Sunteți pe pagina 1din 46

Pentru pediatrul şi psihanalistul D.W.

Winnicott, o abordare creativă a lumii este ceea ce


face ca viaţa să merite trăită. Dar care sunt originile creativităţii şi cum putem s-o
dezvoltăm — atât înăuntrul, cât şi în afara noastră? Joc şi realitate adresează aceste
întrebări, aprofundând subiectul spaţiului tranziţional, un subiect deja familiar din
celelalte lucrări ale autorului. Această carte reprezintă una dintre lecturile psihologice
fundamentale, Winnicott explorând şi expunând aici pe larg fenomenul jocului şi funcţiile
sale specifice, mai ales cele implicate în dezvoltarea imaginaţiei copilului şi
fundamentarea actului cultural. Mai ales în contextul actual, când cerinţele la adresa
copiilor devin din ce în ce mai mari şi testarea lor începe la vârste din ce în ce mai
fragede, acest text clasic devine mai necesar decât oricând.
Donald Winnicott (1896-1971) s-a format ca medic pediatru, profesie pe care a practicat-
o până la sfârşitul vieţii, în special la Spitalul pentru copii Paddington Green. Şi-a început
analiza cu James Strachey în 1923, a devenit membru al Societăţii Britanice de
Psihanaliză în 1935 şi a fost de două ori preşedintele ei.

A fost, de asemenea, membru al Colegiului Regal de Medicină şi al Societăţii Britanice de


Psihologie
.
Mulţumiri
Doresc să-i mulţumesc doamnei Joyce Coles pentru ajutorul pe care mi l-a acordat în
pregătirea acestui manuscris.
De asemenea, îi sunt profund îndatorat lui Masud Khan pentru critica lui constructivă a
lucrărilor mele şi pentru constanta lui disponibilitate (după cum am perceput eu), oricând
era nevoie de o sugestie practică.
Mi-am exprimat gratitudinea pentru pacienţii mei în dedicaţie.
Pentru permisiunea de a reproduce un material deja tipărit, se cuvine să adresez
mulţumiri: editorului cărţii Child Psychology and Psychiatry; editorului revistei Forum;
editorului revistei International Journal of Psychoanalysis; editorului revistei Pediatrics;
editorului de la Intenational Library of Psycho-Analysis; dr. Peter Lomas şi editurii Hogarth
Press Ltd., Londra.
Introducere
12 D.W. Winnicott

Această carte reprezintă o dezvoltare a lucrării mele intitulate Transitional Objects and
Transitional Phenomena (1951). În primul rând, doresc să reformulez ipoteza
fundamentală, chiar dacă acest lucru presupune o repetiţie. Apoi doresc să prezint
dezvoltările ulterioare în gândirea mea şi în modul meu de evaluare a materialului clinic.
Privind înapoi la ultimul deceniu, sunt din ce în ce mai impresionat de felul în care
această arie de conceptualizare a fost neglijată în conversaţiile psihanalitice care se
desfăşoară tot timpul între analişti şi în literatură. Această arie a dezvoltării şi experienţei
individuale pare să fi fost neglijată, în timp ce atenţia a fost îndreptată asupra realităţii
psihice, care este personală şi internă, şi asupra relaţiei ei cu realitatea externă sau
împărtăşită. Experienţa culturală nu şi-a găsit un loc propriu-zis în teoria folosită de ana-
lişti în munca şi gândirea lor.Putem vedea, bineînţeles, cum această arie, care poate fi
descrisă ca intermediară, a fost recunoscută în lucrările filosofilor. În teologie ia o formă
specială în eterna controversă asupra transsubstanţierii. Apare în toată splendoarea în
lucrările caracteristice aşa-zişilor poeţi metafizici (Donne ş.a.). Abordarea mea derivă din
studiul asupra bebeluşilor şi copiilor, iar în descrierea locului acestor fenomene în viaţa
unui copil, poziţia centrală deţinută de Winnie Ursuleţul1 trebuie recunoscută; şi cu
bucurie adaug şi referirea la benzile desenate „Peanuts"* de Schulz. Un fenomen
universal, ca acela pe care îl descriu în această carte, nu se poate situa de fapt în afara
atenţiei celor al căror interes este reprezentat de magia vieţii. imaginative şi creative.A
fost destinul meu să fiu un psihanalist care, probabil datorită faptului că a început prin a
fi un pediatru, a înţeles importanţa acestei constante universale în vieţile bebeluşilor şi
copiilor şi a dorit să integreze observaţiile sale cu teoria care se afă tot timpul în proces
de dezvoltare.
în general se ştie, cred, că lucrul la care mă refer în această parte a lucrării mele nu este
cârpa sau ursuleţul folosite de copil — nu atât obiectul folosit, cât folosirea obiectului.
Vreau să atrag atenţia asupra paradoxului implicat în folosirea de către copil a ceea ce
am numit obiect tranziţional. Contribuţia mea este să cer ca acest paradox să fie
acceptat şi tolerat şi respectat, şi să nu fie rezolvat. Acest paradox se poate rezolva prin
retragerea într-o funcţionare intelectuală clivată, dar preţul plătit este pierderea valorii
paradoxului în sine.

