai mult despre unul sfărâ­
mat în elanul său spre recunoașterea maturității. Aceas­
tă nuanță trebuie adusă în discuție ca să evităm confun­
darea cazurilor-limită nu doar cu nevrozele, ci și cu psi­
hozele12.
In 1974, am propus un model teoretic în lumina căru­
ia am putea înțelege sensul structurii cazurilor-limită13.
Aceasta putea fi interpretată ca o deplasare a conflicte­
lor intra-psihice la limita câmpului psihic mărginit de
soma în interior și de act în exterior. Să remarcăm că
acestea sunt chiar limitele care încadrează montajul
pulsional (sursă și scop). Acești doi parametri extra-psi-
12 Cf. „Pasiuni și destine ale pasiunilor", în volumul de față.
13 Cf. „Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic", în volu­
mul de față.
Retroactiv, arhaicul 283

bici sunt răspunzători pentru somatizare și trecere la act.


în interiorul câmpului psihic, alți doi parametri definesc
mecanismele fundamentale: clivajul și dezinvestirea care
se află la baza identificării proiective și a depresiei pri­
mare (blancul). Acești patru parametri îl orientează pe
analist spre mișcările care permit observarea transferu­
lui limită. în 1976, am propus ieșirea din empirismul cli­
nic în ceea ce privește așa-numitele „borderline" prin
considerarea limitei ca un concept1415 , fapt justificat nu
doar de practica, ci și de lectura iui Freud.
Ipoteza pe care o susțin aici despre arhaic se înscrie
în continuarea acestui parcurs teoretic.

Putere și potența
*- 5: analitatea primară

De fiecare dată când am putut duce destul de depar­


te analiza unui caz-iimită, am fost frapat de faptul că
transferul era pe de-a-ntregul impregnat de o neînțele­
gere dăunătoare analizei sale: confuzia dintre putere și
potență. Proiecția pacientului îi atribuie analistului o po-
tență și chiar o omnipotență care nu-i lasă altă soluție
analistului decât să lupte împotriva transferului și să-i
refuze orice putere obiectului transferențial. Diferența
dintre acești doi termeni, totuși apropiați unul de celă­
lalt, este considerabilă. Ea merită să fie precizată.
Puterea este întotdeauna limitată, failibilă, contesta­
bilă. în ciuda aparențelor, nimeni nu dispune de ea în

14 Cf. „Conceptul de limită", dar și „Dubla limită", în volumul de


față.
15 In text, „pouvoir" și „puissance". Am ales potență pentru traduce­
rea celui de-al doilea termen, în accepția Iui livrescă de „putere,
forță" (N. t.).
284 Andre Green

mod absolut, așa cum nimeni nu e în mod absolut lipsit


de ea, fie și numai datorită puterii de a iubi sau nu, de a
fi iubit sau urât de celălalt. Puterea se moștenește sau se
cucerește, crește sau scade, se pierde mai mult sau mai
puțin. Unei puteri i se opune întotdeauna o contra-pu-
tere. Puterea se împărtășește sau se împarte. Se reparti­
zează în relația cu celălalt. în schimb, potența, în sensul
pe care i-o dau eu aici, îi conferă aceluia care o posedă o
forță absolută în ochii celuilalt. Este întotdeauna mai
mult sau mai puțin divină (ori diabolică), în orice caz su­
praomenească. Inversul ei este impotența.
In ochii analizandului care este un caz-Iimită, analis­
tul posedă o asemenea potență. El e acela care impune
contractul -— uitând că și analistul i se supune. Inegali­
tatea evidentă, în favoarea analistului, devine cu anumi­
te prilejuri lege inică, despotică. Neutralitatea este luată
ca o indiferență plină de cruzime. Dacă tace, analistul își
dovedește disprețul trufaș. Dacă iese din rezerva sa pen­
tru a interpreta, atunci interpretarea nu este niciodată
considerată o sugestie interesantă demnă de luat în sea­
mă, susceptibilă să arunce o lumină eliberatoare asupra
haosului întunecat al cărui prizonier se plânge analizan­
dul că este: e un dictat, ceva asupra căruia nu are nici o
putere. Dacă e adevărată, reînsuflețește umilința anali­
zandului de a recurge la ajutorul cuiva care știe mai bine
decât el însuși ce vrea să spună. Oricum, analizandul nu
e oare culcat, în această poziție infantilizantă, în timp ce
analistul îl domină de la înălțimea poziției sale așezate?
Dă analistul dovadă de solicitudine? Iată demonstrația
insuportabilului său paternalism. Se lasă el cuprins de
plictiseală? Se vede că nici nu-i pasă de suferința pacien­
tului. Și dacă, slăbind controlul situației pentru a da pu­
țin suflu spontaneității, reacționează într-un mod mai în-
Retroactiv, arhaicul 285

suflețit, atunci încearcă să seducă ori să pedepsească, în


orice caz să respingă. Cere onorarii, așa că numai banii
îl interesează; dacă tratează gratuit sau aproape (de pil­
dă, în instituții) înseamnă că are nevoie de cobai sau îl
copleșește pe analizandul aflat la ananghie cu mila sa de
privilegiat.
Se pare că o excitație permanentă — și nu contează
dacă e datorată unui afect inconștient de intruziune sau
de abandon — sfredelește continuu Eul. Descrierea pe
care am dat-o se referă nu atât la conținutul conflicte­
lor —deși e revelatoare pentru felul în care este trăit
obiectul intern —, cât la poziția analizandului față de
analist în cadru. Principiul însuși al analizei este pus sub
semnul întrebării. Analistul nu este decât emanația sau,
în cadru, reprezentantul obiectului — deși termenul este
impropriu, căci, așa cum a văzut Winnicott, analistul nu
reprezintă aici mama, el este mama. Dispozitivul anali­
tic care ar trebui să fie facilitant pentru nevrozat este,
pentru cazul-limită, dacă nu un aparat de influențare, cel
puțin un aparat de manipulare în scopul satisfacerii om­
nipotenței analistului. Cum să înțelegem această dena­
turare a cadrului?
De obicei, problematica conflictului pentru putere este
legată de analitate. Despre aceasta să fie oare vorba aici?
Da și nu. Nu, dacă ne gândim la trăsăturile clasice ale
anali tații și la fixația sa în nevroza obsesională. Da, dacă
ne gândim că, la cazul-limită, conflictul anal este funda­
mental, căci pe bună dreptate s-a văzut în analitate o li­
nie de demarcație față de psihoză. Voi invoca bucuros o
analitate primară care nu poate fi caracterizată numai
prin prevalența proceselor de expulzare, așa cum susți­
nea Abraham, dar care debordează cu mult zona eroge-
nă și invadează Eul, obligându-1 să trăiască acest conflict
286 Andre Green

supunere-orgoliu, ceea ce îl revelează când complezent


și obsecvios, când respingând până și respirația analis­
tului. Și tot analizandul va exclama: „Știu că vă dau bă­
taie de cap!" Nu este sigur că nu l-am răni dacă am nega,
dar e sigur că l-am vexa dacă am admite.
O asemenea analitate condensează atât regresia oedi-
piană, cât și împotrivirea la glisarea spre oralitate16. Pe
scurt, arhaicul, în măsura în care este legat de această
problematică supunere-orgoliu, este deja un punct de
sprijin împotriva unui haos în care nici un raport cu al­
tul nu ar putea fi susținut. Proiecția omnipotenței asu­
pra analistului are un sens. Ea îl vede în analist pe ace­
la care a reușit realizarea dorințelor acestei analități pri­
mare, ca mijloc de asigurare a omnipotenței asupra
obiectului... omnipotent.
în analiză, conflictul supunere-orgoliu este, din prici­
na imposibilității de a-1 asuma în act, mijlocul de a spu­
ne arhaicul, trăindu-1, fără o diferențiere efectivă nici a
obiectului, nici a Eului. Acest conflict anal primar este
arhaicul și, totodată, apărarea împotriva arhaicului, căci
am greși dacă ne-am imagina această opoziție, oricare
i-ar fi aspectul sistematic, din perspectiva unei coerențe.
Dimpotrivă, aici nesupunerea este haotică, la fel ca ame­
nințarea haosului pe care ea se străduiește s-o evite. La
limită, conflictul supunere-orgoliu nu se referă nici la Su-
praeu, nici la Idealul Eului, el este îndreptat împotriva
rănii existenței inconștientului, ca amenințare îndrepta­
tă împotriva stăpânirii.
16 Poate părea paradoxal că apărăm o concepție a arhaicului legată
de un stadiu care nu este decât al doilea în evoluția libidoului. Re­
găsim tot opoziția Prima-Summa. De fapt, analitatea primară este
prima tentativă de stăpânire a arhaicului, altfel imposibil de deli­
mitat și destinat numai să fie expulzat.
Retroactiv, arhaicul 287

Omnipotența și Oedipul

Omnipotența este conceptul care permite strângerea


într-o singură categorie a problemelor de supunere în ra­
port cu Supraeul și a problemelor orgoliului legate de
Idealul Eului. Rădăcinile omnipotenței se află dincoace
de expresiile anale sau obsesionale, ele își au începutu­
rile în realizarea halucinatorie a dorinței. Omnipotența
este acolo în germen, desfășurându-se liber îh procesele
primare. își va schimba statutul în psihoză, așa cum ara­
tă cazul Schreber, ce trebuie citit în întregime din per­
spectiva raporturilor supunere-orgoliu în relație cu acest
Dumnezeu de neatins.
în psihanaliza de azi, omnipotența este invocată în di­
verse moduri. Pentru Freud, neputința spiritului îi expli­
că omnipotența și proiecția asupra părinților care, adesea,
îi răspund odraslei în același fel. Totuși, la anumite lecturi
contemporane, se pare că obiectul primar este prezentat
ca fiind strict omnipotent, omițându-se (voluntar sau in­
voluntar) sursa infantilă a acestei omnipotențe, conferită
de cele mai multe ori mamei. Vechea dezbatere, fundătu­
ra genetismului: cine a fost la început, oul sau găina?
Ar trebui să vedem lucrurile altfel, declarând obiec­
tul omnipotent în ceea ce privește realitatea (supravie­
țuirea copilului depinde de aceasta și, adesea, mamele
se trăiesc astfel), pe când copilul este omnipotent în re­
alitatea psihică. Și nu de puține ori se întâmplă ca pere­
chea mamă-copil să se trăiască în „omnipotența simbio­
tică"17. Aici se află primejdia unei perenizări a arhaicu­
lui; subiectul întotdeauna dezamăgit că nu are cum să-și
trăiască singur propria omnipotență este mereu în căuta-
17 Cf. M. Khan, Le Soi cache, Gallimard, 1976.
286 Andre Green

supunere-orgoliu, ceea ce îl revelează când complezent


și obsecvios, când respingând până și respirația analis­
tului. Și tot analizandul va exclama: „Știu că vă dau bă­
taie de cap!" Nu este sigur că nu l-am răni dacă am nega,
dar e sigur că l-am vexa dacă am admite.
O asemenea analitate condensează atât regresia oedi-
piană, cât și împotrivirea la glisarea spre oralitate16. Pe
scurt, arhaicul, în măsura în care este legat de această
problematică supunere-orgoliu, este deja un punct de
sprijin împotriva unui haos în care nici un raport cu al­
tul nu ar putea fi susținut. Proiecția omnipotenței asu­
pra analistului are un sens. Ea îl vede în analist pe ace­
la care a reușit realizarea dorințelor acestei analități pri­
mare, ca mijloc de asigurare a omnipotenței asupra
obiectului... omnipotent.
Jh analiză, conflictul supunere-orgoliu este, din prici­
na imposibilității de a-1 asuma în act, mijlocul de a spu­
ne arhaicul, trăindu-1, fără o diferențiere efectivă nici a
obiectului, nici a Eului. Acest conflict anal primar este
arhaicul și, totodată, apărarea împotriva arhaicului, căci
am greși dacă ne-am imagina această opoziție, oricare
i-ar fi aspectul sistematic, din perspectiva unei coerențe.
Dimpotrivă, aici nesupunerea este haotică, la fel ca ame­
nințarea haosului pe care ea se străduiește s-o evite. La
limită, conflictul supunere-orgoliu nu se referă nici la Su-
praeu, nici la Idealul Eului, el este îndreptat împotriva
rănii existenței inconștientului, ca amenințare îndrepta­
tă împotriva stăpânirii.
16 Poate părea paradoxal că apărăm o concepție a arhaicului legată
de un stadiu care nu este decât al doilea în evoluția libidoului. Re­
găsim tot opoziția Prima-Summa. De fapt, analitatea primară este
prima tentativă de stăpânire a arhaicului, altfel imposibil de deli­
mitat și destinat numai să fie expulzat
Retroactiv, arhaicul 287

Omnipotența și Oedipul

Omnipotența este conceptul care permite strângerea


într-o singură categorie a problemelor de supunere în ra­
port cu Supraeul și a problemelor orgoliului legate de
Idealul Eului. Rădăcinile omnipotenței se află dincoace
de expresiile anale sau obsesionale, ele își au începutu­
rile în realizarea halucinatorie a dorinței. Omnipotența
este acolo în germen, desfășurându-se liber în procesele
primare. își va schimba statutul în psihoză, așa cum ara­
tă cazul Schreber, ce trebuie citit în întregime din per­
spectiva raporturilor supunere-orgoliu în relație cu acest
Dumnezeu de neatins.
în psihanaliza de azi, omnipotența este invocată în di­
verse moduri. Pentru Freud, neputința spiritului îi expli­
că omnipotența și proiecția asupra părinților care, adesea,
îi răspund odraslei în același fel. Totuși, la anumite lecturi
contemporane, se pare că obiectul primar este prezentat
ca fiind strict omnipotent, omițându-se (voluntar sau in­
voluntar) sursa infantilă a acestei omnipotențe, conferită
de cele mai multe ori mamei. Vechea dezbatere, fundătu­
ra genetismului: cine a fost la început, oul sau găina?
Ar trebui să vedem lucrurile altfel, declarând obiec­
tul omnipotent în ceea ce privește realitatea (supravie­
țuirea copilului depinde de aceasta și, adesea, mamele
se trăiesc astfel), pe când copilul este omnipotent în re­
alitatea psihică. Și nu de puține ori se întâmplă ca pere­
chea mamă-copil să se trăiască în „omnipotența simbio­
tică"17. Aici se află primejdia unei perenizări a arhaicu­
lui; subiectul întotdeauna dezamăgit că nu are cum să-și
trăiască singur propria omnipotență este mereu în căuta-
17 Cf. M. Khan, Le Soi cache, Gallimard, 1976.
288 Andre Green

rea unui obiect de neînlocuit, căci nimic nu ar putea să


rivalizeze cu omnipotența maternă.
Atunci când ambii parteneri ai cuplului, mama și copilul,
renunță la omnipotența lor mutuală și reflectată, ei acced, în
sfârșit și fiecare, la o putere.
Winnicott a dat dovadă de un excepțional simț de pă­
trundere cu cazurile-limită. El a modulat leit-motivul
luptei împotriva dependenței și a nevoii de dependen­
ță. îi voi relua constatările în lumina ipotezei mele. De­
sigur, analizandul repetă cu analistul conflictul arhaic al
relației cu obiectul, prins fiind între supunere și orgoliu.
Atunci când șinele fals cedează sub analiză, începe po­
topul revendicativ, plin de ură, nemilos, întrerupt de câ­
teva momente de grație care n-au niciodată cum să du­
reze, căci sunt o amenințare pentru orgoliu, starea lor de
bine datorându-se cuiva care, fără nici o îndoială, își va
asuma întreg meritul.
Analizandul își reproșează aceste momente în care se
uită pe sine, căci, pentru o clipă, a putut să înceteze cu
acuzarea obiectului și să descopere în el niște sentimen­
te de iubire puternic refulate pentru persoana pe care o
consideră vinovată pentru nenorocirile sale. Astfel, prin
ura sa, el continuă să i se supună, deoarece îl restabileș­
te în întreaga lui omnipotență. Toate acestea seamănă a
erotomanie.
Supunere retrospectivă? Fără îndoială, dar supunere
la care nu a renunțat niciodată. în studiul său despre re­
acția terapeutică negativă, J.-B. Pontalis atrăgea atenția
că anumiți subiecți au nevoie să creadă în omnipotența
mamei18. Acel a spune al analistului nu are aceeași greu-
18 J.-B. Pontalis, „Non, deux fois non", în Nouvelle Revue de psychana-
lyse, 1981, nr. 24, pp. 53-74.
Retroactiv, arhaicul 289

tate ca acel a face (interior) al obiectului care asediază ne­


încetat Eul. Și se știe că mama nu este niciodată mai om­
nipotentă ca atunci când nu e de față, adică atunci când
Eul nu vede nici un alt mijloc pentru a-și para starea de
neajutorare în afara recurgerii la omnipotență. Nimeni
nu e niciodată mai omnipotent ca atunci când este sin­
gur. Eul își clamează neputința, e copleșit, dar se mân­
drește că este adversarul, niciodată pe deplin învins, al
îngrozitorului despot. Nu va fi de acord ca analistul să
reușească să-l determine să renunțe la excitația acestei
lupte nemiloase împotriva unui dușman căruia îi admi­
ră geniul malefic. Această „învrăjiubire"19 (Lacan) este
pe viață și pe moarte.
Tatăl mort fundamentează structura Supraeului. Om­
nipotența sa, considerabilă totuși, este temperată de iu­
birea pe care le-o poartă propriilor săi copii. Un Dumne­
zeu al mâniei, al justiției, dar un Dumnezeu protector.
Iar mama? Mama omnipotentă este aceea care n-ar pu­
tea să moară. Să aibă incestul (în ambele sexe) viață mai
grea decât paricidul? Obiectul matern incestuos — în
sensul cel mai larg — este mereu acolo, acuzator, exigent,
umilitor, crud. Vrea ca micuțul să se conformeze idealu­
rilor sale. Acesta nu are nici o altă mândrie în afara ace­
leia de a fi copilul mamei sau din neamul ei. Referința la
bunicul matern, la unchiul din aceeași parte o înlocuieș­
te pe aceea la tată. Trebuie oare să mai amintesc că vor­
besc despre un imago?
Acest arhaic pe care cazurile-limită ne silesc să-l gân­
dim ne orbește la psihoticul care ni-1 desfășoară sub toa­
te formele sale.
19 în text, hainamoration, cuvânt compus din haine (ură) și un derivat
substantival de la verbul s'enamourer (a se îndrăgosti) (N. t.).
290 Andre Green

Arhaicul nu este numai din totdeauna, ci și de peste


tot, mascat sub aparențele normalității. Ideologiile poli­
tice îl adăpostesc în societățile regimurilor numite tari.
Religiile păgâne ori revelate i-au oferit multă vreme azil.
Poate că în acestea din urmă este cel mai elocvent.
In această privință, lectura Cugetărilor lui Pascal este
mai mult decât elocventă. Dialectica autorului îmi pare
mai inspirată de către diavol decât de Dumnezeu. Pas­
cal, și cu ce elocvență lirică, ne-a cufundat în mizeria
Omului fără de Dumnezeu și ne-a salvat mulțumită gran­
dorii Omului cu Dumnezeu; cu cât înaintează în operă,
cu atât mai mult face dovada unui dogmatism nemilos,
aproape la fel de înspăimântător ca tăcerea spațiilor infi­
nite, dacă ni l-am închipui la conducerea vreunui stat. O
singură religie: religia creștină, pentru că a fost prooroci­
tă și pentru că a înfăptuit miracole. Religia evreiască nu
a avut decât o singură funcție: să-l anunțe pe lisus. Ne­
norocirea poporului ales este acolo pentru a sluji drept
dovadă: a profetizat venirea lui Mesia și nu a crezut că
Christos îi era incarnarea. Fără el, n-am ști nimic din toa­
te acestea, fără nenorocirile lui nu ne-am da seama de
greșeala care ar fi și-a noastră de a nu crede în Christos.
O singură biserică: cea de la Roma. Pascal justifică tot: ie­
rarhia sa, puterea sa, infailibilitatea suveranului pontif.
Căci toate acestea sunt subordonate scopului superior.
„Să doboare trufia", pentru ca omul să-și așeze orgoliul
„cum se cuvine", adică în supunerea față de Dumnezeu.
Descartes? „Inutil și nesigur". Pascal n-are ce să facă
cu această filosofie mediocră care nu se folosește de
Dumnezeu decât ca să-i dea un bobâmac Universului și
să se retragă imediat după aceea.
Pascal consideră că această încredere pe care Descar­
tes o plasează în om — chiar dacă Dumnezeu îi vine în
Retroactiv, arhaicul 291

ajutor în ultimă instanță, atunci când se lovește de dis­


tincția dintre vis și realitate, de pildă — e nedemnă. Și
totuși... în Cugetări, se găsesc pagini care recunosc su­
prema putere a imaginației ce stăpânește rațiunea. Pas­
cal e prins în paradox: de una singură, rațiunea nu este
de ajuns pentru a găsi adevărul lui Dumnezeu și totuși,
dacă Dumnezeu nu este justificabil prin rațiune, el este
absurd. Pascal joacă pe toate planurile. Pariază arătând
că o altă soluție nu poate să existe. Acest pariu este unul
de supunere.
Dumnezeul ascuns a fost, fără îndoială, mijlocul care
i-a permis lui Pascal să-și satisfacă nevoia de supunere
și să aibă astfel un orgoliu care justifica omnipotența ce
se ascundea, și ea, în spatele invocării mizeriei sale.
Nu este oare limbajul ultimul refugiu al omnipoten­
ței?
Dacă arhaicul este indestructibil, e oare măcar ame-
najabil?
Analiza n-ar fi, dacă n-ar nutri această speranță. Toa­
te acestea trec prin lichidarea complexului Oedip. Acest
pariu are și el multe urmări. Și cu atât mai mult cu cât
lichidarea aceasta nu duce decât la geneza Supraeului.
Legarea arhaicului, în Supraeu și Idealul Eului, este încă
cel mai bun mijloc pentru ca individul să nu mai fie
prins între ciocanul supunerii și nicovala orgoliului.
VII

Idealul: măsură și lipsă de măsură


(1983)

Am rămas întotdeauna la parterul sau la subso-


Iul clădirii — dumneata pretinzi că, atunci când cine­
va își schimbă punctul de vedere, vede și un etaj su­
perior unde locuiesc niște oaspeți atât de aleși pre­
cum religia, arta etc. Sub acest raport, nu ești singu­
rul, cele mai multe specimene cultivate de homo na­
tura gândesc la fel. Dacă aș mai avea în față o viață
de muncă, aș îndrăzni să le ofer și acestor musafiri
de seamă un adăpost în căsuța mea. Am găsit deja
unul pentru religie de când am întâlnit categoria ne-
vrozaților umanității. Dar probabil că nu putem sta­
bili între noi dialogul și că vor trece secole înainte ca
disputa noastră să se sfârșească.
Scrisoare a lui Sigmund Freud către Ludwig
Binswanger din 8 octombrie 1936^

Sublimul și idealul

Freud se lăuda, cu o ostentație de-a dreptul provoca­


toare, că rămâne în subsolurile ființei umane pentru a-i
revela nebănuita bogăție și sursa multora dintre activi­
tățile zise superioare sau elevate. Astfel că trebuie să în­
țelegem introducerea tardivă a conceptului de ideal, ri­
dicat mai apoi la rangul de instanță, ca eșecul unei ten­
tative, constantă în gândirea sa, de explicare a superio-
1 Correspondance 1879-1939, Gallimard, 1966.
4
Idealul: măsură și lipsă de măsură 293

rului prin inferior. Recunoașterea dimensiunii structura­


le a Idealului și a prezenței sale la originile organizării
psihice echivala totodată cu necesitatea de a ceda în pro­
iectul derivării proceselor de idealizare dintr-un avatar
pulsional aparte, așa cum s-a întâmplat cu sublimarea.
Ne amintim distincția capitală dintre cele două no­
țiuni: sublimarea este un destin al pulsiunilor, în timp
ce idealizarea este legată de obiect. Dar diferențierea
acesta este mereu la fel de sigură pe sine? Sublimarea
nu comportă și ea o puternică doză de idealizare? Idea­
lizarea — fie ea doar a obiectului — nu implică faptul
că acesta a fost sublimat, chiar dacă termenul ține mai
mult de o operație chimică decât de purificarea pulsiu­
nilor? Sublimarea intră în vocabular prin alchimia se­
colului al XV-lea. Este „epurarea unui corp solid care e
transformat în vapori prin încălzire"2. Atunci când chi­
mia îi succedă alchimiei, sublimarea desemnează „tre­
cerea de la starea solidă la starea gazoasă, fără traver­
sarea stării lichide"3. Nu trebuie să ne mire că sensul li­
terar a devenit acela al unei „acțiuni de purificare, de
transformare prin elevare"4. Dematerializarea — dacă
mi se acceptă că starea gazoasă este mai puțin materia­
lă decât starea solidă, măcar pentru imaginație —, pu­
rificarea, elevarea sunt componentele semantice ale su­
blimării. Dacă limbajul cugetă la cuvinte, ne gândim
aici, neputându-ne împiedica s-o facem, la sufletul care
iese din corp după moarte, atunci când respirația se
oprește. Sublimarea este, prin urmare, o operație de spi­
ritualizare.
2 Dictionnaire Robert, articolul „sublimare".
3 Ibid.
4 Ibid.
294 Andre Green

Continuându-ne comparația între cei doi termeni, ne


dăm seama că de la sublimat la idealizat diferența este
mică. Pe de o parte, regăsim referința la spiritualizare:
„Care este conceput sau reprezentat în psihic fără să fie
perceput prin simțuri" în care materia experienței se șter­
ge în fața „concepției sau reprezentării prin spirit"5. Și,
de asemenea: „Ceea ce se reprezintă ori se propune ca tip
perfect sau model absolut în ordinea practică, estetică sau
intelectuală". Intr-o a doua definiție, idealul este numit
„ansamblu al valorilor estetice, morale sau intelectuale
(opus intereselor vieții materiale)". Și: „Ceea ce ar da o
deplină satisfacție aspirațiilor inimii sau spiritului".
Am putea concluziona de aici că idealizarea presupu­
ne sublimarea, procesul desfășurându-se în doi timpi:
mai întâi, stadiul purificării elevatoare; apoi, odată ce 1
această spiritualizare a fost efectuată, alegerea la rangul i
de perfecțiune a unui model absolut, presupus să dea o Ș
satisfacție fără cusur în acel ceva spre care tind inima și ‘
spiritul.
Voi susține mai degrabă că cele două operații nu sunt '
succesive, ci simultane, ca ele se desfășoară într-unul și
același timp, adăugând totuși că între sublimare și idea­
lizare există un raport de dedublare. Altfel spus, subli­
marea separă spiritualul de material, dar constituirea su­
blimatului devine un model, o aspirație cum zice limba,
ca și cum corpul sau materia, reușind să producă aceste
imagini despre ele însele, le-ar considera ca fiind supe­
rioare stării corporale sau materiale și s-ar strădui chiar
să dispară în întregime ca trup și materie pentru a semă­
na cu această figură ideală, dispensatoare a unei satis-
5 Acest citat, ca și următoarele, este extras din Dictionnaire Robert,
articolul „ideal".
Idealul: măsură și lipsă de măsură 295

facții depline, absolute, desăvârșite, fără îndoială inco­


ruptibilă și nemuritoare.
Astfel, ca să ne întoarcem la psihanaliză, sublimarea
s-ar referi la pulsiuni, iar idealizarea, la obiect, cu con­
diția să precizăm că sublimatul devine un obiect ideal.
Ar fi cazul chiar să diferențiem obiectul sublimării, adi­
că obiectul pulsiunii ce-a suferit sublimarea, de subli­
matul care este starea de transformare a pulsiunii (și nu
a obiectului), ce se traduce printr-o calitate afectivă
aparte: elevarea, care poate ea însăși să devină un obiect.
Ca să dăm un exemplu familiar tuturor, se spune despre
anumiți subiecți că sunt mai puțin îndrăgostiți de cine­
va și mai mult de starea amoroasă pe care o trăiesc,
obiectul iubirii lor trecând, în ciuda aparențelor, pe pla­
nul al doilea.
Această dedublare, dar și această investire a unei stări
. pulsionale care se răsfrânge asupra Eului evocă, fără nici
o îndoială, narcisismul. Și, de altfel, Freud avansează
ipoteza că desexualizarea — echivalentul a ceea ce nu­
meam nu demult dematerializare — implicată în subli­
mare trebuie să fie precedată de o retragere a libidoului
în Eu, prin urmare, de o etapă narcisică. Astfel, nu-i de
mirare că, în chiar sânul sublimării, se poate găsi un
obiect narcisic care s-ar referi atunci la sublim așa cum
îl resimte Eul pentru propria-i plăcere, diferit de obiec­
tul, dacă îndrăznesc să spun obiectai, al sublimării.
în felul acesta, sublimarea și idealizarea nu ar fi niș­
te procese distincte decât văzute de foarte aproape; exa­
minate în detaliu, conexiunile dintre cele două noțiuni
și chiar solidaritatea lor apar în plină lumină. Alte argu­
mente sprijină ipoteza pe care o prezentăm. în Psihologia
inconștientului din 1915, Freud vorbește despre un
„eu-plăcere purificat". El scrie: „Pornind de la Eul pro-
296 Andre Green

priu, el a selecționat6 o componentă pe care o proiectea­


ză în lumea exterioară și o simte drept ostilă". Nu pu­
tem oare apropia acest procedeu de selecție de sublima­
re? Și aceasta, chiar dacă este vorba despre o plăcere se­
xuală. Din acest moment, Freud susține propoziția: „Ex­
teriorul, obiectul, ceea ce este urât ar fi la început iden­
tice"7. Or, acest „eu-plăcere purificat" nu se află oare în
strânsă corespondență cu Eul-ideal? Prin urmare,
Eul-plăcere purificat se constituie pornind de la o nega­
re a obiectului. Dacă există o stare narcisică exemplară,
aceasta nu este, de altfel, cu putință de conceput decât
în cazul în care obiectul veghează la indispensabilele sa­
tisfacții ce asigură atât supraviețuirea, cât și plăcerea. Pe
scurt, Eul-plăcere purificat s-ar asemui îndeajuns imagi­
nii unui Se care nu trebuie să țină seama de nici un Eu
și încă și mai puțin de un Supraeu. Mai precis, Eul în
chestiune nu ar avea altă funcție decât să fie satisfăcut
în mod omnipotent mulțumită supunerii obiectului. To­
tuși, absența unei diferențieri foarte clare între Eul-ideal
și Idealul Eului la Freud — diferențiere pe care, după el,
alți autori se vor strădui s-o stabilească — pune proble­
ma relației ce poate exista între Eul pentru care plăcerea
și satisfacerea sunt niște valori absolute (acesta va fi Eul
ideal al lui Nunberg și Lagache) și Eul care instaurează
o instanță de măsură și auto-evaluare. Mi se pare nece­
sar să se înțeleagă că aceste două Euri sunt rezultatul
■ unei dedublări și că al doilea transformă idealul satisfa-
6 în traducerea franceză a textului freudian, „extrait" și, mai jos,
„procede d'extraction" (N. t.).
7 Metapsuclwlogie, Gallimard, coli. „Idees", p. 39 („Pulsiuni și desti­
ne ale pulsiunilor", traducere de G. Lepădatu, în Sigmund Freud,
Opere 3. Psihologia inconștientului, Editura Trei, București, 2004, p.
■, 81 și p. 82 — N. t).
Idealul: măsură și lipsă de măsură 297

cerii în satisfacere a Idealului. Atunci, trebuie să se invo­


ce un fel de „supra-sublimare" pentru a trece de la pri­
mul ia al doilea, care este însoțit de o desexualizare încă
și mai radicală. în anumite cazuri patologice, idealurile
Eului sunt încărcate cu un potențial letal pe care Eul este,
uneori, apt să-l recunoască, dar nu întotdeauna, ca în
„maladia idealității" descrisă de către Janine Chesse-
guet-Smirgel8. .
Aceste remarce preliminare duc la recunoașterea fap­
tului că sublimarea și idealizarea se bazează amândouă
pe o atitudine mentală dublă care combină efectele unei
epurări, ba chiar ale unei amputări, și cele ale unei valo­
rizări. Dar aceasta nu este decât o condiție preliminară.
Relații dialectice mai complicate vor trebui să determi­
ne într-un mod mai precis natura a ceea ce este astfel
epurat și a ceea ce susține valorizarea. Unul dintre as­
pectele interesante — și nu dintre cele mai puțin impor­
tante — ale confruntării dintre sublimare și idealizare
este acela că permite o mai bună evidențiere, pornind de
la niște stări asemănătoare sublimului și idealului, a unei
condiții aparte a pulsiunii și a unui tip particular de in­
vestire a obiectului.

