Sunteți pe pagina 1din 15

Despre tehnica psihanalizei1

Sandor Ferenczi

(traducere de Caterina Popescu)

Abuzul de asocierea liberă

Întreaga metodă psihanalitică se bazează pe “regula fundamentală” a lui Freud

care constă în datoria pacientului de a spune tot ceea ce îi trece prin minte. Nici o

circumstanță nu justifică o derogare de la această regulă și tot ceea ce pacientul – din

diferite motive – se străduiește să ascundă trebuie să fie clarificat. Totuși, se poate

întâmpla ca, pacientul, o dată obișnuit cu eforturile făcute de a urma cu strictețe

această regulă să ridice împotriva ei rezistența pentru a o folosi drept armă împotriva

medicului.

Nevroticii obsesionali recurg câteodată la această evitare și aduc doar asocieri

absurde ca și cum ar înțelege greșit sfatul oferit de medic, adică povestesc tot lucrurile

cele mai banale. Dacă sunt lăsați în pace și nu sunt întrerupți, în speranța că, între

timp, vor sfârși prin a se acomoda cu acest procedeu, această speranță va fi adesea

dezamagită și vom ajunge să ne convingem că ei tind inconștient să reducă cerința

medicului la o absurditate.

De cele mai multe ori, ei folosesc acest tip de asocieri superficiale pentru a

aduce o serie neîntreruptă de asocieri verbale a căror alegere trădează în mod evident

materialul inconștient pe care pacientul încerca să-l evite. Este aproape imposibil să

supunem unei analize aprofundate astfel de asocieri căci, de fiecare dată când atragem

1
Lucrarea a fost prezentată anterior în cadrul Societății Psihanalitice Ungare, Budapesta, 1919.

1
atenția asupra vreunui fapt izbitor disimulat, ei se obstinează să ne furnizeze alte

materiale “absurde” în loc să accepte sau să respingă interpretarea noastră.

Nu ne rămâne decât să-l avertizăm pe pacient în privința acestei tendințe

perseverente iar el nu va întârzia să ne reproșeze cu un aer triumfător: “Nu am făcut

decât ceea ce mi-ați cerut să fac, povestesc fiecare absurditate care îmi vine în minte”.

Uneori se întâmplă ca el să propună în același timp să renunțăm la “regula

fundamentală”, conversațiile să se desfășoare într-o manieră sistematică, să îi adresăm

anumite întrebări și să căutăm metodic ceea ce a fost uitat chiar prin intermediul

hipnozei. Nu este dificil să răspundem la această obiecție: este adevarat, l-am invitat

pe pacient să ne împărtășească fiecare asociere, oricât de absurdă, cu toate acestea nu

i-am cerut să repete exclusiv absurdități incoerente; îi explicăm că acest

comportament este în mod precis în contradicție cu regula psihanalitică ce condamnă

orice triaj al asocierilor.

Pacietul, ingenios, va obiecta atunci că poate că nu există nimic dacă toate

asocierile sale sunt absurde și contrare oricărei logici; el ne va întreaba, de exemplu,

dacă trebuie sa evite toate absurditățile. Nu trebuie să ne supărăm căci în acest fel

scopul pacientului va fi atins, trebuie să îl încurajăm să-și continue munca. Experiența

arată că, în general, admonestarea de a nu abuza de asocierea liberă are drept rezultat

faptul că, de aici înainte, pacientul va povesti doar absurdități.

Cu privire la acest subiect o singură clarificare este rareori suficientă. Dacă

pacientul devine din nou rezistent împotriva medicului sau a tratamentului, el va

reîncepe cu asocierile lipsite de sens. Se poate întâmpla chiar să întrebe ce trebuie să

facă dacă îi vin idei nu prin cuvinte ci prin sunete dezarticulate, strigăte de animale

sau chiar melodii. Îl invităm pe pacient să aibă toata încrederea să exprime aceste

2
sunete și melodii calm, la fel ca pe asocierile obișnuite. Totuși, îi atragem atenția

asupra intenției rele pe care o ascund scrupulele sale.