1 Winnie the Pooh. (N. t.)


Alunele. (N. t.)
Opere 6. joc şi realitate 1

Acest paradox, odată acceptat şi tolerat, este valoros pentru fiecare individ uman care
nu numai că este viu şi trăieşte în această lume, ci este şi capabil de a fi infinit îmbogăţit
în urma exploatării legăturii culturale cu trecutul şi viitorul. Această extensie a temei
fundamentale este cea care mă interesează în cartea de faţă.Pe parcursul scrierii acestei
cărţi pe tema fenomenelor tran ziţionale, am descoperit că mă opuneam în continuare
oferirii de exemple. Reticenţa mea se datorează motivului pe care l-am explicat în
lucrarea originală: exemplele pot duce la stabilirea unor modele şi astfel poate debuta un
proces de clasificare nefiresc şi arbitrar, în vreme ce lucrul la care mă refer este
universal şi posedă o infinită diversitate. Este ca şi cum în încercarea de a descrie chipul
uman s-ar folosi descrierea unei forme, sau unor ochi, sau nas, sau gură, sau urechi, dar
adevărul este că nu există două chipuri exact la fel şi există foarte puţine oarecum
similare. Două feţe pot fi similare când sunt destinse, dar imediat ce se animă, devin
diferite. Cu toate acestea, în pofida opoziţiei mele, nu vreau să neglijez complet acest tip
de contribuţie.
Deoarece aceste chestiuni ţin de stadiile timpurii ale dezvoltării fiecărei fiinţe umane,
există un vast domeniu clinic care aşteaptă să fie explorat. Un exemplu ar fi studiul lui
Olive Stevenson (1954), efectuat când domnişoara Stevenson se instruia în domeniul
îngrijirii copilului la Şcoala Londoneză de Economie. Am fost informat de către dr.
Bastiaans că în Olanda se întâmplă în mod curent ca, în cadrul anamnezei pediatrice,
studenţii la medicină să se intereseze şi de obiecte sau fenomene tranziţionale. Faptele
ne pot învăţa multe.
Fireşte, faptele care pot fi obţinute trebuie să fie interpretate, iar pentru ca informaţiile
primite sau observaţiile directe ale comportamentului bebeluşilor să fie folosite complet,
ele trebuie plasate în contextul unei teorii. Astfel, aceleaşi fapte pot părea că au un
înţeles pentru un observator şi altul pentru alt observator. Totuşi acesta este un domeniu
promiţător pentru observaţia directă şi pentru interesul indirect, iar din când în când,
plecând de la rezultatele interesului său în acest domeniu restrâns, (câte) un student va
putea recunoaşte complexitatea şi semnificaţia stadiilor timpurii ale relaţiei de obiect şi
formării de simboluri.
Cunosc o singură investigare oficială a acestor chestiuni şi aş vrea să invit cititorii să fie
atenţi la publicaţiile din acest domeniu. Prof. Renata Gaddini din Roma efectuează un
studiu amănunţit al fenomenelor tranziţionale folosind trei grupuri sociale diferite, şi deja
a început să formuleze idei bazate pe observaţiile ei. Cred că modul în care prof. Gaddini
a folosit ideea precursorilor este valoros, astfel încât a putut să includă în subiectul
general exemplele foarte timpurii de sugere a pumnului sau degetelor sau limbii şi toate
complicaţiile care înconjoară folosirea unei păpuşi (de pluş) sau a unei suzete. De
asemenea, aduce în scenă şi chestiunea legănării, atât mişcarea corporală ritmică a
copilului, cât şi legănarea specifică pătuţurilor şi îmbrăţişării1 umane. Tragerea de păr
este un fenomen care aparţine aceleiaşi clase.
Altă încercare de a dezvolta tema obiectelor tranziţionale îi aparţine lui Joseph C.
Solomon din San Francisco, a cărui lucrare Fixed Idea as an Internalized Transitional
Object (1962) introduce un nou concept. Nu sunt sigur cât sunt de acord cu dr. Solomon,
dar cel mai important lucru este că, având la îndemână o teorie a fenomenelor
tranziţionale, multe probleme vechi pot fi privite dintr-un unghi nou.
Propria mea contribuţie aici trebuie să fie înţeleasă în lumina faptului că acum nu mai mă
afu într-o poziţie care să-mi permită observarea clinică directă a bebeluşilor,,observare