Modelul psihanalizei

Psihanaliza s-a născut dintr-o sublimare și dintr-o


idealizare. Faptul acesta nu înseamnă că susținem că ea
ar fi produsul sublimării și al exigențelor Idealului Eu­
lui al lui Freud, deși acesta este cazul. Mai degrabă me-

8 J. Chasseguet-Smirgel, „Essai sur l'Ideal du Moi", 33e Congres des


Psychanalystes de Langues romanes, Revue franțaise de Psychana-
lyse, 1973, XXXVII, pp. 709-929.
298 Andre Green

toda psihanalitică, în ceea ce are ea mai specific, dove­


dește că este un sublimat și un ideal. Când ne gândim la
parcursul care duce de la hipnoză Ia psihanaliză, trecând
prin catharsis, nu putem decât să fim frapați de „spiri­
tualizarea" progresivă a terapeuticii nevrozelor. Faptul
acesta este, fără îndoială, mai puțin evident pentru hip­
noza propriu-zisă decât pentru metoda cathartică. Hip­
noza nu comporta vreun contact fizic direct între hipno­
tizator și hipnotizat, spre deosebire de ceea ce descrie
Freud în Studii despre isterie referitor la raporturile cu pa­
cientele sale. Totuși, în hipnoză, asupra căreia Freud se
va întoarce de nenumărate ori și tocmai în această lucra­
re în care este vorba mult despre Idealul Eului, Psiholo­
gia maselor și analiza Eului, mediatizarea contactului din­
tre hipnotizator și hipnotizat trecea prin fixarea unui
obiect. în plus, un contact mental direct între cei doi par­
teneri era stabilit în timpul intimării unor ordine ce tre­
buiau executate. înainte ca Freud să inventeze psihana­
liza, în care se poate spune că pozițiile prescrise de ca­
dru nu suprimă obiectul ce trebuie fixat in praesentia de­
cât pentru a-1 înlocui cu corpul analistului prezent, dar
invizibil, adică „nefixabil", investirea acestuia nerezul­
tând dintr-o injoncțiune, ci dintr-o mișcare internă indu­
să de înmulțirea reprezentărilor și afectelor, el a avut mai
întâi ideea de a accentua această prezență — prin impu­
nerea mâinii pe frunte — și de a le substitui acțiunilor
comandate obligația reamintirii. în raport cu hipnoza,
exista, așadar, un contact fără mediere — din moment ce
recursul la obiectul simbolic asupra căruia pacientul tre­
buia să-și mobilizeze atenția era abandonat — și, toto­
dată, o orientare internă a proceselor mentale prin ex­
plorarea amintirilor și a reprezentărilor solicitate. Miș­
carea de spiritualizare începuse, dar era încă jenată de
Idealul: măsură și lipsă de măsură 299

impactul persoanei fizice a medicului. Nașterea metodei


psihanalitice este povestită ca un act de eroism și de
umanism — echivalentul, în tratamentele psihice, al dez-
vrăjirii alienaților de către Finei și Pussin, pe care nici o
istorie a psihiatriei nu omite sa o menționeze, chiar dacă
acest gest ține de legendă.
Inventând cadrul, Freud realiza o acțiune de sublima­
re în raport cu metoda cathartică — el „dematerializa"
relația medic-bolnav și îi găsea modelul ideal. Deși nu a
încetat, de-a lungul celor patruzeci de ani pe care i se în­
tinde opera, să-și modifice vederile teoretice, el nu a pus
niciodată sub semnul întrebării pertinența sau validita­
tea cadrului analitic instituit aici în prototip ideal pen­
tru analiza proceselor inconștiente. Am subliniat în altă
parte că teoria cadrului — pe care Freud nu a făcut-o
niciodată — își afla coerența apărând, fie și involuntar,
ca o aplicație practică a teoriei visului, așa cum este ea
expusă în, capitolul VII din Interpretarea viselor9.
Se știe, descoperirea Inconștientului datează de la In­
terpretarea viselor. Și mai știm și că, în această lucrare,
analiza pe care o face Freud propriilor sale vise ocupă
partea esențială, mult mai mult decât materialul oniric
al pacienților săi. Și aici există sublimare și idealizare.
Căci, în momentul în care Freud a avut intuiția sigură a
existenței Inconștientului prin intermediul tratamentu­
lui istericelor din 1893 până în 1899, el a fost debordat
de un aflux de idei noi care nu prea se potriveau cu cu­
noștințele lui dinainte. Or, publicațiile sale pre-psihana-
litice încep din 1888 și se termină în 189910. Prin urma-
9 Cf. în volumul de față „facerea psihanalistului".
10 Fără să mai vorbim despre lucrările sale de biologie care îi prece­
dă lucrările de neurologie și psihiatrie.
300 Andre Green

re, de-a lungul unei întregi perioade a existat o dublă


gândire. Cititorul lui Freud face oare un efort suficient
de identificare cu acela care avea să aducă la lumină me­
toda psihanalitică, își imaginează el cât de epuizant tre­
buie să fi fost travaliul său intelectual nevoit să adopte
niște stiluri de reflecție atât de îndepărtate? Schița din
1895 este un document de neînlocuit, tocmai pentru că
reprezintă cea mai avansată tentativă pentru a sintetiza
două moduri de gândire. Această scriere este deja — în
ciuda referințelor la biologie — prima teorie neuropsi-
hică, Freud trecând încă de pe atunci de partea a ceea
ce avea să numească mai târziu aparatul psihic. Eșecul
Schiței, pe care Freud avea să fie nevoit să-l recunoască
primul, nu s-a datorat formulării mecanismelor psihice
într-un limbaj care continua să țină mult de fiziologia
sistemului nervos. Căci, astăzi, nu e greu să „traducem"
această terminologie în vocabularul psihanalizei. Nere­
ușita vine din tentativa lui Freud de a îngloba ceea ce
ghicește din procesele inconștiente într-un sistem care
le include, dar care le perturbă perceperea printr-o in­
suficientă izolare a acestora. Căci ambiția Schiței cuprin­
de prea multe date: neurobiologice și psihice, conștien­
te și inconștiente, normale și patologice, la copil și la
adult etc.
Nu este o întâmplare dacă ipoteza Inconștientului nu
devine cu adevărat convingătoare decât o dată cu Inter­
pretarea viselor. Sublimarea a luat aici forma unei închi­
deri voluntare a lui Freud în viața nocturnă, ruptă de im­
presii și de modul de gândire al conștiinței, privată de
realizările actului, parțial eliberată de cenzurile pe care
le impune logica rațională a limbajului — căci dacă lim­
bajul își apropriază o serie de date împrumutate din re­
alitatea psihică, operația strategică a lui Freud are ceva
Idealul: măsură și lipsă de măsură 301

comparabil cu această epurare a unui corp solid (sustra-


gându-1 pe visător realității exterioare) ce se transformă
în vapori (această „materie a viselor" despre care vor­
bește Shakespeare) prin încălzire (lăsând subiectul pra­
dă realizării unor dorințe nesatisfăcute și neputând să se
satisfacă în act). Freud a afirmat că interpretarea visului
este calea regală care duce la inconștient, pentru că i-a
apărut ca o metodă ideală, susceptibilă să-i satisfacă în-
tr-un mod desăvârșit aspirațiile intelectuale, produs al
sublimării. între definiția idealului — ceea ce este con­
ceput sau reprezentat în spirit fără să fie perceput de
simțuri — și concepția care vede în el ceea ce își repre­
zintă sau propun oamenii ca tip perfect sau model abso­
lut, o adecvare aproape totală s-a efectuat în cazul des­
coperirii inconștientului. Nici o altă situație nu este mai
propice să circumscrie ceea ce este conceput sau repre­
zentat în spirit fără participarea simțurilor — pentru că
acestea sunt excluse prin condițiile somnului; nici o altă
situație nu este mai aptă să dea naștere satisfacției, deoa­
rece principiul plăcerii guvernează cursul evenimente­
lor psihice. Analiza viselor lui Freud va apărea atunci în
Traumdeutung ca un travaliu psihic (prin intermediul aso­
ciațiilor de reprezentări) asupra unui travaliu psihic
(conținutul manifest al visului care rezultă din elabora­
rea onirică). Totuși, visul nu este decât o aproximare a
modelului absolut, cu excepția viselor de copii în care,
potrivit lui Freud, dorințele sunt îndeplinite fără ocol și
fără deghizare.
Aceste definiții comportă amândouă o referință la re­
prezentare. Este un argument în plus pentru considera­
rea visului ca suport al Idealului, cu atât mai mult cu cât
afectele suferă aici o inhibare. Altfel spus, dacă, așa cum
credem noi, modelul teoriei visului s-a incarnat în mo-
302 Andre Green

delul cadrului, metoda psihanalitică se supune unei du­


ble inspirații de sublimare și de idealizare. Locul geome­
tric dintre sublimare, idealizare, vis și cadru este repre­
zentarea. Totuși, dacă analiza visului în cadru este expe­
riența crucială a Idealului analitic, și imul, și celălalt tri­
mit la un concept teoretic axiomatic din care va deriva
tot restul: realizarea halucinatorie a dorinței.
Că aici se află originea Idealului, iată un lucru în pri­
vința căruia putem fi fără greutate de acord. Ceea ce pare
mai dificil de admis este faptul că această operație psi­
hică poate fi considerată ca o sublimare. Acesta este to­
tuși cazul. Realizarea halucinatorie a dorinței nu este sa­
tisfacerea dorinței, ci reinvestirea urmelor unei experien­
țe de satisfacere. Șanțurile înscrise în memorie și
parcurse din nou reevocă amintirea unei satisfaceri —
ceea ce nu este sub nici o formă echivalent cu experien­
ța însăși. Expresia sublimării trebuie văzută în diferența
dintre plăcerea resimțită și evocarea sa mentală. Cu
timpul, distanța dintre rezultatul reinvestirii mnezice a
obiectului pe care aceasta ar trebui să-1 procure și aștep­
tarea satisfacerii se va mări, silind la căutarea altor solu­
ții. Fără îndoială, obiectul care procură satisfacerea va fi
idealizat, deoarece va fi permis să se pună capăt neplă­
cerii. Satisfacerii pulsionale i se va adăuga faptul de a fi
dat satisfacție... reprezentării realizării halucinatorie a
dorinței. Visul realizează acest travaliu fără ajutorul
obiectului, pentru că, într-o singură operațiune, el trece
la reprezentarea realizării halucinatorii a dorinței ca aș­
teptare a unei satisfaceri și la reprezentarea satisfacției
prin intermediul deghizării — tribut plătit cenzurii.
Acesta este, fără îndoială, motivul pentru care ideali­
zarea obiectului ce procură satisfacerea se poate transfor­
ma în idealizare a Eului-plăcere purificat. Obiectul este
Idealul: măsură și lipsă de măsură 303

negat fără pagubă, deoarece va continua să satisfacă om­


nipotența Eului, mama adaptându-se pe cât de perfect po­
sibil nevoilor copilului, și, tocmai pentru că nu reușește
niciodată perfect, aparatul psihic este solicitat să găseas­
că soluții care compensează această incapacitate funda­
mentală, fantasma preluând ștafeta realizării halucinato-
rie a dorinței. în vis, visătorul a reușit să fie atât eul dori­
tor, cât și obiectul care satisface dorința. El își este propriul
ideal. Bineînțeles, acest model este fictiv. E de ajuns să ob­
servăm un sugar vreme de câteva ore pentru a constata
opusul, mai precis că cea mai neînsemnată contrarietate
în calea realizării dorinței sale declanșează furie, strigăte
și lacrimi. Dar și, în cele mai obișnuite condiții, încetarea
instantanee, de îndată ce obține satisfacerea a ceea ce apa­
re în ochii observatorului ca semn al unei incontrolabile
disperări. Așadar, se pare că Freud are dreptate atunci
când propune modelul unui Eul ideal sau al unui Eu-plă-
cere purificat, ca născându-se dintr-o excludere ce respin­
ge nediferențiat exteriorul, răul, urâtul, fără îndoială din
cauză că nici o construcție a aparatului psihic nu este po­
sibilă fără această investire fondatoare a unui Eu-plăcere
trăindu-se ca bun, pentru a putea introiecta, adică a-și
spori capacitatea de auto-investire: încă și mai bun.
Winnicott nu spune altceva atunci când subliniază im­
portanța iluziei. Melanie Klein situează și ea idealizarea
de partea introiecției sânului bun. Totuși, ea se îndepăr­
tează de Freud prin aceea că nu admite această primă
fază de omnipotență a Eului-plăcere purificat, din mo­
ment ce dă ca fiind simultane existența sânului rău și
existența sânului bun. Poziția lui Winnicott pare să se si­
tueze — ca de obicei — între cei doi. Spre deosebire de
Freud, el nu acordă nici un loc organizării narcisice —
anobiectale — implicite în conceptul de Eu-plăcere puri-
304 Andre Green

ficat. El va propune soluția unui „obiect subiectiv" con­


stituit pe iluzia coincidenței trăirilor și a percepțiilor în­
cărcate de proiecțiile copilului și ale mamei. Oricum ar
fi, termenul cheie al acestor remarce este purificat. Eul-plă­
cere nu se poate constitui decât printr-o purificare nega­
toare, ceea ce-mi confirmă ipoteza că sublimarea-ideali-
zare este prezentă la originea dezvoltării. Faptul acesta
ar rezolva o problemă dificilă de care se împiedică toate
teoriile sublimării. Le este foarte greu să explice mutația
care se instaurează o dată cu acest destin al pulsiunilor
atât de diferit prin natura sa de ansamblul operațiilor psi­
hice printre care este încadrat: refulare, întoarcere împo­
triva propriei persoane, transformare în contrariu, intro-
iecție, proiecție etc. Toate aceste mecanisme sunt ușor
comprehensibile; ele elucidează o strategie defensivă îm­
potriva angoasei și, totodată, o construcție precară a or­
ganizării sensului. Sublimarea și idealizarea sunt mult
mai greu de înțeles și, fără îndoială, prima mult mai mult
decât a doua, atunci când simt introduse ca niște proce­
se care ar fi dovada unui anumit grad de evoluție.
. Iată de ce mi se pare fecund să le situez ca niște date
de pornire, voi spune aproape ca niște proprietăți struc­
turale care vor influența întreaga viață a subiectului ca
niște axe organizatoare ale vieții sale psihice. Desigur,
nu este unul dintre cele mai puțin surprinzătoare lucruri
să constați că această dimensiune a fost subestimată în
evaluarea metodei psihanalitice.

Divergența idealurilor

Tentativa lui Freud de a construi modelul ideal al ana­


lizei proceselor inconștiente avea să-și întâlnească limi-
Idealul: măsură și lipsă de măsură 305

ta și eșecul, care nu erau altele decât cele ale întoarcerii


refulatului, refulatul a ceea ce ea încercase să excludă:
transferul. Repetăm adesea o lecție fără să-i înțelegem
sensul și adevăratul învățământ. Atunci când Freud des­
coperă că trebuie să cadă la învoială cu acest intrus,
această intruziune în viața sa care este transferul, mode­
lul ideal se prăbușește. Nu mai are cum să susțină visul
unei metode „pure" de studiu al proceselor inconștien­
te, pentru că analizandul tulbură puritatea analizei prin
ceea ce este considerat, de către Freud, o „mezalianță",
în sine, termenul arată pe deplin că mariajul ideal al ana­
listului și analizandului comportă un anumit lucru re-
prehensibil și necuviincios: iubirea de transfer. Atunci
când, mai târziu, Freud ajunge să-și modifice părerile,
făcând haz de necaz, printr-una dintre aceste răsturnări
cu care este obișnuit, el va transforma transferul în mo­
torul curei. Dar de ce a încercat să recuze transferul în
loc să îl accepte?
Nu e nici o îndoială că această refulare a transferului
exprima dorința de a pune capăt sugestiei hipnotice.
Această ruptură era astfel sortită eșecului. Caracterul ști­
ințific al metodei putea fi pus sub semnul întrebării. Și
dacă vindecarea nu era nimic altceva decât o nouă for­
mă de sugestie deghizată? Atunci, de la Mesmer la
Freud, trecând prin Charcot, n-ar fi decât aceeași Mărie
cu altă pălărie? Prin urmare, era nevoit să admită trans­
ferul în teorie, să-l integreze în întoarcerea refulatului,
pentru a încerca să domesticească această iubire sălbati­
că ce nu renunța la găsirea propriului său obiect. Că
idealizarea analistului face parte integrantă din transfer,
iată un lucru mai mult decât comprehensibil. Freud a în­
cercat mai întâi să-1 justifice. Este normal, zicea el, ca un
subiect care a recurs la analiză să „cadă" în mod necesar
306 Andre Green

în transfer, în sensul în care se spune despre cineva că-i


cade cu tronc altcuiva11. Nesatisfăcut de viața sa amo­
roasă, situație în care se află orice analizand, este inevi­
tabil să-și reporteze speranța de a fi iubit asupra analis­
tului. Această explicație trebuia, la rândul ei, să „cadă"
în lumina experienței, atunci când Freud a descoperit
compulsia la repetiție care se sprijină, să amintim, pe trei
argumente: jocul copilului, nevroza traumatică și trans­
ferul. Este foarte probabil că Freud se gândea deja la ana­
liza nesfârșită.
Deziluzia pentru care mărturie stă „Analiza cu final
și analiză nesfârșită" restrânge și mai mult câmpul ana­
lizabilului. Totuși, Freud, după ce a examinat diferitele
tipuri de obstacole din calea vindecării, pare să excludă
ideea unei modificări tehnice care ar putea să învingă di­
ficultățile întâlnite. Ne amintim cu câtă severitate jude­
ca tentativele lui Rank și mai ales ale lui Ferenczi, care
căutau unele inovații susceptibile să accelereze ritmul
analizelor sau să compenseze limitările metodei. Astăzi,
dezbaterea de-abia dacă ia o turnură nouă. Freudienii se
opun kleinienilor, cărora le reproșează felul de a inter­
preta, abundența și stilul intervențiilor, condițiile obiș­
nuite ale cadrului fiind păstrate. Față de Winnicott, ati­
tudinea le este ambivalență. Recunosc temeiul câtorva
dintre perspectivele sale teoretice, dar sunt extrem de re­
zervați în privința amenajărilor cadrului și a libertăților
luate cu acesta.
La mai puțin de cincizeci de ani după „Analiza cu fi­
nal și analiză nesfârșită", practica psihanalitică oscilea­
ză între două atitudini. Prima, străduindu-se să menți-
11 în franceză, „tomber dans le transfer" și „tomber amoureux"
(N. t.).
Idealul: măsură și lipsă de măsură 307

nă idealul de puritate al analizei, consideră că indicații­


le curei trebuie să fie cu rigurozitate evaluate și că pe di­
van pot fi chemați numai câțiva aleși care — expresia e
veridică — „merită" „aurul pur" al psihanalizei. Celor­
lalți le rămâne recursul la „plumbul cel netrebnic" al psi­
hoterapie!12. A doua, dimpotrivă, se străduiește să extin­
dă câmpul psihanalizei, prin intermediul unor modifi­
cări ale cadrului și ale stilului interpretativ, aceste rema­
nieri nepunând sub semnul întrebării, din punctul de ve­
dere al analiștilor, calitatea intrinsec analitică a travaliu­
lui efectuat.
Putem caracteriza aceste două clanuri prin două con­
cepții diferite despre Ideal. Pentru partizanii ortodoxiei
analitice, totul se petrece ca și cum ar încerca să apere o
practică sacră; ale cărei legi canonice simt imuabile, me­
nite elitei: niște analizabili, analizați de o clasă nu mai
puțin elitistă de mari preoți siguri pe religia lor, orice altă
atitudine ținând de erezie sau de magie. în afara „cu-
rei-tip" nu există mântuire. Există aici o logică implicită
a harului: îl ai sau nu îl ai — iar dacă nu îl ai, n-are nici
un rost să alergi după el ori să aduni indulgențe, plătin-
du-le la prețul de speculă al cardinalilor fotoliului. La
polul opus, câțiva cred că această cură-tip reprezintă
unul dintre modelele posibile ale activității analitice; mai
sunt și altele care nu sunt mai puțin pline de învățămin­
te. Ele s-ar afla chiar la originea oricărui progres în stu­
diul psihismului. Dacă primii se vor conservatori (în
sensul bun al termenului) ai moștenirii freudiene și pur­
tători de cuvânt ai idealului analitic pe al cărui profet se

12 în asemenea măsură, încât institutele de psihanaliză își pun foar­


te serios problema de a oferi o formare în psihoterapie, adesea des­
tinată candidaților cărora li se refuză accesul la practica psihana­
litică.
308 Andre Green

încăpățânează să-l vadă în Freud — deși practica sa era


oricum, dar nu riguroasă —, putem afirma la fel de bine
că ultimii pot fi considerați, în optimismul lor de neclin­
tit, niște idealiști naivi sau megalomani, deoarece se stră­
duiesc să vrea să analizeze inanalizabilul.
în această dispută, se întoarce tot presiunea transfe­
rului. Ne aducem aminte că, pentru Freud, psihoticii nu
erau analizabili din cauza lipsei transferului. Când ex­
periența clinică a demonstrat — într-adevăr, numai par­
țial — contrariul, analiștilor de pacienți psihotici li s-a
răspuns mai întâi că nu era un transfer „adevărat" și,
apoi, că acesta era intratabil în ambele sensuri ale terme­
nului. Ceea ce susține discuția este referința implicită la
predominanța afectivă în transfer. în cazurile la care se
face aluzie totul se petrece ca și cum reprezentările și
analiza acestora nu ar fi de ajuns pentru a determina re­
luarea unei activități psihice care să se desfășoare în ca­
drul unor conflicte elaborabile ca în condițiile ideale.
Transferul este marcat aici de intensitatea și caracterul
paralizant ale angoasei sau ale depresiei, de incontrola-
bila survenire a trecerilor la act, de fragilitatea organiză­
rii narcisice etc.
Pe scurt, cu cât ne apropiem mai mult de un sistem
psihic inconștient constituit din reprezentări însoțite de
cuantumul lor de afect moderat (ceea ce ne permite să
vorbim despre psihonevrozele de transfer, libidoul reu-
șindu-și conversia în investire psihică), cu atât structura
(ideală) a analizandului se armonizează cu idealul curei.
Cu cât ne depărtăm, cu atât metoda își întâlnește limita,
nu mai este decât o situație ideală, ceea ce lasă să se sub-
înțeleagă că nu are decât o valoare asimptotică. Ea este
atacată de o stare a pulsiunilor rămase la starea sălbati­
că, oricare ar fi sublimările îndeplinite care n-ar fi ajuns
Idealul: măsură și lipsă de măsură 309

la acest rezultat decât cu prețul unui clivaj. Nu există o


analiză posibilă, pentru că nu este o psiTzo-analiză, ci,
dacă mi se permite acest neologism, o corpo-analiză, din
cauza non-eliberării pulsiunilor din ancorarea lor corpo­
rală, așa cum dovedesc intensitatea afectelor și descăr­
cările prin act sau soma.
Trebuie să ne dăm seama că această dispută care di­
vizează lumea analitică actuală13, dar care, în trecut,
provocase deja serioase discuții nu este întru totul vană.
Căci e adevărat că una dintre primejdiile majore care
amenință practica analitică este omnipotența analistu­
lui. Una dintre calitățile fundamentale ale cadrului nu
este numai de a „conține" transferul analizandului în
sfera cuvântului și a fantasmei; este și de a-1 apăra pe
analist împotriva tuturor tentațiilor de „ieșire" din ana­
liză prin diverse treceri la act — cu care, de altfel, Freud
era obișnuit — care-și găsesc întotdeauna excelente ra­
ționalizări pentru a le justifica. Unui analist nu-i vor
lipsi, într-adevăr, niciodată argumentele pentru a expli­
ca de ce și cum cutare sau cutare destrămare a cadrului
se impunea în cutare sau cutare caz particular, continu-
ându-și pledoaria cu progresele ce-au urmat pentru ana-
lizandul său14!
Fără să exagerăm, putem spune că acest cadru este
instituit pentru a demonstra că, inevitabil, într-un mo­
ment sau altul, condițiile fixate nu vor fi integral respec-

13 Cum dovedesc aprigele discuții de la Congresul Internațional de


Psihanaliză din 1975; vezi International Journal of Psychoanalysis,
1975,56, pp. 1-23, 87-98, și 1976, 57, pp. 257-260 și 261-274.
14 Practica lacaniană — pe care, în ceea ce mă privește, o consider in­
compatibilă cu condițiile minime pentru existența unei analize —
găsește nenumărate argumente pentru a fundamenta din punct
de vedere teoretic ședința scurtă, tăcerea aproape absolută și vio­
lențele ia care este supus analizandul.
310 Andre Green

tate de către analizand, ci și de către analist. Din această


cauză, cadrul incarnează idealul psihanalizei.
Scopul uiiui ideal nu este numai de a se menține ca o
referință imuabilă, ci și de a-și asigura transmiterea. Și
nicăieri altundeva ca în formarea analistului — prin ur­
mare, în analiza numită de formare —, această preocu­
pare nu este mai prezentă. Se constată atunci că analiș­
tii care optează pentru cutare sau cutare model de for­
mare, în spatele unui acord superficial — toți vor ca for­
marea să fie cea mai bună, cea mai completă, cea mai
conformă idealului psihanalitic —, se opun prin niște
concepții cu totul divergente referitoare la mijlocul de re­
alizare, a condițiilor acestei idealități.
Problema se complică și mai mult dacă ne dăm sea­
ma că acei conținut care trebuie dat acestui Ideal varia­
ză în mod considerabil. Fără îndoială, este greu să te sus­
tragi aici schematizării, dacă nu chiar caricaturii, fiecare
găsind în ceilalți contrastul care îl scoate în evidență.
Americanilor din America de Nord li se va reproșa „or-
topedia" analitică, o normativitate opresivă; englezilor,
matemajul abuziv, dorința de a face bine; lacanienilor,
raționalizarea eșecului, cultura disperării care nu prea se
potrivesc cu cuvântul de ordine „a nu renunța la propria
dorință", ce nu poate duce decât la o perpetuare a unor
legături sado-masochiste; non-lacanienilor francezi, o
parte a reproșurilor făcute anglo-saxonilor, deși, din per­
spectiva ultimilor, francezii în bloc sunt considerați ca
niște analiști „sadici" (din cauza nemiloasei lor tăceri),
indiferenți la suferința pacienților, cultivând individua­
lismul în ciuda respectului față de celălalt etc.
Există, așadar, o ideologie a psihanalizei, care ține mai
puțin la teorie și mai mult la scopurile presupuse ale
analistului. Totuși, fără ca această afirmație să fie întru
Idealul: măsură și lipsă de măsură 311

totul adevărată, în imensa majoritate a cazurilor, idealu­


rile afișate de către psihanaliști se pretind aproape toate
de la Freud. Diferă între ele, pentru că interpretarea gân­
dirii sale poate duce la valorizarea cutărui sau cutărui
aspect dezvoltat în opera lui, fără să fi procedat la un
examen riguros care ar pune în perspectivă: Idealul psih­
analistului, Idealul practicii și concepția Idealului în te­
orie.

Adevărul

Faptul că adevărul este revendicat de către psihana­


liști ca fiindu-le Idealul nu este defel contestabil. Rămâ­
ne să aflăm despre ce anume se vorbește. în cazul lui
Freud, adevărul în chestiune nu este altul decât cel ști­
ințific15. Cu condiția ca știința să nu excludă din
câmpul său producțiile individuale sau colective în care
se exprimă realitatea ascunsă a inconștientului. Știința
n-ar putea nici să alunge din cercetările sale formațiu­
nile inconștientului, nici să reducă adevărul la criterii­
le aplicabile numai adevărului material. Delirul para­
noicului cuprinde un nucleu de adevăr, ca și mitul. Nici
unul, nici celălalt nu sunt niște erori stricto sensu. Nu
este deloc pertinent să le încadrăm în categoria falsu­
lui. Dar de ce ânume ține valoarea lor de adevăr? De
faptul că sunt martorii veridici ai funcționării psihice
specifice unei perioade uitate a istoriei. Nu numai că
nu au fost suprimați de evoluția ulterioară, conservați
15 „Psihanaliza este în mod aparte calificată pentru a fi purtătoarea
de cuvânt a concepției științifice despre univers", „D'une concep-
tion de l'univers", Nouvelles Conferences sur la psychanalyse, Galli-
mard.
312 Andre Green

sub forma unor urme mnezice, dar aceștia rămân încă


activi într-o parte a psihismului inaccesibilă conștiin­
ței. Pot apărea într-un mod deghizat în unele forme de
expresie patologice (delirul) sau împărtășite cultural
(religia). Și totuși, această bipartiție a adevărului în is­
toric și material nu admite doar pentru atât egalitatea
între termeni. Adevărul istoric trebuie să devină ade­
văr material. El nu este adevărat decât din punct de ve­
dere istoric, iar nu material.
Logica raționamentului freudian se bazează pe capa­
citatea pe care ar avea-o psihanaliza de a reconstrui tre­
cutul, de a demonta- mecanismele ce guvernează psihis­
mul infantil și de a depăși fixațiile la aceste stadii ale
dezvoltării. După cum se vede, demersul este impreg­
nat de pozitivismul triumfător în vigoare și la ora actu­
ală. Totuși, faptele vin să complice acest Ideal metodo­
logic aflat în slujba idealului științific. „Construcții în
analiză" avea să admită că o mare parte a materialului
infantil rămâne acoperit de amnezie. Freud trebuie
atunci să se bizuiască pe caracterul conjunctural al con­
strucției și pe o convingere, dobândită de către anali­
zând, că totul s-ar fi petrecut tocmai așa. Dar cum să te
sustragi aici spectrului sugestiei?
Incertitudinea care apasă asupra autenticității recon­
strucțiilor de neverificat ale psihanalizei l-a determinat
pe Serge Viderman să susțină ipoteza unei construcții
prin analiză, ceea ce survine în cură neexistând decât
prin chiar formularea care o enunță. Astfel, iată-ne
prinși între un adevăr proclamat fără dovezi și o îndo­
ială asupra posibilității de a stabili și cel mai neînsem­
nat adevăr. Dar adevărul istoric nu se referă numai la
evenimente; cea mai bună dovadă a existenței lui este
permanența inconștientului, persistența sa care nu cu-
Idealul: măsură și lipsă de măsură 313

noaște trecerea timpului și se manifestă prin perenita­


tea celor mai fundamentale fantasme și mai ales prin
modurile de gândire ce-i sunt specifice. Cât despre rea­
litatea evenimentelor invocate, va fi de ajuns să spu­
nem că ea nu este, nu poate să fie și nu va fi niciodată
altfel decât metaforică — ceea ce vrea să însemne că
respectivele evenimente nu au putere decât deoarece
sunt simbolice și deoarece nu sunt, până la urmă, de­
cât aspectul conjunctura! al structurilor semnificative
la care trimit. Din acest moment, adevărul despre care
este vorba nu este nici cel al analizandului, nici cel al
analistului, ci consensul relativ care se stabilește pe
aproximarea a ceea ce vor fi putut să fie sensul și im­
portanța faptelor ce marchează un destin singular. în
respectivele construcții, vom regăsi în mod constant în­
semnătatea anumitor teme fundamentale care trimit în­
totdeauna la fantasmele originare și la marile axe ale
teoriei: relația iubire-ură, bisexualitatea, raporturile din­
tre pregenital și genital, efectele combinate ale cuvân­
tului și pulsiunii etc.
De-acum, dacă psihanalistul pretinde că este craini­
cul adevărului, în nici un caz nu poate fi vorba despre
un adevăr transcendental, ci doar despre adevărul in­
conștientului. Idealul său este de a se raporta întotdea­
una la existența acestuia, la puterea sa de subversiune,
la angoasele pe care le provoacă, la apărările pe care le
suscită, dintre care cea mai importantă este, fără îndo­
ială, raționalizarea Eului conștient. Iată de ce divergen­
ța asupra Idealurilor dispare din momentul în care ne
încumetăm să nu-i mai atribuim analistului decât sarci­
na de a analiza, fără nici un alt scop — și tot mai trebuie
ca această concepție despre inconștient să poată ea în­
săși să se sustragă idealizării.
314 Andre Green

Idealizarea inconștientului

Așa-numitul pesimism freudian, care s-ar afirma în­


cepând de la „răscrucea" din 1920, nu este decât conse­
cința unei „idealizări" a inconștientului. Schimbarea pri­
mei topici cu cea de-a doua l-a trecut pe acesta în rangul
unei simple calități psihice, iar locul i-a fost luat de Se.
Pe de altă parte, ea a relativizat puterea Eului și a intro­
dus Supraeul, ca efect al diviziunii Eului, ancorat totuși
în Se. Astfel, inconștientul, deși se extinde la Eu și la Su-
praeu, este lăsat fără titlul său de instanță. Putem atunci
susține că, deoarece Se-ul este fundamentul activității
psihice, inconștientul — distinct de Se — este consecin­
ța genezei Eului.
Dar ce semnificație are de fapt această remaniere?
Pulsiunea se află la originea întregii teorii a aparatu­
lui psihic. încă de la început, Freud nu omite să pre­
cizeze că o pulsiune nu este nici conștientă, nici incon­
știentă și că este incognoscibilă. Numai reprezentații
ei îi vor permite cunoașterea, indirect atunci când este
vorba despre reprezentări inconștiente. Atunci însă,
totul se petrece ca și cum inconștientul ar reprezenta
oarecum un sublimat ai pulsiunilor, iar la limită, în
momentul în care analistul ar avea acces la aceste re­
prezentări inconștiente prin deducție, modificarea in­
conștientului prin conștientizare ar fi de ajuns până la
urmă pentru stăpânirea pulsiunilor prin intermediul
mandanților lor. Eul ar acoperi astfel o parte din im­
periul pe care-1 cucerise nevroza. Răscrucea din 1920
dovedește, pe de o parte, faptul că Eul — prin natura
inconștientă a apărărilor și rezistențelor sale — e un
aliat puțin sigur și că analiza reprezentărilor incon­
știente nu are decât un efect foarte relativ asupra
Idealul: măsură și lipsă de măsură 315

pulsiunilor16. Altfel spus, instanța numită Se rămâne


un dușman redutabil, mai ales dacă ne amintim că,
spre deosebire de inconștientul primei topici consti­
tuit exclusiv din dorințe sexuale, Se-ul celei de-a doua
topici este un cazan pe care îl pun împreună la fiert o
zână și niște vrăjitoare numite Eros și pulsiunile de
distrugere. Cu alte cuvinte, dacă inconștientul este un
loc de reprezentări și afecte, un inconștient psihic,
Se-ul fiind ancorat în somatic „rematerializează" in­
conștientul și este o dovadă în plus pentru o structu­
ră aflată la răscrucea psihismului și somaticului. Su­
blimarea, în sens strict, desexualizează inconștientul
sexual. Dar inconștientul sexual17 este el însuși o su­
blimare a Se-ului erotic și distructiv.
Din acest moment, înțelegem mai bine concluzia din
„Analiza cu final și analiză nesfârșită". Roca „biologi­
că" este locul unde ancorează demonul de neîmblân­
zit care sălășluiește în Se. Masochismul împiedică vin­
decarea în măsura în care există sub trei forme: maso­
chismul erogen, masochism legat de pulsiunea sexuală,
masochismul moral, în care Eul nu concepe un alt ideal
decât acela de a fi sclavul unui Supraeu resexualizat,
masochismul feminin, despre care este cazul să amintim
că modelul său se găsește la bărbatul prins într-o iden­
tificare feminină imaginară, în care femeia va rămâne
eterna copilă, bătută, umilită de către Bărbatul-Părin-
te. Căci juisanța masochistă îi redă corpului întreaga
densitate pe care reprezentările sufletului i-o retrag
prin evaporare.
16 Cf. în volumul de față: „Introducere" și „Răscrucea din perioada
interbelică".
17 Fie și încărcat de sadism, adică de pulsiuni de distrugere imbricate.
316 Andre Green

