Pentru pediatrul şi psihanalistul D.W.

Winnicott, o abordare creativă a lumii este ceea ce face ca viaţa să merite

trăită. Dar care sunt originile creativităţii şi cum putem s-o dezvoltăm — atât înăuntrul, cât şi în afara noastră?
Joc şi realitate adresează aceste întrebări, aprofundând subiectul spaţiului tranziţional, un subiect deja familiar
din celelalte lucrări ale autorului. Această carte reprezintă una dintre lecturile psihologice fundamentale,
Winnicott explorând şi expunând aici pe larg fenomenul jocului şi funcţiile sale specifice, mai ales cele
implicate în dezvoltarea imaginaţiei copilului şi fundamentarea actului cultural. Mai ales în contextul actual,
când cerinţele la adresa copiilor devin din ce în ce mai mari şi testarea lor începe la vârste din ce în ce mai
fragede, acest text clasic devine mai necesar decât oricând.
Donald Winnicott (1896-1971) s-a format ca medic pediatru, profesie pe care a practicat-o până la sfârşitul
vieţii, în special la Spitalul pentru copii Paddington Green. Şi-a început analiza cu James Strachey în 1923, a
devenit membru al Societăţii Britanice de Psihanaliză în 1935 şi a fost de două ori preşedintele ei.

A fost, de asemenea, membru al Colegiului Regal de Medicină şi al Societăţii Britanice de Psihologie

.
Mulţumiri
Doresc să-i mulţumesc doamnei Joyce Coles pentru ajutorul pe care mi l-a acordat în pregătirea acestui
manuscris.
De asemenea, îi sunt profund îndatorat lui Masud Khan pentru critica lui constructivă a lucrărilor mele şi pentru
constanta lui disponibilitate (după cum am perceput eu), oricând era nevoie de o sugestie practică.
Mi-am exprimat gratitudinea pentru pacienţii mei în dedicaţie.
Pentru permisiunea de a reproduce un material deja tipărit, se cuvine să adresez mulţumiri: editorului cărţii
Child Psychology and Psychiatry; editorului revistei Forum; editorului revistei International Journal of
Psychoanalysis; editorului revistei Pediatrics; editorului de la Intenational Library of Psycho-Analysis; dr.
Peter Lomas şi editurii Hogarth Press Ltd., Londra.
Introducere
 12 D.W. Winnicott

Această carte reprezintă o dezvoltare a lucrării mele intitulate Transitional Objects and Transitional
Phenomena (1951). În primul rând, doresc să reformulez ipoteza fundamentală, chiar dacă acest lucru
presupune o repetiţie. Apoi doresc să prezint dezvoltările ulterioare în gândirea mea şi în modul meu de
evaluare a materialului clinic. Privind înapoi la ultimul deceniu, sunt din ce în ce mai impresionat de felul în
care această arie de conceptualizare a fost neglijată în conversaţiile psihanalitice care se desfăşoară tot timpul
între analişti şi în literatură. Această arie a dezvoltării şi experienţei individuale pare să fi fost neglijată, în timp
ce atenţia a fost îndreptată asupra realităţii psihice, care este personală şi internă, şi asupra relaţiei ei cu
realitatea externă sau împărtăşită. Experienţa culturală nu şi-a găsit un loc propriu-zis în teoria folosită de ana-
lişti în munca şi gândirea lor.Putem vedea, bineînţeles, cum această arie, care poate fi descrisă ca intermediară, a
fost recunoscută în lucrările filosofilor. În teologie ia o formă specială în eterna controversă asupra
transsubstanţierii. Apare în toată splendoarea în lucrările caracteristice aşa-zişilor poeţi metafizici (Donne ş.a.).
Abordarea mea derivă din studiul asupra bebeluşilor şi copiilor, iar în descrierea locului acestor fenomene în
viaţa unui copil, poziţia centrală deţinută de Winnie Ursuleţul1 trebuie recunoscută; şi cu bucurie adaug şi
referirea la benzile desenate „Peanuts"* de Schulz. Un fenomen universal, ca acela pe care îl descriu în această
carte, nu se poate situa de fapt în afara atenţiei celor al căror interes este reprezentat de magia vieţii. imaginative
şi creative.A fost destinul meu să fiu un psihanalist care, probabil datorită faptului că a început prin a fi un
pediatru, a înţeles importanţa acestei constante universale în vieţile bebeluşilor şi copiilor şi a dorit să integreze
observaţiile sale cu teoria care se află tot timpul în proces de dezvoltare.
în general se ştie, cred, că lucrul la care mă refer în această parte a lucrării mele nu este cârpa sau ursuleţul
folosite de copil — nu atât obiectul folosit, cât folosirea obiectului. Vreau să atrag atenţia asupra paradoxului
implicat în folosirea de către copil a ceea ce am numit obiect tranziţional. Contribuţia mea este să cer ca acest
paradox să fie acceptat şi tolerat şi respectat, şi să nu fie rezolvat. Acest paradox se poate rezolva prin retragerea
într-o funcţionare intelectuală clivată, dar preţul plătit este pierderea valorii paradoxului în sine.

1 Winnie the Pooh. (N. t.)

Alunele. (N. t.)
 Opere 6. joc şi realitate 1

Acest paradox, odată acceptat şi tolerat, este valoros pentru fiecare individ uman care nu numai că este viu şi
trăieşte în această lume, ci este şi capabil de a fi infinit îmbogăţit în urma exploatării legăturii culturale cu
trecutul şi viitorul. Această extensie a temei fundamentale este cea care mă interesează în cartea de faţă.Pe
parcursul scrierii acestei cărţi pe tema fenomenelor tran ziţionale, am descoperit că mă opuneam în continuare
oferirii de exemple. Reticenţa mea se datorează motivului pe care l-am explicat în lucrarea originală: exemplele
pot duce la stabilirea unor modele şi astfel poate debuta un proces de clasificare nefiresc şi arbitrar, în vreme ce
lucrul la care mă refer este universal şi posedă o infinită diversitate. Este ca şi cum în încercarea de a descrie
chipul uman s-ar folosi descrierea unei forme, sau unor ochi, sau nas, sau gură, sau urechi, dar adevărul este că
nu există două chipuri exact la fel şi există foarte puţine oarecum similare. Două feţe pot fi similare când sunt
destinse, dar imediat ce se animă, devin diferite. Cu toate acestea, în pofida opoziţiei mele, nu vreau să neglijez
complet acest tip de contribuţie.
Deoarece aceste chestiuni ţin de stadiile timpurii ale dezvoltării fiecărei fiinţe umane, există un vast domeniu
clinic care aşteaptă să fie explorat. Un exemplu ar fi studiul lui Olive Stevenson (1954), efectuat când
domnişoara Stevenson se instruia în domeniul îngrijirii copilului la Şcoala Londoneză de Economie. Am fost
informat de către dr. Bastiaans că în Olanda se întâmplă în mod curent ca, în cadrul anamnezei pediatrice,
studenţii la medicină să se intereseze şi de obiecte sau fenomene tranziţionale. Faptele ne pot învăţa multe.
Fireşte, faptele care pot fi obţinute trebuie să fie interpretate, iar pentru ca informaţiile primite sau observaţiile
directe ale comportamentului bebeluşilor să fie folosite complet, ele trebuie plasate în contextul unei teorii.
Astfel, aceleaşi fapte pot părea că au un înţeles pentru un observator şi altul pentru alt observator. Totuşi acesta
este un domeniu promiţător pentru observaţia directă şi pentru interesul indirect, iar din când în când, plecând
de la rezultatele interesului său în acest domeniu restrâns, (câte) un student va putea recunoaşte complexitatea şi
semnificaţia stadiilor timpurii ale relaţiei de obiect şi formării de simboluri.
Cunosc o singură investigare oficială a acestor chestiuni şi aş vrea să invit cititorii să fie atenţi la publicaţiile din
acest domeniu. Prof. Renata Gaddini din Roma efectuează un studiu amănunţit al fenomenelor tranziţionale
folosind trei grupuri sociale diferite, şi deja a început să formuleze idei bazate pe observaţiile ei. Cred că modul
în care prof. Gaddini a folosit ideea precursorilor este valoros, astfel încât a putut să includă în subiectul general
exemplele foarte timpurii de sugere a pumnului sau degetelor sau limbii şi toate complicaţiile care înconjoară
folosirea unei păpuşi (de pluş) sau a unei suzete. De asemenea, aduce în scenă şi chestiunea legănării, atât miş-
carea corporală ritmică a copilului, cât şi legănarea specifică pătuţurilor şi îmbrăţişării1 umane. Tragerea de păr
este un fenomen care aparţine aceleiaşi clase.
Altă încercare de a dezvolta tema obiectelor tranziţionale îi aparţine lui Joseph C. Solomon din San Francisco, a
cărui lucrare Fixed Idea as an Internalized Transitional Object (1962) introduce un nou concept. Nu sunt sigur
cât sunt de acord cu dr. Solomon, dar cel mai important lucru este că, având la îndemână o teorie a fenomenelor
tranziţionale, multe probleme vechi pot fi privite dintr-un unghi nou.
Propria mea contribuţie aici trebuie să fie înţeleasă în lumina faptului că acum nu mai mă aflu într-o poziţie care
să-mi permită observarea clinică directă a bebeluşilor,,observare care a reprezentat cu adevărat baza a tot ce am
construit într-o teorie. Sunt la curent totuşi cu descrierile pe care părinţii pot să le facă experienţelor cu copiii lor
dacă ştim cum să le oferim posibilitatea şi timpul să-şi amintească în felul lor. Sunt la curent şi cu referirile
copiilor la propriile obiecte şi tehnici semnificative.
Capitolul 1
Obiecte tranzitionale
J
şi fenomene tranziţionale
In acest capitol voi descrie ipoteza originală, aşa cum a ^ fost ea formulată în 1951, iar apoi voi oferi două
exemple clinice.
I. IPOTEZA ORIGINARĂ2

1n în original holding. Ca şi în traducerile precedente, în această carte hold (holding) se va traduce, în

funcţie de context, cu „ţinere" (sau „îmbrăţişare") când este vorba doar de aspectul fizic al gestului, sau
cu „(con)ţinere", când este implicată şi componenta psihică. (N. t.)
21 Publicată în International Journal of PsychoAnalysis, vol. 34, Partea 2 (1953); şi în D.W. Winnicott,

Collected Papers: Through Paediatrics to Psycho-Analysis (1958a), Tavistock Publications, Londra.

 22 D.W. Winnicott

Este bine cunoscut că bebeluşii, imediat: ce se nasc, tind să folosească pumnii sau degetele pentru stimularea
zonei orale erotogenice, pentru satisfacerea pulsiunilor în acea zonă şi, de asemenea, pentru o unificare liniştită.
Este binecunoscut şi că, după câteva luni, bebeluşilor începe să le placă, indiferent de sex, să se joace cu
păpuşile şi că cele mai multe mame le per mit să aibă un obiect special şi se aşteaptă ca ei să devină, ca să
spunem aşa, dependenţi de un astfel de obiect.

[Apărută în limba română sub titlul De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003 — N. t.\
 Opere 6. joc şi realitate 3

Există o legătură între aceste două tipuri de fenomene ce sunt separate de un anumit interval de timp, iar studiul
trecerii de la primul tip la al doilea se poate dovedi profitabil şi putem folosi în acest sens un material clinic
important care a fost oarecum neglijat.Prima posesiune
Cei care se întâmplă să fie bine familiarizaţi cu problemele şi interesele mamelor, vor cunoaşte deja modelele
foarte complexe manifestate de bebeluşi la folosirea primei posesiuni „ne-mine". Aceste modele, fiind
manifeste, pot constitui subiectul observării directe.
Secvenţa evenimentelor care debutează cu activităţile de sugere a pumnişorului şi conduce în cele din urmă la
ataşarea de un ursuleţ, o păpuşă sau o jucărie de pluş, sau o jucărie rigidă prezintă variaţii foarte mari de la caz
la caz.
Este evident că ceea ce este important aici nu este excitaţia şi satisfacerea orală, deşi aceasta poate sta la baza
tuturor celorlalte lucruri. Multe alte lucruri importante pot fi studiate, iar printre acestea se numără:
1. Natura obiectului.
2. Capacitatea bebeluşului de a recunoaşte obiectul ca „ne-mine".
3. Localizarea obiectului — în afară, înăuntru, la graniţă.
4. Capacitatea bebeluşului de a crea, gândi, inventa, iniţia, produce un obiect.
5. Iniţierea unui tip afectuos de relaţie de obiect.

Am introdus termenii „obiecte tranziţionale" şi „fenomene tranziţionale" pentru desemnarea unei arii
intermediare de experienţă, între degetul mare şi ursuleţul de pluş, între erotismul oral şi adevărata relaţie de
obiect, între activitatea creativă primară şi proiecţia a ceea ce a fost deja introiectat, între nerecunoaşterea
primară a stării de îndatorare şi recunoaşterea aceasteia (de exemplu, „me'si").
Prin această definiţie, gângureala unui bebeluş şi modul în care un copil mai mare trece printr-un repertoriu de
cântece şi melodii în timp ce se pregăteşte de culcare aparţin acestei arii intermediare ca fenomene tranziţionale,
împreună cu folosirea obiectelor care nu fac parte din corpul copilului, dar nu sunt încă recunoscute complet ca
aparţinând realităţii externe.

Insuficienţa descrierii obişnuite a naturii umane

Este în general bine cunoscut că o descriere a naturii umane în termenii relaţiilor interpersonale nu este
îndeajuns de bună, nici chiar atunci când sunt incluse şi elaborarea imaginară a funcţiilor şi toate fantasmele,
atât conştiente, cât şi inconştiente, inclusiv inconştientul refulat. Există şi o altă modalitate de descriere a
persoanelor, care a rezultat din cercetările efectuate în ultimele două decenii. Despre fiecare individ care a atins
stadiul de unitate, cu o membrană limitantă şi un înăuntru şi un în afară, se poate spune că posedă o realitate
interioară, o lume interioară care poate fi bogată sau săracă sau poate fi într-o stare de pace sau de război. Asta
ajută, dar este oare de ajuns?
Eu susţin că, dacă această dublă descriere este necesară, atunci este necesară şi una triplă: a treia parte a vieţii
unei fiinţe umane, o parte pe care nu putem să o ignorăm, este reprezentată de aria intermediară a
experimentării, la care contribuie atât realitatea interioară, cât şi viaţa externă. Este o arie a cărei existenţă nu
este pusă la îndoială, deoarece nu se reclamă nimic în numele ei, ci doar trebuie să existe ca un loc de odihnă
pentru individul angajat în perpetua sarcină umană de a păstra realităţile interioară şi exterioară separate şi totuşi
interrelaţionate.
In mod obişnuit, vorbim despre „testarea realităţii" şi facem o deosebire clară între apercepţie şi percepţie. In
această lucrare eu susţin existenţa unei stări intermediare între incapacitatea bebeluşului şi capacitatea aflată în
continuă dezvoltare de a recunoaşte şi accepta realitatea. Prin urmare, voi studia substanţa iluziei, care este
permisă bebeluşului şi care în viaţa adultă este inerentă în artă şi religie, şi cu toate acestea devine un semn de
nebunie atunci când un adult cere prea mult de la credulitatea celorlalţi, forţându-i să recunoască împărtăşirea
unei iluzii care nu le aparţine. Putem să împărtăşim respectul pentru experienţa iluzorie, iar dacă dorim, ne pu-
tem strânge la un loc şi forma un grup pe baza similitudinii experienţelor noastre iluzorii. Aceasta reprezintă o
rădăcină naturală a înclinaţiei umane de a forma grupuri.
Sper că se va înţelege că nu mă refer exact la ursuleţul copilaşului sau la prima folosire a pumnişorului (sau a
degetelor). Nu studiez în mod particular primul obiect al relaţiilor de obiect. Preocuparea mea se îndreptă către
prima posesiune şi către aria intermediară dintre experienţa subiectivă şi ceea ce este perceput în mod obiectiv.
 42 D.W. Winnicott

Dezvoltarea unui model personal

Există multe referiri în literatura psihanalitică la trecerea de la „mână la gură" la „mână la organele genitale",
dar poate mai puţine la accederea ulterioară la manipularea obiectelor „ne-mine" propriu-zise. Mai devreme sau
mai târziu în dezvoltarea unui bebeluş apare o tendinţă din partea acestuia de a întreţese obiecte altele-decât-
mine în modelul personal. Intr-o anumită măsură aceste obiecte reprezintă sânul, dar nu acest subiect în
particular se află în discuţie.
în cazul anumitor bebeluşi, degetul mare este plasat în gură, în timp ce restul degetelor sunt făcute să mângâie
faţa prin mişcări de pronaţie şi supinaţie ale muşchilor antebraţului. Astfel, gura este activă în relaţie cu degetul
mare, dar nu în relaţie cu restul degetelor. Degetele care mângâie buza superioară sau orice altă parte a feţei pot
fi sau pot deveni mai importante decât degetul mare aflat în gură. Mai mult decât atât, această activitate de
mângâiere poate apărea singură, fără legătura mai directă deget mare-gură.
în experienţa uzuală, unul dintre următoarele lucruri apare, complicând o experienţă autoerotică, cum ar fi
suptul degetului mare:
(i) cu cealaltă mână bebeluşul duce un obiect extern, de exemplu, marginea cearşafului sau a păturicii, la
gură împreună cu degetele; sau
(ii) într-un fel sau altul, bucata de ţesătură este ţinută şi suptă; obiectele folosite în mod obişnuit includ
şervete şi (mai târziu) batiste, iar acest lucru depinde de ceea ce este pregătit şi la îndemână; sau
(iii) bebeluşul începe din primele luni de viaţă să adune scamele şi să le strângă şi să le folosească la partea
dedica-
tă mângâierii a activităţii; mai puţin frecvent, scamele sunt înghiţite, putând duce la complicaţii; sau (iv) apare
plescăiala, acompaniată de sunete de „mmm - mmm", gângureală, zgomote anale, primele note muzicale etc.
Se poate presupune că gândirea sau fantasmarea devine legată de aceste experienţe funcţionale.
Eu numesc toate aceste lucruri fenomene tranziţionale. De asemenea, din toate acestea (dacă studiem orice
bebeluş) poate emerge un lucru sau un fenomen — eventual un ghemotoc de scame, sau colţul unei păturici, sau
al unei pernuţe umplute cu puf de gâscă, sau un cuvânt, sau o melodie, sau un obicei — care capătă o
importanţă vitală pentru bebeluş în folosirea lui în momentul adormirii şi care repre zintă o apărare împotriva
anxietăţii, mai ales împotriva anxietăţii de tip depresiv. Poate bebeluşul a găsit şi a folosit un anumit obiect
moale sau un alt tip de obiect, iar atunci acesta va deveni ceea ce numesc obiect tranziţional. Acest obiect va
continua să fie important. Părinţii îi învaţă valoarea şi îl iau cu ei atunci când pleacă într-o călătorie. Mama îl
lasă murdar şi chiar urât mirositor, ştiind că dacă l-ar spăla ar în trerupe continuitatea experienţei bebeluşului,
întrerupere care ar putea distruge înţelesul şi valoarea obiectului pentru bebeluş.
Sunt de părere că modelul fenomenelor tranziţionale începe să se manifeste la aproximativ patru-şase luni până
la opt-doisprezece luni. Las loc pentru variaţii mari în mod intenţionat.
Modelele stabilite în pruncie pot persista de-a lungul copilăriei, astfel încât obiectul moale originar continuă să
fie absolut necesar în momentul culcării, sau în momentele de singurătate, sau când există ameninţarea unei
stări depresive. In cazul unei dezvoltări sănătoase totuşi, se petrece o extindere gradată a gamei interesului şi în
cele din urmă această gamă extinsă este menţinută chiar şi atunci când anxietatea depresivă este aproape.
Nevoia de un obiect în particular sau de un model comportamental început foarte timpuriu poate reapărea la
o vârstă mai târzie, când se iscă ameninţarea unei privări de afecţiune.
Prima posesiune este folosită în combinaţie cu tehnici speciale derivate din copilăria foarte timpurie, care pot
include sau exista separat de activităţile autoerotice mai directe. Treptat în viaţa unui bebeluş apar ursuleţi şi
păpuşi şi jucării rigide. într-o anumită măsură, băieţeii tind să treacă la folosirea obiectelor rigide, în timp ce
fetiţele tind să treacă direct la dobândirea unei familii. Este important de observat totuşi că nu există nici o
diferenţă notabilă între băieţei şi fetiţe în ceea ce priveşte modul de folosire a posesiunii originare „ne-mine",
pe care eu o numesc obiect tranziţional.
Pe măsură ce bebeluşul începe să folosească sunete organizate („ma", „ta", „pa"), poate apărea un anumit
„cuvânt" pentru obiectul tranziţional. Numele dat de către bebeluş acestor obiecte timpurii este adesea
 Opere 6. joc şi realitate 5

semnificativ, şi de obicei are încorporat în el parţial un cuvânt folosit de adulţi. De exemplu, numele poate fi
„bu", iar „b" poate proveni din cuvântul „bebeluş" folosit de adulţi.1
Ar trebui menţionat că uneori nu există alt obiect tranziţional în afara mamei înseşi. Sau că un bebeluş poate fi
atât de tulburat în dezvoltarea emoţională, încât nu se poate bucura de starea tranziţională, sau că continuitatea
obiectelor folosite este întreruptă. Cu toate acestea, continuitatea poate fi menţinută într-un mod tainic.