1n în original holding. Ca şi în traducerile precedente, în această carte hold


(holding) se va traduce, în funcţie de context, cu „ţinere" (sau „îmbrăţişare")
când este vorba doar de aspectul fizic al gestului, sau cu „(con)ţinere", când
este implicată şi componenta psihică. (N. t.)
22 D.W. Winnicott

care a reprezentat cu adevărat baza a tot ce am construit într-o teorie. Sunt la curent
totuşi cu descrierile pe care părinţii pot să le facă experienţelor cu copiii lor dacă ştim
cum să le oferim posibilitatea şi timpul să-şi amintească în felul lor. Sunt la curent şi cu
referirile copiilor la propriile obiecte şi tehnici semnificative.
Capitolul 1
Obiecte tranzitionale
J
şi fenomene tranziţionale
In acest capitol voi descrie ipoteza originală, aşa cum a ^ fost ea formulată în 1951, iar
apoi voi oferi două exemple clinice.
I. IPOTEZA ORIGINARĂ1
Este bine cunoscut că bebeluşii, imediat: ce se nasc, tind să folosească pumnii sau
degetele pentru stimularea zonei orale erotogenice, pentru satisfacerea pulsiunilor în
acea zonă şi, de asemenea, pentru o unificare liniştită. Este binecunoscut şi că, după
câteva luni, bebeluşilor începe să le placă, indiferent de sex, să se joace cu păpuşile şi că
cele mai multe mame le per mit să aibă un obiect special şi se aşteaptă ca ei să devină,
ca să spunem aşa, dependenţi de un astfel de obiect.

11 Publicată în International Journal of PsychoAnalysis, vol. 34, Partea 2 (1953);


şi în D.W. Winnicott, Collected Papers: Through Paediatrics to Psycho-Analysis
(1958a), Tavistock Publications, Londra. [Apărută în limba română sub titlul De
la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003 — N. t.\
Opere 6. joc şi realitate 3

Există o legătură între aceste două tipuri de fenomene ce sunt separate de un anumit
interval de timp, iar studiul trecerii de la primul tip la al doilea se poate dovedi profitabil
şi putem folosi în acest sens un material clinic important care a fost oarecum
neglijat.Prima posesiune
Cei care se întâmplă să fie bine familiarizaţi cu problemele şi interesele mamelor, vor
cunoaşte deja modelele foarte complexe manifestate de bebeluşi la folosirea primei
posesiuni „ne-mine". Aceste modele, fiind manifeste, pot constitui subiectul observării
directe.
Secvenţa evenimentelor care debutează cu activităţile de sugere a pumnişorului şi
conduce în cele din urmă la ataşarea de un ursuleţ, o păpuşă sau o jucărie de pluş, sau o
jucărie rigidă prezintă variaţii foarte mari de la caz la caz.
Este evident că ceea ce este important aici nu este excitaţia şi satisfacerea orală, deşi
aceasta poate sta la baza tuturor celorlalte lucruri. Multe alte lucruri importante pot fi
studiate, iar printre acestea se numără:
1. Natura obiectului.
2. Capacitatea bebeluşului de a recunoaşte obiectul ca „ne-mine".
3. Localizarea obiectului — în afară, înăuntru, la graniţă.
4. Capacitatea bebeluşului de a crea, gândi, inventa, iniţia, produce un obiect.
5. Iniţierea unui tip afectuos de relaţie de obiect.