Aceste considerațiuni explică, e-adevărat, în parte,


ceea ce noi numim limitele analizabilului18, căci cum să
definim altfel sentimentul contra-transferențial al analis­
tului ce se lovește de aceste nevroze rebele dacă nu prin
ideea că ceea ce se agață aici de boală —- nu trebuie să ne
temem să folosim cuvântul în acest context —, această
suferință care-și are egalul doar în forța ce-i împiedică
transformarea, ține de fixația la un masochism în care
Se-ul și Supraeul sunt complici în slujba aceluiași scop:
satisfacerea unor dorințe distructive, fie față de obiect,
fie față de Eu.
Analiza contemporană ne-a lăsat fără o iluzie: aceea
că cel mai de dorit destin al pulsiunilor este sublimarea.
Căci experiența ne învață că mulți subiecți aflați „la li­
mitele analizabilului" au reușit să ducă foarte departe
anumite sublimări în diverse domenii intelectuale sau
artistice. Dar faptul acesta nu s-a putut realiza decât prin
mijlocul unor clivaje ce-au lăsat intacte aspecte întregi
ale personalității care continuă să fie posedate de cele
mai brute pulsiuni, de cele mai dezorganizante angoa­
se, de cele mai paralizante depresii și de afectele de per­
secuție care-i fac să trăiască intr-un infern mai mult sau
mai puțin permanent și le reamintesc fără milă eșecul
idealizării obiectului sau a lor înșiși.
Când Hanna Segal, pe urmele lui Melanie Klein, vor­
bește despre ecuația simbolică sau Bion despre concreti­
zarea gândirii, ei traduc în sistemul lor teoretic această
particularitate structurală a reprezentărilor de a nu-și în­
deplini funcția, aceea de a nu fi decât reprezentări. Un
ecou al acestei idei îl aflăm când ne gândim la Winnicott
care remarcă faptul că, în analizele cazurilor-limită, ana-
18 Vezi numărul 10 (toamna 1974) din Nouvelle Revue de psychanalyse.
Idealul: măsură și lipsă de măsură 317

listul nu reprezintă mama: el este mama. Cât despre Pier-


re Marty, el regăsește în patologia preconștientului, pe
care o ilustrează clinica psihosomatică, desublimarea re­
gresivă19. Acest fascicul convergent de argumente pro­
venite din diverse orizonturi — care au totuși în comun
faptul că se bazează pe experiența analizei psihoticilor,
cazurilor-Iimită sau a pacienților psihosomatici — n-a în­
vins idealizarea inconștientului, adică a analizei. Ideali­
zarea analizei va trăda atunci o vastă mișcare de exclu­
dere din câmpul clinic a tuturor structurilor non-nevro-
tice: tot ceea ce nu este psihonevroză (de transfer) nu este
admisibil în cadrul purificat, habitat natural al nevrozei
de transfer — și dacă, din întâmplare, un clandestin a re­
ușit să se strecoare în ciuda selecției riguroase a indica­
țiilor de analiză, nu se poate considera, în amenajările
cerute de situație, că travaliul efectuat este analitic.
Această alegere implică faptul că un model unic — îm­
podobit ca virtuțile idealizării — guvernează practica
analitică. Non-nevroza nu ar fi decât rezultatul unei co­
ruperi, a unei căderi care, fără îndoială, merită compa­
siunea și ajutorul caritabil, dar care s-ar situa în afara li­
mitelor modelului tip.
Din toate acestea decurge că tehnica analitică se con­
formează și unui ideal: analistul ttebuie să fie tăcut, im­
pregnat de neutralitatea binevoitoare — o expresie pa­
radoxală, dacă este așa —, aceasta făcând obiectul unei
stricte supravegheri, mult mai mult în ceea ce privește
neutralitatea decât bunăvoința. Se presupune că transfe­
rul analizandului va fi moderat în intensitate și expre­
sie, capacitățile de elaborare evitând trecerile la act. In­
terpretările vor trebui să fie rare, scurte, clare și, mai ales,
19 Cf. Pierre Marty, L'Ordre psychosomatique, Payot, 1980.
318 Andre Green

se așteaptă de Ia analizand să-și facă singur analiza. Toa­


te aceste condiții sunt cerute pentru stabilirea unei bune
nevroze de transfer care poate fi lichidată, ca să spunem
așa, prin ea însăși.
Această analiză ideală a unui analizand nu mai puțin
ideal susține idealizarea analistului, dar, încă și mai rău,
a analizei înseși. Acest model este acceptat ca atare. Se
spune că definește analiza clasică, garantă a ortodoxiei,
în ceea ce mă privește, nu i-am putut găsi niciodată și
nicăieri justificarea. Căci ar fi cu adevărat o dovadă de
idealizare negatoare să spui că derivă din practica lui
Freud20.
Această idealizare a tehnicii este răspunzătoare, după
părerea mea, pentru multe dintre „non-locurile" analiti­
ce. Fac aici aluzie la acei mulți care au vorbit, ani la rân­
dul, pe canapeaua unui analist rămas aproape mut și
care și-au „terminat" analiza — de altfel, adesea cu acor­
dul analistului lor — cu un folos cvasi-nul. Nu vorbesc
aici nici despre vindecare, nici despre ameliorarea simp-
tomelor lor. Acești analizați par să nu aibă aproape nici
o idee despre ce este aceea o analiză sau despre ce este
20 Paradoxurile nu lipsesc atunci când ne gândim la anatemele pe
■ care și le aruncă mutual partizanii diverselor curente ale psihana­
lizei în lume. Modelul „clasic" al analizei pe care îl au în comun,
orice s-ar spune, nord-americanii și francezii non-lacanieni nu
apropie totuși cele două maluri ale Atlanticului. De o parte, ca și
de cealaltă, nu există stimă. în Anglia, kleinienii, care se vor cei
mai intransigenți în privința capitolului referitor la cadrul
freudian, nu sunt considerați ca fiind foarte ortodocși de colegii
lor non-kleinieni, dar contradicțiile ajung la culme în Franța, o dată
cu mișcarea lacaniană. Deși Lacan pretinde — cel puțin la începu­
turile sale — că se originează într-o „întoarcere la Freud" care i-a
slujit de parolă de trecere, tehnica lacaniană este cea care și-a luat
cele mai mari libertăți — licența devenind adesea licențioasă —
față de regulile care guvernează cadrul analitic. '
Idealul: măsură și lipsă de măsură 319

inconștientul care continuă să le tragă sforile existenței,


de cele mai multe ori întru nenorocirea, iar nu fericirea
lor. Ei au trecut, așa cum se spune, „pe lângă" și nu mai
știu la ce sfânt să se închine, continuând să se împotmo­
lească într-o viață a cărei direcție le scapă aproape total.
Psihanaliștii, cărora nu le lipsesc niciodată explicațiile,
vor justifica acest non-loc analitic fie prin niște argumen­
te ad hominem, fie chiar printr-o teorie care raționalizea­
ză eșecul. N-are importanță! Ceea ce pare să conteze este
menținerea unui ideal în cadru și în teorie, care se spriji­
nă adesea pe o idealizare a lui Freud sau a vreunuia din­
tre epigonii lui când acesta din urmă va fi reușit să-și
constituie propria sectă analitică.
Cazul cel mai extrem de idealizare a inconștientului
și a teoriei sale — contrastând cu o practică defel ideală
care hu neglijează nici o soluție de forță până la și inclu­
siv cea a șuturilor în fund — se întâlnește o dată cu ver­
siunea lacaniană a psihanalizei. Supralicitarea teoretică
l-a împins pe Lacan nu numai să susțină că inconștien­
tul este structurat ca un limbaj și să nu vadă în el decât
o algebră a semnificantului într-o topologie a realului,
imaginarului și simbolicului, ci și să-și încheie opera
printr-o radicalizare a unui formalism turbat în care ma­
terna detronează semnificantul. Iar atunci când deviza
de la început cu „întoarcerea la Freud" a încetat din ce
în ce mai mult să fie credibilă, s-au găsit unii care să sus­
țină că întemeietorul psihanalizei schițase câteva ipote­
ze interesante pe care nu le-a dus deloc îndeajuns de de­
parte, ceea ce a făcut Lacan pe urmele lui, din fericire
pentru noi!
Aici se află inversul evoluției lui Freud care a trăit
dura experiență a impasurilor idealizării inconștientului
și care nu s-a restras în fața reevaluărilor necesare pen-
320 Andre Green

tru a-i reda non-conștientului densitatea, opacitatea și


forța. Abandonând visul unui inconștient format din re­
prezentări de obiecte și afecte, el i-a conferit Se-ului con­
stituit numai din moțiunile pulsionale — unde orice idee
de conținut (și deci de reprezentare) este absentă — pu­
terea sa de neîmblânzit. Când ne amintim, în cele din
urmă, că ipoteza pulsiunilor de distrugere face din Se lo­
cul unei violențe care nu mai este doar erotică, nu pu­
tem decât să-i dăm dreptate, căci tot ceea ce arată expe­
riența psihanalitică contemporană este că aceste cazuri
de la limitele analizabilului sunt tocmai acelea în care
pulsiunile de distrugere domină psyche-ul și subminea­
ză — cu câtă eficacitate! — travaliul analitic. Când avem
norocul să vedem că analiza evoluează favorabil — ceea
ce se întâmplă mai des decât speram —, e numai cu pre­
țul unei neîncetate analize a proceselor distructive: ura,
invidia, masochismul, depresia și persecuția sub formă
de angoasă dezorganizatoare. Aici, idealizarea incon­
știentului sau cea a analizei nu mai e de actualitate. Când
apar indiciile unei idealizări a analistului în transferul
pseudo-amoros, analistul trebuie să ciulească urechea
pentru a auzi, dincoace de clivaj, discursul obiectului
persecutor. Acest discurs poate să nu apară niciodată din
cauza complicității tăcute a analistului — va fi atunci o
formă de non-loc analitic — ori se va manifesta până la
urmă — în anumite cazuri, după o foarte lungă perioa­
dă —, iar vremurile vor fi grele pentru analistul care se
va vedea uneori silit să sacrifice puritatea analizei pen­
tru a-i păstra relației caracterul psihanalitic.
Nu sunt deloc partizanul, în timpul acestor faze difi­
cile, al abandonării activității interpretative care rămâ­
ne, pentru mine, esența travaliului analitic. Dimpotrivă,
voi susține că eventualele modificări tehnice (trecerea de
Idealul: măsură și lipsă de măsură 321

la poziția alungit la poziția așezat, augmentarea frecven­


ței ședințelor și a duratei lor — niciodată scurtarea lor—,
răspunsul la telefoanele sau scrisorile analizandului) nu
au decât un singur și unic scop: menținerea puterii unei
verbalizări eliberatoare prin interpretare. Aceasta este
dovada că relația de transfer continuă, chiar și în cele
mai grele condiții, ceea ce nu vrea să însemne că inter­
pretările trebuie întotdeauna să fie „de transfer" și nici
necesarmente „profunde".
Că, în aceste condiții, analistul își pierde statutul idea­
lizat, iată un lucru inevitabil și, fără îndoială, de dorit.
Faptul că face greșeli, că acordă prea mult sau nu înde­
ajuns îi dezvăluie limitele în înțelegerea a ceea ce se în­
tâmplă, ba chiar — horresco referens! — și-acela că lasă în
interpretare să transpară afecte contra-transferențiale ne­
gative nu are prea multă importanță. Știm lucrul acesta
de la Winiiicott și Searles încoace. Și nu pentru că astfel
s-ar revela failibil, prin urmare, uman — analizandul
nu-1 percepe întotdeauna așa —, ci pentru că rămâne în
orice caz viu, gânditor și grăitor... Nu rareori se întâm­
plă să pară nebun în ochii analizandului care, în sfârșit,
află acest receptacul pentru nebunia lui proiectată, eta­
pă poate necesară înainte de a fi capabil să măsoare pro­
funzimea propriei sale nebunii, ceea ce nu se va petrece
decât în efect retroactiv. Analistul nu este cu adevărat ne­
bun decât atunci când pretinde să mențină o imagine
idealizată care-i este străină sau atunci când vrea să sal­
veze idealul modelului analitic al curei clasice în detri­
mentul singurei analize demne de acest nume: asculta­
rea discursului latent și comunicarea sa verbalizată.
Nevoia imperioasă a pacientului de a-1 forța pe ana­
list să iasă din idealitate își are adesea sursa în necesita­
tea de a retrăi un conflict cu un părinte pe care l-a idea-
322 Andre Green

lizat sau care se erijase în Ideal în ochii copilului sau care


își idealizase copilul neluându-i în seamă individualita­
tea.
Cu toate acestea, nu am elucidat realmente mecanis­
mul care guvernează idealizarea și structura sa parado­
xală, într-atât este de adevărat că nu avem deloc o păre­
re bună despre o ființă căreia i-ar lipsi Idealul, deși chiar
noi nu ne prea încredem în aceia despre care spunem
că-și idealizează obiectul. încă o limbă de-a lui Esop în
psihanaliză — simt o groază.

Eu-ideal, Ideal al Eului21

Structura contradictorie a funcției Idealului ține de


faptul că ea se referă atât la o organizare narcisică ano-
biectală derivată doar din Eu (Eul-ideal), cât și la o idea­
lizare a obiectului parental prin identificare (Idealul Eu­
lui). Am amintit deja legăturile existente între Eul-plă­
cere purificat și Eul-ideal. Or, Eul-plăcere purificat poa­
te să se constituie înglobând în aceeași negare exterio­
rul, răul și străinul nu numai pentru că obiectul veghea­
ză la satisfacțiile sale permițându-i să incorporeze și să
introiecteze acele lucruri de care copilul are nevoie și a
căror lipsă provoacă în el o tensiune dezagreabilă, pe­
nibilă, ba chiar dureroasă, inducând pe cale de conse­
cință sentimentul de omnipotență; ci și — este impor­
tant să subliniem acest fapt — pentru că, în schimb,
obiectul îl idealizează. Atunci, între Eu și obiect se con-
21 Pentru mai multe detalii, „Le narcissisme primaire: structure ou
etat", în Narcissisme de vie, Narcissisme de mort, Minuit, 1982, pp.
104 și urm.
Idealul: măsură și lipsă de măsură 323

stituie un circuit idealizant. Nu trebuie decât să ne adu­


cem aminte de expresia lui Freud „his Majesty the
Baby". Freud subliniază supraestima re a alegerii de
obiect — ca și în starea amoroasă: „Copilului îi sunt atri­
buite toate perfecțiunile, sexualitatea lui infantilă este
negată. Narcisismul primitiv al părintelui este astfel tre­
zit, întreaga experiență a vieții fiind astfel dintr-o dată
anulată în fața perspectivei acestei noi porniri în viață,
prin procură. Boala, moartea, renunțarea la plăcere, li­
mitarea voinței proprii nu trebuie să fie valabile pentru
copil, legile naturii ca și cele ale societății trebuie să se
oprească în fața lui, el trebuie să fie într-adevăr, din nou,
centru și miez al creației"22.
Cum să exprimi mai bine coluziunea dintre restabili­
rea Eului-ideal la părinte, proiectat pe copil, și instaura­
rea Eului-ideal al copilului care nu există decât în măsu­
ra în care părintele o face posibilă? Aceasta este situația
stranie a obiectului la începutul vieții copilului. Părinte-

22 S. Freud, „Pour introduire le narcissisme", în La Vie sexuelle, P.U.F.,


p. 96 (cum între versiunea franceză a textului freudian și cea ro­
mână există niște diferențe, oferim aici și traducerea românească,
așa cum apare ea în „Pentru a introduce narcisismul", trad. de G.
Lepădatu, în Sigmund Freud, Opere 3. Psihologia inconștientului,
Editura Trei, București, 2004, p. 49: „Există, așadar, o compulsie
de a atribui copilului toate perfecțiunile, care n-ar fi motivate de
o observație lucidă, acoperind și uitând toate defectele sale, în
acest context situându-se și negarea sexualității copilului. Narci­
sismul copilului ne-a determinat să tindem, în ceea ce-1 privește,
să suspendăm toate achizițiile anterioare și să reînnoim pretenți­
ile la privilegii pe care le-am abandonat de mult. Copilului trebuie
să-i fie mai bine decât părinților, el nu trebuie să fie supus necesi­
tăților care au fost recunoscut^ ca dominând viața. Boala, moar­
tea, renunțarea la plăcere, limitarea voinței proprii nu trebuie să
fie valabile pentru copil, legile naturii ca și cele ale societății tre­
buie să se oprească în fața lui, el trebuie să fie într-adevăr, din nou,
centru și miez al creației").
324 Andre Green

Ie este omnipotent, din moment ce de el depind viața și


starea de bine a copilului și totuși existența sa este nega­
tă de acesta care trebuie să-și atribuie și să-și aproprieze
această omnipotență pentru a-și construi identitatea. Ca
și cum ar trebui (Winnicott a insistat asupra acestui
punct) să înceapă prin a-i da iluziei cea mai mare impor­
tanță pentru a accepta inevitabila deziluzie al cărei prim
semn este despărțirea de obiect. Faptul că obiectul este
cunoscut în ură ne arată că printr-una și aceeași mișca­
re sunt recunoscute imposibilitatea unei satisfacții
pulsionale absolute, necesitatea tolerării frustrării prin
inevitabila inadecvare a obiectului și ura ca urmare a
frustrării și separării de obiect. Eul-plăcere poate conti­
nua să existe; purificarea este aceea care va înceta să mai
fie. De-acum înainte, violența pulsională internă își va
găsi un ecou în ura adresată obiectului.
înțelegem atunci că nașterea Eului-ideal se bazează
pe satisfacția automată, imediată, deplină, întreagă (care
poate că nu a existat niciodată decât într-o fantasmă re­
trospectivă a experienței de satisfacere ca model perfect
creat în efect retroactiv). Faptul că Eul-ideal, ca și
Eul-plăcere purificat, ține de un mit constitutiv al orga­
nizării psihice ne-ar lăsa să credem că ar exista în psy-
che o funcție a Idealului întru totul originară, care și-ar
afla expresia în starea de natură sinonimă cu fericirea și
inocența. Paradisul terestru, pe care-1 regăsim în Vechiul
Testament, nu ar fi un mit așa de puternic dacă nu s-ar
înrădăcina la oameni pe o credință atât de ancorată încă
din vremurile cele mai străvechi.
Cel mai important fapt pe care trebuie să-l subliniem
aici este dedublarea la care procedează această fantas­
mă, erijând acest mit originar într-un etalon după mă­
sura căruia Eul își va evalua toate experiențele. Căci
Idealul: măsură și lipsă de măsură 325

Eul-ideal — cum tocmai am văzut cu prilejul resurgen-


ței sale în timpul parentalității — nu dispare niciodată.
Nici nu e nevoie să se aștepte nașterea unui copil pen­
tru a-1 vedea renăscând din propria-i cenușă. E de ajuns
să amintim starea de îndrăgostire, întotdeauna tempo­
rară, care va sluji perpetuu de referință evaluatoare
atunci când iubirea va lua forme mai temperate, dar și
mai puțin izolate de realitate și mai vulnerabile la limi­
tările pe care le impune cuplului ce se iubește. Justifi­
carea multor infidelități conjugale se bazează pe dorin­
ța — și adesea iluzia — de a restabili prin intermediul
unei noi stări de îndrăgostire idealizarea reciprocă a
stării inițiale care nu mai e decât o amintire la soții
peste care au trecut ravagiile vremii. Se spune că iubi­
rea te întinerește. Dacă șterge uzura timpului, ea nu tri­
mite înapoi numai la adolescență, ci și la acest Eu-ideal
al vremurilor trecute.
Trecerea de la Eul-ideal la Idealul Eului se îndeplineș­
te printr-o răsturnare totală de perspectivă. Negarea
obiectului Eului-ideal este înlocuită de recunoașterea
obiectului, supraestimarea sa și identificarea cu acest
obiect supraestimat. Atunci când descoperă identifica­
rea cu tatăl luat ca Ideal, Freud se gândește mai întâi la
tatăl mort: nu putem să nu remarcăm că „Pentru a intro­
duce narcisismul" este scris la foarte puțin timp după
Totem și tabu. In această operă, punct de pornire a reflec­
ției sale asupra religiei și fir conducător al scrierilor lui
socio-antropologice, Freud, vorbind despre iubirea pen­
tru tată, din perspectiva lui, rădăcină a oricărei formări
religioase, arată cu mare risipă de argumente ambiva­
lența al cărei obiect este acesta — chiar pe măsura come­
morărilor colective ale uciderii a cărei victimă a fost,
omorât fiind de fiii săi.
326 Andre Green

Totuși, în „Eul și Se-ul", în capitolul „Eul și Suprae­


ul" („Idealul Eului"), Freud enunță o judecată care a pro­
vocat o serie de comentarii polemice în privința nașterii
Idealului Eului în spatele căruia „se ascunde prima și cea
mai importantă identificare care a fost realizată de indi­
vid; aceea eu tatăl preistoriei personale". O notă arată
ezitarea lui Freud: „Poate ar fi mai prudent să zicem «cu
părinții», căci înainte ca individul să dobândească o cu­
noaștere sigură asupra diferenței dintre sexe (asupra ab­
senței penisului), el se comporta la fel față de tată ca și
față de mamă". Iar textul continuă astfel: „Această iden­
tificare [cu tatăl preistoric] nu pare să fie urmarea unei
investiri obiectale, întrucât ea este directă, imediată și an­
terioară oricărei investiri obiectale. Dar alegerile obiec­
tale și care au ca obiect tatăl și mama par, în cazurile nor­
male, să se transforme în identificări secundare și me­
diate care întăresc identificarea primară"23. Identificare
directă și primă, anterioară oricărei investiri de obiect.
Deja, în capitolul despre identificare, doi ani mai devre­
me, în „Psihologia maselor și analiza Eului", Freud scria:
„Băiețelul manifestă un interes deosebit pentru tatăl său:
el ar vrea să devină și să fie ca el, să-l înlocuiască în toa­
te privințele. Mai concis, el face din tată idealul său"24.
Și e necesar să adăugăm că această atitudine nu trebuie
pusă pe seama unei feminități sau a unei pasivități față
23 „Le Moi et le ța", în Essais de Psychanalyse, Petite Biblioth&que Pa-
yot, 1981, pp. 243-244 („Eul și Se-ul", trad. de G. Purdea și Vasile
Dem. Zamjfirescu, în Sigmund Freud, Opere 3. Psihologia inconștien­
tului, Editura Trei, București, 2004, p. 280 — N.t.).
24 „Psychologie des foules et analyse du Moi", cap. VII, în Essais de
Psychanalyse, p. 167 („Psihologia maselor și analiza Eului", trad.
G. Purdea și V.D. Zamfirescu, în Sigmund Freud, Opere 4. Studii
despre societate și religie, Editura Trei, București, 2000, p. 74 — N. t.).
Idealul: măsură și lipsă de măsură 327

de obiectul patern. Ea este anterioară complexului Oe-


dip pe care îl pregătește.
Freud are ochii fixați pe tată. Textul din 1921 pe care
tocmai l-am citat nu-și ia precauția să zică „cei doi pă­
rinți", așa cum cel din 1923 va preciza cu prudență. De
altfel, chiar și în acest din urmă caz, Freud va încheia
nota spunând că el nu se ocupă de identificarea cu tatăl
„ca să simplifice expozeul". De ce aceste ezitări? Fără în­
doială, va fi invocat incurabilul falocentrism al tatălui
psihanalizei. Și totuși, situația ar putea fi clarificată în alt
fel. Freud preferă, în toate circumstanțele, să vorbească
despre raportul fiului cu tatăl, pentru că acest cuplu este
unit printr-o dublă relație. Pe de o parte, aceea care îl lea­
gă pe copilul de sex masculin de imaginea sa în calitate
de „același" supraestimat, ceea ce corespunde preocu­
pării de a lega acest tip de relație de iubirea narcisică. Pe
de altă parte, această identificare cu un Ideal este favo­
rizată de faptul că, între băiat și tatăl lui, identificarea este
cu atât mai imediată cu cât relația este mediană, mai precis cu
cât nu trece prin îngrijirile materne și dependența corpului
copilului de corpul mamei25. Așadar, se pune problema în-
25 Se știe că, în psihopatologia vieții cotidiene, mamele care s-au stră­
duit din greu să se ocupe de copii toată ziua, în absența tatălui
care își vede de treburile lui, se enervează puțin, atunci când se
întoarce el seara, văzându-i pe copii cum își schimbă atitudinea.
Nu numai că-i fac o primire sărbătorească și n-o mai bagă în sea­
mă pe mamă, dar devin brusc cuminți și ascultători la primul or­
din patern. Prestigiul tatălui este proporțional cu absența sa și cu
slaba lui participare la sarcinile banale ale cotidianului. In altă par­
te, tatăl doritor să se facă iubit va evita manifestările de autorita­
te pe care mama le așteaptă de la el: și aici, mama se va plânge că
are exclusivitatea pedepselor, prin urmare, că poartă întreaga po­
vară a frustrărilor ce trebuie impuse. Faptul că, în societatea de
azi, și mamele lucrează în afara casei nu modifică deloc situația,
deoarece raportul carnal cu mama rămâne neschimbat.
328 Andre Green

țelegerii acestui raport esențial în identificarea cu părin­


tele ca Ideal, adică atracția exercitată asupra copilului de
figura mărită a propriei lui persoane, percepută prin-
tr-un părinte pe care-1 imaginează eliberat de orice pie­
dică în calea satisfacerii pulsiunilor sale fie pentru că are
posibilitatea de a și le potoli fără întârziere, fie pentru că
are puterea de a nu fi sclavul lor.
Iată de ce un fir leagă Totem și tabu, Psihologia maselor
și analiza Eului și Moise și religia monoteistă care va con­
sacra un capitol „marelui om".
Așa cum identificarea cu părintele este, după cum a
văzut Lacan încă din lucrarea sa asupra stadiului oglin­
zii, o mediere indispensabilă unificării Eului, până atunci
pradă fragmentării, iubirea pentru marele om este răs­
punzătoare pentru adunarea indivizilor unei mase în-
tr-un grup organizat. Tatăl unifică masa sub al său lea-
dership, așa cum corpul se formează în jurul centrului
constituit de sex, mulțumită imaginii mamei. Această po­
ziție este mai ușor de asumat pentru băiat, liniștit de con­
statarea vizibilă a penisului său, și fără îndoială amâna­
tă pentru fata care își asigură identitatea în jurul acestui
invizibil interior, sanctuar protejat în așteptarea bebelu­
șului ce va veni, menit să îndeplinească programul ideal
pe care ea îl visează pentru el. Din această perspectivă,
nu este cu putință să se evite o psihologie diferențială a
idealurilor. Dacă, la femeie, acestea se concentrează asu­
pra destinului pe care ea-1 schițează pentru copiii ei, la
bărbat, în schimb, idealurile (moștenite de la mamă) sunt
de o natură mai abstractă26. Această abstracție masculi-

26 „Să apreciem deci că marele om îi influențează pe ceilalți pe două


căi, prin personalitatea sa și prin ideea pentru care stă chezaș."
L'Homme Moise et la religion monotheiste, Gallimard, ed. a treia, p.
164 („Moise și religia monoteistă", trad. de R. Melnicu, în Sigmund
Idealul: măsură și lipsă de măsură 329

nă poate fi revendicată la femeie printr-o identificare fa-


lică. Dar, de cele mai multe ori, ea devine o cauză de con­
flict între sexe, femeile reproșându-le adesea bărbaților
„abstracția" lor care-i îndepărtează de viață.
Există la Freud o coerență remarcabilă în jurul aces­
tei funcții a unui tată falofor. „[...] cine altcineva decât
tatăl a fost în copilărie «omul mare»"27? Această măre­
ție provine din ceea ce Lacan numește metafora paternă,
fapt care la Freud este enunțat mai simplu: triumful spi­
ritualității asupra mărturiei simțurilor, preeminența acor­
dată paternității asupra maternității. Dar toate acestea
nu echivalează oare cu a spune și că tatăl, spre deosebi­
re de mamă, nu este legat de copil prin același raport car­
nal subjugător? Iubirea care-i este purtată în identifica­
rea primară e deja spiritualizată: sublimată și idealizată.
Evoluția acestei relații amoroase spre Idealul Eului înde­
plinește ceea ce se afla deja în germen în identificarea
primară. Iată de ce relația amoroasă a indivizilor masei
cu leader-vl este, din punctul de vedere al lui Feud, o re-
gresie. Idealul Eului care se desprinsese de legătura sa
cu obiectul parental prin internalizare și desexualizare
se resexualizează, deoarece iubirea pentru obiect capătă
forțe noi sub formele psihologiei colective.
Care este, așadar, pasul făcut o dată cu constituirea
Idealului Eului? El ține de o răsturnare a valorilor Eu-
lui-Ideal. Dacă Eul-ideal hrănește fantasma unei satis­
facții totale, imediate, perfecte, Idealul Eului se consti­
tuie pe sacrificiul satisfacției pulsionale, fără frustrare,
fără ciudă sau resentiment amar, Eul mândrindu-se cu
Freud, Opere 4. Studii despre societate și religie. Editura Trei, Bucu­
rești, 2000, p. 422 — N. t.).
27 Ibid., p. 165 (trad. cit., p. 422 — N. f.).
330 Andre Green

renunțarea sa la satisfacerea pulsiunii și pretinzând că


resimte o stare de bine egală sau chiar superioară aces­
tei renunțări în favoarea unui obiect a cărui „măreție" ar
fi fost supraestimată. Acest proces mi se pare insepara­
bil de sublimarea pulsiunilor.
Aceeași dedublare, care a avut deja loc în timpul con­
stituirii Eului-Ideal și care va sluji drept etalon pentru
măsurarea satisfacțiilor ulterioare ale Eului, se produce
aici între Eu și Idealul Eului. Astfel, Eul urmează o cale
dificilă, navigând între Caribda Eului-Ideal și Scila um­
brei sale inversate, Idealul Eului. El este prins între cău­
tarea satisfacției absolute și aceea a renunțării absolute,
între nostalgia obiectului primar și aspirația spre „mare­
le" obiect, acesta din urmă putând să se dezincameze to­
tal și să devină o mare Idee — psihanaliza, de pildă, pen­
tru psihanaliști și cura clasică în chip de asceză.