Rezumatul calităţilor speciale ale relaţiei

1. Bebeluşul reclamă drepturi asupra obiectului, iar noi suntem de acord cu această pretenţie. Cu toate
acestea, o anumită abrogare a omnipotenţei reprezintă o trăsătură încă de la început.
2. Obiectul este atât alintat cu afecţiune, cât şi iubit în mod excitat şi mutilat.
3. Nu trebuie să fie modificat, decât dacă este modificat de către bebeluş.
4. Trebuie să supravieţuiască iubirii instinctuale, de asemenea şi urii şi, dacă se întâmplă să fie cazul, purei
agresiuni.
5. Şi totuşi, trebuie să-i lase bebeluşului senzaţia că oferă căldură sau că se mişcă, sau că are o anumită
textură, sau că face ceva care să pară a demonstra că are vitalitate sau realitate în sine.
6. Din punctul nostru de vedere, provine din afară, dar din punctul de vedere al bebeluşului, nu. Dar nu
provine nici dinăuntru; nu este o halucinaţie.
7. Soarta lui este să permită să fie dezinvestit treptat, astfel încât de-a lungul timpului să devină nu atât
uitat, cât repartizat în purgatoriu. Prin asta înţeleg că, în cazul unei dezvoltări sănătoase, obiectul tranziţional nu
„merge înăuntru" şi nici sentimentele legate de el nu sunt în mod necesar refulate. Nu este nici uitat, nici plâns.
îşi pierde înţelesul, iar asta se întâmplă deoarece fenomenele tranziţionale devin difuze, devin dispersate asupra
întregului teritoriu intermediar dintre „realitatea psihică interioară" şi „lumea externă aşa cum este ea percepută
în comun de două persoane", adică asupra întregului domeniu cultural.
în acest punct, subiectul meu se lărgeşte incluzându-le şi pe cel al jocului, al creativităţii şi aprecierii artistice, al
sentimentului religios, al visului, şi de asemenea, al fetişismului, al minciunii şi furtului, al originii şi pierderii
sentimentelor afectuoase, al dependenţei de droguri, al talismanelor ritualurilor obsesionale etc.
Relaţia obiectului tranzitional cu simbolizarea / /
Este adevărat că bucăţica de păturică (sau orice ar fi) simbolizează un anumit obiect parţial, cum ar fi sânul. Cu
toate acestea, trăsătura ei esenţială nu constă atât în valoarea ei simbolică, ci mai curând în realitatea ei. Faptul
că nu este sânul (sau mama), chiar dacă este reală, este la fel de important ca faptul că reprezintă sânul (sau
mama).
Atunci când bebeluşul foloseşte simbolizarea, este evident că el distinge între fantasmă şi realitate, între
obiectele interioare şi obiectele externe, între creativitate primară şi percepţie. Dar termenul „obiect
tranziţional", conform sugestiei mele, lasă loc pentru procesul de deprindere a capacităţii de a accepta diferenţa
şi similitudinea. Cred că ar fi folositor un termen pentru originea simbolizării în timp, un termen care să descrie
parcursul bebeluşului de la pură subiectivitate la obiectivitate; şi consider că obiectul tranziţional (bucăţica de
păturică etc.) este ceea ce putem noi observa din acest parcurs al evoluţiei către experimentare.
Este posibil să înţelegem obiectul tranziţional fără să înţelegem complet natura simbolizării. Se pare că
simbolizarea poate fi studiată corect doar în cadrul procesului de creştere al unui individ şi că posedă, în cel mai
bun caz, un înţeles variabil. De exemplu, dacă ne gândim la anafura Sfintei împărtăşanii, care simbolizează
trupul lui Cristos, cred că am dreptate dacă afirm că pentru comunitatea romano-catolică chiar este corpul, iar
pentru comunitatea protestantă este un substitut, un lucru evocator, şi în mod esenţial nu este, de fapt, chiar
corpul însuşi. Cu toate acestea, în ambele cazuri este un simbol.

Descrierea clinică a unui obiect tranziţional

Pentru oricine aflat în contact direct cu părinţi şi copii, există o cantitate şi o diversitate infinită de material
clinic ilustrativ. Următoarele ilustraţii sunt oferite doar pentru a le reaminti cititorilor de materialul similar din
propria lor experienţă.
1 In lb. engl. în original este folosit cuvântul „baa" cu care de obicei este desemnat ursuleţul de pluş, iar
autorul se referă atât la cuvântul „bebeluş" (baby) folosit de adulţi, cât şi la cuvântul „ursuleţ" (bear). (N. f.)
Deoarece acest termen deja este cunoscut ca atare în cercurile de specialitate, am preferat folosirea lui în
această formă; (squiggle = măzgălitură). (N. t.)
 62 D.W. Winnicott

Doi fraţi: contrast în folosirea timpurie a posesiunii

Deformaţie în folosirea obiectului tranziţional. X, acum un bărbat sănătos, a trebuit să se lupte pentru a accede
la maturitate. Mama lui „a învăţat cum să fie o mamă" în cadrul relaţiei ei cu X când el era bebeluş şi a putut
evita anumite greşeli în gestionarea celorlalţi copii datorită celor învăţate din relaţia cu el. De asemenea, existau
şi motive externe pentru care ea era anxioasă în momentul gestionării destul de solitare a lui X, când s-a născut
el. Şi-a luat sarcina de a fi mamă foarte în serios şi 1-a alăptat pe X timp de şapte luni. Are sentimentul că, în
cazul lui, a fost prea mult şi el a fost dificil de înţărcat. Nu şi-a supt niciodată degetele, iar când l-a înţărcat „nu
a avut nici un substitut la care să recurgă". Nu avusese niciodată un biberon, sau o suzetă, sau orice alt mijloc de
hrănire. Avusese un ataşament foarte puternic şi timpuriu de ea însăşi, ca persoană, şi lucrul de care avea el
nevoie era chiar persoana ei.
De la un an, el a adoptat un iepuraş pe care îl putea strânge în braţe, şi interesul lui afectuos pentru iepuri s-a
transferat în cele din urmă asupra iepurilor adevăraţi. Acest iepuraş anume a ţinut până la cinci sau şase ani.
Poate fi descris ca un consolator, dar nu a posedat niciodată calitatea de obiect tranziţional propriu-zis. Nu a fost
niciodată, după cum ar fi fost un obiect tranziţional propriu-zis, mai important decât mama, o parte aproape
inseparabilă a bebeluşului. In particular, în cazul acestui băieţel, tipurile de anxietate care s-au agravat o dată cu
înţărcarea la şapte luni mai târziu au produs astm, şi doar treptat X a reuşit să depăşească asta. A fost important
pentru el că a găsit de lucru departe de oraşul său natal. Ataşamentul său de mama lui este încă foarte puternic,
deşi el se încadrează între limitele largi ale termenului „normal" sau „sănătos". Acest bărbat nu s-a căsătorit.

Folosirea tipică a obiectului tranziţional. Dezvoltarea fratelui mai mic al lui X, Y, a fost destul de directă. Acum
are el însuşi trei copii sănătoşi. A fost alăptat la sân timp de patru luni, iar apoi înţărcat fără dificultăţi. Y şi-a
supt degetul mare în primele săptămâni, iar lucrul acesta „a făcut înţărcarea mai uşoară pentru el decât pentru
fratele lui mai mare". Curând după înţărcare, între cinci şi şase luni, a adoptat capătul unei păturici, unde
cusătura se sfârşea. Era mulţumit dacă la colţ ieşea puţină lână, şi îşi gâdila nasul cu ea. Foarte curând, asta a
devenit „Baa"-ul lui; a inven tat chiar el acest cuvânt pentru ea, imediat ce a putut folosi sunete organizate. De
când avea cam un an, a putut să substituie capătul păturicii cu un puloveraş verde moale cu un şnur roşu. Acesta
nu era un „consolator", ca în cazul fratelui mai mare depresiv, ci un „relaxant". Era un sedativ care funcţiona
întotdeauna. Acesta este un exemplu tipic pentru ceea ce eu numesc obiect tranziţional. Atunci când Y era mic,
era întotdeauna o certitudine că, dacă cineva îi dădea „Baa"-ul lui, începea imediat să-l sugă şi anxietatea i se
diminua, şi chiar adormea în câteva minute dacă vremea de culcare era aproape. In acelaşi timp, suptul
degetului mare a continuat, durând până când a împlinit trei sau patru ani, şi el îşi aduce aminte că îşi sugea de-
getul şi că are o bătătură pe unul dintre degete care a rezultat astfel. Acum este interesat (ca tată) de suptul
degetelor la copiii lui şi de modul în care folosesc ei „Baa"-urile.
Povestea a şapte copii obişnuiţi în această familie evidenţiază următoarele puncte, aranjate pentru comparaţie în
tabelul de mai jos:
De Obiect Tipul de
get tranziţional copil
ul
ma
re
X Băiat0 Mam Iepuraş Fixat la mamă
ă (consolator)
Y Băiat+ „Baa Pulover Liber
" (relaxant)
f Fată 0 PăpuşMăgăruş Maturitate
ă (prieten) târzie
Geme
ni ^
1 Băiat0 „Ee" Ee (protector) Latent
psihopatie
Fată 0 „Baa Păturică Dezvoltare
" (reasigurare) bună
 Opere 6. joc şi realitate 7

Copiii Fată + DegetDegetul mare Dezvoltare

J ul bună
lui Y 1 mare (satisfacţie)
Băiat+ „Mimiuri" Obiecte Dezvoltare
(sortare)1 bună

Valoarea anamnezei
In discuţia cu părinţii, este adesea important să cerem informaţii despre tehnicile şi posesiunile timpurii ale
tuturor copiilor familiei. Acest lucru o face pe mamă să încerce o comparaţie între copiii ei şi îi permite să-şi
reamintească şi să compare particularităţile fiecăruia la o vârstă timpurie.

Contribuţia copilului
Adesea se pot obţine şi de la copil informaţii cu privire la obiectele tranziţionale. De exemplu:
Angus (unsprezece ani şi nouă luni) mi-a spus că fratele lui are „milioane de ursuleţi şi chestii" şi că „înainte de
asta a avut urşi mici" şi a continuat cu o discuţie despre propria lui istorie. A spus că el nu a avut niciodată ursu-
leţi. Exista un cordon care atârna, cu un capăt descusut în care el tot lovea şi astfel adormea. Probabil că acest
capăt a căzut într-un final şi aşa s-a încheiat povestea. Totuşi, mai era ceva. Ceva despre care se ruşina să
vorbească. Era un iepuraş purpuriu cu ochii roşii. „Nu îmi era drag. Obişnuiam să-l arunc de colo-colo. Acum
este al lui Jeremy, i l-am dat lui. I l-am dat lui Jeremy pentru că iepuraşul era obraznic. Obişnuia să cadă de pe
scrin. Incă mă mai vizitează. îmi place să mă viziteze." S-a surprins pe sine când a desenat iepuraşul purpuriu.
Se va observa că acest băiat de unsprezece ani, cu un bun-simţ al realităţi obişnuit pentru vârsta lui, a vorbit ca
şi cum acest simţ al realităţi i-ar fi lipsit când descria calităţile şi activităţile obiectului tranziţional. Când am stat
de vorbă cu mama după aceea, şi-a exprimat surprinderea că Angus şi-a reamintit iepuraşul purpuriu. L-a
recunoscut cu uşurinţă din desenul colorat.
Imediata disponibilitate a exemplelor
Mă abţin dinadins de la a oferi mai mult material cazuistic aici, mai ales că nu vreau să las impresia că ceea ce
relatez este rar. Practic în fiecare anamneză se poate găsi ceva interesant în fenomenele tranziţionale sau în
absenţa lor.
Studiu teoretic
Există câteva comentarii care pot fi făcute pe baza teoriei psihanalitice acceptate:
1. Obiectul tranziţional reprezintă sânul sau obiectul primei relaţii.
2. Obiectul tranziţional precedă stabilirea testării realităţii.
3. în relaţie cu obiectul tranziţional, bebeluşul trece de la controlul omnipotent (magic) la controlul prin
manipulare (implicând erotismul muscular şi plăcerea coordonării).
4. Obiectul tranziţional se poate transforma în cele din urmă într-un obiect fetiş şi astfel poate persista ca o
particularitate a vieţii sexuale adulte. (Vezi dezvoltarea efectuată de Wulff (1946) asupra acestei teme.)
5. Obiectul tranziţional poate, datorită organizării erotice anale, să reprezinte fecalele (dar nu din acest
motiv poate începe să miroasă şi rămâne nespălat).

Relaţia cu obiectul intern (Klein)

Este interesant de comparat conceptul de obiect tranziţional cu conceptul lui Melanie Klein (1934) de obiect
intern. Obiectul tranziţional nu este un obiect intern (care este un concept mintal) — este o posesiune. Cu toate
acestea, nu este (pentru bebeluş) nici un obiect extern.
Trebuie să facem următoarea descriere complexă. Bebeluşul poate folosi un obiect tranziţional atunci când
obiectul intern este viu şi real şi îndeajuns de bun (nu prea persecutor). Dar calităţile acestui obiect intern
depind de existenţa şi de vivacitatea şi de comportamentul obiectului extern. Eşecul celui din urmă într-o
anumită funcţie esenţială conduce indirect la moartea sau la o calitate persecutorie a obiectului intern.2 în urma
persistenţei inadecvării obiectului extern, obiectul intern eşuează în a căpăta înţeles pentru bebeluş, iar atunci, şi

1 Notă adăugată: aici nu a fost clar, dar am lăsat-o aşa cum era. D.W.W., 1971.
2 Text modificat aici, deşi bazat pe descrierea originală.
 82 D.W. Winnicott

numai atunci, obiectul tranziţional devine şi el lipsit de sens. Obiectul tranziţional poate deci reprezenta sânul
„extern", dar indirect, prin faptul de a reprezenta un sân „intern".
Obiectul tranziţional nu este niciodată sub un control magic, ca obiectul intern, şi nici în afara oricărui control,
aşa cum este mama propriu-zisă.

Iluzie-deziluzionare
Ca să pregătesc terenul pentru propria-mi contribuţie pozitivă la acest subiect, trebuie să pun în cuvinte unele
lucruri care cred că se consideră cu prea mare uşurinţă ca fiind de la sine înţelese în multe lucrări psihanalitice
asupra dezvoltării emoţionale infantile, deşi în practică ele pot fi înţelese.
Nu există nici o posibilitate pentru un bebeluş de a trece de la principiul plăcerii la principiul realităţii sau înspre
şi dincolo de identificarea primară (vezi Freud, 1923), dacă nu există o mamă îndeajuns de bună. „Mama"
îndeajuns de bună (nu neapărat propria mamă a copilului) este o mamă care se adaptează activ la nevoile
bebeluşului, o adaptare activă care diminuează treptat, în funcţie de capacitatea în creştere a bebeluşului de a
compensa un eşec al adaptării şi de a tolera rezultatele frustrării. Natural, propria mamă a bebeluşului este mai
probabil să fie îndeajuns de bună decât o altă persoană, de vreme ce această adaptare activă necesită o
preocupare facilă şi lipsită de resentimente faţă de acel bebeluş; de fapt, succesul în îngrijirea bebeluşilor de-
pinde de realitatea dezvoltării, nu de deşteptăciune sau iluminare intelectuală.
Mama îndeajuns de bună, după cum am spus, începe cu o adaptare aproape completă la nevoile bebeluşului ei
şi, pe măsură ce trece timpul, se adaptează treptat din ce în ce mai complet, în funcţie de capacitatea în creştere
a bebeluşului de a face faţă eşecului ei.
Mijloacele bebeluşului de a face faţă acestui eşec matern includ:
1. Experienţa bebeluşului, repetată frecvent, că există o limită în timp a frustrării. La început, natural,
această limită în timp trebuie să fie scurtă.
2. O intuiţie crescândă a procesualităţii.
3. începuturile activităţii mintale.
4. Folosirea satisfacţiilor autoerotice.
5. Reamintire, retrăire, fantasmare, yisare; integrarea trecutului, prezentului şi viitorului.
Dacă toate lucrurile merg bine, bebeluşul poate chiar ajunge să câştige din experienţa frustrării, de vreme ce
adaptarea incompletă la necesităţi face reale obiectele, adică atât iubite, cât şi urâte. Consecinţa acestui fapt este
că, dacă toate lucrurile merg bine, bebeluşul poate fi deranjat de o adaptare strânsă la necesităţi care continuă
prea mult, nefiindu-i permisă diminuarea naturală, de vreme ce adaptarea exactă este asemănătoare magiei, iar
obiectul care se comportă perfect devine cu nimic mai bun decât o halucinaţie. Cu toate acestea, la început
adaptarea trebuie să fie aproape exactă, iar bebeluşul nu poate începe să dezvolte capacitatea de a experimenta o
relaţie cu realitatea externă sau măcar să-şi formeze o concepţie despre realitatea externă, dacă acest lucru nu se
întâmplă.