Am introdus termenii „obiecte tranziţionale" şi „fenomene tranziţionale" pentru


desemnarea unei arii intermediare de experienţă, între degetul mare şi ursuleţul de pluş,
între erotismul oral şi adevărata relaţie de obiect, între activitatea creativă primară şi
proiecţia a ceea ce a fost deja introiectat, între nerecunoaşterea primară a stării de
îndatorare şi recunoaşterea aceasteia (de exemplu, „me'si").
Prin această definiţie, gângureala unui bebeluş şi modul în care un copil mai mare trece
printr-un repertoriu de cântece şi melodii în timp ce se pregăteşte de culcare aparţin
acestei arii intermediare ca fenomene tranziţionale, împreună cu folosirea obiectelor care
nu fac parte din corpul copilului, dar nu sunt încă recunoscute complet ca aparţinând
realităţii externe.

Insuficienţa descrierii obişnuite a naturii umane

Este în general bine cunoscut că o descriere a naturii umane în termenii relaţiilor


interpersonale nu este îndeajuns de bună, nici chiar atunci când sunt incluse şi
elaborarea imaginară a funcţiilor şi toate fantasmele, atât conştiente, cât şi inconştiente,
inclusiv inconştientul refulat. Există şi o altă modalitate de descriere a persoanelor, care
a rezultat din cercetările efectuate în ultimele două decenii. Despre fiecare individ care a
atins stadiul de unitate, cu o membrană limitantă şi un înăuntru şi un în afară, se poate
spune că posedă o realitate interioară, o lume interioară care poate fi bogată sau săracă
sau poate fi într-o stare de pace sau de război. Asta ajută, dar este oare de ajuns?
Eu susţin că, dacă această dublă descriere este necesară, atunci este necesară şi una
triplă: a treia parte a vieţii unei fiinţe umane, o parte pe care nu putem să o ignorăm,
este reprezentată de aria intermediară a experimentării, la care contribuie atât realitatea
interioară, cât şi viaţa externă. Este o arie a cărei existenţă nu este pusă la îndoială,
deoarece nu se reclamă nimic în numele ei, ci doar trebuie să existe ca un loc de odihnă
pentru individul angajat în perpetua sarcină umană de a păstra realităţile interioară şi
exterioară separate şi totuşi interrelaţionate.
In mod obişnuit, vorbim despre „testarea realităţii" şi facem o deosebire clară între
apercepţie şi percepţie. In această lucrare eu susţin existenţa unei stări intermediare
între incapacitatea bebeluşului şi capacitatea afată în continuă dezvoltare de a
42 D.W. Winnicott

recunoaşte şi accepta realitatea. Prin urmare, voi studia substanţa iluziei, care este
permisă bebeluşului şi care în viaţa adultă este inerentă în artă şi religie, şi cu toate
acestea devine un semn de nebunie atunci când un adult cere prea mult de la
credulitatea celorlalţi, forţându-i să recunoască împărtăşirea unei iluzii care nu le
aparţine. Putem să împărtăşim respectul pentru experienţa iluzorie, iar dacă dorim, ne
putem strânge la un loc şi forma un grup pe baza similitudinii experienţelor noastre
iluzorii. Aceasta reprezintă o rădăcină naturală a înclinaţiei umane de a forma grupuri.
Sper că se va înţelege că nu mă refer exact la ursuleţul copilaşului sau la prima folosire a
pumnişorului (sau a degetelor). Nu studiez în mod particular primul obiect al relaţiilor de
obiect. Preocuparea mea se îndreptă către prima posesiune şi către aria intermediară
dintre experienţa subiectivă şi ceea ce este perceput în mod obiectiv.

Dezvoltarea unui model personal

Există multe referiri în literatura psihanalitică la trecerea de la „mână la gură" la „mână