Idealizarea iubirii — Idealizarea urii

Idealizarea, așa cum am examinat-o noi, nu este, prin


urmare, un destin tardiv al investirii obiectului, ci, dim­
potrivă, un dat originar constitutiv al funcționării pulsio-
nale, fapt care justifică, între altele, concepția lui Mela-
nie Klein. Ea nu se teme să invoce nostalgia unui stadiu
prenatal aflat la rădăcina idealizării: „Putem vedea în
această nostalgie — universală — a unui stadiu prenatal
expresia unei trebuințe de idealizare"28. Din acest mo­
ment, îi înțelegem mai bine concepția despre un sân bun
idealizat, corelativă unui sân rău persecutor. Atunci când
idealizarea domină urmarea evoluției psihice, ea este
28 Melanie Klein, Envie et Gratitudine, Gallimard, 1968, p. 15.
Idealul: măsură și lipsă de măsură 331

fundamentata pe negarea obiectului rău. In acest caz, se


vor remarca diferențele în raport cu concepția freudia-
nă. La Melanie Klein, ideea unui Eu-plăcere purificat cu
excluderea non-Eului, a exteriorului și a răului nu are
loc. De asemenea, obiectul nu este cunoscut îh ură. Iubi­
rea și ura sunt cunoscătoare, iar obiectele lor, simultan
existente cu propriile corelate: Eul bun și Eul rău. Dacă
clivajul joacă la ea aceeași funcție de excludere, eșecul
său este patent, așa cum dovedește identificarea proiec­
tivă. în plus, și aici se află trăsătura diferențială majoră,
idealizarea se îndreaptă mai întâi asupra mamei și asu­
pra obiectului parțial care o reprezintă: sânul.
Dar ne putem întreba dacă, la rândul ei, Melanie
Klein nu idealizează sânul, de exemplu atunci când scrie:
„Analiza pacienților noștri arată că sânul bun este pro­
totipul bunătății materne, al răbdării și al inepuizabilei
generozități, ca și al creativității. Tocmai aceste fantasme
și aceste trebuințe pulsionale îmbogățesc obiectul origi­
nar, până acolo încât îl constituie ca fundament al spe­
ranței, al încrederii și al credinței în bine"29. Discursul
acesta are niște rezonanțe religioase incontestabile. Și mai
ales, ne lasă să credem, așa cum i s-a reproșat adesea lui
Melanie Klein, că orice rău ar veni din pulsiunile rele ale
copilului. Se știe că, tocmai împotriva unei asemenea in­
terpretări, Winnicott a pus accentul pe rolul carențelor
materne. Dacă idealizarea nu este defel absentă din con­
cepția lui Winnicott — în constituirea obiectului subiec­
tiv născut dintr-o idealizare reciprocă a mamei și a copi­
lului —, ni se pare că mai ales aria intermediară devine
suportul fenomenelor de idealizare o dată cu crearea
obiectelor tranziționale. Faptul că Winnicott a văzut în
» Ibid., p. 16.
332 Andre Green

această arie tranzițională locul experienței culturale de­


monstrează încă o dată că idealizarea și sublimarea nu
pot fi separate în mod absolut. în toate cazurile, am im­
presia că idealizarea se bazează pe două noțiuni strâns
legate: supraestimarea și dezincarnarea. Există totuși idea­
lizări sexuale care sunt de natură carnală. Freud însuși
atrăgea atenția că perversiunile sunt idealizate de către
adepții lor. E indeniabil.
In cazul iubirii, idealizarea carnală nu-și găsește jus­
tificarea decât prin credința într-un fel de transcenden­
ță în care carnea se află în slujba unui scop înalt: rapor­
tul sexual devine accesul la o comuniune spirituală, foar­
te îndepărtată de fundamentele pulsionale în care se ori-
ginează. La urma urmelor, în Antichitate existau prosti­
tuate sacre. Idealizarea perversă se oferă cel mai adesea
ca o revelare a adevărului ființei. Prozelitismul, dat fun­
damental al perversiunii, este întotdeauna justificat de
ideea că perversiunea este prin esență inocentă, că nu vi­
zează decât desăvârșirea subiecților normalizați de so­
cietate care-și plătesc adaptarea printr-o mutilare a fiin­
ței lor profunde. Lucrul acesta nu se referă decât la o
mică parte din categoria perverșilor și, fără îndoială, la
aceea care este cea mai compatibilă cu evoluția moravu­
rilor și a moralei. Dar există și o alta pe care cea dintâi
ar vrea s-o nege: aceea a perversiunilor infiltrate de
pulsiuni distructive în care dominarea obiectului și re­
ducerea sa la starea de lucru figurează în prim-planul ta­
bloului clinic.
în această privință, se poate crede că perversiunile
sunt apropiate de paranoia. Ele au în comun cu aceasta
idealizarea urii. Vreau să vorbesc despre acele cazuri în
care clivajul este atât de intens, încât ura e pe de-a-ntre-
gul deculpabilizată, justificată de idealurile.Eului ce nu
Idealul: măsură și lipsă de măsură 333

se mulțumesc să promoveze binele în care-și pun depli­


na credință, ci sunt preocupate mai ales să purgheze
răul ce otrăvește lumea prin pestilența indivizilor care
îl incarnează. Fanatismul religios sau politic trage
de-aici numai foloase. Exemplele abundă în istorie sau
literatură. E de ajuns să ne gândim la ceea ce a fost Ca-
targina pentru Roma, la victimele Inchiziției, ale Refor­
mei sau ale regimurilor totalitare; Dumnezeul Vechiu­
lui Testament, ca și acela al Coranului nu se sustrag
acestui absolutism. Acesta este prețul Revelației. Ideali­
zarea urii continuă până în societățile noastre modeme:
lagăre de concentrare, deportare a unor populații, exter­
minări — figurile Răului se incarnează cu o remarcabi­
lă eficacitate și sunt de obicei admise de cele mai diver­
se grupuri: națiuni, clase, etnii, adepte ale unei religii —
lista este lungă30.
în 1913, Dide publica o lucrare despre idealiștii pasio­
nați31, situați la frontiera personalităților psihopate și a
paranoiei. Idealiști îndrăgostiți, mari mistici, reformatori
religioși, doctrinari politici, anarhiști, propagandiști ac­
tivi, magnicizi sunt înscriși în această clasă nosografică.
O linie de demarcație scindează acest ansamblu. Dacă
îndrăgostiții pasionați sunt virgini, iar marii mistici, con­
templativi, reformatorii religioși se află la frontiera aces­
tei idealizări a urii. De la doctrinarii politici la magnicizi
se trece la act sub niște forme mai mult sau mai puțin ra­
dicale.
Marea literatură a descris niște figuri de neuitat. Mi-
chael Kohlhaas al lui Kleist, Piotr Verhovenski din De-
30 Cf. în volumul de față: „De ce Răul?"
31 Vezi rezumatul acestei descrieri în lucrarea elevului său Paul Gui-
raud: Psychiatrie clinique, ed. a treia, Le Pranțois, pp. 298-300.
334 Andre Green

monii, tată spiritual al teroriștilor noștri contemporani,


sunt elocvente paradigme. Analistul nu-i întinde pe ca­
napea, pentru că, pe bună dreptate, nu are încredere în
paranoia, anticipând momentul în care paranoicul va de­
veni, fără cea mai mică împotrivire, persecutorul. Aceste
fapte arată că Melanie Klein nu greșește atunci când lea­
gă idealizarea și persecuția. Totuși, la cazurile-limită, se
observă cu o mare frecvență niște structuri idealizante
în care negarea obiectului rău se întoarce prin angoase
paranoide și niște structuri persecutorii care ocultează
în paralel orice idealizare a obiectului căruia își jertfesc
viața. Transferul revelează aceste organizări renegate de
către conștient.
S-ar putea ca reacția terapeutică negativă să aibă ca
fundament o idealizare a urii inconștiente, altfel spus ca
masochismul care susține acroșarea de boală să dove­
dească o captație reciprocă a Eului și a obiectului ce are
ca scop să potolească o răzbunare eternă, efect al unui
rău ireparabil, care exclude orice solicitudine pentru
obiectul considerat ca fiind răspunzător pentru toate ne­
norocirile subiectului. Negarea obiectului bun infiltrea­
ză tot psyche-ul care nu cunoaște decât un singur obiec­
tiv: să geamă din pricina dezastrelor prilejuite de un
imago parental deasupra sarcinii sale. Nu rare sunt ca­
zurile în care negarea este dublă: negare a obiectului bun
și negare a oricărei posibilități de a iubi obiectul. Avem
atunci de-a face cu depresia cronică.

Măsura Idealului

Faptul că Idealul se revelează până la urmă a fi o nor­


mă în raport cu care Eul își judecă atât actele, cât și gân-
Idealul: măsură și lipsă de măsură 335

durile, că poate să devină cel mai nemilos tiran față de


care rămânem întotdeauna îndatorați și că, a contraria,
absența Idealului — care nu este poate, finalmente, de­
cât o fixație la Eul ideal — ne dă impresia că oamenii
care nu-1 au n-ar fi umani ne face să conștientizăm difi­
cultatea pe care o prezintă idealizarea. Idealului ca mă­
sură nemiloasă, mai precis ca lipsă de măsură, analistul
nu-i poate opune decât un Ideal al măsurii. Dedublarea
doar narcisică, evaluatoare în raport cu absolutul, ar tre­
bui să poată fi înlocuită cu dedublarea în două incon-
știenturi, un inconștient de investiri narcisice și un altul
de investiri de obiecte. Idealul presupune adeziunea Ia
o valoare considerată unică și de neînlocuit, exact așa
cum este investit obiectul în starea de îndrăgostire. Or,
orice reflecție asupra obiectului în psihanaliză nu poate
duce decât la concluzia că există întotdeauna mai mult
de un obiect în casa psyche-ului și că acesta este întot­
deauna un obiect de iubire și de ură. Oricum ar fi, a in­
voca obiectul înseamnă a-i recunoaște dubla diferență,
ca non-Eu și altul sexuat. Dacă Eul are nevoie de un eta­
lon pentru a-și orienta investirile, a le evalua, distribui,
împărtăși, a crede în posibilitatea unei asemenea împli­
niri când se știe că pulsiunile sunt fiicele hybris-uhn ar
echivala, fără îndoială, cu o cădere în idealizare. Și pen­
tru că măsura este inevitabilă, se cuvine să evităm inco­
mensurabilul.
Acțiunea subversivă a idealurilor ține de apartenen­
ța lor la narcisism. Ceea ce vrea să însemne nu numai că
relația de obiect sărăcește pierzând acele lucruri pe care
narcisismul le deturnează în folosul său, ci și că Idealul
nu se mulțumește întotdeauna cu reportul asupra Eului
a investirilor obiectului, căci idealizarea comportă și ne­
cesitatea de a face ca obiectul să coincidă cu Idealul pro-
336 Andre Green

iectat asupra lui. Prin urmare, tirania Idealului nu se li­


mitează la idealizarea Eului, ea forțează obiectul să re­
nunțe la propria-i identitate pentru a-1 face pe potriva
suveranului, deși altcineva a ales în locul lui. Faptul
acesta explică anumite legături dintre psihologia indivi­
duală și psihologia socială și, fără îndoială, nu este o în­
tâmplare dacă Freud își dezvoltă teoria idealurilor în Psi­
hologia maselor și analiza Eului, făcând apropierea dintre
starea de îndrăgostire, hipnoză și organizarea mulțimi­
lor. Dar el va fi trecut pe lângă idealizarea urii ce deter­
mină mulțimea să ardă efigiile pe care le-a admirat și să
răstoarne statuile acelora pe care i-a iubit la fel de mult
ca pe niște tați. .
Analiza idealurilor Eului nu este un lucru ușor, într-a-
tât este de adevărat că Eul se identifică cu propriile pro­
iecții idealizate care par să țină de natura ființei sale.
Străduindu-se să înlăture clivajele, o asemenea analiză
constă în restabilirea unei mai bune circulații între in­
stanțele ce-și limitează reciproc tendințele de a prelua
puterea absolută și de a guverna aparatul psihic sub se­
vera lor stăpânire. Atunci când un astfel de travaliu ana­
litic este încoronat de succes, Eul se poate elibera din chi­
nul care îl ține prizonier între orgoliu și umilință. Intre
iertare și cădere, ar trebui să existe un loc pentru o
dreaptă măsură.
Să ne liniștim: pericolul de a cădea în mediocritate —
preocuparea majoră a idealiștilor — nu riscă defel să sur-
vină, căci pasiunea idealizantă va mocni întotdeauna ca
focul sub cenușă. S-ar putea ca, până la urmă, Idealul de
măsură spre care tinde analiza să nu aibă alt sens decât
acela al recunoașterii acelui Altul, ca limită ireductibilă
la năzuința de subjugare a subiectului.
VIII

Dubla limită
(1982)

Când gândirea este introdusă de către Freud în teo­


rie, el se vede constrâns să abordeze chestiunea cu o re­
ticență sigură, ca și cum ar fi preferat să n-o facă1. Chiar
așa s-au desfășurat lucrurile. Descoperirea tardivă a Schi­
ței ne-a revelat considerabila parte pe care o ocupă gân­
direa în acest prim efort de sistematizare teoretică rene­
gat de către autorul său.
Fără îndoială, analiza Memoriilor lui Schreber l-a silit
pe Freud să completeze teoria printr-o reflecție psihana­
litică asupra gândirii. Absentă din eseul despre Schreber,
ea-și va afla locul într-o scriere contemporană redactării
acestuia: „Formulări despre cele două principii ale func­
ționării psihice". Acest expozeu, considerat drept intro­
ductiv, i-a descumpănit pe psihanaliștii care îl auziseră
și pe drept cuvânt, căci nu știau nimic despre locul pe
care îl ocupa problema gândirii în îndelungata germina­
re privată pe care Freud a început-o în 1895 și nu s-a ho­
tărât s-o facă publică decât în 1911.
Gândire și realitate se vor regăsi împreună în dezvol­
tările ulterioare ale lui Freud și vor deveni niște preocu­
pări de o importanță crescândă în partea de final a ope-
1 Vezi concluzia articolului „Formulări despre cele două principii
ale funcționării psihice".
338 Andre Green

rei sale, în care psihoza și mecanismele psihotice sunt


din ce în ce mai prezente în mintea sa. Și totuși, nu pu­
tem spune că s-a produs o adevărată aprofundare a ipo­
tezelor de la început Progresul vine mai degrabă din ca­
drul conceptual în care este replasată gândirea („Nega­
rea", 1925). Remarcele lui Freud asupra gândirii rămân
mereu incidente. Neputând să eludeze problema, nu se
oprește deloc asupra ei, ceea ce nu-1 împiedică să se în­
toarcă la ea în mod repetitiv.
Există, prin urmare, întârziere și reticență, evitare și
disconfort, ca și cum ar fi fost vorba sa nu se lase deviat,
în toate sensurile acestui termen, esențialul problemati­
cii psihanalitice situându-se în altă parte. Din perspecti­
va lui Freud, gândirea nu face parte din corpul de con­
cepte fundamentale ale psihanalizei: pulsiunile, incon­
știentul, refularea... din care ea derivă fără să poată pre­
tinde la statutul ipotezelor de bază.
Mă îndoiesc că ceea ce psihanaliza ar putea să aibă de
spus despre gândire depășește cadrul relațiilor dintre
acest de negândit care este pulsiunea și elaborarea al că­
rei obiect este prin limbajul ce-i permite gândirii să se
elibereze de ea. Chiar dacă psihanaliza este constrânsă
să țină seama de toate acestea cu prilejul raporturilor cu
realitatea, obiectul teoretizării îl va constitui întotdeau­
na problema surselor actului de a gândi și a înrădăcină­
rii sale în viața pulsională. Astfel, este important să nu
ne înșelăm în privința acestei conjuncții dintre gândire
și realitate care, pentru psihanalist, este întotdeauna un
raport constrângător, dar secundar.
O dată cu Bion, este inaugurată o adevărată teorie a
gândirii provenită din experiența psihanalitică cii psiho-
ticii la care, în prim plan, se reperează tulburările gândi­
rii. De fapt, opera lui Bion procedează la o întreagă re-
Dubla limită 339

formulare a teoriei psihanalitice. Dacă reînnoadă firul în­


trerupt de Melanie Klein cu ideile lui Freud, Bion rede-
finește activitatea psihică pornind de la un punct de ve­
dere situat la extremitatea opusă a aceluia ales de înte­
meietorul psihanalizei, din moment ce elaborarea teore­
tică nu mai pleacă de la nevrozat, ci de la psihotic. Tre­
buie totuși să subliniem că efortul de rigoare și fantas­
ma unei matematizări a teoriei care îl stăpânește pe Bion,
așa cum l-a obsedat și pe Lacan, se disipează în partea
finală a operei sale, ca și cum autorul ar fi încercat față
de anterioara sa tentativă de teoretizare un oarecare
scepticism2. Cu toate acestea, cititorii săi rămân legați în
ceea mai mare măsură tocmai de această parte a muncii
sale.
Mi se pare că, astăzi, analiștii, care au din ce în ce mai
mult de-a face cu niște pacienți considerați dificili, se văd
constrânși să abordeze problema gândirii pentru niște
considerații practice, căci, chiar și atunci când nu sunt
psihotici, pacienții care constituie populația analitică ac­
tuală nu sunt totuși nici niște nevrozați. Chiar și în ca­
zul în care tulburările gândirii nu s-ar prezenta în
prim-planul tablourilor lor clinice, ele îi impun, cu sigu­
ranță, un efort de gândire analistului și lasă să se ghi­
cească la aceștia existența mai mult sau mai puțin laten­
tă a unei problematici de acest gen. Rezistența,
compulsia la repetiție, caracterul rebel al pulsiunilor nu
explică totul în dificultatea acestor analize. Alte concep­
te par să trebuiască să intervină.
Căutând, prin lucrările lui Freud, Melanie Klein, Bion
și Winnicott, axele teoretice care ar trebui să intre în joc
2 Cf. A. Green, „Au-delâ? En deță? de la theorie", Prefață la Entre-
tiens psychcmalytiques de W. Bion, Gallimard, 1980.
340 Andre Green

pentru o clinică și o teorie a gândirii, mi s-a părut că, în­


tr-un mod mai mult sau mai puțin explicit, aproape toți
se referă la niște instrumente teoretice a căror însemnă­
tate ordonatoare nu o pun mereu în valoare. Sunt cele
pe care îmi propun să le examinez în această lucrare.
Deocamdată, mă voi mulțumi să le enunț:
1. Limita. Fără s-o spună întotdeauna, nici o teorie
despre gândire nu poate să se dispenseze de institui­
rea, în prealabil, a problemei limitei dintre afară și
înăuntru. Faptul acesta este implicit atunci când avem
în vedere problema proiecției în perspectiva clasică a
lui Freud sau aceea a identificării proiective a lui Me­
lanie Klein și a lui Bion sau aceea a forcluderii lacanie-
ne. Dificultatea constă aici în articularea raporturilor
acestei limite dintre interior și exterior cu aceea care
separă sistemele Conștient-Preconștient și Inconștient.
Aceasta nu este decât formularea teoretică a unei pro­
bleme clinice și tehnice referitoare la modalitățile trans­
ferului la pacienții non-nevrotici, prin funcția pe care
o joacă aici obiectul, limita constituind o miză mereu
pusă sub semnul întrebării, în raporturi de unire și se­
parare cu el.
2. Reprezentarea. Concept dominant al teoriei freudie-
ne, ea acoperă, cel puțin, un dublu câmp: reprezentare
de lucru și de cuvânt, ceea ce constrânge la luarea în cal­
cul a mișcării de abstracție care duce de la una la alta și
a retroacțiunii sale în procesul regresiv care duce la tra­
tarea cuvintelor ca pe niște lucruri. Reprezentarea nu
poate evita referința la modelul optic al psyche-ului, deși
întreaga problemă este aici aceea a trecerii de la o struc­
tură reflectantă — în mod necesar deformantă — la o
lume în care reprezentarea nu reprezintă nimic altceva
decât niște relații. De când am propus împreună cu
Dubla limită 341

Jean-Luc Donnet conceptul de psihoză albă3, funcția de


reprezentare mi-a apărut progresiv ca referentul trava­
liului psihanalitic. Oricare ar fi modalitățile care obligă
la amenajarea cadrului psihanalitic, esențialul acțiunii
psihanalitice vizează, la urma urmelor, reprezentarea
proceselor psihice, intra-subiective și inter-subiective.
Restul aparține unei reorganizări specifice subiectului în
care analistul nu are nici un rol. Voi sugera chiar că ame­
najările cadrului nu au altă funcție decât facilitarea func­
ției de reprezentare. Referința care se face de obicei la
transfer pentru a justifica modificările tehnice nu este to­
tuși negată de ceea ce propun eu, în măsura în care nu
este vorba decât despre aducerea transferului la nivelul
a ceea ce este reprezentabil, elaborare primă și punct de
plecare al elaborărilor ulterioare. Pentru ca să existe in-
sight, trebuie mai întâi să existe reprezentabil.
3. Legarea în raportul său cu dezlegarea, care este poa­
te cel mai general concept al psihanalizei, deoarece se
aplică la fel de bine energiilor, dar și conținuturilor și di­
feritelor materiale pe care le vehiculează acestea. Aici,
problema majoră este orientarea care guvernează lega­
rea, adică finalitatea sa. A reprezenta înseamnă deja a
3 J.-L. Donnet și A. Green, L'Enfant de Qa: Psychanalyse d'un entretien,
la psychose blanche, Minuit, 1973. Această lucrare cuprinde o lun­
gă elaborare asupra gândirii, din care anumite puncte sunt relua­
te în articolul de față. Totuși, perspectivele pe care le dezvolt acum
sunt și mai mult extrase din analiza cazurilor-limită. Precizez că
utilizez aici termenul de reprezentare în cel mai larg sens concep­
tual, incluzând afectul legat de lanțul reprezentativ (reprezentant
afect), dar excluzându-le pe acelea care nu pot însoți nici o repre­
zentare sau care chiar li se opun. Or, paralizia gândirii provine din
non-admiterea reprezentărilor în preconștient sau din sentimen­
tul individului că nu reușește să dea o formă reprezentabilă anu­
mitor stări afective extrem de angoasante.
Andre Green

lega, dar a gândi înseamnă a re-lega reprezentările la un


mod non-specular. Dacă analiza rămâne procesul esen­
țial prin care transformările legărilor pot surveni în apa­
ratul psihic, nu trebuie să desconsiderăm faptul că aceas­
ta se lovește de niște sinteze, mai mult sau mai puțin ele­
mentare și mai mult sau mai puțin compacte, care pot
împiedica recombinările așteptate. Voi apropia simboli­
zarea de procesele de legare, ca un caz particular al aces­
tei funcții: simbolizare internă în psihanaliza de inspira­
ție structuralistă al lui Lacan care diferă de concepția
kleiniană prin aceea că pare să se bazeze pe niște funda­
mente înnăscute, în timp ce la Melanie Klein este pro­
dusul unei evoluții; simbolizare la articularea dintre
înăuntru și afară la Winnicott în spațiul potențial în care
o nouă reunire guvernează separarea.
De problema legării trebuie relaționate nu numai re­
gimurile în care aceasta funcționează în mod diferit (pri­
mar sau secundar), ci și procesele care guvernează co­
municarea dintre aceste diverse tipuri de funcționare,
căci nici o teorie a gândirii în psihanaliză nu se poate
mulțumi să se ocupe serios doar de produsele finite ale
gândirii, fără să le lege de formele lor de organizare in­
conștientă și de ancorajul lor în materialul mai brut din
care emerge gândirea.
4. Abstracția. Fără îndoială, este caracterul cel mai
specific al gândirii. Ea presupune o „epurare" a deriva-
ților pulsionali și a tensiunii afective prin care ei se ma­
nifestă. Mi se pare că apariția abstracției nu se poate
concepe fără implicarea „travaliului negativului" — de
la forcludere până la negare — ale cărui consecințe sunt
atât economice, cât și simbolice4. Toate teoriile existen-
4 Vezi reflecțiile lui Freud în această privință în articolul său intitu­
lat „Negarea".
Dubla limită 343

te încearcă să explice această evoluție a reprezentanți­


lor pulsiunii spre abstracție printr-o serie de operații
mai mult sau mai puțin înscrise în continuitate, deși o
examinare atentă arată că abstracția este rodul unei mu­
tații în raport cu reprezentarea care nu se poate explica
decât printr-o ruptură ce instaurează o discontinuitate,
cu ștergere a acesteia. Și atunci, trebuie ca halucinația
negativă să-și joace rolul conceptual, fără de care ne
vom lovi întotdeauna de un misterios „salt în intelectu­
al" care va rămâne inexplicat Dar și aici se va pune pro­
blema orientării, a finalității abstracției, căci gândirea și
abstracția sunt însoțite de exercițiul unei puteri de do­
minare și de stăpânire — pentru care mărturie stă om­
nipotența gândirii — ce primește dovada deplinei sale
eficacități atunci când scopurile lor se limitează la ex­
plorarea lumii fizice, în timp ce același exercițiu este in­
finit mai discutabil atunci când obiectul său este lumea
psihică. înhămată la cunoașterea acestui univers, gân­
direa trebuie să se supună unei duble sarcini, aceea de
a se îndepărta suficient de derivații pulsionali în care ia
naștere fără să înceteze să mențină contactul cu rădăci­
nile sale afective care îi conferă valoarea de adevăr. Exis­
tă aici o structură paradoxală a gândirii în psihanaliză
care nu poate fi depășită.
Am impresia că acești patru parametri circumscriu
minimul de condiții apte să satisfacă o teorie a gândirii
în psihanaliză. Dar trebuie să adaug de la bun început
că, printre ei, cel care se referă la limită îmi pare că-i do­
mină pe ceilalți. Mai mult, el este acela în jurul căruia
ceilalți se vor ordona. Insist asupra acestui punct, pen­
tru că mi se pare că a fost mai puțin pus în lumină în lu­
crările consacrate gândirii, deși acestea îl implică întot­
deauna.
344 Andre Green

în acest articol, voi vorbi mai ales despre parametrul


limitei, examinându-i pe ceilalți în raport cu el.

Concepția psihanalitică a gândirii este determinată de


artificiul care structurează experiența psihanalitică, mai
precis cadrul. Cu siguranță, nu este o întâmplare dacă
remarcăm că pacienții care prezintă dificultăți de elabo­
rare în domeniul gândirii, ba chiar, în anumite cazuri, un
refuz deliberat de a gândi sunt și aceia care suportă greu
cadrul. Ei exercită o presiune asupra acestuia, fiind în­
totdeauna tentați, în momentul reactivărilor conflictua-
le, să-l distrugă. Chiar atunci când par să-l accepte, cau­
tă să-1 înșele, într-un mod care depășește cu mult ame­
najările interioare ce se observă la nevrozat. Departe de
a-1 putea utiliza cu beneficiile regresive care decurg de
aici, se luptă cu el ca și cum ar avea de-a face cu vreun
dușman invizibil ce ar profita de situație, fie pentru a se
deda unui atac asupra Eului lor, fie pentru a-i abandona
singurătății lor totale în vreun deșert în care n-au cum
să spere la nici un ajutor sau care nu se umple decât de
prezențe monstruoase.
Am arătat în altă parte5 că inventarea cadrului de că­
tre Freud decurgea din modelul visului. în condițiile
obișnuite, cadrul vizează să favorizeze producerea unei
gândiri non-gândire al cărui exemplu ne este oferit de tra­
valiul visului. Totuși, știm astăzi că nu există nimic mai
puțin sigur decât travaliul visului și că celelalte forme
ale vieții psihice nocturne (insomnii, somnambulism,
coșmaruri, vise albe etc.) stau mărturie pentru scoaterea
5 Vezi capitolul următor.
Dubla limită 345

lui din circuit sau eșecul său. Și când pare totuși să aibă
loc, rezultatul său depinde de organizarea mentală a vi-
sătorului^. Or, această organizare mentală rămâne struc­
turată de dublul raport dintre înăuntru și afară, pe de o
parte, și de acela care guvernează instanțele Cs-Pcs și Ies,
pe de altă parte.
Cadrul nu determină numai condițiile unui spațiu de
lucru, el modifică economia limitelor. îngrădirea pe care
o instaurează tensionează înăuntrul său limitele dintre
analizand și analist. îl constrânge pe analizand să-și re­
structureze identitatea pe care intensitatea schimburilor
o amenință și să-și supravegheze constant frontierele
psyche-ului împotriva invadării interne (de către
pulsiuni) sau externe (de către obiect), cele două fiind
uneori confundate.de acesta.
în structurile non-nevrotice, în loc să fie vorba, nici
pe departe, despre surmontarea limitărilor impuse do­
rinței de realitate prin găsirea unor satisfacții deturnate,
investigarea psihanalitică învață mai degrabă că esenția­
lul activității psihice este întors spre menținerea unui ra­
port cu obiectul întotdeauna amenințat de o distrugere
reciprocă. Se presupune că numai o vigilență față de li­
mite apără o autonomie scump dobândită, cu atât mai
mult cu cât ea va fi trebuit să sacrifice satisfacțiile pulsio­
nale obiectale în beneficiul satisfacțiilor narcisice, deși
termenul satisfacție este aici contestabil, deoarece este
vorba mai ales despre reasigurări în care mobilitatea ga­
rantă a independenței subiectului sau a angajamentului
său în acțiune constituie una dintre modalitățile acestei

6 Astfel, visul Omului cu lupi, care dovedește un travaliu sigur, nu


spune nimic despre organizarea sa mentală, despre rolul pe care-1
joacă aici clivajul sau renegarea care controlează totuși jocul psi­
hic.
346 Andre Green

autonomii; și că, la cealaltă extremă, suprainvestirea in­


telectuală, produs al sublimărilor atinse cu mare greuta­
te, semnalizează adesea un van și efemer triumf asupra
vieții pulsionale. Aceasta face periodic efracție, în mod
extrem de sălbatic, declanșând la nivelul Eului niște an­
goase narcisice împotriva intruziunii interne a unui
obiect de care subiecții aceștia au crezut că se eliberează
prin retragerea solitară alimentată numai de sublimare.
Sexualitatea și agresivitatea se întâlnesc în ideea unei
violențe impuse de interior, care este chiar violența atri­
buită obiectului intern ce interzice gândirea. Grija men­
ținerii identității se află în centrul acestor relații de obiect.
Autonomia gândirii — iar lucrul acesta creează mari di­
ficultăți în transfer și în receptivitatea la interpretările
analizei — devine miza unei lupte duse de către anali­
zând pentru a se asigura de propria-i identitate, adică
pentru a-și apăra teritoriul Eului ca singurul loc unde o
constanță de a fi poate să fie menținută, bătându-se îm­
potriva încălcărilor unui obiect care nu poate niciodată
să coincidă cu același Eu, o dată trecut un anumit nivel
de investire limitată sau parțială. Nu mai există căutare
a unei identități în sensul unei coincidențe între o repre­
zentare și o percepție, ci o luptă încrâncenată pentru a
menține o identitate internă întotdeauna amenințată de
un obiect exterior, întotdeauna străin Eului, inasimilabil
de către acesta. Intr-adevăr, tocmai aici limita dintre in­
terior și exterior, presupusă deja dobândită, nu este nici
pe departe asigurată, de unde replierea pe o problema­
tică identitară internă pentru a garanta diferența față de
obiect.
Se întâmplă frecvent ca obiectul să fie în mod deschis
trăit ca ostil sau nefast — de cele mai multe ori, este vor­
ba despre mamă, de care subiectul trebuie să se apere
Dubla limită 347

pentru că este invadatoare și pentru că nu se poate în­


crede în ea. Dar ceea ce revelează atunci analiza este, în
ciuda tuturor tentativelor de îndepărtare în realitate, o
magnetizare a Eului atras de acest obiect care-1 excită
prin chiar intruziunea sa. O asemenea excitație este fo­
losită pentru a-i oferi Eului prilejul de a-și reveni în lup­
tă și de a-și întări coerența, ca și cum abandonarea în fața
plăcerii ar risca să determine o disoluție oarecare a iden­
tității: pericolul este atunci pierderea oricărei puteri opo­
ziționale.
Dar există și alte cazuri în care se evidențiază situa­
ția inversă, uniunea cu obiectul matern fiind presupusă
ca îndeplinind armonia Eului, acordul Eului cu sine în­
suși. : • .
Multă vreme, analiza va fi acreditat ideea că acest
acord nu este posibil decât cu ceea ce vine de la mamă,
oricare alt obiect prezentând caractere de stranietate ce-1
fac să fie amenințător și riscă să rupă legătura cu aceas­
ta. Dar, analiza continuând, idealizarea imagoului ma­
tern își dezvăluie natura defensivă. De fapt, însuși ima-
goul matern este perceput ca acest obiect amenințător și
intruziv împotriva căruia este necesar să se prezerve
identitatea. Să însemne oare aceasta că avem de-a face
cu două momente diferite ale dezvoltării și că analizan­
dul încearcă atunci să prezerve o achiziție cu greu obți­
nută ce a dus la separarea de mamă, despărțire al cărei
spațiu psihic — pe care a reușit să-1 cucerească împotri­
va încălcărilor sale — încearcă acum să-l instituie dinco­
lo de intruziunea ei? Ar fi, poate, o perspectivă mult prea
simplă. Existența unei idealizări primitive ar tinde, dim­
potrivă, să arate că mama va fi fost, din totdeauna, o
străină cu care numai un sine fals putea să cadă la învo­
ială, creând această identitate de negare care era condi-
348 Andre Green