Iluzie şi valoarea iluziei

Mama, la început, printr-o adaptare de aproape 100%, îi permite bebeluşului posibilitatea iluziei că sânul ei face
parte din el. Este ca şi cum ar fi sub controlul magic al bebeluşului. Acelaşi lucru poate fi exprimat şi în
termenii îngrijirii copilului în general, în perioadele liniştite dintre excitări. Omnipotenţa aproape că este o
realitate a experienţei. Sarcina fundamentală a mamei este să deziluzioneze treptat bebeluşul, dar nu există nici
o speranţă de succes decât dacă la început a fost capabilă să îi ofere suficiente posibilităţi pentru iluzie.
Cu alte cuvinte, sânul este încontinuu creat şi recreat de bebeluş din capacitatea lui de a iubi sau (se poate
spune) din necesitate. în bebeluş se dezvoltă un fenomen subiectiv, pe care noi îl numim sânul mamei.1 Mama
plasează sânul propriu-zis exact acolo unde bebeluşul este gata să creeze, şi exact la momentul potrivit.

1Includ aici întreaga tehnică a îngrijirii materne. Atunci când se spune că primul obiect este sânul, se
foloseşte cuvântul „sân", cred, ca reprezentând atât tehnica îngrijirii materne, cât şi carnea propriu-zisă.
Nu este imposibil pentru o mamă să fie o mamă îndeajuns de bună (în sensul pe care îl dau eu acestei
expresii) folosind un biberon pentru hrănirea propriu-zisă.
 Opere 6. joc şi realitate 9

începând de la naştere deci, fiinţa umană este preocupată de problema relaţiei dintre ceea ce este perceput în
mod obiectiv şi ce este conceput în mod subiectiv, iar în soluţionarea acestei probleme nu există sănătate pentru
o fiinţă umană care nu a beneficiat de un început îndeajuns de bun din partea mamei. Aria intermediară despre
care vorbesc este aria care îi este permisă bebeluşului între creativitatea primară şi percepţia obiectivă bazată
pe testarea realităţii. Fenomenele tranziţionale reprezintă stadiile timpurii ale folosirii iluziei, fără de care
pentru fiinţa umană ideea unei relaţii cu un obiect care este perceput de către ceilalţi ca extern acelei fiinţe nu ar
avea nici un înţeles.
 10 2 D.W. Winnicott

Ideea ilustrată în Figura 1 este următoarea: că la un anumit moment teoretic timpuriu în dezvoltarea fiecărui
individ uman, un bebeluş aflat într-un anumit cadru furnizat de către mamă este capabil să conceapă ideea unui
ceva care să satisfacă nevoia crescândă ce ia naştere din tensiunea instinctuală. Despre bebeluş nu se poate
spune că la început cunoaşte ceea ce va fi creat. La acest moment în timp mama se prezintă într-un mod
obişnuit, îşi oferă sânul şi impulsul ei potenţial de hrănire. Adaptarea mamei la nevoile bebeluşului, atunci când
este îndeajuns de bună, îi oferă bebeluşului iluzia că există o realitate externă ce corespunde propriei sale
capacităţi de a crea. Cu alte cuvinte, există o suprapunere între ceea ce furnizează mama şi ceea ce poate
concepe bebeluşul. Pentru observator, copilul percepe ceea ce mama prezintă în realitate, dar acesta nu este
întregul adevăr. Bebeluşul percepe sânul doar în măsura în care un sân a putut fi creat exact acolo şi atunci. Nu
există nici un interschimb între mamă şi bebeluş. Din punct de vedere psihologic, bebeluşul se hrăneşte de la un
sân care face parte din el, iar mama dă lapte unui bebeluş care face parte din ea însăşi. în psihologie, ideea unui
interschimb se bazează pe o iluzie a psihologului.
în Figura 2 s-a dat formă ariei iluziei, pentru a ilustra ceea ce consider a fi funcţia principală a obiectului
tranziţional şi a fenomenelor tranziţionale. Obiectul tranziţional şi fenomenele tranziţionale reprezintă începutul
a ceea ce va fi întotdeauna important pentru fiinţele umane, adică o arie neutră de experienţă care nu va fi pusă
la îndoială. Se poate spune despre obiectul tranziţional că este o chestiune de înţelegere între noi şi bebeluş ca
noi să nu punem niciodată întrebarea: „Tu ai conceput acest lucru sau fi-a fost prezentat din afară?" Ceea ce
este important este că în acest punct nu se aşteaptă nici o decizie. întrebarea nu trebuie formulată.
Această problemă, care fără îndoială la început priveşte bebeluşul uman într-un mod camuflat, devine treptat o
problemă evidentă datorită faptului că principala sarcină a mamei (pe lângă furnizarea posibilităţii iluziei) este
deziluzionarea. Această sarcină o precedă pe cea a înţărcatului şi, de asemenea, continuă ca una dintre sarcinile
părinţilor şi educatorilor. Cu alte cuvinte, această problemă a iluziei este o problemă care ţine în mod inerent de
fiinţa umană şi pe care nici un individ nu şi-o rezolvă până la urmă, cu toate că o înţelegere teoretică a ei poate
furniza o soluţie teoretică. Dacă lucrurile merg bine, în ceea ce priveşte acest proces treptat de deziluzionare,
este amenajată scena pentru frustrările adunate sub denumirea de „înţărcat"; dar trebuie reamintit că, atunci
când vorbim despre fenomenele grupate în jurul înţărcatului (exact cele pe care Klein [1940] le-a clarificat prin
conceptul ei de poziţie depresivă), luăm ca fiind de la sine înţeles procesul care stă la baza lor, procesul prin
care este furnizată posibilitatea iluziei şi a deziluzionării treptate. Dacă iluzia-deziluzionarea a dat greş,
bebeluşul nu poate avea acces la un lucru atât de normal ca înţărcatul şi nici la vreo reacţie la înţărcat, iar atunci
este absurd să ne referim la înţărcat. încetarea pur şi simplu a hrănirii la sân nu este înţărcare.
Putem observa enorma importanţă a înţărcatului în cazul unui copil normal. Atunci când suntem martorii
reacţiei complexe care este pusă în mişcare într-un anumit copil datorită procesului înţărcării, ştim că aceasta
poate avea loc în acel copil pentru că procesul iluzie-deziluzionare se desfăşoară atât de bine încât îl putem
ignora atunci când vorbim despre înţărcatul propriu-zis.

Dezvoltarea teoriei iluziei-deziluzionării

 11 2 D.W. Winnicott

Se presupune aici că sarcina acceptării realităţii nu este niciodată dusă până la capăt, că nici o fiinţă
umană nu este eliberată de tensiunea relaţionării realităţilor interioară şi exterioară şi că uşurarea acestei
tensiuni se obţine printr-o arie intermediară de experienţă (cf. Riviere, 1936) care nu este pusă la îndoială
(arte, religie etc.). Această arie intermediară se află în continuitate directă cu aria rezervată jocului a copilului
mic, care se „pierde" în jocîn pruncie, această arie intermediară este necesară pentru iniţierea unei relaţii între
copil şi lume şi este făcută posibilă printr-o îngrijire maternă îndeajuns de bună în faza critică timpurie. Pentru
toate acestea, este esenţială continuitatea (în timp) a mediului emoţional extern şi a anumitor elemente din
mediul fizic, ca de exemplu, obiectul sau obiectele tranziţionale.
Fenomenele tranziţionale îi sunt permise bebeluşului datorită recunoaşterii intuitive din partea părinţilor a
tensiunii inerente percepţiei obiective, iar noi nu chestionăm bebeluşul cu privire la subiectivitate sau
obiectivitate exact în punctul în care se află obiectul tranziţional.
Dacă un adult ar pretinde acceptul nostru asupra obiectivităţii fenomenelor lui subiective, am discerne sau
diagnostica nebunia. Totuşi dacă adultul poate reuşi să se bucure de aria intermediară personală fără să pretindă
nimic, atunci putem recunoaşte ariile noastre intermediare corespunzătoare şi suntem mulţumiţi să descoperim
un grad de suprapunere, adică o experienţă împărtăşită între membrii unui grup în artă, sau religie sau filosofie.

Rezumat

Se atrage atenţia asupra bogatului câmp de observaţie furnizat de cele mai timpurii experienţe ale bebeluşului
sănătos aşa cum sunt ele exprimate în principal în relaţia cu prima posesiune.
Prima posesiune este pusă în legătură cu fenomenele anterioare autoerotice şi de sugere a degetelor sau a
pumnişorului şi, de asemenea, ulterior cu primul animal de pluş sau prima păpuşă şi cu jucăriile din materiale
tari. Se află în legătură atât cu obiectul extern (sânul mamei), cât şi cu obiectele interne (sânul introiectat în mod
magic), dar este diferit de ambele.
Obiectele tranziţionale şi fenomenele tranziţionale aparţin tărâmului iluziei care se află la baza iniţierii
experienţei. Acest stadiu timpuriu al dezvoltării este posibil datorită capacităţii speciale a mamei de a se adapta
la nevoile bebeluşului ei, astfel permiţându-i acestuia iluzia că ceea ce creează el există cu adevărat.
Această arie intermediară a experienţei, a cărei apartenenţă la realitatea interioară sau externă (împărtăşită) nu
este chestionată, constituie cea mai mare parte a experienţei bebeluşului şi de-a lungul întregii vieţi persistă în
trăirea intensă ce aparţine artelor şi religiei şi vieţii imaginare şi muncii ştiinţifice creative.
In mod obişnuit, un obiect tranziţional al unui bebeluş devine treptat dezinvestit, mai ales pe măsură ce se
dezvoltă interese culturale.
Ceea ce rezultă din aceste consideraţii este ideea că acceptarea unui paradox poate avea o valoare pozitivă.
Rezolvarea paradoxului duce la o organizare defensivă care se poate întâlni la adulţi sub forma organizării unui
Sine adevărat şi a unuia fals (Winnicott, 1960a).
II. O APLICARE A TEORIEI

Ceea ce este tranziţional nu este obiectul, bineînţeles. Obiectul reprezintă tranziţia bebeluşului de la o stare de a
fi contopit cu mama la o stare de a fi în relaţie cu mama ca ceva în afara ei şi separat. Acest lucru este adesea
reprezentat ca momentul în care copilul evoluează trecând la alt tip de relaţie de obiect decât cel narcisic, dar m-
am abţinut să foIosesc acest fel de limbaj, deoarece nu sunt sigur ce înseamnă; de asemenea, omite ideea de
dependenţă, care este esenţială în stadiile timpurii dinainte ca bebeluşul să fi devenit sigur că poate exista ceva
care să nu facă parte din el.

Psihopatologia manifestată în aria fenomenelor tranziţionale

Am accentuat normalitatea fenomenelor tranziţionale. Cu toate acestea, se poate discerne şi o psihopatologie în

decursul examinării clinice a cazurilor. Ca un exemplu al gestionării separării şi pierderii de către copil, voi
atrage atenţia asu pra modului în care separarea poate afecta fenomenele tranziţionale.
După cum este bine cunoscut, atunci când mama sau o altă persoană de care depinde bebeluşul este absentă, nu
există nici o schimbare imediată datorită faptului că bebeluşul are o amintire sau imagine mintală a mamei, sau
ceea ce putem numi o reprezentare internă a ei, care rămâne activă un anumit interval. Dacă mama este plecată
pentru o perioadă de timp care depăşeşte o anumită limită măsurată în minute, ore sau zile, atunci amintirea sau
reprezentarea internă păleşte. Pe măsură ce acest lucru se întâmplă, fenomenele tranziţionale îşi pierd treptat
sensul, iar bebeluşul devine incapabil să le experimenteze. Putem observa cum obiectul devine dezinvestit.
Chiar înainte de pierdere, putem uneori observa exagerarea folosirii obiectului tranziţional ca parte a negării
existenţei ameninţării ca acesta să-şi piardă sensul. Pentru a ilustra acest aspect al negării, voi oferi un scurt
exemplu clinic al modului în care un băieţel a folosit o sfoară.

Sfoara1

1 Publicat în Child Psychology and Psychiatry (Psihologia şi psihiatria copilului), vol. 1 (1960); şi în
Winnicott, The Maturational Processes and the Facilitating Environment (Procesele de maturizare)
(1965). Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analysis, Londra [tradusă în limba română sub acest
titlu la Editura Trei, Bucureşti, 2005 — N. f.].
Un băiat în vârstă de şapte ani a fost adus la secţia de Psihologie a Spitalului de copii Paddington Green de către
mama şi tatăl lui în martie 1955. Au venit şi ceilalţi doi membri ai familiei: o fată de zece ani, care era elevă la o
şcoală ESN, şi o fetiţă de patru ani, relativ normală. Cazul a fost trimis la mine de către medicul de familie din
cauza unei serii de simptome care indicau o tulburare de personalitate la băiat. Un test de inteligenţă a atribuit
băiatului un IQ de 108. (Pentru scopul acestei prezentări, toate deta liile care nu au o importanţă particulară
pentru tema principală a acestui capitol sunt omise.Prima dată m-am întâlnit cu părinţii în cadrul unei lungi
consultaţii în care ei mi-au descris pe larg dezvoltarea băiatului şi tulburările dezvoltării lui. Totuşi au omis un
detaliu important, care a ieşit la iveală într-o consultaţie cu băiatul. ' ~~~
Nu a fost dificil de observat că mama era o persoană depresivă; şi ea a povestit că a fost internată din cauza
depresiei. Din povestirea părinţilor, am putut reţine că mama a îngrijit băiatul până când s-a născut sora lui,
atunci când el avea trei ani şi trei luni. Aceasta a fost prima separare importantă, următoarea fiind la trei ani şi
unsprezece luni, când mama a suferit o operaţie. Când băiatul avea patru ani şi nouă luni, mama s-a internat
într-un spital de psihiatrie pentru două luni, iar de-a lungul acestei perioade el a fost bine îngrijit de sora mamei.
In acest moment, deja toată lumea care avea grijă de el era de acord că acest băiat era dificil, deşi avea şi
calităţi. Era susceptibil să se schimbe brusc şi să terifieze oamenii spunând, de exemplu, că o s-o taie pe sora
mamei lui în bucăţele. A dezvoltat multe simptome curioase ca, de exemplu, compulsia de a linge lucrurile şi
oamenii; scotea sunete compulsive din gât; adesea refuza să facă orice mişcare, după care întorcea casa cu susul
în jos. Era în mod evident anxios cu privire la deficitul mintal al surorii lui mai mari, dar tulburările dezvoltării
lui par să fi debutat înainte ca acest factor să devină semnificativ.
După această discuţie cu părinţii, am văzut băiatul în cadrul unei consultaţii personale. Erau prezenţi doi asis-
tenţi sociali care lucrau în domeniul psihiatriei şi doi din afara acestui domeniu. Băiatul nu a produs imediat o
impresie anormală şi a intrat rapid într-un joc squiggle* cu mine. (în acest joc squiggle eu desenez din impuls
un fel de linie şi îl invit pe copilul pe care îl consult să o transforme în ceva, iar apoi face el o măzgălitură
pentru mine, pentru ca eu s-o transform în ceva.)
In acest caz particular, jocul squiggle a condus la un rezultat curios. Lenea băiatului a devenit evidentă imediat,
şi aproape tot ce desenam era transformat de el în ceva asociat cu o sfoară. Printre cele zece desene ale lui s-au
numărat următoarele:
Lasou Bici
Cravaşă
O sfoară de yoyo- sfoară înnodată
Altă cravaşă
Alt bici.
După această consultaţie cu băiatul, m-am întâlnit din nou cu părinţii şi i-am întrebat despre preocuparea băiatu-
lui cu privire la sfori. Au spus că se bucură că am deschis acest subiect şi că ei nu îl menţionaseră deoarece nu
erau siguri de importanţa lui. Au spus că băiatul devenise obsedat de orice avea de-a face cu sforile şi că, de
fapt, de fiecare dată când intrau într-o cameră exista posibilitatea să descopere că el legase împreună scaunele şi
mesele; puteau găsi, de exemplu, o pernă cu o sfoară ce o lega de cămin. Au spus că preocuparea băiatului cu
privire la sfori căpăta treptat o nouă trăsătură, o trăsătură care îi îngrijorase mai mult decât în mod obişnuit.
Recent legase o sfoară în jurul gâtului surorii lui (sora a cărei naştere reprezentase primul motiv de separare a
acestui băiat de mama lui).
In cazul acestui tip particular de consultaţie, ştiam că am posibilităţi reduse de a acţiona: nu era posibil
să mă întâlnesc cu acest băiat sau cu părinţii lui mai frecvent de o dată la şase luni, de vreme ce familia locuia la
ţară. Aşadar, am acţionat în următorul mod. I-am explicat mamei că băiatul ei se lupta cu o anxietate de
separare, încercând să nege separarea prin modului de foIosire a sforilor, aşa cum cineva ar nega separarea de
un prieten folosind telefonul. S-a arătat sceptică, dar i-am spus că, dacă o să ajungă să înţeleagă ceea ce
spuneam, aş dori să deschidă o discuţie cu băiatul într-un moment oportun, aducându-i la cunoştinţă ce am spus
eu, iar apoi dezvoltând tema separării în funcţie de răspunsul băiatului.
Nu am mai avut veşti de la această familie până când a venit să mă vadă aproximativ şase luni mai
târziu. Mama nu mi-a spus ce făcuse, dar eu am întrebat-o şi a putut să-mi povestească ce se întâmplase curând
după vizita la mine. Avusese senzaţia că ceea ce i-am spus eu era absurd, dar într-o seară deschisese subiectul
într-o conversaţie cu băiatul şi îl descoperise nerăbdător să vorbească despre relaţia lui cu ea şi despre frica lui
de o lipsă de contact cu ea. A trecut în revistă, cu ajutorul lui, toate separările de el pe care şi le-a putut aduce
 14 2 D.W. Winnicott