la organele genitale", dar poate mai puţine la accederea ulterioară la manipularea
obiectelor „ne-mine" propriu-zise. Mai devreme sau mai târziu în dezvoltarea unui
bebeluş apare o tendinţă din partea acestuia de a întreţese obiecte altele-decât-mine în
modelul personal. Intr-o anumită măsură aceste obiecte reprezintă sânul, dar nu acest
subiect în particular se afă în discuţie.
în cazul anumitor bebeluşi, degetul mare este plasat în gură, în timp ce restul degetelor
sunt făcute să mângâie faţa prin mişcări de pronaţie şi supinaţie ale muşchilor
antebraţului. Astfel, gura este activă în relaţie cu degetul mare, dar nu în relaţie cu restul
degetelor. Degetele care mângâie buza superioară sau orice altă parte a feţei pot fi sau
pot deveni mai importante decât degetul mare afat în gură. Mai mult decât atât, această
activitate de mângâiere poate apărea singură, fără legătura mai directă deget mare-
gură.
în experienţa uzuală, unul dintre următoarele lucruri apare, complicând o experienţă
autoerotică, cum ar fi suptul degetului mare:
(i) cu cealaltă mână bebeluşul duce un obiect extern, de exemplu, marginea
cearşafului sau a păturicii, la gură împreună cu degetele; sau
(ii) într-un fel sau altul, bucata de ţesătură este ţinută şi suptă; obiectele folosite în
mod obişnuit includ şervete şi (mai târziu) batiste, iar acest lucru depinde de ceea ce
este pregătit şi la îndemână; sau
(iii) bebeluşul începe din primele luni de viaţă să adune scamele şi să le strângă şi să
le folosească la partea dedica-
tă mângâierii a activităţii; mai puţin frecvent, scamele sunt înghiţite, putând duce la
complicaţii; sau (iv) apare plescăiala, acompaniată de sunete de „mmm - mmm",
gângureală, zgomote anale, primele note muzicale etc.
Se poate presupune că gândirea sau fantasmarea devine legată de aceste experienţe
funcţionale.
Eu numesc toate aceste lucruri fenomene tranziţionale. De asemenea, din toate acestea
(dacă studiem orice bebeluş) poate emerge un lucru sau un fenomen — eventual un
ghemotoc de scame, sau colţul unei păturici, sau al unei pernuţe umplute cu puf de
gâscă, sau un cuvânt, sau o melodie, sau un obicei — care capătă o importanţă vitală
pentru bebeluş în folosirea lui în momentul adormirii şi care repre zintă o apărare
împotriva anxietăţii, mai ales împotriva anxietăţii de tip depresiv. Poate bebeluşul a găsit
şi a folosit un anumit obiect moale sau un alt tip de obiect, iar atunci acesta va deveni
ceea ce numesc obiect tranziţional. Acest obiect va continua să fie important. Părinţii îi
învaţă valoarea şi îl iau cu ei atunci când pleacă într-o călătorie. Mama îl lasă murdar şi
chiar urât mirositor, ştiind că dacă l-ar spăla ar în trerupe continuitatea experienţei
Opere 6. joc şi realitate 5

bebeluşului, întrerupere care ar putea distruge înţelesul şi valoarea obiectului pentru


bebeluş.
Sunt de părere că modelul fenomenelor tranziţionale începe să se manifeste la
aproximativ patru-şase luni până la opt-doisprezece luni. Las loc pentru variaţii mari în
mod intenţionat.
Modelele stabilite în pruncie pot persista de-a lungul copilăriei, astfel încât obiectul
moale originar continuă să fie absolut necesar în momentul culcării, sau în momentele
de singurătate, sau când există ameninţarea unei stări depresive. In cazul unei dezvoltări
sănătoase totuşi, se petrece o extindere gradată a gamei interesului şi în cele din urmă
această gamă extinsă este menţinută chiar şi atunci când anxietatea depresivă este
aproape. Nevoia de un obiect în particular sau de un model comportamental început
foarte timpuriu poate reapărea la
o vârstă mai târzie, când se iscă ameninţarea unei privări de afecţiune.
Prima posesiune este folosită în combinaţie cu tehnici speciale derivate din copilăria
foarte timpurie, care pot include sau exista separat de activităţile autoerotice mai
directe. Treptat în viaţa unui bebeluş apar ursuleţi şi păpuşi şi jucării rigide. într-o
anumită măsură, băieţeii tind să treacă la folosirea obiectelor rigide, în timp ce fetiţele
tind să treacă direct la dobândirea unei familii. Este important de observat totuşi că nu
există nici o diferenţă notabilă între băieţei şi fetiţe în ceea ce priveşte modul de folosire
a posesiunii originare „ne-mine", pe care eu o numesc obiect tranziţional.
Pe măsură ce bebeluşul începe să folosească sunete organizate („ma", „ta", „pa"), poate
apărea un anumit „cuvânt" pentru obiectul tranziţional. Numele dat de către bebeluş
acestor obiecte timpurii este adesea semnificativ, şi de obicei are încorporat în el parţial
un cuvânt folosit de adulţi. De exemplu, numele poate fi „bu", iar „b" poate proveni din
cuvântul „bebeluş" folosit de adulţi.1
Ar trebui menţionat că uneori nu există alt obiect tranziţional în afara mamei înseşi. Sau
că un bebeluş poate fi atât de tulburat în dezvoltarea emoţională, încât nu se poate
bucura de starea tranziţională, sau că continuitatea obiectelor folosite este întreruptă. Cu
toate acestea, continuitatea poate fi menţinută într-un mod tainic.