Știm că o altă exprimare a “rezistenței la asocieri” este faptul că pacientului

nu-i trece nimic prin minte. Trebuie să ne așteptăm la această eventualitate. Dar, dacă

pacientul este tăcut pentru o perioadă mai lungă de timp, de obicei aceasta înseamnă

că el disimulează ceva. Prin urmare, vom considera tăcerea bruscă ca pe un simptom

pasager.

O tăcere prelungită este provocată adesea de faptul că obligația de a povesti

totul nu este încă luată în mod ad literam. Întrebând pacientul după o întrerupere

prelungită asupra conținuturilor psihice care îl preocupau în timpul tăcerii poate că el

va răspunde că pur și simplu doar a contemplat un obiect care se afla în cameră sau a

resimțit cutare senzație sau cutare parestezie într-o parte a corpului.

Nu ne rămâne altceva de făcut decât să-l invităm încă o dată pe pacient să ne

povestească tot ce se întâmplă în interiorul lui, atât percepțiile senzoriale cât și ideile,

sentimentele, impulsurile sale. Însă, cum această enumerare nu ar putea fi niciodată

completă, pacientul – dacă este din nou victima rezistenței – va descoperi mereu

posibilități pentru a raționaliza tăcerea și secretomania sa. Mulți dintre ei spun de

exemplu, că au fost tăcuți din cauza faptului că nu au încă o idee clară, ci doar senzații

confuze nediferențiate. Desigur, aceasta este o dovadă că, în ciuda sfatului nostru, ei

își supun asocierile la o triere critică.

Dacă ne dăm seama că toate explicațiile nu folosesc la nimic trebuie să

concluzionăm că pacientul intenționează să ne angajeze în explicații lungi și

comentarii pentru a îngreuna astfel lucrul. În astfel de situații, cel mai bine ar fi să

întâmpinăm tăcerea pacientului cu tăcere. Astfel, s-ar putea întâmpla ca cea mai mare

parte a ședinței să treacă fără ca pacientul sau medicul să spună un singur cuvant. Ori,

3
pacientul suportă cu dificultate tăcerea medicului; el are impresia că medicul este

plictisit de el adică el proiectează ceea ce resimte rău asupra medicului și, în cele din

urmă, cedează și abandonează atitudinea sa negativă.

De asemenea, nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de amenințarea pacientului că va

adormi de plictiseală; un pacient ar putea adormi un moment, însă am concluzionat

după trezirea lor neașteptată că preconștientul păstra chiar în timpul somnului

contactul cu situația clinică. Prin urmare, pericolul că pacientul ar dormi întreaga

ședință nu există2.

Unii pacienți obiectează împotriva asocierii libere considerând ca că le vin

prea multe idei și că, în acest fel, ignoră să le prezinte pe primele. Dacă le vom

permite să determine ei înșiși ordinea ideilor, vor răspunde că nu le este posibil să

decidă pe care asociere să o prefere. Într-un caz asemănător i-am propus unui pacient

să povestească asocierile sale în ordinea în care îi veneau. Subiectul se temea că

urmând prima idee a seriei el le va uita pe celelalte. L-am liniștit făcându-l să remarce

că tot ceea ce este important – chiar dacă mai întâi pare că a fost uitat – reapare mai

târziu de la sine3.

2
Faptul că medicului i se întâmplă să-i scape în ședințe asocierile pacientului și să nu-i trezească
interesul decât anumite manifestări ale acestuia va fi discutat în capitolul despre “contratransfer”;
moțăiala poate apărea în astfel de circumstanțe. O examinare ulterioară ne face în general să percepem
că vidul și lipsa de importanță a asocierilor aduse de către pacient sunt cele care au deturnat de la el
atenția noastră conștientă. Prima asociere interesantă a pacientului cu privire la tratament ne aduce
înapoi. Prin urmare, pericolul că medicul ar putea să adoarmă și să-l lase pe pacient neobservat nu este
foarte mare. (Datorez întreaga confirmare a acestei observații unei discuții pe care am avut-o cu
profesorul Freud).
3
Nu cred că ar fi necesar să subliniem în mod expres ca analistul să evite orice neadevăr în ceea ce îl
privește pe pacient. Aceasta este de asemenea valabil în ceea ce privește întrebările care se raportează
la metodă cât și cele care se raportează la persoana medicului. Analistul trebuie să fie precum
Epaminode despre care Cornelius Nepos spune că el “nec ioco quidem mentiretur”. Desigur că la
început medicul îi ascunde pacientului o parte a adevărului, de exemplu pe aceea pe care el nu o poate
încă suporta, adică trebuie ca el să regleze timpul elucidărilor succesive.