aminte şi în curând s-a convins, datorită răspunsurilor lui, că ceea ce spusesem eu era corect. Mai mult, din
momentul acestei conversaţii joaca cu sfori a încetat. Băiatul nu mai lega obiectele aşa cum obişnuia să facă
înainte. A mai avut multe alte conversaţii cu el despre sentimentul lui de separare de ea şi a făcut un comentariu
foarte semnificativ, că simte că cea mai importantă separare a fost atunci când el a pierdut-o atunci când ea a
suferit o gravă depresie; nu a fost numai plecarea ei de acasă, a spus, ci şi lipsa ei de contact cu el din cauza
completei ei preocupări cu alte chestiuni.
Cu ocazia unei consultaţii ulterioare, mama mi-a spus că, la un an după ce a avut prima conversaţie cu băiatul, a
reapărut joaca cu sfori şi cu legarea obiectelor din casă împreună. De fapt, ea chiar trebuia să se interneze în
spital pentru o operaţie şi i-a spus: „înţeleg din joaca ta cu sforile că eşti îngrijorat cu privire la plecarea mea,
dar de data asta o să fiu plecată doar câteva zile, iar operaţia pe care mi-o fac nu este gravă." După această
conversaţie, noua fază de joc cu sforile a încetat.
Am păstrat legătura cu această familie şi am ajutat-o cu diverse detalii din şcolarizarea băiatului şi alte
chestiuni. Recent, la patru ani după consultaţia originară, tatăl mi-a adus la cunoştinţă o nouă fază de preocupare
cu sfori, asociată cu o nouă depresie a mamei. Această fază a durat două luni; s-a remis când întreaga familie a
plecat într-o vacanţă şi când, în acelaşi timp, s-a produs o îmbunătăţire a situaţiei familiale (tatăl a găsit de lucru
după o perioadă de şomaj). S-a produs şi o îmbunătăţire a stării mamei, asociată cu toate acestea. Tatăl mi-a
povestit încă un detaliu interesant, relevant pentru subiectul în discuţie. In timpul acestei faze recente, băiatul a
pus în act folosind sfori ceva ce tatăl a simţit ca fiind semnificativ, deoarece arăta cât de intim erau legate toate
aceste lucruri cu anxietatea morbidă a mamei. A venit de la serviciu într-o zi şi l-a găsit pe băiat atârnând cu
capul în jos, legat de o sfoară. Era foarte moale şi arăta ca şi cum ar fi fost mort. Tatăl şi-a dat seama că nu
trebuie să-i dea atenţie şi, timp de o jumătate de oră, s-a învârtit prin grădină, făcând diverse treburi, după care
băiatul s-a plictisit şi a întrerupt jocul. Acesta a fost un test important al lipsei de anxietate a tatălui. Cu toate
acestea, în ziua următoare, băiatul a făcut acelaşi lucru într-un copac care putea fi văzut cu uşurinţă de la
fereastra bucătăriei. Mama s-a grăbit să iasă din casă, profund şocată şi convinsă că se spânzurase.
Următorul detaliu suplimentar poate fi folositor în înţelegerea cazului. Deşi acest băiat, care acum are unspre-
zece ani, se dezvoltă în maniera „tipului dur", este foarte ruşinos şi răceşte uşor. Are câţiva ursuleţi, care pentru
el sunt copii. Nimeni nu îndrăzneşte să spună că sunt jucării. Le este loial, revarsă multă afecţiune asupra lor şi
le face pantalonaşi, ceea ce implică să-i coasă cu atenţie. Tatăl lui spune că pare să beneficieze de un sentiment
de securitate din partea familiei lui, de care are grijă în acest fel. Dacă vin musafiri, îi mută repede pe toţi în
patul surorii lui, deoarece nimeni din afara familiei nu trebuie să ştie că el are această familie. Alături de toate
acestea, există o aversiune de a defeca sau o tendinţă de a-şi salva fecalele. Nu este deci dificil de ghicit că are o
identificare maternă bazată pe propria insecuritate în relaţie cu mama lui, şi că asta ar putea progresa până la
homosexualitate. In acelaşi mod, preocuparea cu sfori ar putea progresa până la perversiune.

Comentariu
Următorul comentariu pare să fie potrivit.
1. Sfoara poate fi privită ca o extensie a tuturor celorlalte tehnici de comunicare. Sfoara leagă, după cum,
de asemenea, ajută la împachetatul obiectelor şi la susţinerea materialului neintegrat. In această privinţă, sfoara
are un înţeles simbolic pentru toată lumea; o exagerare a folosirii sforii poate ţine cu uşurinţă de debutul unui
sentiment de insecuritate sau de ideea unei lipse de comunicare. In acest caz particular se poate detecta că se
strecoară o anormalitate în modul băiatului de a folosi sfoara, şi este important de găsit o cale de descriere a
acelei schimbării care ar putea determina o pervertire a folosirii ei.
S-ar putea ajunge la o astfel de descriere dacă se ia în considerare faptul că funcţia sforii este trecerea de la
comunicare la negarea separării. Ca negare a separării, sfoara devine un lucru-în-sine, ceva care are proprietăţi
periculoase şi trebuie neapărat controlat. In acest caz, mama pare să fi fost capabilă să facă faţă modului
băiatului de a folosi sfoara exact înainte să fie prea târziu, atunci când această folosire conţinea încă speranţă.
Când speranţa este absentă, iar sfoara reprezintă o negare a separării, atunci apare o stare de fapt mult mai
complexă — una care devine dificil de vindecat, din cauza beneficiilor secundare ce se datorează abilităţii care
se dezvoltă oricând un obiect trebuie să fie mânuit astfel încât să fie controlat.
Acest caz prezintă deci un interes special în măsura în care permite observarea dezvoltării unei perversiuni.
2. Este, de asemenea, posibil să observăm din acest material modul în care pot fi folosiţi părinţii. Atunci
când părinţii pot fi folosiţi, ei pot lucra cu randament mare, mai ales dacă suntem conştienţi de faptul că nu vor
 Opere 6. joc şi realitate 15

exista niciodată destui psihoterapeuţi pentru a-i trata pe toţi cei care au nevoie de tratament. Iată o familie bună
care a traversat o perioadă dificilă din pricina şomajului tatălui; care a fost capabilă să-şi asume întreaga
responsabilitate pentru o fată retardată, în pofida dezavantajelor uriaşe, atât din punct de vedere social, cât şi în
cadrul familiei, pe care acest lucru le presupune; şi care a supravieţuit fazelor proaste ale bolii depresive a
mamei, inclusiv unei faze de spitalizare. Cu siguranţă există multă putere într-o astfel de familie, şi pe baza
acestei presupuneri s-a luat decizia de a invita aceşti părinţi să preia terapia propriului lor copil. Făcând acest
lucru, au învăţat multe şi ei înşişi, dar au avut nevoie să fie informaţi cu privire la ceea ce făceau. Au avut, de
asemenea, nevoie ca succesul lor să fie apreciat şi ca întreg procesul să fie verbalizat. Faptul că şi-au ajutat
băiatul să treacă cu bine prin boala lui le-a conferit încredere cu privire la capacitatea lor de a gestiona şi alte
dificultăţi care se ivesc din când în când.
Notă adăugată în 1969
In deceniul care s-a scurs de când a fost scrisă această relatare, mi-am dat seama că băiatul nu a putut fi vindecat
de boala lui. Legătura cu boala depresivă a mamei a rămas, astfel încât el nu putea fi împiedicat să fugă înapoi
acasă. La depărtare, ar fi putut beneficia de tratament personal, dar acasă tratamentul personal era impracticabil.
Acasă el menţinea modelul comportamental deja fixat în momentul primei consultaţii.
La adolescenţă, acest băiat a dezvoltat adicţii noi, mai ales de droguri, şi nu şi-a putut părăsi căminul pentru a
urma o educaţie. Toate încercările de a-l plasa la distanţă de mama lui au eşuat, deoarece el scăpa în mod regulat
şi fugea acasă.
A devenit un adolescent nesatisfăcător, lenevind şi aparent pierzându-şi timpul şi potenţialul intelectual (după
cum s-a semnalat mai sus, avea un IQ de 108).
Intrebarea este: oare un investigator care ar studia acest caz de dependenţă de droguri ar acorda atenţia cuvenită
psihopatologiei manifestate în aria fenomenelor tranziţionale?

III. MATERIAL CLINIC:

ASPECTE ALE FANTASMELOR

In ultima parte a acestei cărţi voi explora unele dintre ideile care îmi vin când sunt implicat în travaliul clinic şi
când simt că teoria pe care mi-am format-o pentru propriul beneficiu cu privire la fenomenele tranziţionale
afectează ceea ce văd şi aud şi ceea ce fac.
In continuare voi prezenta în detaliu o parte din materialul clinic al unui pacient adult pentru a demonstra cum
însuşi sentimentul de pierdere poate deveni un mod de a integra experienţa de sine. -
Materialul provine dintr-o şedinţă din analiza unei paciente şi îl prezint deoarece adună la un loc diferite
exemple ale marii diversităţi care caracterizează aria vastă dintre obiectivitate şi subiectivitate.
Această pacientă, care are mai mulţi copii şi care prezintă o inteligenţă remarcabilă pe care o foloseşte în munca
ei, vine la tratament din cauza unei largi game de simptome care de obicei sunt adunate sub denumirea de „schi-
zoid". Probabil, cei care au de-a face cu ea nu îşi dau seama cât de rău se simte, şi sigur că de obicei este plăcută
şi considerată valoroasă.
Această şedinţă în particular a debutat cu un vis care poate fi descris ca depresiv. Conţinea material de transfer
clar şi revelator cu analistul ca femeie avară şi dominatoare. Asta oferea ocazia ca ea să tânjească după un fost
analist care pentru ea era o figură extrem de masculină. Acesta este un vis, iar în calitate de vis poate fi folosit
ca material pentru interpretare. Pacienta era mulţumită că visa mai mult. In paralel cu asta, putea să descrie şi
anumite îmbogăţiri în viaţa ei propriu-zisă în lume.
Din când în când este năpădită de ceea ce ar putea fi numit fantasmare. Merge într-o călătorie cu trenul; are loc
un accident. Cum or să afle copiii ce s-a întâmplat cu ea? Şi cum o să afle analistul ei? Poate ar ţipa, dar mama
ei nu ar auzi. De aici trece la cea mai îngrozitoare experienţă a ei în care a părăsit o pisică pentru o perioadă
scurtă de timp, iar apoi a auzit că pisica plânsese multe ore. Asta este „mult prea îngrozitor" şi se leagă de
multiplele separări pe care le-a trăit de-a lungul copilăriei ei, separări care au depăşit capacitatea ei de a le face
faţă, şi deci au fost traumatice, necesitând organizarea unor noi serii de apărări.
 16 2 D.W. Winnicott

Mare parte din materialul acestei analize se referă la atingerea părţii negative a relaţiilor; adică se referă la eşe-
cul treptat pe care copilul trebuie să-l trăiască atunci când părinţii nu sunt disponibili. Pacienta este extrem de
sensibilă la toate aceste lucruri cu privire la propriii ei copii şi atribuie mare parte din dificultăţile pe care le are
cu primul copil faptului că l-a lăsat acasă pentru a pleca într-o excursie de trei zile cu soţul ei când a rămas
gravidă din nou; adică atunci când copilul avea aproape doi ani. I s-a spus că acesta plânsese patru ore fără
încetare, iar atunci când s-a întors, încercările ei de a restabili relaţia au rămas fără rezultat foarte mult timp.
Suntem confruntaţi cu faptul că animalelor şi copiilor mici nu li se poate explica ce se întâmplă. Pisica nu a pu-
tut înţelege. De asemenea, un copil mai mic de doi ani nu poate fi corect informat cu privire la un nou bebeluş
care este aşteptat, deşi „în jurul vârstei de doi ani" devine din ce în ce mai posibil ca acest lucru să fie explicat
în cuvinte pe care copilul să le poată înţelege.
Dacă nu poate fi furnizată nici o înţelegere, atunci când mama este plecată pentru a avea un nou bebeluş, ea este
moartă din punctul de vedere al copilului. Asta înseamnă să fii mort.
Este o chestiune de zile sau ore sau minute. Inainte ca limita să fie atinsă, mama este încă vie; după ce această
limită a fost depăşită, ea este moartă. In acest interval de timp, există un moment preţios de furie, dar aceasta
este repede pierdută, sau poate niciodată trăită, întotdeauna potenţială şi purtând în ea teama de violenţă.
De aici ajungem la cele două extreme, atât de diferite una de cealaltă: moartea mamei când ea este prezentă şi
moartea ei când nu poate reapărea şi deci redeveni vie. Asta are legătură cu momentul exact dinainte ca
bebeluşul să-şi dezvolte capacitatea de a aduce oamenii la viaţă în realitatea psihică interioară, în afara
reasigurării oferite de vedere, atingere, miros.
Se poate spune că întreaga copilărie a acestei paciente a constituit un singur mare exerciţiu exact în acest dome-
niu. A fost evacuată din cauza războiului când avea în jur de unsprezece ani; şi-a uitat complet copilăria şi
părinţii, dar tot timpul şi-a menţinut constant dreptul de a nu le spune celor care aveau grijă de ea „tanti" şi
„nenea", aşa cum se întâmpla de obicei. A reuşit ca niciodată să nu-i numească în nici un fel în toţi aceşti ani,
iar asta reprezenta negativul reamintirii mamei şi tatălui ei. Vom ajunge să înţelegem că modelul pentru toate
aceste lucruri a fost stabilit în copilăria ei timpurie.
In continuare, pacienta mea a atins poziţia, care din nou se manifestă în transfer, conform căreia singurul lucru
real este lipsa; adică moartea, sau absenţa, sau amnezia.In cursul şedinţei, a avut o amnezie specifică, ceea ce a
deranjat-o, şi a ieşit la iveală că lucrul important care-mi era comunicat era că poate exista o dispariţie, şi că
acest gol ar putea fi singurul fapt şi singurul lucru care era real. Amnezia este reală, în timp ce ceea ce este uitat
îşi pierde realitatea.
In legătură cu asta, pacienta şi-a amintit că există un pled în cabinet în care s-a înfăşurat odată şi pe care odată l-
a folosit pentru un episod regresiv în timpul unei şedinţe analitice. In prezent nu se mai duce să aducă acest pled
şi nu îl mai foloseşte. Motivul este că pledul care nu se mai află acolo (pentru că ea nu îl mai aduce) este mai
real decât pledul pe care analistul l-ar putea aduce, aşa cum cu siguranţă i-a trecut prin cap să facă. Considerarea
acestui lucru o aduce în faţa absenţei pledului sau poate mai bine spus în faţa irealităţii pledului în înţelesul lui
simbolic.
In continuare s-a petrecut o dezvoltare în termenii ideii de simbol. Ultimul dintre foştii ei analişti „va fi
întotdeauna mai important pentru mine decât analistul meu prezent". A adăugat: „Poate că tu îmi faci mai mult
bine, dar îl plac mai mult pe el. Asta va fi adevărat când îl voi fi uitat complet. Negativul lui este mai real decât
pozitivul tău." Poate acestea nu sunt exact cuvintele ei, dar asta era ceea ce îmi transmitea clar în limbajul ei
propriu şi asta avea nevoie ca eu să înţeleg.
Intră în tablou subiectul nostalgiei: ţine de menţinerea precară a reprezentării interioare a unui obiect pierdut pe
care o poate avea o persoană. Acest subiect reapare şi în următoarea relatare de caz (v. p. 60 şi urm.).
Apoi pacienta a vorbit despre imaginaţia ei şi despre limitele a ceea ce crede ea ca fiind real. A început prin a
spune: „Nu credeam cu adevărat că era un înger stând lângă patul meu; pe de altă parte, obişnuiam să port
cocoşei 1 pe un lănţişor legat la încheietura mâinii". Pe aceştia cu siguranţă îi simţea ca fiind reali, şi accentul
era pe cuvintele „lănţişor legat la încheietura mâinii". A avut, de asemenea, şi un cal alb care era extrem de real
şi pe care „îl putea călări pentru a merge oriunde şi îl putea lega de un copac şi lucruri de felul acesta". Acum
într-adevăr i-ar plăcea să aibă un cal alb, pentru a se putea confrunta cu realitatea acestei experienţe cu un cal

1Joc de cuvinte în lb. engl. în original; pacienta spune „I used to have an eagle chained to my wrist", iar
„eagle" înseamnă atât vultur, cât şi o veche monedă americană în valoare de 10 dolari. (N. (.)
 Opere 6. joc şi realitate 17

alb şi a o face reală în alt mod. Pe măsură ce vorbea, am simţit cât de uşor aceste idei puteau fi etichetate drept
halucinatorii, în afara contextului vârstei ei din acel moment şi al experienţelor ei speciale cu privire la pierderi
repetate ale unor părinţi de altfel buni. A exclamat: „Presupun că îmi doresc ceva care să nu dispară niciodată."
Am formulat acest lucru spunând că lucrurile reale sunt cele care nu există. Lănţişorul este o negare a absenţei
cocoşeilor, care este elementul pozitiv.
In continuare am trecut la simbolurile care pălesc. A susţinut că avusese un oarecare succes în a-şi menţine sim-
bolurile reale pentru o lungă perioadă de timp, în pofida separării. Aici amândoi am ajuns la ceva în acelaşi
timp, şi anume, la faptul că intelectul ei foarte bun a fost exploatat, dar cu un preţ. A învăţat să citească foarte
devreme, şi citea mult; gândea foarte mult din cele mai timpurii perioade şi-şi folosea tot timpul intelectul
pentru a face lucrurile să meargă şi îi plăcea acest lucru; dar a fost uşurată (m-am gândit) atunci când i-am spus
că împreună cu această folosire a intelectului există întotdeauna o teamă de deficit mintal. In continuare a trecut
rapid la interesul ei cu privire la copiii autişti şi la legătura ei apropiată cu schizofrenia unui prieten, o stare care
ilustrează ideea unui deficit mintal în pofida unui intelect bun. S-a simţit extrem de vinovată pentru că era foarte
mândră de intelectul ei bun, care a constituit întotdeauna o trăsătură destul de evidentă. Era dificil pentru ea să
se gândească la faptul că prietenul ei putea să fi avut un potenţial intelectual bun, deşi în cazul lui ar trebui spus
că alunecase în cealaltă extremă, care este reprezentată de retardare mintală datorată bolii mintale.
A descris diferite tehnici pentru a face faţă separării; de exemplu: un păianjen de hârtie şi ruperea picioarelor
pentru fiecare zi în care mama ei era plecată. Apoi mai avea şi străfulgerări, după cum le-a numit, şi se întâmpla,
de exemplu, să îl vadă brusc pe câinele ei Toby, o jucărie: „Ah, uite-l pe Toby". Există o fotografie în albumul
familiei ei cu Toby, o jucărie, pe care îl uitase, în afară de aceste străfulgerări. Asta a dus în continuare la un
incident teribil în care mama îi spusese: „Dar te-am «auzit» plângând tot timpul cât am fost plecaţi." Fuseseră la
şase kilometri distanţă. Atunci ea avea doi ani şi s-a gândit: „Ar fi posibil ca mama mea să-mi fi spus o
minciună?" Nu a putut să facă faţă acestei idei în acel moment şi a încercat să nege ceea ce în realitate ştia că
este adevărat, şi anume că mama ei de fapt minţise. A fost dificil să creadă în mama ei în această postură
deoarece toată lumea spunea: „Mama ta este atât de minunată."
In continuare a părut posibil să ajungem la o idee care era destul de nouă din punctul meu de vedere. Era tabloul
unui copil, iar copilul avea obiecte tranziţionale, şi existau fenomene tranziţionale evidente, şi toate aceste
lucruri simbolizau ceva care era real pentru copil; dar treptat, sau poate frecvent, pentru câte puţin timp, ea a
trebuit să pună la îndoială realitatea lucrului simbolizat de ele. Adică, dacă simbolizau devotamentul mamei ei
şi siguranţa oferită de ea, ele însele rămâneau reale, dar ceea ce reprezentau nu mai era real. Devotamentul
mamei şi siguranţa oferită de ea erau ireale.
Asta părea să fie aproape exact genul de lucru care o bântuise toată viaţa, pierderea animalelor, pierderea pro-
priilor copii, astfel încât a formulat fraza: „Tot ce am este ceea ce nu am". Aici există o încercare disperată de a
transforma negativul într-o ultimă apărare împotriva sfârşitului tuturor lucrurilor. Negativul este singurul
pozitiv. Când a ajuns în acest punct, i-a spus analistului ei: „Şi ce o să faci cu privire la asta?" Am rămas tăcut,
iar ea a spus: „Ah, înţeleg". M-am gândit că poate o ofensa inactivitatea mea abilă. Am spus: „Sunt tăcut
deoarece nu ştiu ce să spun." A zis repede că este în regulă. Chiar era bucuroasă de tăcere şi ar fi preferat ca eu
să nu fi spus nimic. Poate ca analist tăcut aş fi putut fi unificat cu fostul analist pe care ştie că îl va căuta
întotdeauna. Intotdeauna se va aştepta ca el să se întoarcă şi să spună ceva, ca de exemplu „Bravo!". Asta se va
întâmpla mult după ce ea va uita cum arată. Mă gândeam că ceea ce voia să spună era: atunci când el se va
scufunda în marea masă a subiectivităţii şi va fi pus în legătură cu ceea ce crezuse ea că a găsit atunci când avea
o mamă şi înainte să înceapă să observe lipsurile acesteia ca mamă, adică absenţele ei.