ția prealabilă stabilirii unei relații de obiect. Atunci este


posibil să se ghicească existența unei gândiri, extrem de
subtile, ce utilizează dubla negare mai mult decât nega­
rea ce poate fi legată de refulare, pentru a prezerva se­
cretele unui Eu străin obiectului. Acesta trebuie să ve­
gheze în mod constant la non-dezvăluirea gândurilor re­
feritoare la un obiect ale cărui capacități intuitive dove­
desc menținerea unei strânse legături cvasi-simbiotice cu
el, în timp ce excesul acestei intuiții ar putea să reveleze
*
o dorință de ruptură întru dobândirea libertății sale.
Ce-i lipsește acestei gândiri care se fundamentează pe
prezervarea cu orice preț a autonomiei psihice ca să fie o
gândire? Este atât de posesivă, încât se epuizează pentru
a se afirma nu ca o gândire, ci ca gândirea mea. Apărarea
împotriva avidității intruzive care ar încerca să-și apro­
prieze obiectul și să-l controleze se manifestă prin con­
trariul său: replierea asupra gândirii „sale". Faptul aces­
ta nu se referă decât la raporturile de proximitate cu
obiectul transferențial sau echivalenții lui laterali. Pe de
altă parte, subiectul poate fi cu totul cooperant, lăsân-
du-se în voia comunicării și a schimbului, atunci când
acestea nu comportă nici o implicație subiectivă. Trebuie
să vedem aici o variantă a narcisismului? Putem s-o cre­
dem, dar mă tem să nu interpretăm greșit sensul acestei
funcționări, căci, deși narcisismul nu lipsește niciodată
din acest tip de organizare, mi se pare că investirea su­
biectului vizează mai mult controlul propriilor limite pe
care le simte amenințate tot timpul, iar aceasta, fără ca
măcar să se dedea unor proiecții delirante. Dimpotrivă,
obiectul preocupării sale este agățarea de realitate și ne­
voia de a-i face pe ceilalți să împărtășească și să recunoas­
că o viziune reală căreia nu i se poate reproșa nimic — ca
atare —, dacă analistul n-ar percepe că respectiva reali-
Dubla limită 349

tate este investită în mod delirant fără ca nici o „idee de­


lirantă" să se dezvăluie vreodată. De altminteri, interpre­
tarea, vizând atunci ceea ce, în această realitate, ilustrea­
ză metaforic ori simbolic respectivele limite amenințate,
poate fi recunoscută fără ca totuși să schimbe trăirea. In
aceste structuri, trebuie întotdeauna ca agresiunea — in­
truziunea în Eu, în sex sau în gândire se propagă — să
vină din afară. Interpretarea în termeni de identificare
proiectivă, care este, cu siguranță, cea mai justă, se loveș­
te de o vie rezistență, căci l-ar determina pe subiect să re­
cunoască faptul că mișcarea pornește de la el, ceea ce ar
contrazice referința la realitatea exterioară ce i s-ar impu­
ne. Toate inițiativele pleacă de la real. Altul este real și,
dacă o funcționare psihică trebuie pusă sub semnul în­
trebării, aceea este a sa. Abilitatea acestor pacienți de a
detecta mișcările contra-transferențiale pe care le induc
și în fața cărora analistul trebuie să cedeze uneori, deoa­
rece este împins spre o contra-identificare proiectivă pen­
tru a-i aduce propriului aparat psihic o ușurare de o ten­
siune extremă, slujește drept confirmare necesității de a
consolida apărările narcisice împotriva unei alterități os­
tile, în măsura în care celălalt nu se mărginește să ratifi­
ce conținutul manifest al discursului analizandului. In
aceste condiții, limita înăuntru-afară a folosit la ocultarea
conflictelor care se joacă în cadrul înăuntrului. Acestea
reapar atunci când, regăsindu-se singur, analizandul este
prins în niște angoase distructive, în absența obiectului,
care cer verificarea integrității sale și dovada supravie­
țuirii lui. Contrastând cu „delirul" intruziunii, trăirea de­
presivă a pierderii este aceea care face ca gândirea să nu
mai fie în stare să funcționeze.
Totul se petrece ca și cum ceea ce apare în cursul unei
relații încețoșate — ceața gândurilor —, vagi, incerte, frag-
350 Andre Green

mentate, secvențele asociative sugerând în spiritul analis­


tului niște imagini fără relații între ele, ar viza un scop pa­
radoxal: pe de o parte, se stabilește o formă de relație fu-
zională în care pare să fie de la sine înțeles că analistul nu
va avea nevoie de medierile necesare inteligibilității pen­
tru a-și face o idee despre ceea ce este transmis în acel mo­
ment și, pe de altă parte, această relație aparent fuziona­
tă este mijlocul găsit de către pacient pentru ca gândurile
sale să fie inaccesibile analistului. Poate că în această cli­
pă este important să nu se prea înțeleagă ceea ce se comu­
nică. Faptul acesta explică și că respectivul proces de re­
prezentări ale unei gândiri în afara limbajului se poate in­
stala la analist în cazul invers — acela în care sofisticarea
gândirii generatoare de confuzie urmărește același scop:
pacientul să fie auzit dincolo de contradicțiile multiple ale
discursului și să se creadă indescifrabil, apărat de zidul
limbajului și de performanțele pe care este capabil să se
îndeplinească în raport cu o logică de nedelimitat.
Omnipotența gândirii nu este aici aceea a realizării
unei dorințe, ci ar fi mai degrabă de ordinul unei mărimi
negative: aceea a unei gândiri care nu poate fi niciodată
gândită de celălalt. Iată de ce referința cu care se cuvine
să abordăm problema nu este aceea a dorinței, ci aceea
a obiectului, a gândirii obiectului, în măsura în care nu
trebuie niciodată să absoarbă gândirea subiectului, căci
altfel l-ar închide în ea. Ideea conținătorului, avansată
de Bion, a permis, într-o primă perioadă, augmentarea
înțelegerii noastre — mai trebuie însă completată cu ceea
ce îi aduce experiența. Un conținător poate să nu fie ac­
ceptabil pentru cazul-limită decât cu condiția de a se
adapta perfect conținuturilor pacientului, ca și cum ar fi
al său propriu. Cu alte cuvinte, ca și cum ar putea fi sus­
ținută iluzia că pacientul își află propriul conținător în
Dubla limită 351

analist, dându-i uitării funcția de alteritate. Triumful pa­


cientului este atunci să simtă că a reușit să facă din celă­
lalt un alt el însuși, altfel spus că a transformat complet
pericolul de intruziune a obiectului, consecință a unei in­
terpretări a unei părți din el de către cineva care nu este
el, printr-o intruziune — inconștientă — în celălalt, re­
prezentanții sau producțiile sale, pe care a izbutit să-1
facă se devină identic cu el însuși.
Totuși, starea de separare nu este mai tolerabilă decât
aceea de intruziune. Tăcerea analistului care s-ar dori pli­
nă de respect față de obsesia pacientului de a-și asigura
separarea și identitatea proprii, determină familiara in­
joncțiune: „Spuneți ceva!", „Arătați-mi că aveți o părere
despre toate acestea și că starea de separare nu v-a pro­
vocat moartea!" Totul pâre să se joace aici în acel
du-te-vino al unei gândiri care trebuie să se asigure că
nu-și pierde niciodată legătura cu sanctuarul său inviola­
bil, trebuind totodată să*-și ofere dovada existenței celui­
lalt într-un mod mereu reînnoit, într-un raport în care îi
sunt neîncetat puse sub semnul întrebării proximitatea și
îndepărtarea. Fără îndoială, angoasa este aceea care justi­
fică aceste oscilații ce iau locul a ceea ce ar fi niște inves­
tiri cu adevărat vii. Dar acestea din urmă simt amenință­
toare pentru narcisism. Viața este periculoasă, moartea
este periculoasă. Găsirea unei stări între viață și moarte
este adesea ceea ce se caută în experiența gândirii. Prin
aceasta, vreau să spun că orice experiență de gândire pre­
supune o distanțare de corpul și obiectul care pun în sus­
pans viața și dau oricărei gândiri, oricât de exaltantă ar fi,
impresia că nu se dobândește decât printr-o renunțare
care este ca și începutul unei morți. Situația analitică duce
această sarcină la paroxism. Căci, în analiză, gândirea cere
atât despărțirea de corp, cât și constanta reunificare cu el.
352 Andre Green

Or, aici, corpul nu este niciodată, pentru acești pacienți,


acest prezent-absent care ar trebui să fie. Este când exclus,
când cufundat sub forma angoasei. Această angoasă a cor­
pului este confundată cu obiectul. Ea este resimțită ca și
cum ar veni de la analist, de ta al său corp-gândire care
trebuie fie anihilat, fie suportat într-un raport anihilant.
Pacientului îi este greu să recunoască proiecția, pentru că
întregul efort pe care îl depune constă în stabilirea limitei
sale cu celălalt. Iar limita nu poate fi asigurată decât de
această punere în afară a obiectului care nu lasă decât pu­
țină activitate psihică disponibilă pentru recunoașterea
sensului manevrei. Or, trebuie să se mai țină cont și de li­
mita care departajează înăuntrul, a cărei funcție de con-
trainvestire dă adesea dovadă de lipsă de eficiență. Ea lasă
atunci să izvorască nu, așa cum s-a pretins, niște procese
primare care infiltrează procesele secundare, ci niște pro­
cese care seamănă cu procesele primare, dar care diferă
de acestea în măsura în care sunt provocate, cu alte cu­
vinte caută mai puțin satisfacerea unor dorințe erotice și
mai mult distrugerea lor, distructivitatea vizând atât con­
ținuturile exprimate, cât și gândirea ce le exprimă. N-am
înțelege nimic din acești pacienți dacă nu ne-am da sea­
ma că, pentru ei, este vorba despre o problemă vitală. Toa­
te înfăptuirile lor sociale și sublimatorii au tins spre con­
stituirea acestei duble limite pe care analiza o pune sub
semnul întrebării. Epuizanta luptă se reia în acest cadru,
deși realitatea păruse să ofere suficiente dovezi că efortul
fusese încununat de succes.

Lectura „Negării" lui Freud în perspectiva care ne


preocupă este, fără îndoială, cel mai clarificator ghid
Dubla limită 353

pentru a ne continua reflecția. Formulările deja cunos­


cute asupra gândirii sunt reluate aici, dar inserate într-un
cadru mai larg. Se conturează o preistorie a gândirii, ce
trebuie luată ca un mit originar.
Freud trasează mai întâi tocmai această limită origi­
nară, o dată cu operația inaugurală a judecății de atri­
buire. Decizia care-i conferă unui obiect calitatea de bun
sau rău este contemporană aici cu o mișcare prin care
se constituie un înăuntru și un afară, deși, în cazul aces­
ta din urmă, este vorba mai mult despre o mișcare de
excorporare — ejecție radicală care împarte lumea în
două și care constituie un Eu scindat de ceea ce îi este
străin și rău. Dar, atunci când Freud reia chestiunea la
nivelul judecății de existență care trebuie să hotărască,
cu ajutorul Eului-realitate definitiv provenit din Eul-plă-
cere originar, dacă diviziunea interior-exterior se supra­
pune peste aceea dintre subiectiv și obiectiv, problema
diferențierii dintre reprezentare și percepție este ridica­
tă din nou. Concepția freudiană a gândirii se comple­
tează prin referința la reprezentare: „Contradicția din­
tre subiectiv și obiectiv nu există de la început. Ea apa­
re abia prin faptul că gândirea are capacitatea de a face
din nou prezent, prin reproducerea în reprezentare, ceva
ce a fost odată perceput, în timp ce obiectul nu mai are
nevoie să existe în afară"7. Travaliul activ al gândirii,
palparea sa motorie cu ajutorul cantităților mici, are ca
scop regăsirea obiectului, pentru a se asigura de reali­
tatea acestuia, autorizând, în sfârșit, descărcarea care ac­
tivează procesul de satisfacere. Textul acesta este plin
7 „La negation", în Resultats, idees, problemes, voi. II, P.U.R, 1987, pp.
137-13 („Negarea", trad. de G. Lepădatu, în Sigmund Freud, Ope­
re. 3. Psihologia inconștientului. Editura Trei, București, 2004, p.
359 — N. t.).
354 Andre Green

tot de gândirea Schiței, deși între cele două au trecut trei­


zeci de ani.
Dar ceea ce omite Freud să spună este că, între con­
stituirea limitei originare și implicarea gândirii, s-a in­
staurat o a doua limită care departajează înăuntrul.
Căci actul de exorcism care a expulzat răul în afara cor­
pului nu a rezolvat nimic. Tot mai trebuie stăpânită re­
întoarcerea acestor impresii dintâi sub forma unei
amintiri a acestei experiențe dureroase, fapt care va jus­
tifica operația refulării. Cu o mare diferență însă: refu­
larea se îndeplinește în numele Eului. Limita originară
este acțiunea doar a unui Eu-realitate inițial care se
mărginește să situeze sursa internă sau externă a exci­
tației. Un asemenea Eu este întotdeauna tentat să tra­
teze sursele interne ca și cum ele ar fi externe și iată de
ce folosește expulzarea presupus eliberatoare. El nu
poate nutri iluzia eficacității procedeului său decât pen­
tru că mama aduce totuși satisfacția așteptată, dar
obiectul-mamă este atunci confundat cu Eul-plăcere ori­
ginar care se constituie cu acest prilej și care este, fără
îndoială, leagănul unui Eu-ideal omnipotent. Totuși,
travaliul psihic se instaurează după niște norme diferi­
te. Selecția excitațiilor se stabilește în acest caz după cri­
teriul agreabil-dezagreabil Eului, atunci când obiectul
bun nu mai este confundat cu Eul. Plăcerea Eului nu
mai este legată de sentimentul de autarhie născut din
fuziunea Eului și a obiectului susceptibil să ratifice miș­
carea de expulzare prin survenirea unei experiențe de
satisfacere care i-ar fi consecutivă. De ce anume se con­
stituie obiectul în exterior, altfel spus de ce este pier­
dut? Un demers descriptiv descrie procesul ca gradu­
al. Un demers metapsihologie nu reține decât faptul îm­
plinit al constituirii sale exterioare. Constituirea unui
Dubla limită 355

obiect bun intern este cea care permite constituirea co­


relativă a unui Eu suficient de investit prin anumite ca­
pacități de legare ce îngăduie gândirea obiectului ab­
sent în afara lui. Un asemenea Eu poate efectua un tra­
valiu asupra realizării halucinatorii a dorinței, pentru
că a înlocuit discontinuitatea originară care l-a con­
strâns la mișcarea expulzivă printr-un sentiment de
continuitate care autorizează așteptarea, amânarea. Nu
este încă un Eu-realitate definitiv, este numai un Eu ca­
pabil să formeze niște reprezentări de o anumită dura­
tă și să se joace cu aceste reprezentări. Constituirea unui
preconștient cere stabilirea acestei limite interne care
poate admite anumite reprezentări ale inconștientului,
evitarea altora și începerea realizării unor mișcări de o
parte și de cealaltă a acestei limite interne.
Ipoteza pe care o emit este că între acest joc al repre­
zentării și nașterea unei gândiri propriu-zise trebuie să
se instituie o halucinație negativă a reprezentării de obiect
(mama sau sânul) pentru ca să se ivească nu o reprezen­
tare mai mult sau mai puțin realistă, așa cum susține
Freud, ci o reprezentare a relațiilor în cadrul unei repre­
zentări și între diverse reprezentări8. Căci, dacă repre­
zentarea este o condiție prealabilă gândirii, niciodată
gândirea nu va deriva în linie dreaptă din reprezentare.
Discontinuitatea primitivă care a dus la excluderea
obiectului rău nu a eliberat psyche-ul. Un gol s-a con­
stituit aici, ca o plajă pustie, un blanc care, în cele mai
fericite cazuri, se va afla parțial împlinit de experiența

8 De unde ideea, pe care Freud a apărat-o mereu, a unei gândiri in­


conștiente care-și efectuează propriul travaliu la distanță de rămă­
șițele perceptive originare. Mi se pare că îndepărtarea nu este de
ajuns ca să creeze condițiile acestui travaliu, ci că trebuie să pos­
tulăm o ștergere a reprezentării.
356 Andre Green

satisfacerii, ceea ce rămâne trebuind să fie afectat trava­


liului gândirii.

Psihoza ne oferă versiunea caricaturală a acestei dez-


investiri a realității amenințând mereu cu vidul pe care-1
provoacă la subiect, experiența de satisfacere fiind înlo­
cuită cu delirul ce este o tentativă neînfrânată pentru a
da un sens invadării anarhice a Se-ului cu ajutorul unor
legături care rămân captivele moțiunilor pulsionale. Sub
forma mai limitată a unei experiențe punctuale la ca­
zul-limită care este Omul cu lupi, aceasta este halucina­
ția degetului tăiat9. Din aceste fapte clinice, putem ex­
trage prototipul normal, în care experiența de disconti­
nuitate inaugurală este reprezentată de halucinația ne­
gativă — reprezentare a absenței de reprezentare —, por­
nind de la care se vor constitui niște gânduri disconti­
nue ce trebuie legate prin niște legături non-materiale.
Faptul că limbajul, ale cărui unități sunt discontinue și
exclusive, potrivit observației lui Freud, preia ștafeta
acestor operații, că devine o activitate de investire privi­
legiată, pentru că este capabil atât de reprezentări, cât și
de reprezentări ale relațiilor, îi conferă unei părți a gân­
dirii, din această cauză, conștiință.
Or, limbajul impune constrângerile pentru ca această
consistență să poată fi asigurată. In consecință, ștafeta pe
9 A. Green, „L'hallucination negative", în l.'F.volution psychiatrique,
1977,42, pp. 645-656. Subliniez în acest travaliu că halucinația de­
getului tăiat a Omului cu Lupi, generatoare de teroare, comportă
o negativare a sângelui ce-ar trebui să se scurgă din rana care nu
angoasează decât prin vidul ce desparte degetul, reținut de un
simplu fragment de piele, de mână.
Dubla limită 357

care o preia de la gândire lasă în afara acesteia ceea ce nu


poate intra în ochiurile plasei sale. Faptul că nu poate uti­
liza decât limbajul pentru a explica o gândire inconștien­
tă care rămâne în marea ei parte incapabilă de a fi conți­
nută de procesele lingvistice este o limitare a teoriei.
în analiza cazurilor-limită, apare blancul gândirii.
Analizanzii care spun „am un blanc" și cei care zic „nu
mă gândesc la nimic" nu sunt aceiași. Acest blanc pe care
ei îl comunică nu este evocator al refulării. Și chiar dacă,
așa cum se întâmplă în cazul refulării, în felul acesta ne­
gativ se exprimă o gândire de transfer, ceea ce îi arată ei
analistului este o gândire fără conținut, dar pe care tre­
buie s-o comunice, care nu se poate mulțumi cu tăcerea,
dar care trebuie să fie transmisă ca o reprezentare a ab­
senței de reprezentare. Acest blanc a fost necesar pentru
stabilirea gândirii. Dar, în situațiile analitice evocate, re­
prezentată este o incapacitate de a gândi, întotdeauna
amenințătoare, pentru că această incapacitate de a gândi
sau de a reprezenta lasă teritoriul liber unor pulsiuni în
care corpul va profita de această vacanță a spiritului pen­
tru a se năpusti în Eu. Blancul nu a putut fi integrat le­
gării gândurilor și reprezentărilor: altfel spus, negativul
nu mai este sursa unui travaliu, el este un rezultat de
unul singur, o suspendare a activității psihice, o moarte
punctuală a spiritului.
Nevrozatul și uneori chiar cazul-limită se mulțumesc
cu o suspendare a vorbirii, însoțită de un „nu știu". La
psihotic, răspunsul este obligatoriu. La cazul-limită,
această suspendare nu este nici o pauză, nici un suspin,
este o solicitare urgentă adresată Eului ori analistului
pentru umplerea spațiului psihic amenințat de vid sau
de intruziunea mai degrabă a unei pulsiuni decât de a
unei reprezentări indezirabile.
358 Andre Green

Spre deosebire de obsesional, la care îndoiala este


opusul unei compulsii ce nu are nevoie de nici o decizie
a Eului, ce-i dictează propria-i gândire și actul pe care el
trebuie să-l îndeplinească, fobicul se constrânge să nu
procedeze niciodată la sinteza asociativă. Să fie oare vor­
ba, numai din acest motiv, despre o tulburare a gândi­
rii? Fără îndoială, putem s-o credem, cu singura deose­
bire față de obsesional, a cărui gândire este sexualiza-
tă — în calitatea ei de conținător —, că, la fobie, actul ter­
minal al sintezei este acela care primește orice excitație,
echivalând atunci cu un orgasm.
De ce oare i se sustrage, dacă nu fiindcă un asemenea
orgasm este întotdeauna incestuos, iar în fobie aflăm
aceeași teamă de înghițire de către celălalt, dar limitată
doar la orgasm? Repetarea experiențelor de frustrare îl
apără pe fobie de această posibilitate de satisfacție juisivă
în care ar avea sentimentul unei înghițiri de către celălalt,
printre care castrarea, ce capătă aici forma unei imposibi­
lități de recuperare a penisului imaginar, iar aceasta nu­
mai într-o primă etapă. Fuziunea nu este dorită decât
atunci când nu poate avea loc sau cu un obiect oedipian
în întregime investit ca atare, adică în măsura în care im­
plică toate fantasmele legate de coitul unei scene primiti­
ve ce trebuie să fie o scenă de concepție. Sinteza asociați­
ilor capătă această valoare de „concepție", iată de ce nu
are loc. Aici, nici un blanc al gândirii, ci o suspendare me­
reu neterminată ce trebuie completată în moduri auto-e-
rotice. Dar suspendarea este moștenitoarea acestui blanc.

Să ne întoarcem la „Negarea" și la această limită ori­


ginară. Freud o leagă de limbajul „celor mai vechi mo-
Dubla limita IM
țiuni pulsionale", pulsiunile orale. Ceea ce putem tRțth
lege astăzi dincolo de text, esențial comprehensiunii mu«
tației kleiniene, este faptul că această limită nu constituie
cu adevărat un afară.
Expulzat este un hău, opusul unei guri primitive care,
vomitând psihic, se expulzează pe ea însăși și ar voi să
înșface subiectul din afară. Expulzată astfel este ura —
sau ceva care nu poartă nici măcar acest nume mult prea
diferențiat —, activitatea unei cavități fără de limită care
ar vrea să atragă în sine întregul psyche într-o neantiza-
re mortiferă. Nu psihoticul este acela care ne arată cel mai
bine acest lucru, căci ei se află uneori dincolo — în iner­
ția sau, dimpotrivă, în umplerea acestui vid prin multi­
plicitatea semnificațiilor unui delir mai mult ori mai pu­
țin abundent. Nu, acestea sunt cazurile-limită, mereu
amenințate de hăul, golul, vidul pe care este proiectată
dorința de a le înșfăca și de a le duce spre insondabilele
străfunduri care ne fac să simțim, mai mult decât să ne
reprezentăm, abisurile în care se pierde gândirea.
De la ejectarea primară care divizează lumea subiec­
tului în două până la negarea în limbaj, de fiecare dată
se repetă aceeași operație, același act psihic purtător al
aceluiași sens: expulzarea întru purificare, purificarea
întru legare. Or, chiar și atunci când este justificat de
cele mai rele angoase de anihilare sau de moarte, din
psyche este astfel și întotdeauna eliminat un fragment
de viață. Prin urmare, se îndeplinește mereu un trava­
liu de moarte — de la negativismul marilor psihotici
până la negarea necesară principiului de non-contradic-
ție. Acest travaliu al morții este salvarea vieții, dar o via­
ță întotdeauna mai mult sau mai puțin sărăcită, cu atât
mai mult cu cât succesiunea operațiilor se face mereu
tot mai ia interior. Dar fiecare operație efectuată pentru
360 Andre Green

constituirea acestui interior este urmată de o dublă ame­


nințare: pe de o parte, exteriorul expulzat tinde întot­
deauna să se întoarcă în patria-i de origine; pe de alta,
în interiorul astfel constituit, va surveni o nouă diviziu­
ne care se va purta față de această parte a înăuntrului
ca și cum ar fi non „agreabilă" și ar trebui să fie alunga­
tă din acest interior pe care va încerca neîncetat să-1 re-
investească. Acest travaliu al negativului nu-1 abando­
nează niciodată pe subiect, în ciuda repetatelor sale
exorcisme. Astfel, atunci când reprezentările de cuvin­
te se eliberează de legăturile lor cu reprezentările de lu­
cruri, limbajul preia în cadrul său actul refulării prin fo­
losirea negării.
Unii vor considera, poate, că este paradoxal să pui pe
seama morții ceea ce este atât de necesar supraviețuirii,
dar iată ce înseamnă să nu formulezi cum se cuvine între­
barea, căd ceea ce trebuie să se înțeleagă este că procesele
de viață nu simt viabile decât prin integrarea forțelor de
moarte. Să îmblânzești moartea înseamnă să o constrângi
să se lege de viață. Refularea repetă actul de ejectare radi­
cală pentru psyche, cu această diferență că va constitui un
refulat ce va atrage la sine ceea ce va fi fost respins prin-
tr-o operație aparent asemănătoare ejectării primare: atra­
gerea în refulatul preexistent Halucinația negativă va rupe
legătura cu reprezentarea de lucru, dar discontinuitatea pe
care o creează în psyche va fi pusă în slujba legărilor lim­
bajului. Negarea reușește eliberarea de energia consuma­
tă în refulare, dar este o modalitate de a recunoaște ceea
ce neagă. La urma urmelor, împotriva simplei legări invo­
cate de către Freud într-o serie de operații continue de la
pulsiune la gândire, travaliul negativului permite recu­
noașterea importanței unei funcții care i-a scăpat lui Freud.
Căci, așa cum prindpiul realității nu vizează să găsească
Dubla limită 361

obiectul, ci să-l regăsească, putem spune că gândirea nu


constă în legarea unor procese, ci în re-legarea lor, după o
ștergere care le-a făcut să devină disjuncte.

Prin urinare, unde să situăm, într-o perspectivă psih­


analitică modernă, travaliul gândirii? Dacă nu vrem să
adoptăm o poziție teoretică în care gândirea să semene
cu gândirea operatorie a psihosomaticienilor — ceea ce
evocă în mod irezistibil formulările lui Freud —, este ne­
cesar ca, într-un model metapsihologie, s-o plasăm în­
tr-o intersecție: între înăuntru și afară, pe de o parte, și
între cele două părți separate care divizează înăuntrul
(limita sistemelor Cs-Pcs și Ies), pe de alta. Astfel ar pu­
tea fi reunite cele două mari sectoare ale psihopatologiei:
psihoza și nevroza cu tot spațiul rezervat de structurile
non-nevrotice, non-psihotice. Pentru aceasta, trebuie să
tratăm limita ca un concept1011.
In cazul în care construim foarte schematic un aseme­
nea model printr-o diviziune verticală — limită dintre
înăuntru și afară — și dacă, în cadrul înăuntrului, îl îm~
părțim pe acesta din urmă în două printr-o limită ori­
zontală care să figureze separarea dintre Cs-Pcs și Ies,
procesele de gândire vor fi localizate la intersecția aces­
tor două linii. îmi regăsesc aici ipoteza proceselor terția­
re a căror funcție este să instituie un du-te-vino între pro­
cesele primare și procesele secundare. Adaug însă, la
această funcție deja descrisă, comunicarea dintre înăun­
tru și afară11.
10 Cf. „Conceptul de limită", în volumul de față.
11 Trebuie să remarcăm că Freud nu a realizat niciodată articularea
dintre ideile sale despre procesele de gândire inconștiente și ceea
364 Andre Green

finit, ceva ca o pregătire pentru înțelegere. în ce constă


aceasta, nu ne putem imagina; avem la dispoziție doar
excelenta analogie cu acea cuprinzătoare cunoaștere in­
stinctivă a animalelor"12. Zestrea instinctivă, adaugă el,
„își păstrează forța de a trage în jos, spre ea, procese psi­
hice superioare". •
Formele incoative ale gândirii nu sunt numai prinse
între proiecție și elaborarea analitică, ele sunt anticipa­
toare, iată prin ce anume producțiile psihotice ale copi­
ilor, ca și construcțiile delirante ale adulților, anticipea­
ză uneori anumite intuiții ale gândirii pe care nouă ne-a
fost greu să le ducem până la capăt în construcția teore­
tică. Astfel trebuie să se justifice Freud pentru a fi găsit
în delirul lui Schreber o viziune metaforizată a propriei
sale teorii.
Tocmai inalterabila persistență a acestei proto-gândiri
ne obligă în mod constant să repetăm acest travaliu al
negativului prin dubla limită pentru a nu ne lăsa inva­
dați de către ea, pentru a permite instituirea, cu celălalt
și cu noi înșine, a unor relații acceptabile prin sacrifica­
rea unei părți prea exuberante a acestei vieți în exces.

12 Cinq psychanalyses, P.U.E, p. 419 („Omul cu lupi", trad. de Ruxan-


dra Hosu, în Sigmund Freud, Opere 2. Nevroza la copil, Editura Trei,
București, 2000, p. 221 — N. t.).
IX

Tăcerea psihanalistului
(1979)

Toamna trecută, cu un grup de psihanaliști prieteni,


am discutat despre tăcerea psihanalistului. Discuția a
scos în evidență faptul că îi dădeam tăcerii interpretări
diferite. Două întrebări mi-au rămas în memorie.
- îi putem da tăcerii psihanalistului un statut meta­
psihologie?
- Tăcerea psihanalistului există?
Nu a fost ușor să răspundem la prima. Cât despre a
doua, existența tăcerii era pusă sub semnul întrebării de
faptul că, dacă este adevărat că psihanalistul e tăcut, une­
ori chiar mut, această tăcere este totuși vie, plină de aso­
ciațiile ascultării analitice. Prin urmare, trebuia să facem
diferențierea între tăcerea ca expresie a vidului și tăce­
rea care ține de o strategie fundamentată pe virtuțile ac­
tului de a tăcea. Se știe că Bion le-a recomandat analiști­
lor să fie fără memorie și fără dorință și să se apropie cât
mai mult cu putință de o stare de vacuitate internă, pen­
tru a lăsa să iasă la suprafață gândurile suscitate de
discursul pacientului. Această observație își capătă în­
tregul sens atunci când se știe că a fost emisă de un re­
prezentant al unui grup analitic vestit ca nu prea tăcut.
Și, de altfel, recomandarea pe care Bion i-o face psihana-
366 Andre Green

listului nu este să fie tăcut, ci să se arate, la fiecare înce­


put de ședință, cât mai disponibil cu putință pentru a
auzi ceea ce are din nou de spus pacientul.
Dacă tăcerea are două accepții, aceea a vidului și
aceea a abstinenței verbale, acestea trebuie puse, în toa­
te cazurile, în raport cu intensul travaliu de elaborare la
care se dedă analistul în timpul silențioasei sale ascul­
tări. In situația dată, pentru Bion, vidul nu este decât un
punct mitic de origine.
în grupul colegilor care luau parte la discuție, s-au ex­
primat două tendințe. Prima, net majoritară, rămânea fi­
delă regulii de aur a tăcerii, pentru tot felul de motive
tehnice, acelea care sunt în mod clasic învățate în forma­
rea psihanalitică. Analiștii care au susținut această pozi­
ție aveau în comun un anumit scepticism în ceea ce pri­
vește valoarea interpretării ca resort fundamental al ana­
lizei. Mulți insistau asupra părții materne a transferului,
asupra relației fuzionale, a lucrurilor niciodată trăite, a
indicibilului — pe scurt, „tăcerea mamei", ca vector al
schimbării. Din punctul lor de vedere, interpretarea este
închizătoare. In plus, erau amintite două remarce ale lui
Freud pe când evoca Tema celor trei Casete, echivalența
tăcere-moarte și, în legătură cu Neliniștitoarea Stranie-
tate, faptul că despre tăcere nu se poate spune nimic.
Partizanii tăcerii apărau valoarea tehnică a unui mu­
tism care acoperă o masă de gânduri ce nu trebuie comu­
nicate, pentru „a-1 lăsa pe analizand să-și facă analiza",
potrivit formulei consacrate, ca și cum virtuțile tăcerii s-ar
baza pe ideea că aceea a analistului este semnul unei ac­
ceptări tacite și al unei comunicări infra-verbale, acest
pre-verbal având funcția unui catalizator ce ar acționa în
mod invizibil, în așa fel încât pacientul ar fi capabil să în­
țeleagă singur semnificația materialului comunicat. în
Tăcerea psihanalistului 367

plus, s-a subliniat că, pentru a nu-i cita decât pe ei, Lacan
și Nacht — acel Nacht de dinaintea perioadei termina­
le — erau de acord în a recomanda elogios tăcerea. Pozi­
ția lui Nacht părea mai coerentă asupra acestui punct,
deoarece punea atunci accentul pe relația pre-verbală și
virtutea reparatorie a tăcerii, în timp ce Lacan, apărând
„cadaverizarea" analistului, își axa totuși teoria pe lim­
baj, ca și cum travaliul asupra limbajului în relația subiec­
tului cu semnificantul s-ar face numai în și prin enunța­
re în transfer. Bineînțeles, analistul tăcut nu se sustrage
de la interpretare. Dar atunci, este clar că economia inter­
pretării care, din recomandări, trebuie să fie rară, conci­
să, scurtă ține de o concepție oraculară. Ne aflăm aici la
opusul lui Winnicott care amintește faptul că, cu anumiți
pacienți, suntem folosiți pentru carențele noastre, ce re­
prezintă carențele inițiale ale mediului.
Lucrurile nu sunt atât de simple, din moment ce, la
polul opus, s-a insistat cândva pe necesitatea de a frus­
tra pacientul. De fapt, problema trebuie pusă altfel: în
spatele cărui analizand, în care ședință și în ce fază a
analizei trebuie să intervină tăcerea analistului?
O altă tendință se exprima în grup, care punea sub
semnul întrebării această regulă de aur, bazându-se pe
următoarele argumente:
1. Nu se poate spune că această regulă a fost enunța­
tă vreodată de Freud în scrierile sale tehnice. Ceea ce
știm despre practica sa arată că, de obicei, era foarte pu­
țin tăcut, deși a fost astfel cu anumiți pacienți: grupul de
analiști englezi care erau în analiză cu el, ca și informa­
torul care ne spune acest lucru, în speță Kardiner1, Mai
mult, cei care au lucrat cu analiștii vienezi pot sta măr-
1 Abram Kardiner, Mon analyse mec Freud, Belfond, 1978.
368 Andre Green

turie că aceștia nu erau nici foarte tăcuți, nici foarte ne­


utri.
2. Nu se poate pretinde că această regulă este obiec­
tul unui consens, deoarece întâlnirile cu analiștii englezi,
de pildă, ne arată că ei intervin frecvent, oricare ar fi cu­
rentul de care țin (grupurile lui Arma Freud, Melanie
Klein sau grup independent).
3. în practica analitică contemporană, nevrozele cla­
sice sunt rare. Atunci când cineva are șansa să aibă ase­
menea cazuri printre analizanzii săi, ele se dovedesc a fi
dificil de analizat Dimpotrivă, cazurile în care domină
trăsăturile narcisice ori cazurile-limită sau acelea care
prezintă grave probleme de caracter arată că tăcerea ana­
listului este neproductivă, fie pentru că pacienții o su­
portă greu, fie pentru că se instalează într-o poziție de
sine fals analitic. Problema se reduce atunci fie la respin­
gerea acestor candidați la analiză, când îi recunoaștem
înainte de începerea acesteia, printre inanalizabili, fie, în
cazul în care analistul a acceptat analiza, la întreruperea
ei ori la acceptarea faptului ca ea să continue într-o co-
luziune mai mult sau mai puțin conștientă, știind că este
vorba despre o pseudo-analiză. Mai rămâne și posibili­
tatea modificării tehnicii. In acest din urmă caz, proble­
ma ar fi: Ce facem? Psihanaliză? Psihoterapie? Improvi­
zație meșteșugărească? Manipulare?
Ce se întâmplă atunci cu statutul metapsihologie al
tăcerii?