4
Detaliile din prezentarea asocierilor pot să aibă importanța lor. Atâta timp cât

pacientul introduce fiecare asociere cu fraza: “Cred că…” ne arată că el inserează o

examinare critică între percepție și comunicarea unei idei. Unii subiecți preferă să

proiecteze asocierile lor asupra medicului, de exemplu, ei afirmă: “Acum

dumneavoastră spuneți că eu înțeleg prin aceasta” sau “Desigur că veți interpreta în

acest sens”. Dacă le cerem să elimine critica, există pacienți care răspund: “În

definitiv, critica este de asemenea o asociere”.

Trebuie să le acceptam fără discuții ulterioare însă vom atrage atenția

asupra faptului că, dacă vom menține strict regulile fundamentale, va fi imposibil să

comunicăm ideile critice înainte să prezentăm asocierile sau să înlocuim asocierile

prin ideile critice.

Într-unul dintre cazurile mele am fost obligat, în contradicție directă cu regula

psihanalitică, să insist ca pacientul să încheie de fiecare dată fraza începută căci mi-

am dat seama că, în momentul în care fraza lua o turnură dezagreabilă, el nu o încheia

niciodată, ci aluneca în mijlocul frazei printr-un apropo asupra unui lucru lipsit de

importanță.

I-am explicat că regula fundamentală nu se referă la a gândi asocierea ci la a

enunța ceea ce a gândit. Cu toate acestea, a primit multe observații până când a reușit

să învețe aceasta.

Se întâmplă ca unii pacienți – de altfel foarte inteligenți și în general sensibili

să încerce să împingă metoda asocierii libere până la absurd, punând întrebarea: “Ce

este de făcut dacă le-ar veni în minte să se ridice brusc și să plece sau, mai mult, să-l

maltrateze pe analist, să-l omoare, să-i strice mobila?

5
Dacă vom explica faptul că regula fundamentală nu este aceea de a face tot

ceea ce ne trece prin minte ci doar de a spune la ce s-au gândit, ei vor răspunde că, de

obicei, se tem că nu vor ști să facă o distincție netă între act și gândire. Putem liniști

excesul lor de scrupule spunându-le că această teamă nu este decât o reminiscență din

copilăria lor în care de fapt, nu erau capabili să facă o distincție asemănătoare.

În cazuri rare, pacienții sunt copleșiți literalmente de către un impuls astfel că,

în loc să continue asocierile lor, ei încep să exprime conținuturile psihice prin

intermediul gesturilor. Nu doar că ei nu produc “simptome temporare” în locul ideilor

însă li se întâmplă sa devină complet conștienți în timp ce execută activități

complicate, scene întregi a căror natură de transfer și de repetiție le scapă complet. De

exemplu, într-o zi, unul dintre pacienții mei s-a ridicat brusc de pe divan, s-a plimbat

de-a lungul camerei și a început să profereze injurii. Gesturile și injuriile își găsesc în

analiza ulterioară justificarea lor istorică.

O pacientă isterică pe care am reușit să o fac să abandoneze practicile sale de

seducție infantile (privire imploratoare fixată continuu asupra medicului, toalete

țipătoare și exhibiționiste) a trecut într-o zi la un atac direct si neașteptat. Ea s-a

ridicat dintr-o dată, dorind să fie sărutată și îmbrățișată. Nu mai este nevoie să spunem

că, în astfel de incidente, medicul nu trebuie să-și piardă răbdarea sa binevoitoare.

El nu trebuie niciodată să piardă din vedere caracterul de transfer al

unor acte asemănătoare: el va rămâne întotdeauna pasiv vizavi de ele. Este

contraindicat să opună unei dorințe a pacientei un comportament dictat de indignare

sau de satisfacerea acestei dorințe. Am putea atunci constata că agresivitatea

pacientului cedează rapid iar tulburarea pe care ar fi trebuit să o analizeze dispare

prompt.