Concluzie
In această şedinţă am străbătut întregul domeniu dintre subiectivitate şi obiectivitate şi am încheiat printr-un fel
de joc. Trebuia să plece într-o călătorie cu trenul până la casa ei de vacanţă şi a spus: „Ei bine, cred că mai bine
vii cu mine, poate până la jumatea drumului." Vorbea despre modul în care o afectează într-adevăr foarte mult
faptul că mă părăseşte. Era doar pentru o săptămână, dar era vorba despre o repetiţie pentru vacanţa de vară.
Asta spunea, de asemenea, că după puţin timp, când va ajunge departe de mine, nu va mai conta. Deci, la o
staţie de la jumătatea drumului, mă voi da jos şi „mă voi întoarce în trenul fierbinte", şi mi-a ridiculizat
aspectele de identificare maternă adăugând: „Şi va fi foarte obositor, şi vor fi o mulţime de copii şi bebeluşi, şi
se vor căţăra pe tine, şi probabil li se va face rău peste tine, acolo, şi aşa-ţi trebuie."
 18 2 D.W. Winnicott

(Se va lua în considerare că nu era nicidecum vorba ca eu într-adevăr să o acompaniez.)

Chiar înainte să plece, a spus: „Ştii că eu cred că atunci când a trebuit să plec în momentul evacuării [în război],
am putut să-mi spun că plec să văd dacă îi găsesc pe părinţii mei acolo. Se pare că credeam că îi voi găsi acolo."
(Asta sugera că nu erau cu siguranţă de găsit acasă.) Iar rezultatul a fost că i-a luat un an sau doi pentru a găsi
răspunsul. Răspunsul era că ei nu erau acolo şi că aceasta era realitatea. îmi spusese deja despre pledul pe care
nu îl mai folosea: „Ştii, nu-i aşa, că pledul poate fi foarte confortabil, dar realitatea este mai importantă decât
confortul şi nici un pled poate deci fi mai important decât un pled".
Acest fragment clinic ilustrează valoarea păstrării în minte a deosebirilor existente între fenomene în termenii
poziţiei lor în aria dintre realitatea externă sau împărtăşită şi visul propriu-zis.Capitolul 2
Visare, fantasmare si trăire

Un studiu de caz prezentând o disociere primară

"In acest capitol voi încerca din nou să demonstrez diferenţele calitative subtile care există între diversele tipuri
de fantasmare. Mă voi îndrepta în special către ceea ce a fost numit fantasmare şi voi folosi din nou materialul
unei şedinţe dintr-un tratament unde contrastul dintre fantasmare şi visare a fost nu numai relevant ci şi, aş
spune, central.1
Cazul pe care îl folosesc este al unei femei de vârstă mijlocie care în analiza ei descoperă treptat în ce măsură
fantasmarea sau ceva de felul reveriei i-a tulburat întreaga viaţă. Ce devine clar acum este că există o diferenţă
esenţială pentru ea între fantasmare şi alternativele reprezentate de visare, pe de o parte, şi trăirea reală şi
relaţionarea cu obiecte reale, pe de alta. Cu o claritate neaşteptată, visarea şi trăirea au fost percepute ca
aparţinând aceleiaşi clase, reveria aparţinând altei clase. Visele se înscriu în relaţiile de obiect din lumea reală,
iar trăirea în lumea reală se înscrie în lumea de vis în moduri care sunt foarte familiare, mai ales psihanaliştilor.
Totuşi, prin contrast, fantasmarea rămâne un fenomen izolat, consumând energie, dar necontribuind nici la
visare, nici la trăire. Intr-o anumită măsură, fantasmarea a rămas statică de-a lungul întregii vieţi a acestei
paciente, adică datează de foarte timpuriu, modelul fiind deja stabilit când ea avea doi-trei ani. Se putea observa
de la o dată încă şi mai timpurie, şi probabil a debutat cu o „cură" de supt degetul mare.
Altă trăsătură distinctivă între aceste două grupuri de fenomene este că, în vreme ce probabil o mare parte din
vis sau din sentimentele aparţinând vieţii sunt refulate, această situaţie este cu totul diferită faţă de
inaccesibilitatea fantasmării. Inaccesibilitatea fantasmării este asociată mai degrabă" cu disocierea, decât cu
refularea. Treptat, pe măsură ce această pacientă începe să devină o persoană întreagă şi să-şi piardă disocierile
rigid organizate, ea devine conştientă2 de importanţa vitală pe care fantasmarea a avut-o întotdeauna pentru ea.
In acelaşi timp, fantasmarea se transformă în imaginaţie legată de vis şi realitate.
Diferenţele calitative pot fi extrem de subtile şi dificil de descris; cu toate acestea, diferenţele importante ţin de
prezenţa sau absenţa unei stări disociate. De exemplu, pacienta este în camera mea, în analiză, şi poate zări o
bucăţică de cer. Este seară. Spune: „Sunt acolo sus, pe norii aceia roz pe care pot să merg." Acest lucru,
bineînţeles, poate fi o evadare în imagina ţie. Poate face parte din modul în care imaginaţia îmbogăţeşte
realitatea, după cum poate reprezenta material pentru vise. în acelaşi timp, pentru pacienta mea, această remarcă
poate fi ceva care aparţine unei stări disociate şi poată să nu devină conştientă în sensul în care se poate să nu
existe niciodată o persoană întreagă care să fie conştientă de cele două sau mai multe stări disociate care sunt
prezente la un moment dat. Pacienta poate să stea în camera ei şi, nefăcând nimic altceva decât să respire, să
picteze (în fantasma ei) un tablou, sau să facă ceva interesant pentru serviciul ei, sau să se plimbe până la ţară;
dar din punctul de vedere al observatorului, nu s-a întâmplat nimic. De fapt, nu este probabil să se întâmple
ceva, datorită faptului că într-o stare disociată se întâmplă atât de multe. Pe de altă parte, ea poate să stea în
camera ei şi să se gândească la ce o să se întâmple mâine la serviciu şi să facă planuri sau să se gândească la
vacanţa ei, iar asta poate fi o explorare imaginară a lumii şi a locului unde visul şi realitatea sunt acelaşi lucru.
în acest fel trece de la bine la boală, şi înapoi la bine.
Se va observa că există un factor de timp ce operează, care diferă în funcţie de ce face ea: fantasmează sau
imaginează. în fantasmare, ceea ce se petrece se petrece imediat, doar că nu se petrece deloc. Aceste stări
similare sunt recunoscute ca deosebite în analiză datorită faptului că, dacă analistul îşi îndreaptă atenţia către
ele, întotdeauna există indicaţii cu privire la gradul de disociere prezent. Adesea diferenţa dintre două exemple
nu se poate discerne dintr-o descriere verbală a ceea ce se petrece în mintea pacientei, şi s-ar pierde în
înregistrarea travaliului şedinţei.
Această femeie în particular are un potenţial sau talent oarecum excepţional pentru diverse tipuri de. exprimare
artistică de sine şi cunoaşte destule despre realitate şi trăire şi despre potenţialul ei de a realiza că, în termenii
realităţii, pierde trenul şi l-a pierdut întotdeauna (cel puţin, aproape de la începutul vieţii). Inevitabil se

1 Pentru discuţia acestei teme din alt punct de vedere vezi „Apărarea maniacală" (1935) în, [De la
pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003 — N. f.], Winnicott, D.W.
2 începe să posede un spaţiu din care să devină conştientă.
dezamăgeşte pe sine şi îi dezamăgeşte şi pe toţi acei cunoscuţi şi prieteni care au încredere în ea. Are
sentimentul că, atunci când oamenii au încredere în ea, ei aşteaptă ceva de la ea sau în legătură cu ea, iar asta o
aduce în faţa inadecvării ei fundamentale. Toate acestea o fac să sufere intens şi-i produc resentimente la fel de
intense, şi există dovezi solide că, dacă nu ar fi primit ajutor, ar fi fost în pericol de sinucidere, ceea ce ar fi
reprezentat pur şi simplu lucrul cel mai apropiat de crimă la care ar fi putut să ajungă. Dacă se apropie de crimă,
începe să-şi protejeze obiectul astfel încât în acel moment are impulsul să se ucidă pe sine şi astfel să pună capăt
tuturor dificultăţilor ei, producându-şi moartea şi încetarea dificultăţilor. Sinuciderea nu aduce nici o soluţie,
doar încetarea luptei.
In orice caz ca acesta, există o etiologie extrem de complexă, dar se poate spune ceva pe scurt despre copilăria
timpu rie a acestei paciente, într-un limbaj care are o oarecare validitate. Este adevărat că un model s-a stabilit
în cadrul relaţiei timpurii cu mama ei, o relaţie care s-a transformat prea abrupt şi prea timpuriu dintr-una foarte
satisfăcătoare în deziluzionare şi disperare şi abandonarea speranţei în relaţiile de obiect. Poate exista, de
asemenea, un limbaj pentru a descrie acelaşi model în relaţia fetiţei cu tatăl ei. Intr-o oarecare măsură, tatăl
corecta acolo unde mama eşuase, şi cu toate acestea, până la sfârşit s-a prins în modelul care începuse să devină
parte din copil, astfel încât şi el a eşuat fundamental, mai ales în măsura în care o concepea ca pe o femeie
potenţială şi ignora faptul că ea era în mod potenţial mascul.1
Cel mai simplu mod de a descrie începuturile acestui model la această pacientă ar fi să ne gândim la ea ca la o
fetiţă cu mai mulţi fraţi mai mari, ea fiind cea mai mică. Aceşti copii au fost destul de mult lăsaţi să-şi poarte
singuri de grijă, în parte pentru că părea să le placă şi-şi organizau propriile jocuri şi propria gestionare cu o
bogăţie mereu crescândă. Totuşi, această soră mezină s-a trezit într-o lume care era deja organizată dinainte ca
ea să apară în camera copiilor. Era foarte inteligentă şi a reuşit într-un fel sau altul să se insereze. Dar nu a adus
niciodată mari satisfacţii ca membru al grupului, atât din propriul punct de vedere, cât şi din al celorlalţi copii,
deoarece a putut să se insereze doar pe baza complianţei. Jocurile erau nesatisfăcătoare pentru ea, întrucât ea
pur şi simplu se lupta să joace rolul care-i fusese repartizat, oricare ar fi fost acesta, iar ceilalţi simţeau că ceva
lipsea, în sensul că ea nu contribuia în mod activ. Se poate totuşi ca fraţii şi surorile mai mari să nu fi simţit că
sora lor era în mod fundamental absentă. Din punctul de vedere al pacientei mele, după cum descoperim acum,
în timp ce juca jocurile celorlalţi era tot timpul angajată în fantasmare. Trăia cu adevărat în această fantasmare
pe baza unei activităţi mintale disociate. Această parte a ei care a devenit complet disociată nu a constituit
niciodată întreaga ei persoană şi, de-a lungul a mari perioade de timp, apărarea ei a fost să trăiască aici, în
această activitate fantasmatică, şi să se privească jucându-se jocurile celorlaţi copii ca şi cum ar fi privit pe
altcineva din grupul din cameră.
Prin mijlocirea disocierii, întărită de o serie de frustrări semnificative în care încercările ei de a fi o persoană
întreagă şi independentă nu au avut nici un succes, a devenit specialistă în acest unic domeniu: să poată avea o
stare disociată în timp ce părea să se joace cu ceilalţi copii din cameră. Disocierea nu a fost niciodată completă,
iar ceea ce am declarat despre relaţia dintre această fetiţă şi fraţii şi surorile ei probabil nu s-a aplicat niciodată
în întregime, dar acest fel de declaraţie conţine destul de mult adevăr pentru a permite ca o descriere făcută în
aceşti termeni să fie folositoare.
Pe măsură ce pacienta mea creştea, reuşea să-şi construiască o viaţă în care nimic din ceea ce se întâmpla cu
adevărat nu era în întregime semnificativ pentru ea. Treptat, a devenit una dintre numeroasele persoane care nu
simt că există independent ca persoane întregi. Tot timpul, fără ca ea să ştie, în vreme ce era la şcoală, iar mai
târziu la serviciu, se desfăşura o altă viaţă în termenii părţii care era disociată. Sau, cu alte cuvinte, asta însemna
că viaţa ei era disociată de partea ei principală, care trăia în ceea ce a devenit o secvenţă organizată de
fantasmare.
Dacă s-ar fi urmărit viaţa acestei paciente, s-ar fi putut observa modurile în care a încercat să unească aceste
două părţi, şi multe altele, ale personalităţii ei, dar încercările ei au conţinut întotdeauna un fel de protest în ele,
care a produs o ciocnire cu societatea. Intotdeauna a fost îndeajuns de sănătoasă pentru a continua să promită şi
să-i facă pe cunoscuţii şi prietenii ei să simtă că o să aibă succes sau, în orice caz, că într-o bună zi o să se
bucure de viaţa ei. Totuşi a îndeplini această promisiune era imposibil deoarece (aşa cum în mod dureros am
descoperit treptat împreună) principala parte a existenţei ei se desfăşura atunci când nu făcea nimic. A nu face
nimic era probabil deghizat de anumite activităţi, la care împreună am ajuns să ne referim ca la suptul degetului

1 Pentru o discuţie a elementelor feminine şi masculine, vezi Capitolul 5.

mare. Versiuni ulterioare ale acestui act au luat forma fumatului compulsiv şi a diverse jocuri obsesive şi
plictisitoare. Acestea, împreună cu alte activităţi futile, nu îi produceau nici o bucurie. Tot ceea ce făceau era să
umple golul, iar acest gol era o stare fundamentală de a nu face nimic, în timp ce făcea totul. S-a înspăimântat în
decursul analizei, deoarece a putut înţelege că, din pricina acestui fapt, ar fi putut ajunge cu uşurinţă să zacă
toată viaţa într-un pat dintr-un spital de boli mintale, incontinentă, inactivă şi imobilă, şi cu toate acestea în
mintea ei să păstreze o continuitate a fantasmării, în care omnipotenţa ar fi persistat şi lucruri minunate s-ar fi
petrecut într-o stare disociată.1
Imediat ce această pacientă a început să pună lucrurile în practică, adică să picteze sau să citească, a descoperit
limitările care o lipsiseră de satisfacţie, pentru că renunţase la omnipotenţa pe care o păstra în fantasmare. La
asta putem să ne referim în termenii principiului realităţii, dar este mai potrivit, în cazul unor pacienţi ca ea, să
vorbim despre disocierea care era o realitate în structura ei de personalitate. In măsura în care era sănătoasă şi în
măsura în care uneori acţionase ca persoană întreagă, era foarte capabilă să facă faţă frustrărilor care aparţin
principiului realităţii. Totuşi, în starea bolnavă, nu era necesară nici o capacitate în acest sens, deoarece nu se
confruntă cu realitatea.
Poate că starea acestei paciente ar putea fi ilustrată prin două dintre visele ei.
Două vise
1. Se afla într-o cameră cu mulţi oameni şi ştia că este logodită şi urma să se căsătorească cu un nătărău. A
descris un bărbat de un fel care în realitate nu i-ar plăcea. S-a întors către vecina ei şi i-a spus: „Acest bărbat
este tatăl copilului meu." In acest fel, cu ajutorul meu, şi-a adus la cunoştinţă, în acest stadiu avansat al analizei
ei, că are un copil, şi a putut spune că acest copil avea în jur de zece ani. In ceea ce priveşte realitatea, nu are
copii, cu toate acestea a putut înţelege din acest vis că avea un copil de mulţi ani şi că acest copil creştea. In
paranteză fie spus, asta a explicat şi una dintre remarcile pe care le făcuse mai devreme în cadrul şedinţei, care a
constat în a întreba; „Spune-mi, mă îmbrac prea copilăreşte, dat fiind că sunt de vârstă mijlocie?" Cu alte
cuvinte, se afla foarte aproape de a recunoaşte că trebuie să se îmbrace atât pentru acest copil, cât şi pentru
Şinele ei de vârstă mijlocie. A putut să îmi spună că acest copil era o fată.
2. A existat un vis anterior într-o şedinţă, cu o săptămână mai devreme, în care a nutrit resentimente intense faţă
de mama ei (căreia îi este devotată în mod potenţial) deoarece, după cum s-a întâmplat în vis, mama şi-a privat
fiica, adică pe ea, de proprii copii. A avut sentimentul că a fost ciudat că a visat astfel. A spus: „Ce este straniu
este că aici arăt ca şi cum îmi doresc un copil, în vreme ce în gândurile mele conştiente ştiu că singurul fel în
care mă gândesc la copii este ca având nevoie să fie feriţi de a fi aduşi pe lume." A adăugat: „Este ca şi cum am
un sentiment ascuns că unii oameni chiar găsesc că viaţa nu este atât de rea."
Bineînţeles, ca în oricare caz, există multe alte lucruri care pot fi relatate în legătură cu aceste vise, lucruri pe
care le omit deoarece nu ar clarifica neapărat exact problema pe care o examinez. Visul pacientei despre
bărbatul care era tatăl copilului ei a fost povestit fără nici un sentiment de convingere şi fără nici o legătură cu
sentimentele. Doar după ce a trecut o oră şi jumătate din şedinţă, pacienta a început să ajungă la sentimente.
înainte să plece, după două ore, trăise un val de ură pentru mama ei, care avea o calitate nouă. Era mult mai
aproape de crimă decât de ură şi, de asemenea, simţise că ura era mult mai aproape decât fusese până atunci de
un anumit lucru. Putea acum să se gândească la faptul că nătărăul, tatăl copilului ei, era prezentat ca nătărău
pentru a ascunde faţă de mama ei că tatăl ei, soţul mamei ei, era tatăl copilului ei. Asta însemna că se afla foarte
aproape de sentimentul de a fi ucisă de mama ei. Aici ne confruntam într-adevăr cu vis şi realitate, şi nu eram
pierduţi în fantasmare.
Aceste două vise sunt relatate pentru a arăta cum nişte material care fusese anterior fixat în rigiditatea
fantasmării devenea acum liber atât pentru visare, cât şi pentru trăire, două fenomene care sunt asemănătoare în
multe privinţe. Astfel, diferenţa dintre reverie şi visare (care este trăire) se clarifica treptat pentru pacientă, iar
pacienta devenea treptat capabilă să clarifice această deosebire pentru analist. Se va observa că jocul creativ este
aliat cu visarea şi trăirea, dar în mod fundamental nu aparţine fantasmării. Astfel încep să apară deosebiri