II

Poziția teoretică și axiomatică pe care eu am ales-o se


definește astfel: Tăcerea analistului nu se înțelege decât ca
Tăcerea psihanalistului 369

parte a cadrului psihanalitic2. Sensul nu i se elucidează decât


dacă se include în ansamblul condițiilor ce-l definesc pe aces­
ta și care constituie acel a priori al psihanalizei sau al acestei
aplicații a metodei psihanalitice la cura psihanalitică.
Să remarcăm încă de pe acum că tăcerea analistului
este solidară cu ceilalți parametri care definesc situația
analitică. în felul acesta, analistul vizibil la începutul șe­
dinței încetează sa mai fie astfel de-a lungul acesteia,
pentru a redeveni vizibil la sfârșit; pacientul în analiză
suportă această tăcere în poziția alungită în care motri­
citatea îi este restrânsă; acest ansamblu de condiții din
care face parte tăcerea este inductorul unor mișcări de
gândire adresate acestui obiect inaccesibil, ce se întorc la
analizand înlănțuindu-se de altele, fără nici un raport
aparent cu precedentele; prin urmare, tăcerea devine un
fel de pânză de fundal pe care se desfășoară o gândire
asociativă ce mimează regimul fluent al energiei libere;
dacă discursul pacientului este într-adevăr un limbaj, el
trezește la analist un roi de reprezentări dintre care mul­
te nu au o traducere verbală. Toate aceste trăsături, atât
de familiare experienței cotidiene a analistului, încât el
nici nu se mai gândește la ele, amintesc de comparația
cu visul: așa cum visul este gardianul somnului, analistul
este gardianul cadrului al cărui principal parametru este tă­
cerea. Formulările teoretice despre cadru făcute de către
Winnicott simt incomplete, căci el este mult mai mult de­
cât metafora îngrijirilor materne. Ar fi ca o matrice sim­
bolică, un conținător el însuși conținut, o condiție a sen­
sului care ține de un alt sens.
2 în chestiunea cadrului psihanalitic, se cuvine o raportare la lucră­
rile lui Winnicott, Bleger, Jean-Luc Donnet și ale mele (vezi capi­
tolul II din volumul de față).
370 Andre Green

Prima idee pe care aș dori s-o apăr este că funcția si­


lențioasă a analistului e independentă de cantitatea de
cuvinte (sau de informație) pe care el o introduce în ca­
drul analitic. De fapt, această funcție ține de tăcerea pe
care analistul o păstrează în răspunsul său interpretativ
în privința conținutului manifest al discursului. Iată de
ce, oricât de prolix ar fi un analist, un analizand are
aproape mereu sentimentul că nu spune suficient și mai
ales că nu răspunde la întrebările care-i sunt puse și
care, în ceea ce privește conținutul manifest, rămân fără
răspuns. Când analizandul are sentimentul că analistul
a spus prea multe, faptul acesta vrea întotdeauna să în­
semne că analistul a spus ceea ce analizandul nu vrea
să audă. Ca și pentru analizand, este necesar să opu­
nem, la analist, vorbirea plină și vorbirea vidă (Lacan).
Un analist foarte puțin vorbăreț poate să nu deschidă
gura decât pentru o vorbire vidă. Vorbirea plină este
mereu interpretantă (direct sau indirect) și poate să ia
forma tăcerii.
Deoarece referentul analizei este relația pulsiunii cu
inconștientul, scopul discursului inconștient al analizan­
dului este să provoace „acțiunea specifică" (Freud). Vor­
birea analistului este o metaforă a acțiunii, dar ea este și
nu trebuie să fie decât o metaforă, ceea ce implică faptul
că acel conținut manifest este deturnat, răsturnat. Lucrul
acesta explică insatisfacția anumitor analizanzi care răs­
pund la acest ocol impus „acțiunii specifice", adică ac­
țiunii susceptibile să-i ofere pulsiunii satisfacerea: „Păi
și-atunci, ce trebuie să fac?" Această întrebare este ade­
sea inclusă în conținutul a ceea ce eu numesc „contra-in-
terpretare" (locuțiune formată după modelul „con-
tra-transferului") care desemnează replica analizandu­
lui — oricare ar fi ea — la interpretarea analistului.
Tăcerea psihanalistului 371

De altfel, interpretarea nu se opune tăcerii în măsura


în care tăcerea este și ea interpretare. în cadrul analitic,
nu există decât niște modele diferite de interpretare. Așa
cum îmi spunea o pacientă: „La un analist, nu poți să nu
te-mpiedici în covor fără ca lucrul acesta să nu vrea
să-nsemne ceva". Nu veți fi surprinși să aflați că, după
câteva ședințe, s-a împiedicat (sau a vrut să se împiedi­
ce3) în covorul meu. Indiferent dacă tac sau dacă zic
ceva, lucrul acesta vrea să însemne întotdeauna ceva.
Problema este, atât pentru analist, cât și pentru anali­
zand: „Dat fiind faptul că lucrul acesta vrea necesarmen­
te să însemne ceva și că pot să aleg între mai multe sen­
suri posibile, care este cel bun?" Astfel, tăcerea poate în­
semna pentru analizand, rând pe rând și în funcție de
momentele unei analize sau ale unei ședințe: fuziune, in­
teres plin de atenție, bunăvoință, complicitate, respect
față de discurs, consimțire („cine tace e de acord"), indi­
ferență, somn, respingere și chiar dorință de evacuare a
analistului. Trebuie să aflăm dacă e mai profitabil să lă­
săm să se desfășoare firul sau filmul proiecției ori să ară­
tăm de ce la analizand se manifestă mai degrabă cutare
sau cutare afect, cutare sau cutare reprezentare decât o
alta: Cine vorbește cui, pentru a spune ce, în care mo­
ment și unde?
Economia vorbirii analistului a fost recomandată din
plin. Ce vrea să însemne economie? Cruțare, fără îndo­
ială (cine este însă cruțat?), dar și, mai ales, transforma­
re, așa cum o arată cuvintele de producție a travaliului
după „oikos nomia", legea casei. Dacă legea nu este in­
failibilă — economia pare să fie aceea a riscului minim:

3 Joc de cuvinte intraductibil. în franceză, prendre ie pied înseamnă


„a-și prinde piciorul (în ceva), a se împiedica", dar prendre son pied
înseamnă „a juisa" (N. t.).
372 Andre Green

acela de a se înșela în mod manifest. Bion îmi zicea că


un pacient care n-ar putea să-și înșele analistul (to make
afool ofhis analyst) trebuie să fie foarte bolnav. Economia
este recomandată și în sensul economiei mijloacelor pe
care o soluție elegantă o comportă întotdeauna. T. Reik
a scos în evidență rolul pozitiv al surprizei care marchea­
ză interpretarea mutativă. Dacă eu îi opun interpretării
economice ideea unui proces interpretativ în cursul unei
ședințe, atunci surpriza se naște tocmai când, după trei
intervenții aparent anodine și întru totul asimilabile, ur­
mează o interpretare surpriză, ce are darul de a provo­
ca o tăcere care trebuie mereu respectată în măsura în
care este semnul elaborării mute. Un paradox, pe care
sunt sigur că mulți îl vor contesta, este să se afirme ur­
mătoarele: cadrul analitic induce producerea unui discurs pe
care interpretarea îl va duce la tăcerea de punctuație urmată
de o relansare asociativă. Tăcerea de elaborare va fi una îm­
părtășită, pe care analistul nu va trebui să o rupă în nici
un caz; potrivit lui Winnicott, șinele adevărat este silen­
țios și nu comunică niciodată cu analistul. La fel, tăcerea
analistului îi protejează întotdeauna șinele silențios, căci,
oricât de prolix ar fi el, nu trebuie să vorbească nicioda­
tă despre el ca atare și, dacă analistului îi este imposibil
să nu se dezvăluie, totuși această dezvăluire poate întot­
deauna să fie obiectul unei proiecții.
Funcția silențioasă este complexă. Ea se află în golul
discursului pacientului, este umbra acestui discurs, ne-
gativitatea sa. în timpul asocierii libere, această funcție
este delegată analistului, atunci când respectiva delega­
re se face în bloc. Dar această funcție este și fragmenta­
tă în intervalele discursului, în discontinuitățile articu­
lare, în blancurile pe care le cere asociativitatea. Atunci
când analistul ia cuvântul, el nu cunoaște decât linia a
Tăcerea psihanalistului 373

ceea ce trebuie să spună: interpretarea se ivește din tra­


valiul asupra blancurilor discursului, în discontinuitatea
asociativă. Ea se formează în mod extemporaneu în le­
garea actului de enunțare care reinclude și reunește ceea
ce blancurile au șters și disociat. Un analist care și-ar for­
mula interpretările în mod clar în el însuși înainte de a
le spune ar fi prada unei obsesionalizări care ignoră me­
sajul inconștientului (al său), inclusiv riscurile lapsusului,
fără nici o recuperare posibilă. Am remarcat că unele
dintre interpretările mele sfidau gramatica; cu atât mai
bine, căci îi ofeream astfel material pacientului asupra
contra-transferului meu, menținând un discurs viu, ce
nu era rupt de rădăcinile sale inconștiente prin mijloci­
rea elaborării preconștiente. Orice interpretare ține de
preconștient, pentru că interpretarea este dublul rezul­
tat al unei formațiuni de gânduri și al unei puneri în cu­
vinte, așa cum inconștientul este înlănțuire de reprezen­
tări și afecte.
Funcția structurantă a tăcerii analistului nu lasă loc
îndoielii. Tăcerea constituie pânza de fundal pe care se
vor mișca (sau lăsa mișcate4), desena, înscrie, compune
figurile proiective ale pacientului. Aceasta ar fi ca un a
priori al interpretării. Și totuși, din totdeauna, analiștii au
trebuit să recunoască faptul că există pacienți „care nu
suportă tăcerea". Concluziile trase de aici sunt foarte dis­
cutabile. Intr-adevăr, în fața inadecvării tehnicii numite
clasice, acești pacienți au fost surghiuniți în tenebrele ex­
terioare ale psihoterapiei. Școala engleză a procedat în-
tr-un mod cu totul diferit, și-a inventat propria tehnică
4 Joc de cuvinte intraductibil: „vont se mouvoir (ou s'emouvoir)",
se mouvoir însemnând „a se mișca, a de deplasa", iar s'emouvoir,
„a tulbura, a ațâța" (N. f.).
374 Andre Green

analitică. Melanie Klein a avut un rol important în aceas­


tă schimbare. Dar Winnicott a fost acela care a denunțat
cel dintâi coluziunea dintre analist și pacient, în care am­
bii au sentimentul că analiza avansează târâș-grăpiș,
până în ziua în care ajung la concluzia că analiza s-a
scurs peste analizand ca apa pe penele unei gâște. Win­
nicott spune: „Nu toată lumea își poate permite să facă
o criză psihotică". Această remarcă asupra coluziunii —
căreia eu însumi i-am fost complice multă vreme — m-a
frapat. Ca și copilul, analizandul are o foarte mare capa­
citate de adaptare, chiar și atunci când este perturbat. Ca
și copilul, el este de asemenea capabil, mulți ani, să-și
constituie în mod silențios nevroza sau psihoza, deși
pare că respectă regulile jocului vieții și chiar că ia par­
te la el, până în momentul în care intervine brutala de­
compensam. Ca și copilul cu părinții săi, se joacă de-a
utilizarea apărărilor analistului său, din care reușește să
facă un acolit involuntar pentru non-dezvoltarea unei
nevroze de transfer; poate tocmai pentru că nu are nici
o nevroză de transferat, ci o psihoză, o pre-psihoză, o de­
presie sau chiar o stare limită „de transfer".
Aceste structuri sunt oare transferabile și analizabile?
Mulți analiști răspund negativ5. Ceea ce mi se pare si­
gur este faptul că ele pun la încercare contra-transferul
analistului, tocmai în ceea ce privește problema tăcerii.
Tăcerea analistului poate duce la ștergerea acestor stări
în cură, adică la terminarea analizei pe un non liquet care
va lăsa la analizand o potențalitate patogenă. Aceasta îl
va expune la alte decompensări, de unde cazurile cu „n"
tranșe cu același sau un altul.
5 în această privință, vezi discutarea de către Arma Freud a rapor­
tului meu de la Londra (capitolul II).
Tăcerea psihanalistului 375

Coerența triangulară (nevroză infantilă, nevroză adul­


tă, nevroză de transfer) este satisfăcătoare pentru spiritul
care observă din exterior desfășurarea operațiunilor: ha­
osul psihotic astructurat sau destructurant, neantul obiec­
tai, duplicările narcisice, carapacea caracterială, depen­
dența cazurilor-limită nu sunt susceptibile de o dezvălui­
re pe pânza de fundal a tăcerii psihanalistului. Legături­
le (potrivit lui Bion) nu vin de la sine, raportul energie li-
beră-energie legată, al cărui loc de transformare este lim­
bajul, permite mai degrabă accesul la metafore vulcani­
ce sau deșertice, tensiunea care apasă semnificantul fiind
susceptibilă să producă niște fenomene de fisiune nuclea­
ră semantică. Aceste imagini apocaliptice pot să ne dea o
idee despre acel ceva de care analistul se apără pentru
a-și asigura liniștita existență. La urma urmelor, pacien­
tul vine la ședințele sale, plătește regulat și se sinucide
relativ puțin frecvent; rar se întâmplă să sfârșească la azil.
Este ceea ce eu numesc nebunia privată pe care numai ca­
drul o revelează, în momentele în care riscă să se crape,
să se fisureze, să se despice ca Eul despre care vorbește
Freud în articolul său „Nevroză și psihoză" din 1924.
Această capacitate de adaptare, în cazurile în care pacien­
tul nu întrerupe analiza prin fugă sau acting-ul păgubos
pentru analiză, este de o asemenea natură, încât pacientul se
organizează în tăcerea analistului printr-o tăcere ca o retor­
siune, ascunsă sub jocul a ceea ce Lacan numește vorbirea
vidă. Analiza rămâne atunci literă moartă, iar cuplul se plic­
tisește. Or, nu există nimic mai mortifer pentru analiză de­
cât plictiseala silențioasă a analistului. Atunci intervin jude­
căți de valoare: „Pacientul nu merită analiza". „El — sau
ea — nu înțelege nimic!" Dar el, analistul, ce înțelege?
Tăcerea analistului în aceste cazuri nu mai este con­
diția favorabilă ecloziunii nevrozei de transfer, ci consta-
376 Andre Green

tarea non-locului său. Refuzându-mă acestei situații


mortifiante pentru mine și pentru pacientul meu, am ho­
tărât să pun sub semnul întrebării regula de aur a tăce­
rii analistului.

ni
Este surprinzător să citim sub condeiul lui Freud în
„Construcții în analiză", care pare să fie o replică tardi­
vă în raport cu „Analiza cu final și analiză nesfârșită":
„[...] travaliul analitic constă din două piese total dife­
rite, care se joacă pe două scene diferite, cu două persoa­
ne care au fiecare altă sarcină. Ne întrebăm o clipă de ce
nu ni s-a atras atenția mai demult asupra acestei ches­
tiuni fundamentale, dar ne spunem imediat că aici nu se
poate ascunde nimic, că este vorba despre ceva general
cunoscut, un fapt de la sine înțeles, ca să spunem așa,
care numai aici poate fi relevat într-o intenție specială și
examinat în sine"6.
Aceste precauții stilistice nu sunt defel caracteristice
pentru Freud. Ele ar lăsa mai degrabă să se creadă că
maschează insuficient o conștientizare extrem de tardi­
vă — mai bine mai târziu decât niciodată. Pentru a înțe­
lege îndelungul răgaz care a fost necesar acestei eviden­
te constatări, trebuie să ne întoarcem în timp.
O problemă fundamentală a psihanalizei este aceea a
relațiilor dintre modelele teoretice și practica clinică.
Aceste relații nu sunt întotdeauna clare în opera lui
Freud. Se pot distinge patru perioade,

6 „Constructions dans l'analyse", SE. XXIII, p. 258 („Construcții în


analiză", trad. de Roxana Melnicu, în Sigmund Freud, Opere 11.
Tehnica psihanalizei, Editura Trei, București, 2004, p. 326 — N. t.).
Tăcerea psihanalistului 377

Prima este o perioadă de tatonare. Ea se întinde de la


Studii despre isterie până la Interpretarea viselor. Lucrările
clinice îl determină pe Freud să-și construiască primul
model pur teoretic. Este Schița din 1895 și eșecul său.
Interpretarea viselor inaugurează a doua perioadă, de
formare a unui model teoretic și clinic. Patru axe sunt
definite în cinci ani; visul (Interpretarea viselor), transfe­
rul psihonevrozelor de transfer (Dora), sexualitatea in­
fantilă (Trei eseuri asupra teoriei sexualității) și limbajul (Cu­
vântul de spirit și raporturile sale cu inconștientul).
Ce trebuie reținut din ruptura dintre Schiță și Interpre­
tarea viselor este că, o dată cu această lucrare, implicit,
Freud oferă un model nu numai al aparatului psihic, ci și al
cadrului analitic. Se obișnuiește să se atragă atenția asu­
pra faptului că situația analitică al cărei descoperitor este
Freud, așa cum este și descoperitorul Inconștientului, a
făcut obiectul doar al unor justificări pragmatice, deși ea
instituie un raport absolut original și întru totul nou în­
tre două ființe umane. Voi propune, așadar, ipoteza ur­
mătoare: modelul Schiței a fost abandonat, pentru că era
un model deschis tuturor influențelor. El include siste­
mul nervos periferic și central, al cărui ansamblu carac­
terizează sistemul vieții de relație cu cele două etaje ale
sale, primar și secundar; Freud îi adaugă — aici se află
originalitatea sa, prezentă încă din această etapă — sis­
temul pulsional, pe care îl înțeleg ca metaforizare a sis­
temului nervos vegetativ sau autonom în referințele ne­
urologice ale timpului său într-un sistem semnificant al
corpului pulsional, și, în sfârșit, sistemul limbajului pe
care l-a examinat în legătură cu afazia (1891). Fiecare din­
tre aceste sisteme este fundamentat pe arcul reflex la care
Freud se referă încă în Interpretarea viselor, cu un pol re­
ceptor și un pol efector: astfel, sensibilitate și motricita-
378 Andre Green

te pentru sistemul periferic, percepție și acțiune pentru


sistemul central, pulsiune și afect pentru sistemul
precursor al vieții pulsionale, emisie și recepție pentru
limbaj. Știința epocii vede în conștiință stadiul suprem
al integrării, pentru că nu ia în considerare decât cele
două sisteme ale vieții de relație, centrând activitatea psi­
hică pe raporturile dintre organism și mediul înconjură­
tor. Freud înțelege atunci că această viziune este prea
vastă pentru a surprinde referința esențială pe care el o
caută: cea care guvernează activitatea psihică internă.
Această descentrare a psyche-ului spre sistemul
pulsiune-reprezentare-acțiune specifică necesită ca Freud
să opereze o reducție a modelului Schiței, să sacrifice sis­
temul relațional în raport cu lumea exterioară, să accep­
te scoaterea în afara circuitului atât a conștiinței, cât și a
limbajului și să consimtă să nu aibă asupra lumii inte­
rioare decât o perspectivă retrospectivă și indirectă, o
dată ce acești parametri au fost neutralizați, dacă nu
chiar eliminați. Este ceea ce teoretizează modelul capi­
tolului VIL Freud închide polul perceptiv (subiectul în­
chide ochii și „halucinează" în somn), îngrădește polul
motor (subiectul este paralizat când doarme) și lasă eve­
nimentele psihice să se desfășoare, reordonate de trava­
liul visului. Trec peste detaliile cunoscute de toți. Făcând
acestea, Freud se încuie în cutia neagră a somnului, dar,
spre deosebire de behavioriști și mai în acord cu plato-
nicienii (mitul peșterii), recunoaște în cadrul său „ade­
vărata viață" psihică. Prins în limitele visului, erou și
martor al acestuia, el trăiește visul fără să-l înțeleagă,
apoi, în timpul trezirii, își amintește, asociază, face legă­
turi între resturi diurne, gânduri latente, dorință a visu­
lui, într-o perspectivă interpretativă conjecturală. Totul
se petrece în efectul retroactiv al deja visatului, în apre-
Tăcerea psihanalistului 379

hensiunea indirectă, scopul fiind încercarea de a ajunge


la locul „unde se exista" (ori Se exista), așa cum anali­
zandul se străduiește să-și regăsească trecutul pierdut.
Or, faptul esențial este omologia implicită a modelu­
lui visului și a modelului cadrului. în ședință, nu există
o închidere a polului perceptiv, dar analistul îi oferă ana-
lizandului o percepție constantă (cea care se vede de pe
divan) repede anulată de monotonia sa repetitivă și se
plasează în afara vederii analizandului. Nu există nici o
îngrădire a polului motor, dar motricitatea este restrân­
să de poziția alungită. între acești doi poli se desfășoară
discursul asociativ, conștiința fiind păstrată; se presupu­
ne însă că cenzura morală și intelectuală este înlăturată
așa cum este ea diminuată în vis. Concordanța dintre
cele două modele fundamentează articularea dintre teo­
rie și practică. Lectura atentă a Interpretării viselor indică
deja liniamentele celorlalți constituanți ai modelului
complet, mai precis transferul, sexualitatea infantilă și
limbajul care vor fi ulterior elaborate de către Freud în
lucrările pe care le-am citat.
A treia perioadă se deschide cu Dincolo de principiul
plăcerii, în care remanierile ultimei teorii a pulsiunilor nu
constituie decât un preludiu la cea de-a doua topică, în­
tru totul solidară cu dualismul pulsiune de viață-pulsiu-
ne de moarte, fapt care, prin omisiune, nu este adesea
precizat. Dar ceea ce mă frapează este reevaluarea para­
lelă a transferului și a visului. Prima este explicită
(compulsie la repetiție), a doua, implicită, prin interme­
diul coșmarurilor nevrozei traumatice. în sfârșit, Freud
îl anunță pe Winnicott, prin introducerea importanței jo­
cului, și pe Lacan, prin teoria limbajului pe care o ilus­
trează opoziția fonematică „ooo-da". Melanie Klein nu
se zărește deja oare la orizont dacă înțelegem jocul ca
380 Andre Green

distrugere-reparație, adică proces de doliu? Dar cred că


este util să pun accentul pe introducerea tăcerii în teo­
rie — pulsiunile de moarte acționează în tăcere, întregul
zgomot al vieții vine de la Bros.
în articularea dintre capitolele II și III din Eul și Se-ul,
poate fi remarcat un moment teoretic decisiv. In timp ce,
în capitolul II, Freud se apleacă cu atenție asupra relați­
ilor Cs-Pcs-Ics văzute din unghiul legăturilor dintre re­
prezentările de lucruri și reprezentările de cuvinte — ba-
zându-se pe procesele observabile în analiză —, el înche­
ie același capitol cu Eul ca suprafață sau proiecție a unei
suprafețe și ca Eu corporal. Atunci când abordează ca­
pitolul următor, el întrerupe această linie de reflecție
pentru a intra într-un nou câmp teoretic care introduce
referința la obiect. Pornind de la o structură eminamen­
te afectivă, melancolia, el descrie raporturile incorporării
și identificării, iar dacă se întoarce spre această afecțiu­
ne, pură cultură de pulsiuni de moarte, nu e o întâmpla­
re. Putem, așadar, să credem că procesele descrise se pe­
trec pe un fond de tăcere.
Ultima perioadă este, din punctul meu de vedere,
aceea a constatării eșecului — sau, cel puțin, a unei in­
vitații la umilință. Fac aluzie aici la operele terminale —
care sunt, ca să spun așa, legatul său pentru psihanaliză
și istoria gândirii în Occident: „Analiza cu final și anali­
ză nesfârșită", Moise și religia monoteistă, Compendiul de
psihanaliză. Dacă, teoretic, rezultatul este decisiv, pe pla­
nul practicii, bilanțul incită mai degrabă la modestie.
Modelul evoluează spre constituționalismul pulsional,
traumele precoce și apărările lor, distorsiunile cvasi-ire-
versibile ale Eului. Interesul se deplasează de la refula­
re spre clivaj. Psihoza amenință mai frecvent decât se
crede. Câmpul psihanalitic tinde să se restrângă pe niș-
Tăcerea psihanalistului 381

te baze mai sigure. Și totuși, Freud refuză orice compro­


mis tehnic, așa cum o arată controversele sale cu Fe­
renczi și Rank.
Se știe ce a urmat: Anna Freud, sprijinită de Hart-
mann, Melanie Klein (pe urmele lui Ferenczi și Abra­
ham), neokleinismul lui Bion (care încearcă să-i reuneas­
că pe Melanie Klein și Freud fără să treacă prin Anna
Freud), medierea lui Winnicott și neo-freudismul logi-
co-lingvistic al lui Lacan.
De fapt, mi se pare că, dacă ipoteza articulării vis-ca-
dru este corectă așa cum cred eu, preocuparea pentru co­
erență ar fi trebuit să-1 împingă pe Freud la înțelegerea
faptului că opoziția fecundă din punct de vedere euris­
tic este cea a vieții psihice diurne și nocturne, ceea ce De-
nise Braunschweig și Michel Fain au susținut, într-o per­
spectivă diferită de a mea, în La nuit, le jour7. Eseul lor
centrat pe funcționarea mentală indică fără îndoială ca­
lea ce trebuie urmată.
După părerea mea, visul nu este unica „activitate psi­
hică a celui care doarme", așa cum am putea-o crede îm­
preună cu Freud, discipol, în acest punct, al lui Aristo-
tel. Noaptea psihică este mai vastă și mai diversă, deoa­
rece ea cuprinde, în afara visului, coșmarul, visele nu­
mite ale stadiului IV8, ruminația mentală a insomniei,
somnambulismul și, în sfârșit, visul alb al lui B. Lewin
pe care îl înțeleg sub unghiul halucinației negative.
Faptul acesta are drept consecință apariția unui nou
model de relații trezit-adormit, ca o evocare a lui Hera-
clit, și, în paralel, a unui nou model de relații nevro-
7 P.U.E, 1975.
8 Cf. S. Furst, „The stimulus barrier and the the pathogenicity of the
trauma", Ini. j. Psycho-Anal., 1978, 59, pp. 345-352.
382 Andre Green

ză-psihoză (ultimul termen fiind înțeles în sensul larg).


De asemenea, sexualitatea nu mai este referința esenția­
lă a copilului. Ea trebuie reevaluată în raport cu cuplul
pe care îl formează cu pulsiunile de distrugere și, bine­
înțeles, în raport cu obiectul și cu Eul.
Oricum ar fi, pare capital, dacă vrem să facem teoria
clinicii în perspectiva articulării practico-teoretice, să în­
locuim logica unitară cu logica cuplului. Cuplul analitic
în cadru este omologul cuplului format de către copi-
lul-infans și părintele vorbitor. îl putem reduce la diada
copil-mamă, cu condiția să situăm părintele în absența
acestui raport. Oedipul rămâne, așa cum a amintit La­
can, condiția structurantă-structurată atât a teoriei, cât și
a practicii9. Pre-Oedipul este o noțiune imposibil de sus­
ținut din punct de vedere teoretic.

IV

în situația psihanalitică, se pot distinge diferite schim­


buri între pacient și analist în sânul cadrului:
1. Vorbitul pacientului
2. Tăcutul, non-vorbitul și știutul pacientului
3. Tăcutul, non-vorbitul și non-știutul pacientului
4. Inaudibilul și neauzitul pacientului
5. Vorbitul analistului
6. Tăcutul, non-vorbitul și știutul analistului
7. Tăcutul, non-vorbitul și non-știutul analistului.
8. Inaudibilul și neauzitul analistului.
Această manieră de a descrie are anumite avantaje eu­
ristice:
9 Păcat că este renegat mai târziu.
Tăcerea psihanalistului 383

1. Tacerea și vorbirea sunt solidare și conjuncte în fie­


care partener.
2. Dacă vorbirea vehiculează, fără să o știe, sens in­
conștient, tăcerea este foarte ambiguă, pentru că acope­
ră ascunsul (reticența), non-știutul pacientului și al ana­
listului, dar și inaudibilul fiecăruia dintre ei.

Tăcerea nu este doar strategie. Ea poate, într-adevăr,


să fie plină de cuvinte silențioase, purtătoare de sens
conștient și inconștient; ea poate să fie plină și de alte lu­
cruri în. afara cuvintelor, dar poate să fie și inaudibilul
neauzitului. Aici nu mai este vorba despre neînțelegere,
ci despre negru (sau blanc) auditiv. Faptul acesta poate
duce ori la non-sens, ori la un sens non-verbalizabil, care
trebuie să fie operant, chiar și într-o formă în care sensul
ia alura non-sensului, adică nu a unei incoerențe, ci a
unui sens pe care legile sensului nu le înțeleg în toate sen­
surile expresiei.
Dacă am vrut să legăm tăcerea și vorbirea (și semni-
ficantul non-lingvistic), trebuie să mai spunem și că func­
ția și calitatea tăcerii variază după tipul de discurs emis,
după dublul punct de vedere al analizandului și al ana­
listului, mai precis că ceea ce analistul resimte din
discursul pacientului sau în el însuși ca tăcere fecundă,
structurantă, generativă (în sensul în care se vorbește de­
spre o gramatică generativă) ori, dimpotrivă, ca o tăce­
re grea, suprainvestită pulsional, puternic proiectivă sau
fuzionată ori, în sfârșit, ca tăcere inertă, degenerativă, tă­
cere de moarte, se află în strânsă relație cu aspectele
funcționării mentale și cu anumite teme pe care aceasta
are îndatorirea să le elaboreze. Și, la fel, analizandul poa­
te să resimtă tăcerea analistului într-un mod corespon­
dent, în funcție de atitudinea sa interpretativă.
384 Andre Green

în situațiile borderline10, discursul pacientului îi im­


pune analistului niște tulburări afective, mai întâi non-re-
prezentative, din care o reprezentare sau un complex de
reprezentări emerge (în sensul pe care biologii îl dau
acestui termen) în spiritul analistului, ca rod al unui tra­
valiu, „exigență" de travaliu impusă psihicului ca urma­
re a legăturii sale cu corporalul. Cred că am putea com­
para acest travaliu cu acela care se află la originea teori­
ilor sexuale infantile. Sexualitatea poate să nu fie „teore­
tică"? Iată o întrebare interesantă, care va trebui dezbă­
tută. în orice caz, tăcerea este condiția a priori pentru sta­
bilirea legăturilor între diferitele tipuri de semnificanți
sau între semnificanții de aceiași natură. Ceea ce echiva­
lează cu a spune că tăcerea este spațiul potențial de tra­
valiu al analistului, dar că nu folosește la nimic să fie
prescrisă în mod forțat și că aceasta nu dispare atunci
când cantitatea de cuvinte emise de către analist depă­
șește doza codificată. ■
„încearcă să mă facă să vorbesc" este o judecată de
supervizat care-și recită lecția; faptul acesta provoacă
zâmbetul. Și când mi se spune: „Am vorbit prea mult
sau nu îndeajuns", mă întreb mai degrabă: „A vorbit ce
trebuia sau pe alături?", aceasta fiind singura întrebare
pertinentă; ori mă întreb: „N-ar fi fost mai bine să spu­
nă toate acestea altfel?" Există o logică a interpretării care
trece mai mult prin punerea sa în formă decât prin refe­
rința economică a rarității. Tăcerea poate avea un preț
foarte mare dacă nu pentru analist — care percepe ori­
cum onorarii — măcar pentru analiza ce se va desfășu­
ra ca un contract nesemnat, dar imperativ: „Mai ales nu
spuneți nimic, vă promit că n-am să spun nimic și n-o
10 Vezi raportul meu de la Londra (capitolul II din volumul de față).
Tăcerea psihanalistului 385

s-o spunem la nimeni". Numai pentru a pune sub sigi­


liu inanalizatul.
Tăcerea analistului nu este o meditație, este o ascul­
tare, dar lucrul acesta nu e suficient. Atenția flotantă nu
oferă decât o dimensiune întru totul parțială a atitudinii
psihanalistului. Se poate spune că tăcereă este echivalen­
tul vigil al somnului analistului: el se ascultă ascultând,
în timp ce pe această scenă a discursului auzit, care pre­
lungește scena visului, se formează asociațiile auditoru­
lui, așa cum travaliul visului lucrează la adunarea frag­
mentelor figurate, timp prealabil al formării și apoi al
formulării interpretative, contrapunct al elaborării se­
cundare a conținutului manifest al unei producții oniri­
ce. Faptul acesta ar trebui să ne incite la o mai bună cir­
cumscriere a discursului interior al analistului.
în măsura în care condiția necesară formării acestui
discurs interior este discursul analizandului, travaliul
discursiv al analizandului guvernează tăcerea analistu­
lui, cu alte cuvinte depinde de acest discurs, cu excep­
ția cazului când acesta nu este auzit de destinatarul său,
indiferent dacă această tăcere, care cadrează discursul
interior al analistului, este sterilă sau fecundă, creatoa­
re de sens nou sau repetitivă, revelație sau parafrază
atunci când analistul nu reușește să stabilească punțile
semantice care permit desprinderea conținutului mani­
fest pentru a merge înspre conținutul latent. Aici trebuie
să aflăm dacă singularul este mai apropriat decât plu­
ralul, căci o polisemie, o pluralitate de sens se oferă în
orice clipă, sensuri multiple între care analistul operea­
ză o alegere, în funcție de opțiunile sale teoretice, după
cum adoptă regula de superficialitate sau preferă să în­
țeleagă și să interpreteze de la bun început „profunzi­
mile" limbii fundamentale a pacientului. Se poate găsi
386 Andre Green

atunci în fața fragmentării asociative a istericului, a per­


manentelor rupturi ale discursului și a izolării afective
ale obsesionalului, a monotoniei depresive, a raționali­
zării betonate paranoice, a incoerenței schizofrenice care
obligă la alegerea unor strategii interpretative apropria­
te. Este profitabil ca, în anumite cazuri în care comuni­
carea e o dovadă a unor atacuri asupra legăturilor
(Bion), să se încerce constituirea unei trame discursive în
doi într-o întrețesere verbală în care discursul analizandului
și cel al analistului împletesc țesătura unui discurs reticulat.
Riscul acestei atitudini interpretative este introducerea
unor termeni alogeni în conținuturile pacientului. Aici,
analistul trebuie să dea dovadă de imaginație psihana­
litică și mai ales să se străduiască nu atât să traducă anu­
mite conținuturi, cât să utilizeze resturile fâșiilor
discursului pacientului, abandonate în ședință — cuvin­
te menite să cadă în urechea unui surd —, pentru a le
reuni într-un nou spațiu potențial (Winnicott) cu o for­
mă de multe ori paradoxală. Ceea ce înseamnă că tăce­
rea analistului este o tăcere laborioasă, în care aparatul
său psihic este pus la contribuție.
Trebuie să precizez aici că acele critici pe care le-am
adresat unei practici lacanizante a analizei, datorate unei
nesatisfăcătoare teorii a limbajului la care tocmai am pro­
pus o alternativă ce mi se pare mai adaptată psihanali­
zei11, mă determină totuși să amintesc că, în orice caz,
atenția la cuvintele pacienților trebuie să fie extrem de ri­
guroasă, căci ele indică limita de conținere de către ver-
balizabil și constituie o altă formă de complexitate în ra­
port cu fantasma.