6
Într-o lucrare intitulată: “Folosirea cuvintelor obscene”4 am arătat deja

că nu trebuie să scutim pacientul de efortul necesar pentru a învinge rezistența sa de a

pronunța anumite cuvinte. Dacă vom micșora aceasta dificultate, de exemplu prin

aceea că îi vom permite să scrie anumite confidențe, ne vom situa în contradicție cu

scopurile tratamentulului care constă precis în aceea că pacientul ajunge, prin

intermediul practicii riguroase și progresive să devină stăpânul rezistențelor sale

interioare.

Chiar în cazul în care pacientul se străduiește să-și aducă aminte ceva

ce medicul cunoaște deja, el nu trebuie să intervină imediat; dacă nu vrea să riște să

piardă eventual asocieri prețioase.

Evident că regula non-intervenției medicului nu poate să fie urmată în

mod absolut. Dacă pentru moment ne preocupăm mai puțin de exersarea puterii

psihice și nu ne precipităm să obținem o anumită înțelegere atunci îl vom ajuta să

pună în cuvinte ideile care presupunem că exista în el însă îi lipsește curajul să le

exprime, atunci vom obține o confesiune din partea lui. Atitudinea medicului în

timpul curei psihanalitice ne amintește adesea de cea a obstreticianului, care, de

asemenea, trebuie să rămână pe cât posibil pasiv, să se mulțumească cu rolul de

observator în fața unui proces natural; dar, cu toate acestea, să fie pregătit să înfrunte

momentele critice pentru a duce la bun sfârșit nașterea care refuză să evolueze

spontan.

4
“Despre cuvintele obscene”, Contribuții în psihanaliză, cap. IV, publicată pentru prima dată în
Centralblatt.

7
II

Întrebări formulate de pacienți - Decizii de luat în timpul tratamentului

Pentru mine a devenit o regulă aceea ca, de fiecare dată când pacientul pune o

întrebare sau cere o anumită informație să îi raspund întrebându-l cum a ajuns să pună

această întrebare. Dacă i-am răspunde pur și simplu, atunci tendința din care a răsărit

întrebarea va fi satisfăcută de răspuns; în acest fel, atragem interesul pacientului

asupra surselor curiozității sale iar atunci când întrebările sale sunt analizate, cel mai

adesea, el uită să insiste pentru a obține un răspuns. Aceasta ne demonstrează că, în

realitate, el nu ține deloc la aceste întrebări și că ele nu contează decât în calitate de

manifestări ale inconștientului.

Cu toate acestea, situația devine în mod special dificilă atunci când

pacientul nu ne pune o întrebare oarecare ci ne roagă să decidem în locul său în

chestiuni personale importante, de exemplu atunci când se află în fața unei alternative.

Medicul trebuie întotdeauna să se străduiască să amâne decizile de luat până când

pacientul este capabil, prin creșterea încrederii în sine datorată tratamentului să

gestioneze aceste chestiuni el însuși.

Prin urmare, este recomandabil să nu acceptăm cu ușurință presiunile

pacientului în ceea ce privește urgența de a lua o decizie imediată asupra căruia

pacientul insistă. Ci, de asemenea, să luăm în considerare posibilitatea ca astfel de

probleme aparent foarte actuale să fi fost împinse în mod inconștient în prim plan de

către subiectul însuși în timp ce el ne explică faptele care l-au obligat să ia o astfel de

decizie ceea ce ne face să sesizăm materialul analitic. Pur și simplu poate că ne aflăm

în prezența rezistențelor destinate să tulbure analiza.

8
La una dintre pacientele mele această manieră de a proceda era atât de

tipică astfel încât m-am văzut obligat să îi explic, folosidu-mă de terminologia

militară care era foarte la modă în acea perioadă că, atunci când nu putea găsi nici o

soluție ea arunca cu problemele sale ca și cum acestea erau bombe cu gaz în scopul de

a mă confuziona. Desigur, uneori este posibil ca, în cursul tratamentului, pacientul să

fie obligat să ia realmente o decizie într-o problemă capitală.