1Asta este foarte diferit de acea „experienţă a omnipotenţei" pe care am descris-o ca proces fundamental
în primele trăiri ale „mine-lui" şi „ne-mine- lui" (cf. Winnicott, 1962; vezi, de asemenea, şi pp. 74 şi
urm.). „Experienţa omnipotenţei" ţine în mod fundamental de dependenţă, în vreme ce această
omnipotenţă ţine de lipsa de speranţă cu privire la dependenţă.
semnificative în teoria celor două grupuri de fenomene, deşi rămâne dificil să se emită o judecată sau un
diagnostic atunci când este relatat un exemplu.
Pacienta a pus întrebarea: „Atunci când mă plimb pe norul acela roz, este imaginaţia mea care îmbogăţeşte
realitatea sau este lucrul acesta pe care tu îl numeşti fantasmare care se petrece când nu fac nimic şi care mă
face să simt că nu exist?"
Pentru mine, travaliul acestei şedinţe a produs un rezultat important. M-a învăţat că fantasmarea interferează cu
acţiunea şi cu viaţa în lumea reală sau externă, dar mai mult decât atât, interferează cu visele şi cu realitatea
psihică interioară sau personală, centrul viu al personalităţii individuale.
S-ar putea dovedi folositor să cercetăm următoarele două şedinţe din analiza acestei paciente.
Pacienta a început cu: „Vorbeai despre modul în care fantasmarea interferează cu visarea. în noaptea aceasta m-
am trezit la miezul nopţii şi iată-mă tăind, planificând, lucrând frenetic la un model pentru o rochie. Făceam
totul, în afară să fac lucrurile în realitate, şi eram încinsă. Asta este visare sau fantasmare? Am devenit
conştientă de tot ce se petrecea, dar eram trează."
Această întrebare mi s-a părut dificilă deoarece, oricum ar încerca cineva să diferenţieze între fantasmare şi
visare, părea să se afle la graniţă. Exista implicare psihosomatică. I-am răspuns pacientei: „Nu ştim asta, nu-i
aşa?" Am spus asta pur şi simplu fiindcă era adevărat.
Am vorbit despre acest subiect, cum fantasmarea este neconstructivă şi dăunătoare pentru pacientă şi o face să
se simtă rău. Cu siguranţă faptul că se ambalează în acest mod o împiedică să acţioneze. A vorbit despre modul
în care foloseşte adesea radioul pentru a asculta mai degrabă discuţii decât muzică, în timp ce face pasienţe.
Această experienţă pare să înglobeze disocierea, aproape ca şi cum s-ar folosi de ea şi deci i-ar oferi pacientei
un oarecare sentiment că ar putea exista o integrare sau o întrerupere a disocierii. I-am îndreptat atenţia asupra
acestui lucru şi mi-a dat un exemplu legat de momentul în care vorbeam. A spus că, în timp ce vorbeam, ea se
juca cu fermoarul de la geanta ei: de ce era deschis? Ce jenant ar fi să-l închidă acum! Putea simţi că această
activitate disociată era mai importantă pentru şederea ei acolo decât faptul de a asculta ceea ce spuneam. Am
încercat să atacăm împreună subiectul în discuţie şi să stabilim o legătură între fantasmare şi visare. Brusc a
avut o mică iluminare şi a spus că înţelesul acestei fantasmări era: „Deci, asta este ceea ce crezi tu." Luase
interpretarea mea asupra visului şi încercase s-o facă să sune prosteşte. In mod evident exista un vis care s-a
transformat în această fantasmare când s-a trezit, iar ea a vrut să-mi fie foarte clar că era trează când fantasma. A
spus: „Avem nevoie de alt cuvânt, care să nu fie nici «vis», nici «fantasmă»." în acest moment a relatat că deja
„plecase la serviciu şi la lucrurile care se întâmplă la serviciu" şi deci, din nou în timp ce vorbea cu mine, mă
părăsise şi se simţea disociată ca şi cum nu ar putea exista în pielea ei. Şi-a reamintit cum citea cuvintele unei
poezii, dar ele nu însemnau nimic. A remarcat că acest tip de implicare a corpului ei în fantasmare produce o
mare tensiune, dar, de vreme ce nu se întâmplă nimic, asta o face să simtă că este o candidată la ocluzie
coronariană, sau hipertensiune arterială, sau ulcer gastric (pe care într-adevăr îl are). Cât îşi doreşte să găsească
ceva care s-o determine să facă tot felul de lucruri, să-şi foloseasă fiecare minut din viaţă, să poată spune: „Se
întâmplă acum şi nu mâine, tot timpul mâine." S-ar putea spune că observa absenţa unui punct culminat
psihosomatic.1 Pacienta a continuat spunând că îşi organiza sfârşitul de săptămână cât putea de mult, dar de obi-
cei nu poate distinge între fantasmare, care paralizează acţiunea, şi planificarea reală, care are de-a face cu
nerăbdarea de a se angaja în acţiune. Există o imensă cantitate de stres datorată neglijării mediului înconjurător
apropiat ei ca urmare a paralizării acţiunii de care suferă.
La un concert şcolar, copiii cântau „Splendoarea cerului va străluci", exact cum cânta şi ea în şcoală cu
patruzeci şi cinci de ani în urmă, şi se întreba dacă unii dintre copii nu erau ca ea, necunoscând de fapt
splendoarea cerului din cauza faptului că erau etern angajaţi într-o formă de fantasmare.
La final, am ajuns la o discuţie asupra acestui vis pe care îl relatase la început (croindu-şi o rochie), care a fost
trăit în timp ce era trează şi care era o apărare împotriva visării: „Dar cum poate ea şti?" Fantasmarea o posedă
ca un duh rău. In continuare, a trecut Ia marea ei nevoie de a putea să se posede şi să se afle în posesiune şi să
aibă control. Brusc a devenit extrem de conştientă de faptul că această fantasmare nu era un vis şi de aici mi-am
putut da seama că anterior nu fusese complet conştientă de acest fapt. Lucrurile stăteau astfel: s-a trezit, şi iat-o
croind cu frenezie o rochie. Era ca şi cum mi-ar fi spus: „Crezi că pot să visez. Ei bine, te înşeli!" în continuare

1Un alt aspect al acestui tip de experienţă l-am discutat în termenii capacităţii de a avea un orgasm al
Eului (Winnicott, 1958b).
am putut trece la echivalentul visului, un vis despre croirea rochiilor. In contextul terapiei ei, am avut, probabil
pentru prima dată, sentimentul că pot formula diferenţa dintre visare şi fantasmare.
Fantasmarea se referă pur şi simplu la croirea unei rochii. Rochia nu are nici o valoare simbolică. Un câine este
un câine care este un câine. Prin opoziţie, în vis, după cum am putut demonstra cu ajutorul ei, acelaşi lucru ar fi
avut într-adevăr un înţeles simbolic. Am cercetat împreună asta.

Aria lipsei de forma

Cuvintele-cheie care au fost transportate înapoi în vis au fost lipsa de formă, ceea ce descrie cum este materialul
înainte să fie croit, şi tăiat, şi format, şi cusut la un loc. Cu alte cuvinte, într-un vis asta ar reprezenta un
comentariu asupra constituirii şi personalităţii ei. într-un vis, ar fi vorba despre rochie doar într-o anumită
măsură. Mai mult decât atât, speranţa care ar face-o să simtă că lipsa de formă poate fi transformată în ceva ar
proveni atunci din încrederea pe care o are în analistul ei, care trebuie să contracareze tot ceea ce poartă în ea,
începând din copilărie. Mediul în care a crescut în copilărie nu părea capabil să-i permită să fie lipsită de formă,
ci trebuia, după cum simţea ea, s-o croiască şi s-o taie în formele concepute de către alţi oameni.1
Chiar la finalul şedinţei, a avut un moment de sentimente intense asociate cu ideea că nu existase nimeni (din
punctul ei de vedere) în copilăria ei care să fi înţeles că ea trebuia să pornească de la lipsa de formă. Când a
înţeles acest lucru, a devenit cu adevărat foarte furioasă. Dacă această şedinţă a avut vreun rezultat terapeutic,
atunci acesta a provenit în principal din faptul că a ajuns la această furie intensă, furie care avea un obiect, care
nu era nebunească, ci avea o motivaţie logică.
La următoarea întâlnire, o altă şedinţă de două ore, pacienta mi-a relatat că, de la ultima întâlnire, făcuse foarte
multe lucruri. Era, bineînţeles, alarmată că a trebuit să relateze ceea ce eu aş putea considera ca implicând un
progres. Avea sentimentul că identitate era cuvântul-cheie. Mult timp din prima parte a acestei şedinţe lungi a
fost ocupat cu descrierea activităţilor ei, care includeau rezolvarea unor probleme ce fuseseră lăsate nerezolvate
de luni sau chiar ani de zile şi, de asemenea, lucruri constructive. Fără îndoială, făcea totul cu mare plăcere.
Totuşi vădea tot timpul o mare frică de a nu-şi pierde identitatea, ca şi cum ar fi putut rezulta că era într-o măsu
ră atât de mare croită după un tipar, încât doar se jucase de-a adultul; sau se jucase de-a progresul de dragul
analistului, în direcţia afirmată de analist.

1Acest lucru poate fi înţeles, atunci, în termenii complianţei şi ai organizării unui Sine fals (cf. Winnicott,
1960a).
 24 2 D.W. Winnicott

Ziua era fierbinte, iar pacienta era obosită şi zăcea în fotoliu, şi a adormit. Era îmbrăcată cu o rochie pe care o
putuse face să fie purtabilă atât la serviciu, cât şi la mine. A dormit aproximativ zece minute. Când s-a trezit, a
continuat cu îndoielile ei cu privire la validitatea a ceea ce făcuse cu adevărat acasă şi chiar îi plăcuse. Cel mai
important lucru care a apărut după somn a fost că avea sentimentul că era o ratată pentru că nu îşi amintea
visele. Era ca şi cum adormise ca să aibă un vis pentru analiză. A constituit o uşurare pentru ea când am
remarcat că adormise întrucât voise să adoarmă. Am spus că visarea este doar ceva ce se întâmplă când eşti
adormit. Acum simţea că somnul îi făcuse foarte bine. A vrut să adoarmă, iar când s-a trezit, s-a simţit mult mai
reală şi, cumva, faptul că nu îşi amintea nici un vis nu mai conta. A vorbit despre modul în care, atunci când
ochii încep să îşi piardă focalizarea, ştii că lucrurile există, dar nu le mai vezi cu adevărat, şi despre cum mintea
ei este la fel. Este lipsită de focalizare. Am spus: „Dar în visarea care acompaniază somnul, mintea este lipsită
de focalizare deoarece nu se focalizează pe nimic, în afara cazurilor în care ajunge la tipul de vis care poate fi
adus în starea de veghe şi relatat." Aveam în minte cuvintele „lipsă de formă" din ultima şedinţă, şi le aplicam la
activitatea onirică generalizată, în opoziţie cu visarea.1In restul şedinţei, s-a întâmplat ceva important deoarece
pacienta se simţea reală şi lucra la problema ei împreună cu mine, analistul ei. Mi-a dat un foarte bun exemplu a
numeroaselor lucruri care se întâmplă brusc în fantasmarea de tipul care paralizează acţiunea. Acum, am luat
asta ca un indiciu pe care mi-1 putea oferi în vederea înţelegerii visului. Fantasma avea de-a face cu câţiva
oameni care veneau şi preluau controlul asupra apartamentului ei. Asta-i tot. Visul că veneau oamenii şi preluau
controlul asupra apartamentului ei ar avea de-a face cu faptul că ea descoperea noi posibilităţi în personalitatea
ei şi, de asemenea, cu plăcerea identificărilor cu alţi oameni, inclusiv părinţii ei. Asta venea în opoziţie cu a se
simţi croită şi îi oferea un mod de a se identifica fără pierderea identităţii. Pentru a-mi susţine interpretarea, am
găsit un limbaj potrivit, ştiind cât de interesată era pacienta de poezie. Am spus că fantasmarea era despre un
anumit subiect şi era o fundătură. Nu avea nici o valoare poetică. Totuşi visul corespunzător avea poezie în el,
adică straturi peste straturi de înţelesuri legate de trecut, prezent şi viitor, şi de înăuntru şi în afară, şi
întotdeauna în principal despre ea însăşi. Această poezie a visului este ceea ce lipseşte în fantasmarea ei şi este
imposibil astfel pentru mine să îi ofer interpretări cu înţeles despre fantasmare. Nu încerc să folosesc nici măcar
materialul fantasmării pe care copiii în perioada latenţei îl pot furniza din belşug.
Pacienta a parcurs travaliul pe care îl făcusem cu o înţelegere şi recunoaştere mai profunde, simţind mai ales
simbolismul din vis, care este absent în aria limitată a fantasmării.
Apoi a făcut nişte incursiuni în planificarea imaginară a viitorului, care părea să-i ofere perspectiva unei fericiri
viitoare diferită de rigiditatea în aici-şi-acum a oricărei posibile satisfacţii date de fantasmare. Tot timpul a fost
necesar să fiu extrem de atent şi i-am precizat acest lucru, să nu par mulţumit de ea pentru tot ce făcuse şi pentru
marea schimbare prin care trecuse; atât de uşor ar fi avut sentimentul că s-a inserat şi a fost croită de mine, iar
asta ar fi condus la un protest maxim şi la o reîntoarcerea la rigiditatea fantasmării, pasienţelor şi altor rutine
asociate.
Apoi i-a venit o idee şi a spus: „Despre ce am vorbit data trecută?" (Este caracteristic pentru această pacientă să
nu îşi amintească ultima şedinţă, cu toate că adesea este în mod evident afectată de ea, ca în acest caz.) Aveam
pregătite cuvintele „lipsă de formă", iar de aici a recuperat întreaga şedinţă anterioară, inclusiv ideea
materialului de rochie îna inte să fie tăiat şi sentimentul că nu-i recunoscuse niciodată nevoia de a pleca de la o
lipsă de formă. A repetat că era obosită astăzi şi am remarcat că asta era ceva, nu nimic. Intr-o anumită măsură
însemna că avea un control: „Sunt obosită, o să dorm". A avut acelaşi sentiment în maşină. Era obosită, dar nu
adormise deoarece conducea. Totuşi, aici putea să adoarmă. Brusc, a întrezărit o posibilitate de sănătate şi i s-a
părut palpitantă. A folosit cuvintele: „Aş putea să fiu capabilă să am grijă de mine. Să am control, să folosesc
imaginaţia cu prudenţă."
Mai rămăsese un lucru care trebuia făcut în această lungă şedinţă. A adus în discuţie subiectul pasienţelor, la
care s-a referit ca la o fundătură, şi mi-a cerut ajutorul cu privire la înţelesul acestui joc. Folosind ceea ce
lucrasem împreună, i-am putut răspunde că pasenţele sunt o formă de fantasmare, o fundătură, şi nu pot să le
folosesc. Dacă, pe de altă parte, mi-ar povesti un vis — „Am visat că dădeam în cărţi" — atunci aş putea folosi
asta şi aş putea face într-adevăr o interpretare. Aş putea spune: „Te lupţi cu Dumnezeu sau soarta, uneori pierzi,

1S-ar presupune existenţa unui rezultat EEG diferit de la aceste două extreme, în funcţie de care este
dominantă în faza respectivă. [Pare să se refere la ceea ce mai târziu a fost cunoscut ca fiind faza de somn
profund, respectiv faza de somn REM. N. f.]
 Opere 6. joc şi realitate 25

uneori câştigi, ţelul fiind să controlezi destinul celor patru familii regale." De aici a putut continua fără ajutor,
iar comentariul ei următor a fost: „Făceam pasienţe ore în şir în camera mea goală, iar camera era într-adevăr
goală deoarece atunci când fac pasienţe nu exist." în continuare a spus din nou: „Deci aş putea deveni interesată
de mine însămi."
La sfârşit îi era greu să plece, nu la fel ca în şedinţa anterioară, din cauza tristeţii de a părăsi singura persoană cu
care poate vorbi despre tot felul de lucruri, ci, de data asta, în principal deoarece, ajungând acasă, ar putea
descoperi că-i este mai puţin rău —- adică mai puţin fixată în mod rigid într-o organizare defensivă. Acum, în
loc să poată prezice tot ce se va întâmpla, nu mai putea spune dacă va ajunge acasă şi va face ceva ce îşi doreşte
să facă sau dacă datul în cărţi o va poseda. Era evident că avea nostalgia certitudinii modelului patologic şi o
mai mare anxietate cu privire la nesiguranţa pe care o implică libertatea de a alege.
La sfârşitul acestei şedinţe, chiar am avut sentimentul că pot afirma că travaliul şedinţei anterioare avusese un
efect profund. Pe de altă parte, eram extrem de conştient de marele pericol de a deveni încrezător sau chiar
mulţumit. Dacă era necesară cândva pe parcursul tratamentului neutralitatea analistului, atunci acesta era
momentul. In acest tip de muncă ştim că tot timpul o luăm de la capăt şi că, cu cât ne aşteptăm la mai puţin, cu
atât e mai bine.
Capitolul 3