11 Fac aici aluzie la lucrarea apărută în nr. 381 din Critique, 1979, ale
cărei teze au fost ulterior dezvoltate în Le Langage dans la psycha­
nalyse, Les Belles Lettres.
Tăcerea psihanalistului 387

Procedând astfel, se încearcă, nici mai mult, nici mai


puțin, surprinderea a tot ceea ce este verbalizabil în
discursul inconștient. Faptul acesta cere o producție in­
terpretativă în care explorarea limbajului trebuie împin­
să foarte departe. Dar lucrul acesta nu este admisibil de­
cât cu condiția propunerii unui model al limbajului psih­
analistului. Transformările codului anti-lingvistic al in­
conștientului în codul lingvistic al preconștientului cer
un travaliu silențios în care acționează funcția auto-refe-
rentă a limbajului. De fapt, această atitudine nu trebuie
să fie sistematică, ea variază în funcție de posibilitățile
pacientului — și bineînțeles, de cele ale analistului. După
părerea mea, nu există decât o regulă în materie de in­
terpretare. Se aplică simplu și greu: este vorba despre de­
terminarea conjuncturală a ceea ce poate pacientul să
audă de la analist. A auzi nu înseamnă a înțelege sau a
consimți tacit, căci prea puțin contează dacă analizandul
confirmă sau infirmă interpretarea analistului, așa cum
spune Freud. Dimpotrivă, cel mai important este sa se
observe contra-interpretarea, adică răspunsul imediat al
analizandului la interpretarea analistului.
Efectul pozitiv al interpretării rezidă în patru enun­
țuri:
— M-am gândit la lucrul acesta (dar nu l-am spus);
— Tocmai mă gândeam la lucrul acesta;
— Nu m-am gândit niciodată la lucrul acesta (l-am
știut din totdeauna);
— Lucrul acesta mă face să mă gândesc la...
Primele două răspunsuri constituie o întâlnire între
analist și analizand. Ele nu semnifică decât un lucru, că
analistul și analizandul sunt pe ăceeași lungime de undă,
fără să existe vreo înlăturare a refulării. La fel, al patru­
lea enunț înseamnă că există înlăturare a unei refulări în
388 Andre Green

urmărirea proceselor asociative spre un nucleu seman­


tic refulat. Numai acel „nu m-am gândit niciodată la lu­
crul acesta" atestă înlăturarea refulării în raport cu trecu­
tul („niciodată" atestând intemporalitatea inconștientu­
lui). Acest ultim enunț vrea să spună multe — unul din­
tre sensurile sale este: lucrul acesta era acoperit de tăce­
re, iar interpretarea l-a descoperit în ambele sensuri ale
termenului: l-a dezgolit și l-a găsit. Trebuie să adaug că,
în cazul în care interpretarea este corectă, nici analistul,
deși acest material i-a fost prezentat de nenumărate ori,
„nu s-a gândit niciodată la lucrul acesta". Unul dintre
pacienții mei mi-a oferit în chip de contra-interpretare:
„La naiba! Și numai acum îmi spuneți lucrul acesta!" Ca
atunci când o fată se culcă de mai multe luni cu un tip
și i-o zice mamei sale care-i răspunde: „Și acum îmi
spui!" Pe scurt, el o știuse din totdeauna.
Cât despre polisemie, știm din experiență că un ma­
terial poate fi interpretat după diverse categorii sub-re-
ferențiale (referentul fiind inconștientul). Departe de a fi
neapărat necesar să se aleagă una dintre sub-referințe în
raport cu o alta (un „dialect" al inconștientului, cum ar
zice Freud), e nevoie să se înțeleagă că structura incon­
știentă e reverberată-reverberantă, ceea ce vrea să însemne
că diferitele poziții se amplifică unele pe altele. Faptul
acesta ne permite să vorbim despre castrare falică, ana­
lă, orală ori să spunem că fantasma mamei falice înseam­
nă, în anumite cazuri, necesitatea negării castrării prin
fantasma unui sau a unor penisuri materne (cf. Capul
Meduzei), iar, în altele, că această mamă falică este efec­
tiv penetrantă pentru subiect (prin oricare orificiu sau
prin toate în același timp). Acesta este motivul pentru
care putem să interpretăm același material din unghiul
imagoului patern sau al imagoului matern. Reverbera-
Tăcerea psihanalistului 389

rea se exprimă încă și mai bine atunci când dorința nu


se spune decât prin intermediul identificării, Oedipul
construind raporturile de simetrie inversată între dorin­
ță și identificare. Or, Oedipul este distrus, redus la tăce­
re, numai tăcerea permite, prin aceste vestigii, reperarea
jocului de oglinzi pe care l-a provocat.
Trebuie să terminăm odată cu realismul genetic și
chiar cu acela al cronicii figurilor fantasmatice ce se spri­
jină pe un istoricism naiv și, în plus, fără nici o dovadă
care să poată fi susținută. Imaginea unei temporalități în
spirală se impune aici, unde iluzia de continuitate este
mai puțin importantă decât desenele care pot fi trasate
încrucișând spire ce aparțin unor etaje diferite. Un lucru
e sigur: nu există nici o posibilitate de a suprapune con­
ținutul manifest și conținutul latent. Acest adevăr, evi­
dent, este totuși neglijat în toate formele de interpretări
simultane care nu sunt decât niște parafraze ale
discursului pacientului în jargon psihanalitic. Rămâne
să hotărâm în privința figurilor refulării în cauză (refu­
lare, negare, renegare, forcludere) și a aspectelor speci­
fice ale acesteia.
în sensul acesta vorbesc despre tăcere ca spațiu po­
tențial la analist. Ceea ce vreau să spun este că ordona­
rea universului inconștient al pacientului în funcție de
diferitele sub-referințe indicate presupune non-comuni-
carea lor, forma cea mai gravă fiind clivajul care intro­
duce tăcerea între două poziții printr-un ecart disjunc­
tiv fără generativitate. Această disjuncție (care presupu­
ne totuși conjuncția lor negativă metaforică), adică
această separare, le cheamă reunirea sub forma nouă a
interpretării — care nu este altceva decât o simbolizare.
Tăcerea este timpul prealabil în care succesivitatea se
transformă în simultaneitate, reverberarea îndeplinită
390 Andre Green

permițând reverberatului să se traducă într-o altă suc-


cesivitate. Altfel spus, tăcerea este locul ștergerii manifes­
tului pentru ca latentul să se reveleze. Tacerea este absen­
ța prin care manifestul cade în vid, pentru a se ivi din
nou la suprafață sub forma latentului. Tacerea este con­
diție, timp la condițional, guvernată de gândirea impli-
cativă: dacă... atunci, cu alte cuvinte, „dacă aș auzi do­
rința discursului, atunci discursul dorinței ar fi acesta".
„Dacă" este o condiție suspensivă, un suspans analitic
în care dorința supusă greșelii așteaptă de la analist să
nu-i greșească. Un pacient mi-a spus în cursul unei șe­
dințe: „Când te gândești că, în tot Parisul, nu e decât un
analist care vorbește și eu a trebuit să dau peste el!" Dar,
la sfârșitul ședinței, a zis înainte să plece: „Vă mulțu­
mesc". Poate că astfel mă dădea pe ușă afară, dar era
nevoit să recunoască faptul că aceste delicii masochiste
ascundeau un conflict de identificare cu un tată sadic și
seducător, urât pentru că îi constrânsese mama să-l
abandoneze la șase luni după naștere, trimițându-1 la
țară pentru că acolo aerul era mai bun, și cu un bunic
bun și generos, dar față de care își descoperise dorințe
de moarte, inconștiente și vinovate. în transfer, se folo­
sea de proiecția alternată a acestor două imagini față de
mine, fără ca, bineînțeles, să aibă nici cea mai vagă idee
despre acest conflict. Tacerea mea cauționase în el rezis­
tența „excepției", mai precis sado-masochismul său —
care mergea departe — îi apărea ca o retorsiune legiti­
mă a răului ce i se făcuse.
Lucrul acesta ne arată în ce măsură tăcerea analistu­
lui, tăcere de întâmpinare a propriilor asociații, tăcere de
așteptare, tăcere plină, este mai ales o tăcere a unei „exi­
gențe de travaliu a psihicului analistului ca urmare a le­
găturii sale cu corporalul analizandului".
Tăcerea psihanalistului 391

Ideea care trebuie să prevaleze de-acum înainte este


aceea a logicii cuplului analitic reprezentat de branșarea ce­
lor două aparate psihice unul la celălalt, separate de o diferen­
ță de potențial semnificativ.
Nu dau aici decât versiunea rodnică a travaliului ana­
litic. Trebuie să luăm în calcul și blocajele asociative da­
torate contra-transferului (în sensul clasic al termenului)
și mai ales, mi se pare, celor mai „nebunești" aspecte ale
analizandului. Prin nebunie privată nu înțeleg în mod ne­
cesar psihoza fantastică a analizandului, imagine a unui
univers în stilul Hieronymus Bosch în care pitorescul
este adesea facil. Această nebunie poate fi un limbaj ne­
bun, un corp nebun, o sexualitate nebună etc. Succesul
analizei depinde și depinde mai ales de toleranța analis­
tului la această nebunie privată. In aceste cazuri, tăcerea
analistului poate fi o tăcere de apărare, de refuz sau de
refugiu pentru a-și salva sănătatea psihică. Nimic nu-1
obligă pe analist să trăiască aceste ordalii și, dacă se sim­
te indispus de aceste debordări pulsionale, să rămână un
analist clasic. E mai bine să fii un bun analist de nevro­
ze clasice decât un analist prost de stări limită. în sfâr­
șit, voi adăuga că a fi un analist de pacienți „limită" nu
trebuie să ducă la orbirea față de rezonanțele oedipiene
ale oricărui material. Căci Oedipul este pretutindeni și
din totdeauna, încă de la conceperea subiectului.

De ce oare nevrozele se pretează la tehnica analitică,


în timp ce alte structuri în afara celor nevrotice par să-i
fie refractare? Invocarea regresiei îmi pare a fi doar o pre­
făcătorie teoretică. S-ar putea ca adecvarea nevrozelor la
392 Andre Green

analiză să se explice prin relația lor cu perversiunile. Se


pare că nevroza ca negativ al perversiunii este compati­
bilă cu exigențele care definesc cadrul analitic, prin fap­
tul că perversiunile implică niște pulsiuni parțiale în sâ­
nul unui Eu înțeles în frontierele unui cadru (sau struc­
tură încadratoare) care a reușit să-i mențină unitatea nar­
cisică prin erotizarea pulsiunilor de distrugere. La urma
urmelor, perversul a procedat la narcisizarea Eului său
pentru a para un pericol de fragmentare în fața insupor­
tabilului din diferența dintre sexe, sacrificând integrarea
pulsiunilor sub primatul genitalității. Intr-un cuvânt, a
„ales" narcisismul unificator al Eului împotriva fuziunii
pulsiunilor față de obiect. Amenințat de pulsiunile de
distrugere, a reușit să le lege pe acestea prin libidoul ero­
tic (de unde sado-masochismul), instaurând întâietatea
falusului (narcisic) contra primatului genitalității (obiec-
tale). Nevroza, negativ al perversiunii, realizează o uni­
tate simetrică și inversă, adică denarcisizează Eul proce­
dând la fuziunea pulsiunilor sub primatul genitalității.
Dar din cauza recunoașterii diferenței dintre sexe, adică
a angoasei de castrare, fixația falică devine un refugiu în
fața hăului vaginal. Se pare că Jouhandeau, polemizând
cu Roger Peyrefitte, i-ar fi aruncat: „Falusului îi place tă­
cerea" — ca și cum tăcerea ar fi condiția necesară elec-
ției sau erecției sale.
Totuși, dacă Freud are dreptate, adică dacă este ade­
vărat că nevroza este negativul perversiunii, reculul spre
fixația falică este primul timp spre regresie care le per­
mite pulsiunilor parțiale perverse (refulate în nevroză)
să se manifeste. Dar ele o fac atunci în cadrul unui Eu
suficient de narcisizat pentru a-și îngădui această regre­
sie a pulsiunilor. Ceea ce vrea să însemne că, în analiză,
s-ar putea stabili un raport de corespondență între, pe
Tăcerea psihanalistului 393

de o parte, Eu și pulsiunile parțiale și, pe de alta, cadru


și discursul asociativ.
Toleranța la discursul asociativ — simulacru de frag­
mentare — s-ar afla atunci sub controlul unui Eu asaltat
de pulsiunile parțiale ale perversiunii, dar suficient de
asigurat de limitele și consistența sa pentru a-și permite
înlăturarea cenzurii morale și intelectuale (sau raționa­
le), ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că pulsiunile de
distrugere, legate de narcisism și limitate în expresia lor
de sadismul față de obiect, nu ar amenința nici Eul, nici
obiectul în mod primejdios: analistul este liniștit în pri­
vința a ceea ce i se poate întâmpla pacientului între șe­
dințe. El lasă procesul psihanalitic să se desfășoare, iar
transferul își urmează cursul.
în cazurile care se situează în afara nevrozei, condiți­
ile simt diferite. Situația este mai puțin comandată de ra­
porturile perversiune-nevroză și mai mult de acelea care
leagă psihoza și cazurile-limită. Refularea este apărarea
dominantă în primul caz, clivajul, în cel de-al doilea. în
structurile care țin de raportul psihoză-cazuri-limită,
„parțialitatea" pulsiunilor fie nu este totalizabilă, fie,
atunci când se manifestă, nu poate fi conținută. Pulsiu­
nile parțiale țin de același nivel cu anumite obiecte par­
țiale ce plasează Eul sub amenințarea fragmentării.
Pe scurt, în cazul perechii perversiune-nevroză, Eul și
obiectele sunt totalizate (cu prețul refulării, ceea ce relati­
vizează mult această unificare, care nu este, poate, decât
o conținere), în timp ce, în cazul psihozei și al situațiilor
borderline, soluția trece printr-o narcisizare prealabilă a Eu­
lui în vederea stabilirii unei relații cu obiectul. Nevroza­
tul visează, iar cazurile-limită încearcă să viseze, dar simt,
de fapt, pradă coșmarului, somnambulismului, visului
alb, deși par să izbutească să aibă o „aparență" de vis!
394 Andre Green

Ceea ce mi se pare important este înțelegerea faptu­


lui că Eul fragmentat, pulsiunile parțiale, obiectele par­
țiale nu se regăsesc întotdeauna împreună și că sunt po­
sibile anumite regrupări limitate. Astfel, perversiunea,
expresie a unor pulsiuni parțiale, este compatibilă cu un
Eu unificat și un obiect și el relativ unificat, excluzând
totuși vaginul. La fel, cazul-limită posedă un Eu mai pu­
țin unificat decât perversul, coexistând cu unele pulsiuni
parțiale mai unificate (măcar superficial).
Această diferențiere între pulsiune și obiect este im­
portantă, căci se poate afla la sursa unor conflicte esen­
țiale. Trebuie să știm să facem deosebirea între ceea ce
aparține uneia și celeilalte în ședință.
Cum face față situației tehnica non-silențioasă? Cum
se realizează narcisizarea Eului? Prin operația legăturii,
Bingund-ul freudian. în loc să lase filmul sau firul asocia­
tiv să se desfășoare, analistul va puncta discursul prin in­
tervenții — care nu sunt toate niște interpretări —, va lega
fâșiile discursului. Aici se află capcana, deoarece analis­
tul poate fi tentat să creadă că aceste zdrențe asociative
inserate în discurs sunt conținute de un Eu cu o întăritu-
ră mentală suficientă. De fapt, clivajul se efectuează între
fiecare fragment asociativ, juxtapus precedentelor și urmă­
toarelor, fără nici un raport între ele. Altfel spus, este im­
plicată simbolizarea. Legătura operată de analist are, prin
urmare, scopul de a re-lega elementele dezlegate pentru
a putea, la un moment dat, să interpreteze și nu doar să
intervină. în simbolizare există doi timpi: primul leagă
termenii conștientului, al doilea utilizează legăturile sta­
bilite pentru a le lega cu inconștientul clivat.
Acest travaliu de legare și de relegare se opune trava­
liului pulsiunilor de distrugere. Pentru a fi eficient, tre­
buie să fie superficial. Interpretările profunde „ciomăgi-
Tăcerea psihanalistului 395

toare" ori sistematic transferențiale nu au decât puterea


de a întări clivajul. Acest travaliu la suprafață, la suprafa­
ța asociațiilor, are drept scop să constituie un preconștient
care, cel mai adesea, nu-și joacă rolul de mediator sau de
filtru, în ambele sensuri, între conștient și inconștient
O reflecție mai aprofundată ar duce, poate, la recu­
noașterea solidarității dintre travaliul de legare -> ero-
tizare, pulsiuni de distrugere narcisizare secundară
a Eului, refulare și preconștient. Faptul acesta implică
înțelegerea în același timp a angoasei cazurilor-limită și
a celei a nevrozelor, în care angoasa de castrare cuplată
cu angoasa de penetrare se reverberează în perechea for­
mată de angoasa de separare și angoasa de intruziune.
Aici, conceptul de distanță datorat lui Bouvet ar putea
fi regândit. E de ajuns să spunem că distanța față de
obiect nu are nici o valoare pentru analist decât în mă­
sura în care ea-i folosește la evaluarea a ceea ce anali­
zandul poate să audă din mesajul acelui Altul, ce îi este
trimis sub forma lui inversată, potrivit binecunoscutei
formule a lui Lacan.
Travaliul analistului se situează atunci în câmpul
tranzițional descris de către Winnicott, care se poate de­
fini ca o categorie simbolică. Este aria intermediară a
simbolului ca „poate", nu ceea ce este sau ceea ce nu
este, ci ceea ce poate să fie, fără ca această speranță de
realizare să fie vreodată realizată în mod sigur. Ce este
mai rău nu e însă întotdeauna sigur.

VI

Travaliul analistului este conflictual. El este produsul


unei lupte constante între ceea ce este auzit, prost auzit,
396 Andre Green

non-auzit, neauzit, inaudibil12, fie pentru că este non-per-


ceptibil, fie din cauza ororii provocate de audiție.
în fluxul asociativ al discursului analizandului, linia­
ritatea acestui discurs dă naștere, pe măsura progresu­
lui său, unor efecte retroactive (feed back-uri semantice)
care structurează progresia formulării verbale. Asculta­
rea analitică este progredientă-regredientă. Inconștien­
tul nu segregă: el se exprimă cum poate și folosește to­
tul. Orice abordare exclusivă a unui singur tip de sem­
nificant: lingvistic, reprezentativ, afectiv, corporal, activ,
este o secțiune întunecată în poli-semnificanță și amputea­
ză semnificantul psihanalitic de funcțiile sale specifice.
Analistul este poliglot, el înțelege limbajul visului, al fan­
tasmei, al lapsusului, al actului ratat sau al tuturor lu­
crurilor din care se hrănește stilul inconștient. Fără în­
doială, tăcerea este fondul pe care se dezvoltă figurile ar­
moniilor semnificante (și disonanțele lor). Această enco-
dare-decodare, recodare, trimite întotdeauna la un altun­
deva (al ședinței) și la un altcândva (al analizei), la intem-
poralitatea tăcerii, la timpul în psihanaliză și la hetero-
cronia fundamentală care o caracterizează.
Poliglotismul analizei, înțelegerea idiomurilor, a dia­
lectelor inconștientului impune și o concepție plurifunc-
țională a formațiunilor inconștientului. Tocmai am vor­
bit despre limbaj, despre vis, despre fantasmă etc. Clinica
psihanalitică modernă ne arată că nu mai putem accep­
ta fără critică niște propoziții atât de general primite ca
aceasta: visul este tentativa de realizare a unei dorințe. Și
încă această formulă, care este a lui Freud și datează din

12 Joc de cuvinte intraductibil: „l'entendre, le mal-entendu, le non-en-


tendu, l'inotu, l'inaudible", entendre având și sensul de „a înțele­
ge", le mal-entendu, „neînțelesul, neînțelegerea", l'inoui, „nemaipo­
menitul" (N. t.).
Tacerea psihanalistului 397

1932 (Interpretarea viselor vorbește numai despre realiza­


rea unei dorințe, într-un mod mai complex și mai nuan­
țat, dar fără să introducă acea clauză restrictivă pe care
o introduce cuvântul „tentativă"), dovedește o evoluție
a gândirii primului psihanalist. Bion a arătat că visul
poate să aibă o funcție de evacuare: în loc să elaboreze
dorințele care ar voi să se realizeze, individul scapă de
dorință mai degrabă prin vis; Winnicott a înțeles că fan-
tasmatizarea hiperactivă este mijlocul prin care un om,
imaginându-se făcând o mulțime de lucruri, dorește să
nu facă absolut nimic; B. Lewin a vorbit în unele scrieri
prea puțin citite și pe marginea cărora s-a meditat prea
puțin despre profunda dorință de a dormi în ședința de
analiză plină de cuvinte: tot atâtea reevaluări care ne im­
pun o perspectivă nouă asupra conceptelor fundamen­
tale. Or, numai tăcerea, propice elaborării, revelează măș­
tile discursului. Această demascare silențioasă se face
prin afectul analistului, dizarmonic cu mesajele discursu­
lui. Din fericire, camuflajul este trădat de minime indi­
cii, uneori doar stilistice, care îl ajută pe analist să audă
inaudibilul.
Oricum ar fi, fundamentul tăcerii în analiză este de a
face posibilă emergența (prin urmare, novația) reprezen­
tării. Travaliul analitic constă în analiza reprezentărilor
pacientului (în cel mai larg sens conceptual) pentru a le
substitui un alt sistem reprezentativ prin care subiectul se
instaurează. Iată de ce tăcerea analistului nu este decât
mijlocul prin care el își refuză perceperea manifestului,
absorbindu-se în spațiere pentru a determina emergen­
ța reprezentării psihice a pulsiunii.
Un model general al activității psihice se propune
atunci: organizare, dezorganizare-ștergere, reorganizare.
El este aplicabil oricărei forme de activitate psihică. Acest
398 Andre Green

model reformulează noțiuni care ne sunt familiare: do-


rință-refulare-întoarcere a refulatului. In ședință, tăcerea
corespunde timpului care mediază, interpretarea fiind o
dovadă a celui de-al treilea timp. Este important să amin­
tim non-liniaritatea travaliului psihic, polifonia sa. Aces­
ta este sensul asociativității analitice. Linia ruptă a aso­
ciațiilor corespunde rezistențelor trezite în fiecare punct
al arborelui asociativ care obligă facilitările de acces13 să
se deschidă în altă parte, să se deplaseze, să se conden­
seze. Interpretarea constă în ghicirea căii barate, ocultate, prin
studierea raporturilor dintre diversele puncte de ruptură ale
facilitărilor de acces și ceea ce au lăsat să treacă în loc.
Altfel spus, sinuozitatea este funcția esențială a proceselor,
atât primare, cât și secundare. Condensare vrea să însemne
doi (sau mai mulți) într-unul, deplasare vrea să însemne
unul în doi. în gândirea psihanalitică, unu nu este nicio­
dată egal cu unu, iată de ce trebuie să fie doi pentru a face
o psihanaliză. Sinuozitatea cere ca o condiție necesară și
suficientă doi. A venit vremea să ne consacram logicii pe­
rechii, iar pentru aceasta trebuie să se aștearnă tăcerea
peste logica unitară a discursului manifest.
De aici decurge o concluzie: raportul rezistenței și al
asociației-disociației cu intelectul.
într-adevăr, deoarece inteligența constă în stabilirea
unor relații ascunse, inaparente, se poate afirma că ra­
porturile conjuncte-disjuncte, în măsura în care se opun,
sunt rodul rezistenței. In Schiță, Freud scrie că gândirea
„trebuie să poată să urmeze toate căile". Bineînțeles, ea
n-o poate face niciodată. Ceea ce trebuie descoperit tre­
buie în mod necesar să fie deturnat.
13. în text, frayages, termen preluat din vechea fiziologie pentru a tra­
duce germanul Bahnung (N. t.).
Tacerea psihanalistului 399

Tăcerea este acest spațiu de fluiditate care primește disi­


mularea pentru a o desface și a opera un simulacru de ade­
văr, simulacrul fiind înțeles în sensul pe care i-1 dau autorii
de modele: un construct. Nu este necesar ca tăcerea să se pre­
lungească într-un mod nepotrivit, pentru că riscul este
atunci ca analistul să se instaleze comod în ea pentru a nu
produce decât aparență (Lacan). In anumite cazuri, analiza
poate să semene cu o partidă de șah: șah-mat la nevroză, la
șinele fals, la proton pseudos. Nu trebuie să uităm că partide­
le de șah se desfășoară în tăcere, căd vorbirea analistului nu
suprimă fondul de tăcere pe care aceasta se rostește.
întunericul tăcerii urmează, legat de pașii săi, vorbi­
rea luminoasă. Kafka, într-o povestire metafizică14, scrie:
„Dar sirenele au o armă încă și mai îngrozitoare decât
cântul: tăcerea [...]". Ne putem închipui, deși faptul nu
s-a întâmplat, dar e probabil, că cineva a scăpat din cân­
tul lor; din tăcere, cu siguranță nu. [...] Și, de fapt, când
a venit Ulise, puternicele cântărețe nu au cântat, fie pen­
tru că au crezut că numai tăcerea avea să-i vină de hac
unui asemenea adversar, fie pentru că fericirea care se
zugrăvea pe chipul eroului, ce nu se gândea decât la
ceara și lanțurile sale, le-a făcut să-și uite cântarea. [...]
De altfel, legenda îi adaugă acestei povești o morală.
Ulise, spune ea, era atât de rodnic în scorneli, un cumă-
tru așa de viclean, că nici Soarta nu putea citi în inima
lui. Poate, deși lucrul acesta depășește puterea de înțe­
legere a minții omenești, poate că într-adevăr a văzut că
Sirenele tăceau și n-a făcut nimic altceva decât să se pre­
facă, pentru a le opune, lor și zeilor, atitudinea despre
care am vorbit, ca un fel de pavăză".
14 „Le Silence des sirenes", în La Muraille de Chine, trad. Alexandre
Vialatte, Gallimard, 1950.
X

Capacitatea de reverie
ȘI MITUL ETIOLOGIC
(1987)

A visa a însemnat la început a vagabonda sau a deli­


ra sau chiar, în ambele sensuri ale termenului, a divaga.
Reveria era o rătăcire a spiritului în afara căilor mult
prea bine trasate ale rațiunii. înainte ca Freud să fi înțe­
les interesul pe care-1 prezintă asociația liberă, după ce
cercetările constrânse ale hipnozei își vor fi dovedit li­
mitele, limba a surprins în mod intuitiv înrudirea dintre
această divagare a psihismului normal și delirul mala­
div. Anumiți pacienți, pentru care asocierea liberă însem­
nă să riște nebunia, nu presimt ei oare acest lucru? O
dată cu capacitatea de reverie a lui Bion, accentul se de­
plasează în mod dublu: pe de o parte, se trece de la ana­
lizând la analistul care reprezintă mama; pe de altă par­
te, ceea ce era nebunie potențială devine, dimpotrivă,
factor de sănătate psihică.
Bion nu introdusese încă în teoria sa capacitatea de
reverie atunci când a făcut aluzie la penumbra de aso­
ciații ce înconjoară conceptele. în ceea ce mă privește, voi
situa capacitatea de reverie în „penumbra de asociații"
a asocierii libere, adică o voi considera, în ședință, ca o
replică sau un analogon al asocierii libere — în ceea ce
comportă aceasta, pentru cel care i se dedă, ca obscur și
enigmatic. De asemenea, voi considera asocierea liberă
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 4 01

ca replică sau analogon al visului și al proceselor sale


primare.
Dacă există o diviziune clară între procesele secunda­
re și procesele primare, această diviziune poate da naș­
tere unor formațiuni de compromis. Acesta este întoc­
mai cazul fantasmei conștiente — metisa aceasta, cum
spune Freud —, numită altfel și „reverie". In toate cazu­
rile, important este adjectivul „liber". în muzică (Reveria
lui Schumann), ca și în literatură (Visările1 unui hoinar sin­
guratic de Rousseau), cuvântul „reverie" desemnează o
activitate a spiritului care se desfășoară fără un scop pre­
cis, fără rigoare metodică, asemenea unui dop care se
lasă dus în voia valurilor sub influența curenților ce ani­
mă marea. Libertatea este legată de faptul de a se lăsa în
voie, renunțând în mod „liber" la exercitarea vreunui
control asupra evenimentelor.

Bion: reverie a mamei, gândire a analistului

Or, punctul de plecare al gândirii lui Bion este expe­


riența sa cu psihoticii care prezintă simptome în ordinea
gândirii: la aceștia, spre deosebire de nevrozați, asocie­
rea liberă este mai degrabă o asociere prizonieră. Aceas­
ta se efectuează după constrângerile unei activități pro­
iective care împiedică orice integrare, orice apariție a
vreunei noutăți, dar și orice învățare, așadar, orice ma­
turare. Atunci, i se poate atribui capacității de reverie a
mamei rolul unei ipoteze de bază deduse pornind de la
experiența în care aceasta ar fi lipsit. Faptul acesta pre­
supune un anumit număr de inferențe:

1 în franceză, reveriei (N. t.).