În acest caz, este preferabil să evităm, pe cât posibil, rolul de ghid spiritual

creat după modelul unui director de conștiință și să ne mulțumim cu cel al unui

confesor analitic care pune, pe cât posibil în evidență aspecte diferite ale fiecărui

motiv, chiar pe cele de care pacientul nu este conștient dar care nu oferă nici o direcție

în privința deciziilor și actelor sale. Din acest unghi, psihanaliza este diametral opusă

tuturor psihoterapiilor practicate până astăzi, atât a terapiilor care acționează prin

sugestie cât și a celor care acționează prin intermediul persuasiunii.

Există două circumstanțe particulare care îl obligă pe psihanalist să

intervină imediat în viața pacientului. În primul rând, atunci când el are convingerea

fermă că interesele vitale ale pacientului dictează o decizie urgentă pe care acesta este

incapabil să și-o asume singur. Totuși, în acest caz, medicul trebuie să își dea seama

că nu acționează ca un psihanalist, că în urma intervenției sale pot rezulta anumite

dificultăți în ceea ce privește evoluția tratamentului; de exemplu, o reîntărire

inoportună a transferului. În al doilea rand, psihanalistul trebuie, din când în când, să

practice “terapia activă” pentru a-l determina pe pacient să-și învingă incapacitatea

semi fobică de a lua o decizie oarecare. Această victorie asupra rezistențelor modifică

investiția afectelor precum și accesul la materialul inconștient până atunci inaccesibil.

9
III “De exemplu” în analiză

De fiecare dată când pacientul aduce o generalitate oarecare, fie o locuțiune fie

o afirmație abstractă, trebuie să îl întrebăm despre asocierile particulare care îi vin în

sprijinul ideii în relație cu această generalitate. Această întrebare mi-a devenit atât de

familiară încât o pun de îndată ce subiectul a ajuns să se piardă în remarci generale.

Tendința de a trece de la general la din ce în ce mai particular domină întreaga

psihanaliză, ea singură ajunge la reconstituirea pe cât posibil completă a vieții

pacientului, la înlăturarea amneziilor sale nevrotice. Prin urmare, este complet greșit

să urmăm înclinația pe care o are pacientul de a generaliza și să subordonăm prea

devreme observațiile despre el unei teze generale oarecare. Adevărata psihanaliză lasă

puțin loc generalităților morale și filosofice. Ea este o suită neîntreruptă de observații

concrete.

O pacientă tânără mi-a adus confirmarea acestui fapt într-un vis prin care fraza

“de exemplu” este cu adevărat un mijloc adecvat pentru a ghida analiza dintr-o

direcție îndepăratată și lipsită de importanță către realitatea imediată.

Iată-l: “Am o durere de dinți si obrazul umflat; știu că toate acestea nu se vor

vindeca decât cu condiția ca d-nul. X. (vechiul meu logodnic) sa mă frecționeze;

pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie să obțin permisiunea unei femei. De fapt,

ea îmi oferă această permisiune iar d-nul. X. mă mângâie pe obraz. Un dinte îmi cade

ca și cum ea l- ar fi împins și ca și cum ar fi fost cauza durerii”.

Al doilea fragment din vis: “Mama m-a întrebat ce se întâmplă într-o

psihanaliză. I-am spus: pacientul stă întins și spune tot ceea ce îi trece prin minte. Ea a

întrebat atunci: “Ce îi trece cuiva prin minte?” “Tot felul de ganduri, unele chiar

10
incredibile”. “Ce anume, de exemplu”, a insistat ea. “De exemplu, faptul că aș visa că

medicul m-a îmbrățișat și… această frază a rămas neterminată și m-am trezit”.

Nu voi intra în detaliile acestei interpretări ci doar voi remarca pur și simplu

că aici este vorba despre un vis în care a doua parte o interpretează pe prima. Această

interpretare se face complet metodic. Mama care ia în mod vizibil locul analistului, nu

este mulțumită cu generalizările prin intermediul cărora pacienta speră să obțină un

beneficiu și nu va fi mulțumită până când răspunsul la întrebarea “Ce, de exemplu?” îi

va apărea în minte ceea ce oferă interpretarea unică sexuală posibilă a visului.

Prin urmare, am susținut în lucrarea mea “Analiza comparațiilor”5 că cel mai

semnificativ material se afla în spatele comparațiilor în aparență neglijate care

dismulau materialul cel mai important. Acest fapt este de asemenea adevărat pentru

acele asocieri declanșate în pacient prin întrebarea noastră: “Ce anume, de exemplu”?