Joaca- O descriere teoretică

"In acest capitol voi încerca să explorez o idee care mi s-a impus în urma experienţei mele şi, de asemenea, mi
s-a impus datorită propriului meu stadiu de dezvoltare din prezent, care influenţează într-un anumit mod
experienţa mea. Nu este nevoie să precizez că experienţa mea, care constă în cea mai mare parte din
psihanaliză, include şi psihoterapie, iar în vederea scopului acestui capitol nu este nevoie să fac o distincţie netă
între înţelesurile celor doi termeni.
Când ajung să-mi expun teza descopăr, după cum mi se întâmplă adesea, că este foarte simplă şi că nu sunt
necesare prea multe cuvinte pentru a acoperi subiectul. Psihoterapia se desfăşoară în spaţiul în care se
suprapun două arii de joacă, cea a pacientului şi cea a terapeutului. Psihoterapia are de-a face cu doi oameni
care se joacă împreună. Corolarul acestui lucru este că, atunci când jocul nu este posibil, travaliu efectuat de
către terapeut se îndreaptă către a aduce pacientul dintr-o stare în care nu se putea juca într-una în care se
poate juca.
Deşi nu intenţionez să trec în revistă lucrările publicate pe această temă, doresc totuşi să aduc omagiu muncii
efectuate de către Milner (1952,1957,1969) care a adus contribuţii strălucite la subiectul formării de simboluri
[Symbol-formation]1.
Cu toate acestea, nu o să permit ca studiul ei profund pătrunzător să mă împiedice să atrag atenţia asupra
subiectului jocului cu propriile mele cuvinte. Milner (1952) stabileşte o relaţie între jocul copiilor şi
concentrarea adulţilor:
„Când încep să înţeleg... că acest mod de a mă folosi poate fi nu numai o regresie defensivă, ci şi o fază recuren-
tă esenţială într-o relaţie creativă cu lumea..."
Milner se referea la o „fuziune prelogică a subiectului şi obiectului". Eu încerc să deosebesc această fuziune de
fuziunea sau de-fuziunea obiectului subiectiv şi obiectului perceput în mod obiectiv.2 Cred că ceea ce încerc să
fac este, de asemenea, inerent în materialul contribuţiei lui Milner. Iată o altă declaraţie a ei:
„Momentele în care poetul original din fiecare dintre noi a creat lumea exterioară pentru noi, descoperind fami-
liarul în nefamiliar, sunt probabil uitate de către majoritatea oamenilor; sau sunt păstrate într-un anumit loc
secret al memoriei, deoarece se asemănau prea mult cu vizite ale zeilor pentru a fi amestecate cu gândirea de zi
cu zi." (Milner, 1957)

Joc şi masturbare

1în engl. în original. (N. (.)

2Pentru o discuţie mai detaliată a acestui subiect, cititorul poate consulta lucrările mele „Ego Integration
in Child Development" (1962) şi „Communicating and Not Communicating leading to a Study of Certain
Opposites" (1963a).
 26 D.W. Winnicott

Există un anumit lucru pe care vreau să îl clarific. In lucrările şi discuţiile psihanalitice, subiectul jocului a
apărut prea strâns legat de masturbare şi diverse experienţe senzuale. Este adevărat că atunci când suntem
confruntaţi cu masturbarea, ne gândim întotdeauna: care este fantasma? Şi este, de asemenea, adevărat că atunci
când suntem martorii unui joc, tindem să ne întrebăm care este excitaţia fizică legată de tipul de joc la care
asistăm. Dar joaca trebuie să fie studiată ca subiect de sine stătător, suplimentar conceptului sublimării
pulsiunii.
Având aceste două fenomene (activităţile de joacă, respectiv masturbare) atât de strâns legate în mintea noastră,
este foarte posibil să se fi pierdut ceva. Am încercat să atrag atenţia asupra faptului că, atunci când un copil se
joacă, elementul masturbator este în mod fundamental absent; sau, cu alte cuvinte, că, dacă atunci când un copil
se joacă, excitaţia fizică a implicării pulsionale devine evidentă, atunci joaca încetează sau în orice caz este
perturbată (Winnicott, 1968a). Atât Kris (1951), cât şi Spitz (1962) au lărgit conceptul autoerotismului pentru a
cuprinde date de o factură similară (de asemenea, cf. Khan, 1964).
Mă îndrept către o nouă descriere a jocului şi găsesc interesantă lipsa unei descrieri folositoare a subiectului
jocului care pare să existe în literatura psihanalitică. Analiza copiilor, de orice orientare, este construită în jurul
jocului copilului şi ar fi destul de straniu să descoperim că, pentru a obţine o descriere bună a jocului, trebuie să
ne adresăm celor care au scris despre acest subiect fără să fie analişti (de ex. Lowenfeld, 1935).
Bineînţeles, ne îndreptăm către lucrările lui Melanie Klein (1932), dar cred că în lucrările ei, Klein, în măsura în
care s-a ocupat de joc, era interesată aproape în întregime de folosirea jocului. Terapeutul încearcă să obţină o
comunicare cu copilului şi ştie că acesta de obicei nu stăpâneşte limbajul care ar putea transmite infinitele
subtilităţi ce pot fi găsite în cadrul jocului de către cei care caută. Aceasta nu este o critică la adresa lui Melanie
Klein sau a celor care au descris folosirea jocului copilului în psihanaliza copiilor. Este, pur şi simplu, un co-
mentariu asupra posibilităţii ca, în întreaga teorie a personalităţii, psihanaliştii să fi fost prea ocupaţi cu folosirea
conţinutului jocului pentru a privi la copilul care se joacă şi a scrie despre joacă drept ceva de sine stătător. Este
evident că fac o deosebire semnificativă între înţelesul substantivelor „joc" [play] şi „joacă" [playing]1.
Orice voi spune despre jocul copiilor li se aplică într-adevăr şi adulţilor, doar că lucrurile sunt mai greu de
descris când materialul pacientului apare în principal în termenii comunicării verbale. Cred că trebuie să ne
aşteptăm să descoperim că joaca este la fel de evidentă în analizele adulţilor, după cum este în cazul travaliului
nostru cu copiii. Se manifestă, de exemplu, în alegerea cuvintelor, în inflexiunile vocii şi mai ales în simţul
umorului.

Fenomene tranziţionale
Am început să privesc într-o nouă lumină înţelesul jocului de când cercetez tema fenomenelor tranziţionale,
urmărindu-le, în toate dezvoltările lor subtile, începând de la folosirea timpurie a unui obiect sau tehnici
tranziţionale până la stadiile finale ale capacităţii de experimentare culturală a fiinţei umane.
Nu cred că este deplasat să atrag atenţia aici asupra generozităţii demonstrate în cercurile psihanalitice şi în
lumea psihiatrică în general, cu privire la descrierea mea a fenomenelor tranziţionale. Este interesant faptul că
această idee a prins în întreg domeniul îngrijirii copilului, şi uneori am sentimentul că am primit mai mult decât
meritam în această privinţă. Fenomenele pe care le numesc tranziţionale sunt universale şi a fost doar o
chestiune de a atrage atenţia asupra lor şi asupra potenţialului lor de a fi folosite în construirea teoriei. Wulff
(1946) scrisese deja, după cum am descoperit, despre obiectele fetiş utilizate de către bebeluşi sau copii, şi ştiu
că în clinica psihoterapeutică a Annei Freud aceste obiecte au fost observate la copiii mici. Am ascultat-o pe
Anna Freud vorbind despre folosirea talismanului, un fenomen strâns asociat (cf. A. Freud, 1965). A.A. Milne,
bineînţeles, l-a imortalizat pe Winnie Ursuleţul. Schulz şi Arthur Miller2, printre alţi autori, s-au inspirat din
aceste obiecte pe care le-am numit şi la care m-am referit în mod special.
Sunt încurajat de soarta favorabilă a conceptului de fenomene tranziţionale să cred că ceea ce voi încerca să
spun aici despre joacă va fi, de asemenea, acceptat fără dificultăţi. Există ceva cu privire la joacă ce încă nu şi-a
găsit un loc în literatura psihanalitică.

1gorile gramaticii române nu permit păstrarea acestei diferenţe, se va pune în paranteză termenul
original. (N. f.)
2 Miller (1963): această povestire se termină până la urmă într-un mod sentimental şi deci, consider eu,

abandonează legătura directă cu observaţia copiilor.

 Opere 6. joc şi realitate 27

In capitolul despre experienţa culturală şi localizarea ei (capitolul 7) îmi concretizez ideea de joc susţinând că
joaca are un spaţiu şi un timp. Nu se află înăuntru, orice înţeles al termenului am folosi (şi din păcate este
adevărat că termenul „înăuntru" are foarte multe şi variate înţelesuri în discuţiile psihanalitice). Şi nu se află nici
în afară, adică nu face parte din lumea repudiată, din ne-mine, din ceea ce individul a decis să recunoască (cu
oricâtă dificultate şi chiar suferinţă) ca fiind cu adevărat extern, ceea ce înseamnă în afara controlului magic.
Pentru a controla ceea ce este în afară, trebuie făcute acţiuni, gândirea sau dorinţa nu sunt de ajuns, iar să faci
lucruri ia timp. Joaca este a face.

Joaca în timp şi spaţiu

Pentru a conferi o locaţie jocului, am postulat existenţa unui spaţiu potenţial între bebeluş şi mamă. Acest spaţiu
potenţial variază foarte mult în funcţie de experienţele de viaţă ale bebeluşului în relaţie cu mama sau figura
maternă şi compar prin opoziţie acest spaţiu potenţial (a) cu lumea interioară (care este legată de parteneriatul
psihosomatic), şi (b) cu realitatea propriu-zisă sau externă (care are propriile ei dimensiuni, şi care poate fi
studiată obiectiv, şi care, oricât de mult ar părea să varieze în funcţie de starea individului care o observă,
rămâne de fapt constantă).
Acum pot să reformulez ce încerc să transmit. Doresc să îndepărtez atenţia de la secvenţa psihanaliză,
psihoterapie, material ludic, joacă şi s-o reconstruiesc în sens invers. Cu alte cuvinte, jocul este ceea ce este
universal şi ceea ce aparţine sănătăţii: jocul facilitează creşterea, şi deci sănătatea; jocul duce la relaţii de grup;
jocul poate fi o formă de comunicare în psihoterapie; şi, în cele din urmă, psihanaliza s-a dezvoltat ca formă
înalt specializată a jocului în serviciul comunicării cu sine însuşi şi cu ceilalţi.
Jocul este lucrul natural, iar psihanaliza este fenomenul extrem de sofisticat, aparţinând secolului douăzeci.
Cred că este important pentru analişti să li se reamintească în mod constant nu numai ce i se datorează lui
Freud, ci şi ce datorăm acestui lucru universal şi natural numit joc.
Probabil nu este necesar să ilustrez ceva atât de evident ca joaca; cu toate acestea, propun să ofer două exemple.

Edmund, în vârstă de doi ani şi jumătate

Mama a venit să mă consulte în privinţa ei însăşi şi l-a adus pe Edmund cu ea. Edmund a stat în cabinetul meu
cât am vorbit cu mama lui, şi am plasat între noi o masă şi un scăunel pe care putea să le folosească dacă dorea.
Arăta serios, dar nu înspăimântat sau deprimat. A spus: „Unde-s jucăriile?" Asta este tot ce a spus de-a lungul
întregii ore. In mod evident, i se spusese că o să găsească jucării şi i-am spus că putea găsi câteva în celălalt
capăt al cabinetului, pe podea, sub rafturile de cărţi.
Curând a revenit cu o găletuşă plină cu jucării şi s-a jucat în mod metodic pe tot parcursul consultaţiei dintre
mama lui şi mine. Mama a putut să-mi precizeze un moment semnificativ de la doi ani şi cinci luni, când
Edmund începuse să se bâlbâie, după care a renunţat să vorbească „deoarece bâlbâiala îl înspăimânta". în timp
ce noi continuam consultaţia despre ea şi despre el, Edmund a plasat câteva părţi ale unui tren mic pe masă şi le
aranja şi le unea între ele. Era doar la o jumătate de metru de mama lui. Curând s-a urcat în braţele ei şi a
început să se poarte ca un bebeluş. Ea a răspuns cu naturaleţe şi în mod adecvat. Apoi el s-a dat jos în mod
spontan şi a reluat joaca la masă. Toate acestea s-au întâmplat în timp ce mama lui şi cu mine eram profund
angajaţi într-o conversaţie.
După aproximativ douăzeci de minute, Edmund a început să se învioreze şi s-a dus în celălalt capăt al cabine-
tului pentru a aduce o nouă provizie de jucării. Din grămada de acolo a adus o sfoară încurcată. Mama (evident
afectată de alegerea de către el a unei sfori, dar fără să fie conştientă de simbolismul acesteia) a făcut
următoarea remarcă: La apogeul perioadei sale nonverbale, Edmund se agăţa de mine cel mai mult, tânjind după
un contact cu sânul meu real şi tânjind după poala mea reală. Când a debutat bâlbâiala, începuse să se supună,
dar o dată cu bâlbâiala revenise la incontinenţă, iar apoi urmase abandonarea vorbirii. A început să coopereze
din nou în preajma perioadei consultaţiei. Mama a văzut lucrul acesta ca parte a recuperării de după o perioadă
de stagnare din dezvoltarea lui.
Observând joaca lui Edmund, am putut menţine comunicarea cu mama lui.
Acum Edmund a umflat un balon în timp ce se juca cu jucăriile. A devenit preocupat de sfoară. Mama a
comentat că, atunci când era bebeluş, refuza totul cu excepţia sânului, până când a crescut şi a trecut la ceaşcă.
„Nu tolerează nici un substitut", a spus, referindu-se la faptul că nu accepta biberonul şi că refuzarea
 28 D.W. Winnicott

substitutelor devenise o trăsătură permanentă în caracterul lui. Nici măcar mama mamei lui, de care este ataşat,
nu este în întregime acceptată deoarece nu este mama propriu-zisă. Toată viaţa lui, mama însăşi fusese cea care
îl culca seara. Au fost probleme cu alăptatul cînd s-a născut şi obişnuia să se agaţe cu gingiile (de sân) în
primele zile şi săptămâni, poate ca o asigurare împotriva autoprotejării sensibile a mamei, care se afla într-o
stare delicată. La zece luni, îi ieşise un dinte, şi o dată a muşcat-o, dar nu a sângerat.
„Nu a fost un bebeluş la fel de ascultător ca primul."
Toate acestea au luat timp şi se suprapuneau cu celelalte chestiuni pe care mama dorise să le discute cu mine.
Acum Edmund părea preocupat de singurul capăt al sforii care era vizibil, restul sforii fiind încurcat. Uneori
gesticula ca şi cum „ar fi băgat în priză" capătul sforii ca pe un cablu electric în coapsa mamei lui. Sărea în ochi
că, deşi „nu tolera nici un substitut", folosea sfoara ca pe un simbol al legăturii lui cu mama. Era evident că
sfoara era simultan atât un simbol al separării, cât şi al legăturii prin comunicare.
Mama mi-a spus că avusese un obiect tranziţional numit „păturica mea" — putea folosi orice păturică ce avea
margini de satin, la fel ca marginile celei originale din pruncia lui timpurie.
In acest moment, Edmund a părăsit jucăriile într-un mod foarte natural, s-a urcat pe canapea şi s-a târât ca un
animal către mama lui şi s-a ghemuit în braţele ei. A stat aşa aproximativ trei minute. Ea a răspuns cu naturaleţe,
fără să exagereze. Apoi el s-a dat jos şi s-a reîntors la jucării. După care a pus sfoara (de care părea foarte ataşat)
pe fundul găletuşei ca un aşternut şi a început să pună jucăriile înapoi, astfel încât să aibă un loc moale şi drăguţ
în care să stea, ca un leagăn sau un pătuţ. După încă o repriză de agăţat de mama lui şi reîntors la jucării, era
pregătit să plece, dat fiind că eu şi mama lui terminaserăm treaba.
In acest joc, a ilustrat multe dintre lucrurile despre care vorbea mama lui (deşi ea a vorbit şi despre ea însăşi).
Comunicase un flux şi un reflux al mişcării dinăuntrul lui înspre şi dinspre dependenţă. Dar asta nu fusese
psihoterapie, de vreme ce eu lucrasem cu mama. Ceea ce făcuse Edmund fusese, pur şi simplu, să prezinte ideile
care-i ocupau viaţa în timp ce eu şi mama lui vorbeam împreună. Nu am făcut interpretări şi trebuie să presupun
că acest copil ar fi fost capabil să se joace în exact acelaşi mod fără să fie nimeni de faţă care să vadă sau să
primească comunicarea, caz în care ar fi fost probabil o comunicare către o anumită parte a Sinelui, Eul
observator. S-a întâmplat ca eu să fiu acolo, oglindind ceea ce se petrecea şi astfel dându-i o calitate de
comunicare (cf. Winnicott, 1967b).