402 Andre Green

1. Modelul situației analitice reproduce situația rela­


ției mamă-copil.
2. Această omologie se dovedește pertinentă și efi­
cientă cu pacientul nevrozat și permite o creștere a pro­
cesului analitic, o învățare a pacientului prin analiză, în
timp ce ea eșuează cu psihoticul. Totuși, ea necesită un
tip de interpretări diferite, extrase din ipoteze referitoa­
re la relațiile care ar exista la începutul vieții între mamă
și copil și care ar suferi foarte devreme niște distorsiuni
păgubitoare pentru procesele gândirii.
3. Bion situează această tulburare în imposibilitatea
unei notări — adică a unei memorii conservatoare și,
prin urmare, potențial achizitivă și integratoare. Aceas­
tă slăbiciune rezultă dintr-o tendință de a evacua frus­
trările legate de prezența unor elemente inasimilabile de
către psyche-ul subiectului: elementele p. Totuși — și aici
se află originalitatea lui Bion în raport cu Melanie Klein,
faptul acesta făcându-1 totodată să fie mai aproape de
Winnicott —, cheia acestei distorsiuni este că elemente­
le inasimilabile proiectate nu sunt primite și transforma­
te de activitatea mentală a mamei. în cazurile normale,
aceasta, prin capacitatea sa de reverie, le-ar restitui co­
pilului operând conversia elementelor p în elementele a
care formează trama fundamentală a activității psihice.
4. Implicit, Bion admite că, la naștere, copilul este mo­
delat de predominanța modelului digestiv pornind de la
experiența sânului. Totuși, acest model digestiv este acu­
plat unui model psihic sprijinit pe modelul digestiv. Alt­
fel spus, chiar dacă sânul îl hrănește bine pe copil, con­
servarea sânului bun nu este de ajuns pentru a crea gân­
direa. îi este o condiție necesară, dar nu suficientă. Spri­
jinirea psihicului pe digestiv permite înțelegerea necesi­
tății de a-i postula reluarea pe plan inter-subiectiv. Cu
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 403

alte cuvinte, mama „digeră" psihic proiecțiile spiritului


copilului (le mestecă din nou, ca să spunem așa, mulțu­
mită capacității sale de reverie) și-1 hrănește altfel redân-
du-i acest produs pre-asimilat de către ea. Copilul pri­
mește, așadar, o hrană secundă, metaforică a celei din­
tâi. El se hrănește nu de la sânul corporal, ci de la sânul
psihic al mamei. Mama a acumulat în ea „voma" copi­
lului și a făcut ceea ce el nu poate încă face: a „psihi-
zat-o" și a transformat această hrană „concretă" în hra­
nă psihică. Copilul va putea să o folosească pentru a-și
construi obiectul psihic intern, conservând acest sân psi­
hic primitiv ce-i va permite să elaboreze progresiv, por­
nind de la această gândire incoativă, un aparat pentru
gânditul gândurilor, capabil de notare și de anticipare.
Acesta nu mai suportă evenimentele, ci merge în întâm­
pinarea lor. Aici, Bion este foarte aproape de acel Freud
din „Două principii..."
Spre deosebire de ceea ce avansează Melanie Klein,
pentru care totul pare să se petreacă de partea sugaru­
lui, ceea ce vine de la mamă fiind neglijabil (în acest
punct, ea este freudiană), Bion, ca și Winnicott, porneș­
te de la perechea mamă-copil. Mai mult chiar, el situea­
ză geneza funcției a la copil de partea mamei. Altfel
spus, o teorie care se mărginește să considere efectele sâ­
nului bun și ale sânului rău nu poate să răspundă la ur­
mătoarea întrebare: cum se creează calitățile psihice?
Contribuția mamei care dispensează nu numai lapte, ci
și iubire, înțelegere, tandrețe, siguranță — tot atâtea ca­
lități specific psihice — este sursa traducerii elementelor
p în elemente a, mulțumită funcției sale de legare. Două
feluri de legături sunt implicate aici: cele care operează
intra-psihic la bebeluș (mulțumită funcției a) și cele care
se instalează inter-subiectiv între mamă și copil (trans-
404 Andre Green

mițători ai funcției a) ce presupun această funcție la


mamă.
Originalitatea poziției lui Bion constă în faptul că el
consideră reveria ca un suport al iubirii (sau al urii) mamei
în relația sa cu copilul.
Aici se dezvăluie o anumită circularitate a gândirii lui
Bion, care nu este întotdeauna explicită. Bion pornește
de la situația analitică dintre un psihotic și un analist.
Din acest punct, reveria sa îl împinge să caute un model
al relației mamă-copil (altundeva și altcândva) suscepti­
bil să explice ceea ce se petrece în ședință (aici și acum).
De fapt, tocmai pentru că analistul, Bion, este mișcat de
reverii față de pacientul său adult, el creează ipoteza cau­
zală că relația mamă-copil este susceptibilă să comporte
o asemenea reverie analogă acelor lucruri care se desfă­
șoară în analiză.
Relația analitică permite să se constate că analizandul
se află într-o stare pe care Bion o caracterizează ca neți­
nând nici de somn (activitate onirică), nici de veghe (ac­
tivitate secundară). Această activitate este dovada pro­
ducerii unui ecran (de limbaj) dezlânat, incoerent, dar mai
ales non-legat. Totuși, această comunicare nu produce
ininteligibil: capacitatea interpretativă (în termeni de I =
iubire și C = cunoaștere) acționează întotdeauna la ana­
listul a cărui gândire este, teoretic, neatinsă în ceea ce
privește legarea. Dar răspunsul la interpretare arată că
puterea interpretativă rămâne, la psihotic, fără ecou. De­
parte de a concluziona, așa cum făcuse deja Melanie
Klein, că numai pulsiunile de moarte ale copilului acțio­
nează, Bion pune în lumină participarea maternă prin
absența reveriei la mamă, reveria fiind, potrivit lui, ca­
nalul prin care este vehiculată iubirea. Prin urmare, ceea
ce se repetă în analiză este carența mamei, analizandul
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 405

trăind situația ca și cum interpretările analistului ar ră­


mâne fără efect, pentru că analistul-mamă, orice ar face,
nu poate hrăni psihic copilul, așa cum a fost cazul altă
dată cu mama.
Capacitatea de reverie a analistului — reflectarea
acesteia fiind interpretările sale — nu are un efect ger­
minativ, pentru că aceasta nu preia ștafeta capacității de
reverie a mamei care, de fapt, nu o avea. Interpretarea
nu trezește nimic, nu animă nimic care ar fi fost prezent,
dar refulat. Ea debușează la pacient peste un vid, deoa­
rece în el lipsesc urmele unei capacități de reverie ale
mamei care nu s-a înscris în nici un fel. Faptul acesta de­
termină o serie de concluzii importante: o interpretare
produce un anumit efect, fiindcă reușește să reînsufle­
țească ceva deja existent. Ea nu ar putea să creeze sens
ex nihilo acolo unde nu exista așa ceva. Se vede în ce mă­
sură este important acordul dintre cei doi parteneri ai
cuplului analitic, chiar și atunci când cuplul nu are de­
cât un singur obiect: inconștientul analizandului din re­
veria aparatului psihic al analistului.
Aici se instaurează, atât la Bion, cât și la Winnicott, o
gândire a perechii și chiar a trioului: în Aux sources de
l'experience stă scris: „Dacă mama care hrănește nu este
capabilă să-și dispenseze reveria sau dacă reveria dis­
pensată nu este dublată de o iubire pentru copil sau pen­
tru tată, acest fapt va fi comunicat sugarului, chiar dacă
îi rămâne incomprehensibil" (12.11, p. 53).
în modelul bionian, problema esențială constă în
transformarea unei impresii a simțurilor în experiență
emoțională. Acest referent afectiv al psyche-ului indică
îndeajuns diferența dintre teoriile lui Bion și Lacan. în
schimb, dacă Bion pare să relativizeze locul reprezentă­
rii în raport cu gândirea lui Freud, el introduce prin
406 Andre Green

această remarcă un dat care i-a scăpat complet lui Mela­


nie Klein.
Care este obiectul reveriei mamei? Copilul sau tatăl.
Această intrare a tatălui în reveria mamei îmi pare funda­
mentală; ea este o explicație, mai bună decât oricare alta,
a triangulării precoce, prezentă încă de la începutul vieții.
Iubirea pentru copil nu este incompatibilă cu iubirea
pentru tată, iar dacă, potrivit lui Freud, mama este pri­
ma seducătoare a copilului, trebuie să facem diferența
dintre această seducție și împărtășirea plăcerii sexuale
ca acmee a iubirii pentru tată. Maternitatea implică
pulsiuni cu scop inhibat. Chiar dacă tandrețea maternă
ar comporta multe plăceri ascunse, cea a erotismului
alăptării, de pildă, vaginul său nu juisează cu copilul
născut din pântecele ei, deși nașterea i-a dat, în mijlocul
durerilor, o satisfacție cu care nici un penis nu ar putea
să rivalizeze. Erogenitatea maternă devine cea mai difu­
ză și cea mai incompatibilă cu genitalitatea. Interdicția
incestului acționează mai întâi la mamă, oricât de deza­
greabil i-ar fi lucrul acesta.
Ce este reveria al cărei obiect e tatăl? Este reveria la
legătura care există între părinți și între bebeluș și tată, al
cărei loc comun este, dacă îndrăznesc să spun astfel,
mama. Mutterkomplex, așa cum îl înțeleg eu, este acela
care vede în mamă spațiul corporal locuit dublu de co­
pil și de tată. Reveria la tată este, prin urmare, reveria la
reunirea triangulară (sau mai mult) a ceea ce îngrijirile
materne au tendința să separe în relația închisă ma-
mă-copil. Prin urmare, este deja reveria la deschiderea
relației la terț, urmată de îndepărtarea temporară a be­
belușului prin reconstituirea unității duale a relației pe
deplin sexuale. Nu toate mamele ajung cu ușurință la
această trecere de la un obiect la altul.
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 407

Reveria la tată este, pentru mamă, aducerea-aminte —


deja — a faptului că această fericire a relației mamă-co-
pil nu are decât un timp, ca aceasta trebuie trăită pe de­
plin, dar că bebelușul ei nu-i aparține. El își aparține în
aceeași măsură în care-și aparține cuplul parental. Feri­
cirea cuplului cere periodic „uitarea" copilului. Dacă mi­
cuțul este iubit și se simte iubit, el va accepta fără prea
mare rău această inevitabilă deposedare a mamei. în ca­
zul contrar, va rămâne întreaga viață agățat de obiectul
său pentru a lichida un contencios ce nu poate fi nici­
când șters. Altfel spus, agățarea este contrariul legăturii.
Căci agățarea rămâne în mod disperat fixată la același
obiect, în timp ce legătura se deplasează și poate deveni
legătură de legătură, cu alte cuvinte, nu numai relație, ci
relație de relație; aceasta este gândirea.
Oricât de tentante ar fi analogiile, voi pune limite
comparației dintre capacitatea de reverie a mamei și as­
cultarea interpretantă a analistului. Analistul nu este
mama, chiar dacă pacientul s-ar înverșuna să vrea să fie
astfel. Iubirea analistului pentru pacientul său, fără de
care nici o analiză nu are vreo șansă să reușească, exclu­
de contactul fizic care este complementul indispensabil
al capacității de reverie la mamă. Introducând acest con­
cept, Bion voia să stabilească separația dintre fizic (sim­
țurile) și psihic (experiența emoțională purtătoare de
sens). In cură, el vedea un echivalent al fizicului în con­
dițiile de confort material ale analizei: divanul, spațiul
rezervat, timpul alocat etc., adică elementele materiale
ale cadrului. Totuși, acestea sunt departe de a echivala
cu contactul fizic al relației mamă-copil. Distanța efecti­
vă a analistului în cură face în mod necesar din analist
o imagine, de asemenea, paternă. Comunicarea prin lim­
baj accentuează și mai mult această referință, fără să fie
408 Andre Green

nevoie să evocăm aici toate elementele argumentației la-


caniene care nu este lipsită de fundament.
Oricum ar fi, cum își „visează" analistul psihanalizan-
dul? Totul depinde de corpusul pornind de la care înce­
pe el și de mitul de referință care este presupus să-l ex­
plice.
Aici, corpusul este analiza pacienților psihotici, la care
Bion decelează „tulburarea fundamentală", cum se spu­
nea în psihiatrie, adică semnele care denotă tulburări ale
gândirii. Această schimbare de corpus în raport cu ana­
liza clasică centrată pe clasa nevrozelor va sluji drept ma­
trice psihopatologică. Toată clinica și toată teoria sunt re-
gândite pornind de la vertexul psihotic. Sub acest aspect,
Bion este continuatorul lui Melanie Klein care presupu­
ne, la orice individ, o psihoză originară pe care cei mai no­
rocoși o vor depăși. Schimbarea corpusului de bază va
determina o schimbare a mitului de referință. Intr-ade­
văr, mitul de referință freudian nu mai este folosit ca
platformă elaborativă.
Numesc mit de referință ansamblul articulat istoric
al conceptelor ordonatoare ale dezvoltării ipotetice a
copilului, așa cum ne permite analiza să-1 construim.
Mitul de referință bionian este un montaj alcătuit din
elemente kleiniene (sânul, identificarea proiectivă, an­
goasele arhaice etc.), remodelate de combinarea lor cu
elemente freudiene (descărcarea motorie de eliberare
a tensiunilor, inconștientul și conștientul, notarea, aten­
ția, gândirea, realitatea etc.). Acest montaj din care fac
parte unele creații originale ale lui Bion (factori și func­
ții, elemente 0 și a, funcție a etc.) creează mitul de re­
ferință bionian fundamentat pe un anumit număr de
principii printre care diferențierea fizicului de psihic
se află în prim-plan.
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 409

Capacitatea de reverie apare în urma unei îndelunga­


te reflecții asupra raporturilor dintre obiectul bun și cel
rău, realizată cu o subtilitate și un simț dialectic care-i
lipsesc acestui tăietor de lemne al psihanalizei care era
Melanie Klein. La fel, opera lui Freud este descentrată în
mai multe privințe: realizarea halucinatorie a dorinței
este un eveniment psihic care presupune că efectele de­
zastruoase ale obiectului rău sunt, ca să spunem așa, ne­
utralizate precoce. Astfel, Bion constată că psihicul nu se
poate elabora pornind de la experiența fizică a sânului,
fie el și bun. Psihicul nu se poate naște decât din psihism, în
cazul de față al mamei, ceea ce este un alt mod de a spune
că gândirea nu se poate naște decât din gândirea obiec­
tului. In această privință, teoria lui Bion se desparte de
cea a lui Melanie Klein.
Este întru totul esențial să remarcăm că teoria lui Bion
și mitul de referință pe care ea o creează se nasc în între­
gime din elaborarea schimburilor analitice în ședință. Pe
când, la Freud, nu există o corespondență mărturisită în­
tre mitul de referință, așa cum „pulsiuni și destine ale
pulsiunilor" sau „Negarea" îl descriu, și situația analitică.

Freud: construcția, contra-transferul și reprezentarea

Să ne întoarcem, prin urmare, la Freud și la tripla sa


caracterizare a situației analitice: la pacient, asociere li­
beră, la analist, atenție flotantă și neutralitate binevoi­
toare. Această descriere clasică este extrem de imprecisă
și foarte insuficientă. Necesitatea sa e vizibilă: analizan­
dul asociază liber, atenția analistului este flotantă. A
doua parte a comparației este simetrică cu cea dintâi: la
analizand, o activitate asociativă liberă, la analist, o re-
410 Andre Green

ceptivitate fluctuantă. Cât despre neutralitatea binevoi­


toare, ea este pandantul a ceea ce se desfășoară la pa­
cient — acesta, din cauza transferului, nu ar putea să fie
neutru: el iubește sau urăște. In schimb, analistul nu răs­
punde nici la iubirea, nici la ura pacientului, cel puțin în
principiu. Totuși, neutralitatea sa este binevoitoare, ceea
ce vrea să însemne că este însuflețit de sentimente de iu­
bire față de pacient, dar o iubire care este reținută și se
distanțează în raport cu proiecțiile de iubire sau ură ale
analizandului. Iubirea se limitează aici la înțelegerea pa­
cientului. Aceasta este situația ideală.
Potrivit lui Freud, analistul nu asociază, fără îndoială
pentru că identificarea derivatelor inconștientului și a
proceselor primare la analist nu ar putea să se compare,
din punctul lui de vedere, cu dezlănțuirea care are loc la
pacient. Analistul rămâne stăpân pe gândirea sa pentru
a-și exercita arta interpretării. Dacă ar asocia, ar pierde
reculul necesar unei viziuni clare. Pentru Freud, interprer
tarea rezultă din deducțiile analistului, nu dintr-o derivă
paralelă cu aceea a pacientului. Această imagine a anali­
zei reproduce unele dintre lipsurile mitului de referință
al lui Freud. Astăzi, nu ezităm să denunțăm caracterul
solipsist al concepției sale despre dezvoltare care negli­
jează răspunsul obiectului; de asemenea, pentru ca ana­
liza să fie scoasă de sub orice bănuială de sugestie, ana­
listul se ferește sa introducă unele elemente subiective de
interpretare făcând apel la propriile sale asociații.
Cu toate acestea, a fost nevoie de ultima scriere teh­
nică a lui Freud pentru a-1 auzi amintind că analiza se
face în doi. „Ceea ce dorim este un tablou, valid și com­
plet în toate părțile sale esențiale, al anilor uitați din via­
ța pacientului. Aici ni se va atrage atenția că travaliul
analitic constă din două piese total diferite, care se joa-
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 411

că pe două scene diferite, cu două persoane care au fie­


care altă sarcină. Ne întrebăm o clipă de ce nu ni s-a atras
atenția mai demult asupra acestei chestiuni fundamen­
tale, dar ne spunem imediat că aici nu se poate ascunde
nimic, că este vorba despre ceva general cunoscut, un
fapt de Ia sine înțeles, ca să spunem așa, care numai aici
poate fi relevat într-o intenție specială și examinat în
sine."2 Iar Freud precizează aceste două sarcini: anali­
zandul trebuie să-și amintească, analistul trebuie să de­
ducă ceea ce a fost pornind de la urmele refulării sau,
mai exact, să-l construiască.
Totuși, este clar că diviziunea travaliului este încă
bine delimitată și nu ar putea exista schimb sau confu­
zie de roluri. Această idealitate pe deplin științifică nu
va rezista o dată cu progresele analizei. încurcătura lui
Freud este aici manifestă, iar cine se scuză se acuză. La
ce se gândește el atunci când amintește de ceea ce nu a
fost scris „negru pe alb"? Mă întreb dacă nu-i răspunde
aici lui Ferenczi și încă sub două aspecte: pe de o parte,
pentru a se afla în acord cu el în ceea ce privește dubla
polaritate a analizei care o transformă într-un raport de
acuplare și, pe de altă parte, pentru a limita efectele unei
posibile coluziuni transfero-contra-transferențiale: „Nu
vă iubiți pacienții dincolo de regulile prescrise ale neu­
tralității. Manifestați-vă bunăvoința ascultându-i și de­
ducând refulatul. Iar dacă traumele primitive i-au side-
rat până acolo, încât au abolit în ei orice memorie sau
orice urmă a acestei catastrofe, exprimați-vă iubirea con­
struind ceea ce s-a întâmplat pentru ei și-atât".

2 SE, XXIII, p. 258. „Constructions en analyse", Resultats, idees,


problemes, II, P.U.F., 1987, p. 270 („Construcții în analiză", trad. de
Roxana Melnicu, în Sigmund Freud, Opere 11. Tehnica psihanalizei,
Editura Trei, București, 2004, p. 326 — N. t.).
412 Andre Green

Ceea ce mai trebuie subliniat aici este schimbarea de


corpus de referință atât la Freud, câț și la Bion. Sfârșitul
„Construcțiilor în analiză" va arăta că Freud se gândeș­
te la anumite deliruri analizabile (și delirantul va suferi
de reminiscențe) ale căror evenimente traumatice se vor
fi situat înaintea instaurării limbajului, subiecții neavând,
așadar, la dispoziția lor decât amintiri și impresii ale
unor locuri, fără să poată totuși — din pricina lipsei
vreunei înscrieri mnezice datorate fixării preverbale —
să le asocieze rememorări de evenimente. Prin urmare,
„Construcții în analiză" arată că, în anumite cazuri, tre­
buie să se renunțe la înlăturarea amneziei infantile, fără
ca, numai din acest motiv, analiza să fie sortită eșecului,
puterea de convingere a interpretării putând fi dobândi­
tă prin reprezentări de lucruri eratice, lipsite de conota-
ția lingvistică ce le dăduse coerență și formă.
Calea fixațiilor preverbale fiind deschisă, întreaga
analiză modernă avea să se piardă în ea ca într-un abis.
Cu toate acestea, trebuie subliniat un paradox. Dacă lim­
bajul ne refuză ajutorul în rememorare, tot prin el se sur­
prinde pre-verbalul. Și chiar dacă intuiția analistului s-ar
concentra asupra a ceea ce este în afara discursului în
material (atitudine corporală, tensiune afectivă, angoa­
să etc.), totuși, numai prin reprezentările de cuvânt, ana­
listul umple faliile discursului pentru a construi ceea ce
este pentru totdeauna amneziat
în fond, chestiunea contra-transferului era încă de pe
acum pusă. Răspunsul la transferul analizandului nu se
mai limita la simpla interpretare a acestuia, ci necesita o
activitate a gândirii: o construcție. Contra-transferul în­
ceta să mai aibă o funcție inhibatoare, ci devenea, dim­
potrivă, stimulent. Toate acestea cu mult înainte ca Pau­
la Heimann să le exprime pe la 1950. Totuși, o întrebare
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 413

se pune aici. Ce înseamnă a gândi pentru un analist și


pentru un analizand? Din punctul de vedere al lui Freud,
activitatea de gândire este în mod fundamental de ordi­
nul reprezentării. Afectul nu joacă un rol egal ca demni­
tate în cazul de față, de unde direcția adoptată de Lacan
și felul în care a izgonit afectul în teorie.
Invers, de la Ferenczi și mai ales Melanie Klein încoa­
ce, fantasmele inconștiente sunt niște versiuni reprezen­
tative a ceea ce ea numește memories infeelings, adică
amintiri în formă de sentimente, de unde poziția lui Bion
pentru care trecerea fizicului la psihic este trecerea date­
lor brute ale simțurilor în experiență emoțională. Nu este
lipsit de consecințe faptul că cei trei factori ai lui Bion,
L, H, K — sau I, U, C — situează Knowledge, mai precis
Cunoașterea, de partea afectelor fundamentale Iubire și
Ură. Paradox bionian? Culmea evoluției gândirii: calcu­
lul algebric (care ar avea un raport cu materna lacania-
nă) își are sursa în experiența emoțională. Bion instituie
o echivalență între acel „Eu simt că" (în sensul de „Eu
presimt că") și „Eu gândesc că". Prin urmare, afectul
este, în teoria sa, înălțat la rangul unui principiu de cu­
noaștere.
Oricum am aborda problema, vom ajunge întotdeau­
na la chestiunea reprezentării, căci, așa cum Melanie
Klein le oferă reprezentări pacienților, deși crede că in­
terpretează „amintiri în formă de sentimente", la fel afec­
tele contra-transferențiale comunicate pacientului sub
formă de interpretări verbale le convertesc pe acestea în
reprezentări. Voi spune că nu putem în nici un caz scurt­
circuita vorbirea pacientului, adică reprezentarea de cu­
vânt asociată afectului (vocea) și reprezentarea de lucru
(inseparabilă de investire) care îi corespunde. Distanța
dintre reprezentarea de lucru conștientă și reprezentarea
414 Andre Green

de lucru inconștientă constituie inima activității psihice.


Totuși, așa cum am susținut de multă vreme încoace, re­
prezentarea de lucru sau de obiect debordează din plin
cadrul reprezentatului-reprezentării și include ceea ce eu
am propus să se numească reprezentatul-afect, stările
corpului propriu, urmele actelor etc. în schimb, orice ac­
ces direct la reprezentarea de lucru (conștientă și a fortiori
inconștientă) este o iluzie. Altfel spus, medierea verbală
este accesul obligatoriu la reprezentările de lucru sau de
obiect.

Experiența psihanalitică și istoria curei

Să părăsim limbajul metapsihologie și să ne întoar­


cem la experiență. Un pacient vorbește, își întrerupe vor­
birea cu tăceri sau suspine, gesticulează sau rămâne imo­
bil, își mișcă picioarele, se face auzit cu mai multă sau
mai puțină claritate, cu mai mult sau mai puțin patetism,
își modulează dispoziția, imploră, protestează, își decla­
ră pasiunea sau aversiunea, este de-abia inteligibil sau
recită, vorbește dezlânat sau prea coerent etc. în ce anu­
me constă ascultarea analistului? Mai întâi, în înțelege­
rea sensului manifest a ceea ce se spune, condiție nece­
sară oricărei continuări; apoi, iar aceasta este etapa fun­
damentală, în imaginarizarea discursului, adică nu doar
în imaginarea lui, ci și în includerea în disțurs a dimen­
siunii imaginare, prin construirea diferită a implicitului
acestui discurs în punerea în scenă a înțelegerii. Etapa
următoare va dezlega șirul liniar al acestui lanț, va evo­
ca alte fragmente de ședință: unele recente (uneori din
ultima), altele mai puțin recente (apărute cu câteva luni
în urmă) și, în sfârșit, altele mult mai vechi (de pildă, un
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 415

vis de la începutul analizei). Acesta este fondul pe care


se dezvoltă capacitatea de reverie a analistului. Aceasta
va căpăta consistență în ultima etapă, cea a relegării ce se
va efectua prin selecționarea și recombinarea elemente­
lor astfel spicuite pentru a da naștere fantasmei con-
tra-transferențiale, presupusă a întâlni fantasma transfe-
rențială a pacientului.
Trebuie să evidențiez faptul că recombinarea unește
unități diferite ale discursului: un mare fragment asocia­
tiv va putea să evoce doar un cuvânt sau un afect, care
se va putea lega cu un singur cuvânt marcat de o repe­
tiție, dacă nu chiar de o folosire destul de insolită sau oa­
recum disonantă, și să evoce, prin asociație, un fragment
întreg, o secțiune importantă a materialului considerată
cândva anodină, cazuală sau banală; tonalitatea emoțio­
nală a ansamblului își va împrumuta atunci colorația
unei legături de cauzalitate apărute pentru prima oară
sau familiar repetitivă. Totul se va precipita ori se va cris­
taliza într-o interpretare, rod al reveriei.
Aceste descrieri în care, cred, fiecare analist își va re­
cunoaște experiența, determină două puncte de deza­
cord în ceea ce mă privește. în primul rând cu Bion,
atunci când susține că analistul nu trebuie să aibă nici
memorie, nici dorință (și încă trebuie să precizez, așa
cum a făcut-o el însuși, că propoziția nu se aplica decât
situațiilor în care înțelegerea analistului era ca paraliza­
tă, fapt de care nu s-a ținut întotdeauna seama). In al doi­
lea rând cu Freud, care afirmă că analistul nu are ce să-și
amintească. Cred, dimpotrivă, că analistul care trebuie
să fie gata să întâmpine noul nu poate s-o facă decât cu
condiția de a fi conservatorul istoriei analizei. în ceea ce
privește trecutul, am utilizat noțiunea de mit de referin­
ță, pentru a sublinia pe deplin caracterul comun mituri-
416 Andre Green

lor și ipotezelor noastre de dezvoltare, acela de a fi niș­


te explicații în efect retroactiv, adică niște mituri etiologi­
ce. Dar cum nu eram acolo și cum, la nivelul fenomene­
lor considerate, nimeni nu ar fi putut să fie — și mai ales
nu „observatorii direcți" care nu pot decât să înregistre­
ze niște comportamente —, nu are cum să fie vorba de­
cât despre o construcție fictivă. Termenul de interacțiu­
ne subliniază această dimensiune comportamentală, in­
teracțiunea fantasmatică păfăndu-mi-se o expresie au-
to-contradictorie, căreia îi voi prefera denumirea de in-
ter-relație fantasmatică3. în schimb, analistul are îndato­
rirea de a fi arhivistul istoriei analizei și de a se inspira
din registrele memoriei sale preconștiente, convocând-și
oricând asociațiile în acest scop.
Istoria analizei nu este reconstrucția istoriei care s-a
petrecut în real (faimosul copil real al Armei Freud), este
construcția realității psihice a subiectului. Ceea ce echiva­
lează cu a spune că, în raport cu Freud și cu marea sa
grijă pentru istoricitate (vezi discuțiile asupra cazului
Omului cu lupi și ipotezele referitoare la datarea crono­
logică a evenimentelor), ne aflăm, o dată cu cazurile-li-
mită și structurile psihotice, în fața unor organizări care
nu se mulțumesc să ne arate niște istorii lacunare ca la
nevrozat, ci ne prezintă adesea un tablou anistoric. Isto­
ria bolii este mai bogată decât istoria subiectului, nu pen­
tru că lipesc amintirile, ci pentru că legătura dintre amin­
tirile evocate și structura psihopatologică lasă o distan­
ță ininteligibilă. Una n-o explică pe cealaltă. Istoria psih­
analizei unui subiect va permite să se construiască, îna­
intea descoperirii evenimentelor cheie ținute foarte mult
timp ascunse, structura proceselor psihice fondatoare,
3 Sau, dacă se preferă, inter-inducție.
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 417

purtătoare de distorsiuni bazale care vor marca dezvol­


tarea organizării psihice. Totuși, chestiunea este uneori
mai complexă decât pare. Cutare pacient care părea să fi
distrus ori să nu-și fi construit niciodată istoria oficia­
lă — cea care va fi deconstruită de către analiză, într-un
caz de nevroză — va aduce, la capătul multor ani de
analiză, după numeroase stadii și multiple faze sterile
ale procesului analitic, anumite amintiri foarte semnifi­
cative ce sunt tot atâtea revelații pentru analist, care vede
în ele, pe drept cuvânt, niște piese capitale ale puzzle-u-
lui analitic și care par susținute de cele mai clasice fan­
tasme. Analiza preistoriei — care, se știe, este mult mai
lungă decât istoria — a permis eliberarea acesteia din
urmă. In cursul analizei aceste preistorii, prealabilă achi­
ziției limbajului și funcției amintirilor, capacitatea de re­
verie a analistului se revelează atât de esențială, ca și
cum analistul ar consacra mult timp țeserii pânzei și con­
struirii ecranului pe care se va proiecta filmul subiectu­
lui ce, în sfârșit, va putea să povestească o istorie sau o
dramă.
Teoria psihanalitică suferă cel mai mult de o elabora­
re insuficientă a temporalității care trebuie să articuleze
deosebitele concepte de dezvoltare, maturare, cronolo­
gie, înainte și după, repetiție, diferența dintre timpul su­
biectului și timpul acelui Altul, încetinire sau precipita­
re, retrospecție sau anticipație etc. Aici, conceptele tre­
buie nu doar descoperite, ci și inventate. Rigoarea și ima­
ginația trebuie mai degrabă să-și dea mâna decât sa se
lupte.
Rămâne o problemă fundamentală. Dacă subscriu pe
deplin la funcția lui Bion constituantă a legăturilor, ce le­
gături guvernează legătura? în ceea ce privește pacien­
tul, răspunsul freudian este principiul plăcerii și princi-
418 Andre Green

piui realității. Fie, dar orice discurs legat presupune o


cauzalitate, iar analistul trebuie să aplice această cauza­
litate specifică la propria-i gândire. Punând imaginarul
pe primul plan prin imaginarizare sub garanția realului
(realul ședinței protejat de cadru), sub care auspicii se
efectuează travaliul simbolic? Propun să desemnăm
acest travaliu prin expresia gândire implicativă, ceea ce
eu rezum prin cunoscuta formulă „dacă... atunci".
Acest „dacă" deschide extensiunea posibilelor. „Dacă"
vrea să însemne condiție de posibilitate a reveriei...,
„atunci" reprezintă scopul reveriei înseși: „Dacă efectu­
ez anumite transformări asupra textului manifest și da-
că-i împlinesc aluziile prin asociațiile mele asupra aso­
ciațiilor pacientului, atunci obțin fantasma preconștien-
tă sau inconștientă".
Fiecare dintre elementele extrase din ascultarea mea
va fi un gând. Transformarea care va rezulta din dezle­
garea și relegarea lor va fi gândirea, operă a aparatului
de a gândi gândurile. Originalitatea lui Bion va fi fost
aceea că a înțeles că copilul poate să aibă gânduri, dar
că, pentru a avea un gând, el trebuie să poată conta și
sprijini pe aparatul de gândire a gândurilor al mamei,
care mamă face legătura între copil și tată. Mama și ana­
listul diferă totuși în ceea ce privește timpul. Dacă amân­
doi realizează o identificare regresivă cu copilul, mama
se adresează copilului prezent și viitor.
Capacitatea de reverie a analistului, mai ales în cazu­
rile în care aceea a mamei lipsește, este orientată exclu­
siv spre trecut, chiar și atunci când vizează prezentul, iar
acesta e motivul pentru care este important să-și amin­
tească de istoria analizei, așa cum o mamă bună își amin­
tește totul din copilăria mică a copilului său, chiar și în
situația în care acesta va fi devenit deja tată.
Capacitatea de reverie și mitul etiologic 419

Trebuie să insistăm asupra faptului că, până la urmă,


caracterul discontinuu al reveriei asigură continuitatea is­
toriei analitice a pacientului.
Dar această istorie nu e brută, este citită potrivit gri­
lelor analistului: una se referă la canalele comunicării. în
Schiță, Freud zice: „Gândirea ar trebui să poată urma toa­
te căile" — cu rezistența că: cealaltă se referă, așa cum
am spus, la mitul de referință.

Interpretare si mit de referință

Iată două exemple în care interpretarea depinde de


mitul de referință. Când unul dintre pacienții săi îi
spune lui Bion „Eram nebun"4, făcând aluzie la o sta­
re de spirit care-1 caracterizează atunci când a avut
ceea ce el numește o ședință proastă, analistul îi răs­
punde: „Păreți să credeți că sunteți nebun atunci când
îmi negați interpretările, luându-le înăuntru și elibe-
rându-vă imediat de ele. Probabil că ați simțit că au
vreo legătură cu visul acela ciudat" (un vis a cărui exis­
tență a menționat-o pacientul, fără să zică mai mult, pe
care Bion îl consideră ca o tentativă de evacuare potri­
vit modelului digestiv).