IV Cunoașterea contratransferului

Psihanaliza – care, în general vorbind a eșuat în rolul de a distruge misticismul

– a reușit să traseze o barieră determinismului simplu, am spune în mod voit naiv care

se află la baza diplomației medicale fie ea cea mai complicată. Ea a descoperit că

transferul asupra medicului a fost elementul cel mai eficient în orice sugestie

medicală, ea a constatat că un astfel de transfer reproducea simplu raporturile erotice

infantile care se jucau vizavi de părinți, mama tandră și tatăl auster. Influențele

5
Vedeți expunerea mea “Dificultăți tehnice” (publicată în cartea mea Isterie și Patonevroză, vol. III,
1919) și conferința lui Freud de la al cincilea Congres Internațional de Psihanaliză, Budapesta, 1918,
Opere complete, vol. VI.

11
accidentale sau dispoziția constituțională determină până unde pacientului îi este

accesibil acest mod de sugestie sau altul6.

Psihanaliza a descoperit că nevroticii erau asemenea copiilor și își

doreau să fie tratați ca atare. Medicii care au un talent intuitiv adesea și-au dat seama

de acest fapt înainte de noi și s-au purtat ca și cum ar fi știut asta. Moda unui medic

dintr-o casă de sănătate foarte “amabil” ar putea fi explicată în acest fel.

Totuși, unui psihanalist nu îi este permis să fie delicat, amabil și să aștepte ca

psihismul pacientului să se adapteze la caracterul medicului; el trebuie să știe să își

dozeze simpatia. Chiar în forul său interior, el nu are dreptul să se abandoneze

afectelor sale, căci faptul de a fi dominat de afecte sau chiar de pasiuni constituie un

teren defavorabil pentru receptarea și folosirea datelor analitice. Însă, medicul este o

ființă umană și, prin urmare, este influențat de stările sufletești, simpatiile și

antipatiile sale precum și de impulsuri – căci, dacă nu ar avea această receptivitate, el

nu ar avea nici o înțelegere cu privire la conflictele care se dau în psihismul

pacienților – travaliul său analitic se dedublează continuu: trebuie ca el să observe

pacientul, să îi examineze confidențele și să își facă o idee cu privire la inconștientul

său și comportamentul său. Pe de altă parte, trebuie ca, în același timp, el să își

controleze continuu atitudinea sa în privința pacientului și să o rectifice în cazul în

care este necesar, aceasta este arta contratransferului (Freud).

O precondiție pentru realizarea acestui scop este aceea ca medicul să se fi

supus unei analize el însuși; însă, chiar și așa, el s-ar putea afla la mila singularităților

de caracter și de schimbări de dispoziție momentane pentru a face supervizarea

contratransferului inutilă.

6
“Introiecție și transfer”, S. Ferenczi (Contribuții în psihanaliză, 1919).

12
Este dificil să generalizăm cu privire la maniera în care cunoașterea

contratransferului trebuie să se realizeze, posibilitățiile fiind foarte numeroase. Dacă

dorim să ne facem o idee, cel mai bine este să dăm exemple din experiență.

La începutul activității analitico-medicale, există în mod firesc pericole care

amenință din această parte. Ne scăldăm în atmosfera paradisiacă care creează primul

contact cu inconștientul, entuziasmul medicului este transferat pacientului iar

psihanalistul trebuie să obțină succese terapeutice surprinzătoare. Nu este nici o

îndoială că aceste rezultate se datorează doar într-un grad foarte mic analizei și sunt,

în cea mai mare parte, de natură sugestivă, pe scurt succese de transfer. Se înțelege

că, în atmosfera lunii de miere analitice facem puțin caz de contratransfer și încă și

mai puțin de necesitatea de a-l cunoaște. Ne lăsăm purtați de toate afectele pe care le

poate crea relația medicului cu pacientul; suntem impresionați de povestirea

evenimentelor triste prin care au trecut pacienții și, câteodată, chiar de fanteziile lor,

ne indignăm împotriva tuturor celor care le-au făcut rău. Pe scurt, facem ale noastre

toate interesele sale și ne trezim surprinși atunci când un pacient la care atitudinea

noastră a trezit speranțe deșarte se prezintă deodată în fața noastră cu exigențe

ridicate.