Diana, în vârstă de cinci ani

In al doilea caz, la fel ca şi în cazul lui Edmund, am fost nevoit să conduc două consultaţii în paralel, una cu
mama, care era tulburată, şi o relaţie de joc cu fiica Diana. Avea un frăţior (acasă) care era retardat mintal şi care
avea o malformaţie cardiacă congenitală. Mama venise să discute efectul acestui frate asupra ei înseşi şi asupra
fiicei ei Diana.
Consultaţia mea cu mama a durat o oră. Copilul s-a aflat cu noi tot timpul, iar sarcina mea avea trei
componente: să-i ofer mamei atenţia mea completă din cauza propriilor ei necesităţi, să mă joc cu fetiţa şi (în
scopul scrierii acestei lucrări) să înregistrez natura jocului Dianei.
De fapt, Diana a fost cea care a preluat controlul de Ia început, deoarece, cum am deschis uşa de la intrare pen-
tru mamă, o fetiţă nerăbdătoare s-a introdus, prezentând un ursuleţ de pluş. Nu m-am uitat nici la mamă, nici la
ea, ci m-am îndreptat direct către ursuleţ, spunând: „Cum îl cheamă?" A răspuns: „Doar Ursuleţ". Astfel s-a
dezvoltat rapid o relaţie puternică între Diana şi mine, şi era necesar s-o întreţin pentru a-mi îndeplini scopul
principal, care consta în a întâmpina necesităţile mamei. în cabinet, Diana avea nevoie tot timpul, natural, să
simtă că eram atent la ea, dar eu am putut să îi ofer atât mamei atenţia pe care o necesita, cât şi să mă joc cu
Diana.
In descrierea acestui caz, ca şi în descrierea cazului lui Edmund, am să relatez ce s-a întâmplat între mine şi
copil, omiţând materialul consultaţiei cu mama. — Când am ajuns toţi trei în cabinet, ne-am aşezat, mama stând
pe canapea, iar Diana pe un scăunel lângă masa pentru copii. Diana a luat ursuleţul ei şi mi l-a îndesat în
buzunarul de la piept. A încercat să vadă cât de mult poate să-l împingă şi mi-a examinat căptuşeala hainei, iar
apoi a devenit interesată de diversele buzunare şi de modul în care acestea nu comunicau între ele. Asta se
întâmpla în timp ce eu şi mama ei discutam cu seriozitate despre copilul retardat de doi ani şi jumătate, iar
Diana ne-a oferit o informaţie în plus: „Are o gaură în inimă." S-ar putea spune că, în timp ce se juca, trăgea cu
urechea şi la conversaţia noastră. Mi-a făcut impresia că putea accepta invaliditatea fizică a fratelui ei datorată
găurii din inima lui, însă găsea că retardarea mintală era prea mult pentru ea.
 Opere 6. joc şi realitate 29

In joaca desfăşurată între mine şi Diana, joacă fără nici un element terapeutic în ea, m-am simţit liber să fiu
jucăuş. Copiii se joacă mai uşor atunci când cealaltă persoană este capabilă şi liberă să fie jucăuşă. Brusc am
plecat urechea către ursuleţul din buzunarul meu şi am spus: „L-am auzit zicând ceva!" A fost foarte interesată
de acest lucru. Am spus: „Cred că-şi doreşte pe cineva cu care să se poată juca", şi i-am spus că poate găsi un
miel pufos dacă va căuta în celălalt capăt al camerei în claia de jucării de sub rafturi. Poate că aveam şi un
motiv ascuns, şi anume să pot scoate ursul din buzunar. Diana s-a dus şi a adus mielul, care era considerabil mai
mare decât ursuleţul, şi a preluat ideea mea cu privire la o prietenie între ursuleţ şi miel. Pentru o perioadă de
timp, a pus ursuleţul şi mielul împreună pe canapea, lângă locul pe care stătea mama. Eu, bineînţeles, îmi
continuam consultaţia cu mama, şi s-ar putea spune că Diana era oarecum atentă la ceea ce spuneam, folosind
pentru asta o anumită parte a ei, partea care se identifică cu adulţii şi atitudinile adulte.
In cadrul jocului, Diana a hotărât că aceste două creaturi erau copiii ei. Le-a pus sub hainele ei, făcându-se astfel
gravidă cu ei. După o perioadă de sarcină, a anunţat că urmează să se nască, dar că „nu vor fi gemeni". A accen-
tuat că mielul urma să se nască primul, iar apoi ursuleţul. După ce naşterea s-a terminat, i-a pus pe nou-născuţii
ei la un loc într-un pat pe care 1-a improvizat pe podea, şi i-a învelit. La început, a pus unul la un capăt şi pe
celălalt la celălalt capăt, spunând că, dacă ar sta împreună, s-ar lupta. S-ar putea „întâlni la mijlocul patului, sub
cearşafuri, şi lupta". Apoi i-a pus să doarmă împreună liniştiţi, la capătul patului improvizat. în continuare, s-a
dus şi a adus o mulţime de jucării într-o găletuşă şi în câteva cutii. A aranjat jucăriile şi s-a jucat cu ele pe
podea, în jurul capătului patului; joaca era ordonată şi au existat mai multe teme care au luat naştere, fiecare
fiind păstrată separat de celelalte. Am intervenit din nou cu o idee proprie. Am spus: „Uite! Aranjezi pe podea,
în jurul capetelor acestor bebeluşi, visele pe care le au atunci când dorm." Această idee a intrigat-o şi a preluat-o
continuând să dezvolte diversele teme, ca şi cum ar fi visat visele în locul bebeluşilor. Toate acestea ne-au oferit
mamei ei şi mie timpul de care aveam mare nevoie, datorită travaliului pe care îl făceam împreună. Aproximativ
în această perioadă, mama a început să plângă, fiind foarte tulburată, iar Diana s-a uitat la noi pentru o clipă,
pregătită să se îngrijoreze. I-am spus: „Mama plânge pentru că se gândeşte la fratele tău care este bolnav." Asta
a liniştit-o deoarece era ceva direct şi factual, şi a spus „gaură în inimă", şi a continuat să viseze visele
bebeluşilor pentru ei.
Deci iat-o pe Diana care nu venise pentru o consultaţie pentru ea însăşi şi nu avea nevoie în mod special de aju-
tor, jucându-se cu mine şi de una singură şi, în acelaşi timp, prinsă în starea mamei ei. Am putut înţelege că
mama avusese nevoie să o aducă pe Diana, ea fiind prea anxioasă pentru o confruntare directă cu mine, din
cauza unei tulburării profunde pe care o resimţea cu privire la faptul că avea un băiat bolnav. Mai târziu, mama
a venit să mă vadă singură, fără să mai aibă nevoie de diversiunea reprezentată de fiica ei.
Când am primit-o pe mamă singură, la o dată ulterioară, am putut trece în revistă ce se întâmplase când o primi-
sem împreună cu Diana, iar mama a putut atunci adăuga acest detaliu important, şi anume că tatăl Dianei
exploatează precocitatea Dianei şi preferă când ea se poartă ca un mic adult. Pot fi observate, în cadrul
materialului, o tendinţă către o dezvoltare prematură a Eului, o identificare cu mama şi o participare la
problemele mamei, care apar ca urmare a faptului că fratele este de fapt bolnav şi anormal.
Privind înapoi la ceea ce s-a întâmplat, cred că pot să spun că Diana se pregătise înainte să se hotărască să
vină,deşi consultaţia nu fusese aranjată pentru ea. Din ce mi-a spus mama, am putut înţelege că Diana se
organizase pentru întâlnirea cu mine în acelaşi fel în care ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut că merge la un
psihoterapeut. înainte de plecare, îşi căutase primul dintre ursuleţii ei şi, de asemenea, obiectul ei tranziţional
părăsit. Pe cel din urmă nu l-a adus, dar a venit pregătită să organizeze o experienţă oarecum regresivă în
activitatea ei de joc. în acelaşi timp, eu şi mama ei am fost martorii capacităţii Dianei de a se identifica cu mama
ei nu numai în privinţa sarcinii, ci şi în privinţa asumării responsabilităţii pentru gestionarea fratelui.
Aici, ca şi cu Edmund, jocul era de tip autotămăduitor. In ambele cazuri, rezultatul a fost comparabil cu
rezultatul unei şedinţe psihoterapeutice în care povestirea ar fi fost punctată de interpretări din partea
terapeutului. Un psihoterapeut s-ar fi abţinut probabil să se joace în mod activ cu Diana, ca atunci când am spus
că l-am auzit pe ursuleţ spunând ceva şi când am spus ceea ce am spus despre visele copiilor Dianei fiind puse
în scenă pe podea. Dar această disciplină autoimpusă ar fi putut elimina ceva din aspectul creativ al experienţei
de joc a Dianei.
Am ales aceste două exemple pur şi simplu pentru că au fost două cazuri consecutive în practica mea, care au
venit într-o dimineaţă în care eram angajat în scrierea lucrării pe care se bazează acest capitol.
 30 D.W. Winnicott

TEORIA JOCULUI

Se poate să descriem o secvenţă de relaţii în legătură cu procesul dezvoltării, iar apoi să vedem unde se
potriveşte joaca.
A. Bebeluşul şi obiectul sunt fuzionaţi unul cu altul. Perspectiva bebeluşului asupra obiectului este subiectivă,
iar mama este orientată către a face real ceea ce bebeluşul este pregătit să găsească.
B. Obiectul este repudiat, reacceptat şi perceput în mod obiectiv. Acest proces complex este foarte dependent de
existenţa unei mame sau figuri materne pregătite să participe şi să returneze ceea ce este înmânat.
Asta înseamnă că mama (sau o parte a mamei) se află într-un du-te-vino între a fi ceea ce bebeluşul are
capacitatea să găsească şi (în mod alternativ) a fi ea însăşi aşteptând să fie descoperită.
Dacă mama poate juca acest rol o perioadă de timp fără a se poticni (ca să spunem aşa), atunci bebeluşul are o
oarecare experienţă a controlului magic, adică o experienţă a ceea ce, în descrierea proceselor intrapsihice, este
numit „omnipotenţă" (cf. Winnicott, 1962).
In starea încrederii care creşte când o mamă poate face bine acest lucru dificil (nu dacă este incapabilă să-l
facă), bebeluşul începe să se bucure de experienţe bazate pe o „căsătorie" a omnipotenţei proceselor intrapsihice
cu controlul bebeluşului asupra realului. Increderea în mamă creează un teren de joc intermediar aici, unde
ideea de magic originează, de vreme ce bebeluşul experimentează într-o oarecare măsură omnipotenţa. Toate
acestea sunt apropiate de observaţiile lui Erikson din lucrările despre identificare (Erikson, 1956). Numesc asta
un teren de joacă deoarece aici debutează jocul. Terenul de joacă este un spaţiu potenţial între mamă şi bebeluş,
sau care uneşte mama şi bebeluşul.
Jocul este extrem de excitant. Este excitant nu în primul rând pentru că sunt implicate pulsiunile, să fie bine
înţeles! Clenciul jocului este întotdeauna precaritatea interludiului realităţii psihice personale şi experienţa
controlului asupra obiectelor reale. Aceasta este chiar precaritatea magiei, magie care apare în intimitate, într-o
relaţie ce este descoperită ca fiind de încredere. Pentru ca relaţia să fie de încredere, ea trebuie să fie motivată de
iubirea mamei, sau de iubirea-ura ei, sau de relaţia ei de obiect, nu de formaţiuni reacţionale. Când un pacient
nu se poate juca, terapeutul trebuie să se îngrijească de acest simptom major înainte de a interpreta fragmente de
comportament.
C. Următorul stadiu este acela de a fi singur în prezenţa altei persoane. Copilul se joacă acum pe baza
presupunerii că persoana care îl iubeşte, şi care este deci de încredere, este disponibilă şi continuă să fie
disponibilă şi când îşi reaminteşte de ea după ce o uitase. Această persoană este simţită ca reflectând ceea ce se
întâmplă în joc1.
D. Copilul se pregăteşte acum pentru următorul stadiu, care este acela de a permite şi de a se bucura de o
suprapunere a celor două arii de joc. Prima dată, bineînţeles, mama este cea care se joacă cu bebeluşul, dar ea
este destul de atentă să se integreze în activităţile de joc ale acestuia. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, va
introduce propria ei joacă şi va descoperi că bebeluşii diferă în capacitatea lor de a le plăcea sau displăcea
introducerea ideilor care nu le aparţin.
Astfel calea este bătătorită în vederea jocului laolaltă într-o relaţie.
Când recitesc lucrările care marchează dezvoltarea propriei mele gândiri şi înţelegeri, observ că interesul meu
actual pentru jocul în relaţia de încredere care se poate dezvolta între bebeluş şi mamă a reprezentat întotdeauna
o trăsătură a tehnicii mele de consultaţie, după cum demonstrează următorul exemplu din prima mea carte
(Winnicott, 1931). Mai mult decât atât, zece ani mai târziu, îl voi dezvolta în cadrul lucrării mele „The
Observation of Infants in a Set Situation" (Winnicott, 1941).
Caz ilustrativ
O fetiţă a fost adusă la spital pentru prima oară când avea şase luni, cu o gastroenterită infecţioasă de severitate
moderată. Era prima născută în acea familie, hrănită la sân. A avut o tendinţă la constipaţie până la şase luni,
care apoi a încetat.
La şapte luni a fost adusă din nou, deoarece nu mai putea să adoarmă şi plângea. Se simţea rău după hrănire şi
nu-i mai plăcea alăptarea la sân. A trebuit să fie introduse alimente suplimentare şi înţărcarea s-a produs în
câteva săptămâni.

1Am discutat aspectele mai sofisticate ale acestor experienţe în lucrarea mea „The Capacity to be Alone"
(1958b). [vezi Bilbliografie.]
 Opere 6. joc şi realitate 31

La nouă luni a făcut o criză convulsivă şi a continuat să facă crize convulsive ocazionale, de obicei în jurul orei
5 a.m., la aproximativ un sfert de oră după trezire. Crizele erau generalizate şi durau câteva minute.
La unsprezece luni, crizele deveniseră frecvente. Mama descoperise că poate preveni crizele singulare
distrăgându-i atenţia fetiţei. într-o zi a trebuit să facă asta de patru ori. Fetiţa devenise nervoasă, tresărind la cel
mai mic sunet. A făcut o criză în somn. în câteva cazuri, şi-a muşcat limba, iar în altele a pierdut urină.
La un an, avea patru-cinci crize convulsive pe zi. S-a observat că uneori se aşeza pe jos după hrănire, se
încovriga şi avea o criză. I s-a dat suc de portocale şi a avut o criză. A fost pusă să stea pe podea, şi a avut o
criză. Intr-o dimineaţă s-a trezit şi imediat a avut o criză, apoi a adormit la loc; curând s-a trezit din nou şi a mai
făcut o criză. în acest moment, crizele începuseră să fie urmate de o dorinţă de a dormi, dar chiar şi în această
fază severă, mama putea opri desfăşurarea unei crize într-un stadiu timpuriu dacă distrăgea atenţia fetiţei. La
momentul respectiv, am notat următoarele: In această perioadă, am asistat la o criză care a fost marcată de un
stadiu tonic şi unul clonic şi urmată de somn. Fetiţa făcea patru-cinci crize pe zi şi plângea toată ziua, deşi
noaptea dormea. Examinări atente nu au revelat nici un semn de suferinţă somatică. Peste zi i se administra
bromură la nevoie. La un moment dat, într-o consultaţie, ţineam fetiţa pe genunchi observând-o, când a încercat
pe furiş să mă muşte de degete. Trei zile mai târziu, o ţineam din nou pe genunchi şi aşteptam să văd ce va face.
M-a muşcat de degete de trei ori, atât de tare, că aproape mi-a sfâşiat pielea. Apoi s-a jucat aruncând spatulele
pe podea, fără oprire, timp de cincisprezece minute. în tot acest timp plângea ca şi cum ar fi fost cu adevărat
nefericită. Peste alte două zile am ţinut-o pe genunchi jumătate de oră. în cele două zile care trecuseră avusese
patru crize convulsive. La început, a plâns ca de obicei. M-a muşcat din nou foarte tare de degete, de această
dată fără să manifeste sentimente de vinovăţie, iar apoi s-a jucat muşcând şi aruncând pe jos spatulele; în timp
ce stătea pe genunchii mei, a devenit capabilă să se bucure de jocul ei. După un timp a început să se joace cu
degetele de la picioare, aşa încât i-am scos pantofii şi şosetuţele. Rezultatul acestei acţiuni a fost o perioadă de
experimentare care i-a absorbit întregul interes. Arăta ca şi cum descoperea şi tot redescoperea, spre marea ei
satisfacţie, că, în timp ce spatulele pot fi duse la gură, aruncate şi pierdute, degetele de la picioare nu pot fi
desprinse.
Peste patru zile, mama a venit şi mi-a spus că, de la ultima consultaţie, fetiţa a fost „un alt copil". Nu numai că
nu a mai făcut nici o criză convulsivă, ci a şi dormit bine noaptea şi a fost veselă toată ziua, fără să ia bromură
deloc. Unsprezece zile mai târziu, situaţia îmbunătăţită se păstrase, fără nici o medicaţie; crizele convulsive nu
mai apăruseră de paisprezece zile şi mama a cerut să fie externată.
Am vizitat această fetiţă un an mai târziu şi am descoperit că, de la ultima consultaţie, nu mai avusese nici un
fel de simptom. Am găsit un copil pe de-a întregul sănătos, fericit, inteligent şi prietenos, eliberat de anxietăţile
obişnuite şi căruia îi plăcea să se joace.

Psihoterapie
Aici, în această arie de suprapunere între joaca copilului şi joaca celeilalte persoane, există posibilitatea de a
introduce îmbogăţiri. Profesorul ţinteşte către îmbogăţire. Prin contrast, terapeutul se ocupă în special de
procesul de creştere al copilului însuşi şi de îndepărtarea blocajelor în calea dezvoltării care ar putea deveni
manifeste. Teoria psihanalitică este cea care ne-a oferit o înţelegere a acestor blocaje. In acelaşi timp, a pre-
supune că psihanaliza este singurul mod în care joaca copilului poate fi folosită în chip terapeutic ar reprezenta
o perspectivă limitată.
Este bine să ne reamintim întotdeauna că joaca este în sine o terapie. A aranja astfel încât copiii să se poată juca
este în sine o psihoterapie care are aplicaţii imediate şi universale şi include stabilirea unei atitudini sociale
pozitive faţă de joacă. Această atitudine trebuie să includă recunoaşterea faptului că joaca este întotdeauna
susceptibilă să devină înspăimântătoare. Jocurile [games] şi organizarea lor trebuie privite ca aparţinând
încercării de a preveni aspectele înspăimântătoare ale activităţii de joacă. Persoane responsabile trebuie să fie
disponibile când copiii se joacă; dar asta nu înseamnă că persoana responsabilă trebuie să intre în joaca copiilor.
Când trebuie implicat un organizator într-o poziţie conducătoare, implicit copilul sau copiii nu se mai pot juca
în sensul creativ la care mă refer în această comunicare.
Trăsătura esenţială a comunicării mele este următoarea: joaca este o experienţă, întotdeauna o experienţă
creativă şi este o experienţă în continuumul spaţio-temporal, o formă fundamentală de viaţă.
Precaritatea jocului ţine de faptul că se află întotdeauna pe muchia teoretică dintre subiectiv şi ceea ce este
perceput în mod obiectiv.
 32 D.W. Winnicott

Scopul meu aici este doar să reamintesc că joaca copiilor conţine totul, deşi psihoterapeutul lucrează asupra
materialului oferit, conţinutul ei. Evident, într-o şedinţă prestabilită sau profesională, se manifestă o constelaţie
mai precisă decât s-a
r* în engleză, Winnicott foloseşte substantivul play, (tradus prin joc) şi substantivul alcătuit din „ing-
form": playing (tradus prin joacă).