Există paciente care cer să se căsătorească cu medicul lor, bărbați care îi cer

să-i întrețină și construiesc argumente care să justifice pretențiile lor. Aceste

dificultăți vor fi cu ușurință depășite cu ajutorul analizei; analiza trebuie să îi

semnaleze pacientului natura transferului pretențiilor sale și să se folosească de ea pe

post de material analitic. În acest fel, ne facem o idee despre cazurile în care, în

practica non-analitică sau în psihanaliza “sălbatică” medicul este obiectul acuzațiilor

sau chiar al inculpărilor judiciare. Pacienții pur și simplu demaschează tendințele

inconștiente ale medicului.

13
Analistul entuziast în fervoarea sa de “a vindeca” și de a elucida nu observă

indiciile mai mult sau mai puțin importante care relevă o fixație inconștientă la

pacient sau pacientă. Pacienții, dimpotrivă, își dau seama foarte bine de ele și deduc

foarte just tendința pe care ele le implică deși medicul nu este conștient de ele. În

astfel de litigii se întâmplă un fapt remarcabil – anume ca cele două părți să aibă

dreptate. Medicul poate jura că el – în mod conștient – nu a intenționat nimic altceva

decât vindecarea pacientului. Însă, pacientul, are de asemenea dreptate căci,

inconștient, medicul s-a erijat în protectorul clientului său, așa cum o atestă diferite

indicii.

Explicațiile psihanalitice ne protejează evident de asemenea inadvertențe;

totuși, se întâmplă ca insuficienta luarea în considerare a contratransferului să mențină

pacientul într-o astfel de stare încât să devina un motiv pentru a întrerupe tratamentul.

Trebuie să acceptăm faptul că orice regulă nouă de tehnică psihanalitică îl costă pe

medic un pacient.

Dacă psihanalistul a învățat cunoașterea simptomelor contratransferului și

atunci când a reușit să își controleze acțiunile și cuvintele, chiar sentimentele ar putea

apărea alte complicații și anume el este amenințat de posibilitatea de a cădea în

cealaltă extremă, aceea de a avea o atitudine prea abruptă și prea defensivă față de

pacient. El riscă astfel să întârzie apariția contratransferului, dacă nu chiar să facă

imposibilă realizarea transferului, condiție preliminară a oricărei reușite psihanalitice.

Această a doua fază ar putea fi desemnată sub numele de faza de rezistență la

contratransfer. O anxietate prea mare în această privință nu este o atitudine potrivită a

medicului și, doar după ce a depășit această fază, el ar putea să o atingă pe cea de-a

treia, cea a cunoașterii contratransferului.

14
Adică, doar atunci când acest scop a fost atins putem fi siguri că gardianul

instituit în privința acestor cuvinte ne va semnala imediat dacă sentimentele în

privința pacientului tind să depășească măsura corectă fie în sens pozitiv, fie în sens

negative; doar atunci medicul va putea merge mai departe respectând cerințele

tratamentului psihanalitic.

Terapia analitică îi solicită medicului linii de conduită diamteral opuse una

față de cealaltă. Pe de o parte, ea îi solicită jocul liber al asocierilor și al imaginației,

libera circulație a inconștientului său; de la Freud cunoaștem faptul că doar procedând

astfel, vom ajunge să înțelegem intuitiv manifestările inconștientului pacientului

disimulate în spatele manierei sale de a vorbi și de a se comporta. Pe de altă parte,

trebuie ca medicul să supună atât materialele sale cât și pe cele ale pacientului unei

examinări logice și să se ghideze în acțiunile și în cuvintele sale exclusiv pe

rezultatele acestei investigații intelectuale.

Cu timpul, învățăm să întrerupem anumite semne automate ale

preconștientului și să le substituim o atitudine critică. Această oscilație constantă între

jocul liber al imaginației și cel al unei examinări critice presupune din partea

medicului o libertate și o suplețe în investirile psihice eliberate de orice inhibiție care

cu greu ar putea fi găsită în oricare altă parte.

15