Rezumatul calităţilor speciale ale relaţiei


1. Bebeluşul reclamă drepturi asupra obiectului, iar noi suntem de acord cu această
pretenţie. Cu toate acestea, o anumită abrogare a omnipotenţei reprezintă o trăsătură
încă de la început.
2. Obiectul este atât alintat cu afecţiune, cât şi iubit în mod excitat şi mutilat.
3. Nu trebuie să fie modificat, decât dacă este modificat de către bebeluş.
4. Trebuie să supravieţuiască iubirii instinctuale, de asemenea şi urii şi, dacă se
întâmplă să fie cazul, purei agresiuni.
5. Şi totuşi, trebuie să-i lase bebeluşului senzaţia că oferă căldură sau că se mişcă,
sau că are o anumită textură, sau că face ceva care să pară a demonstra că are vitalitate
sau realitate în sine.
6. Din punctul nostru de vedere, provine din afară, dar din punctul de vedere al
bebeluşului, nu. Dar nu provine nici dinăuntru; nu este o halucinaţie.
7. Soarta lui este să permită să fie dezinvestit treptat, astfel încât de-a lungul
timpului să devină nu atât uitat, cât repartizat în purgatoriu. Prin asta înţeleg că, în cazul

1 In lb. engl. în original este folosit cuvântul „baa" cu care de obicei este desemnat
ursuleţul de pluş, iar autorul se referă atât la cuvântul „bebeluş" (baby) folosit de adulţi,
cât şi la cuvântul „ursuleţ" (bear). (N. f.)
Deoarece acest termen deja este cunoscut ca atare în cercurile de specia-
litate, am preferat folosirea lui în această formă; (squiggle = măzgălitură). (N.
t.)
62 D.W. Winnicott

unei dezvoltări sănătoase, obiectul tranziţional nu „merge înăuntru" şi nici sentimentele


legate de el nu sunt în mod necesar refulate. Nu este nici uitat, nici plâns. îşi pierde
înţelesul, iar asta se întâmplă deoarece fenomenele tranziţionale devin difuze, devin
dispersate asupra întregului teritoriu intermediar dintre „realitatea psihică interioară" şi
„lumea externă aşa cum este ea percepută în comun de două persoane", adică asupra
întregului domeniu cultural.
în acest punct, subiectul meu se lărgeşte incluzându-le şi pe cel al jocului, al creativităţii
şi aprecierii artistice, al sentimentului religios, al visului, şi de asemenea, al fetişismului,
al minciunii şi furtului, al originii şi pierderii sentimentelor afectuoase, al dependenţei de
droguri, al talismanelor ritualurilor obsesionale etc.
Relaţia obiectului tranzitional cu simbolizarea / /
Este adevărat că bucăţica de păturică (sau orice ar fi) simbolizează un anumit obiect
parţial, cum ar fi sânul. Cu toate acestea, trăsătura ei esenţială nu constă atât în
valoarea ei simbolică, ci mai curând în realitatea ei. Faptul că nu este sânul (sau mama),
chiar dacă este reală, este la fel de important ca faptul că reprezintă sânul (sau mama).
Atunci când bebeluşul foloseşte simbolizarea, este evident că el distinge între fantasmă
şi realitate, între obiectele interioare şi obiectele externe, între creativitate primară şi
percepţie. Dar termenul „obiect tranziţional", conform sugestiei mele, lasă loc pentru
procesul de deprindere a capacităţii de a accepta diferenţa şi similitudinea. Cred că ar fi
folositor un termen pentru originea simbolizării în timp, un termen care să descrie
parcursul bebeluşului de la pură subiectivitate la obiectivitate; şi consider că obiectul
tranziţional (bucăţica de păturică etc.) este ceea ce putem noi observa din acest parcurs
al evoluţiei către experimentare.
Este posibil să înţelegem obiectul tranziţional fără să înţelegem complet natura
simbolizării. Se pare că simbolizarea poate fi studiată corect doar în cadrul procesului de
creştere al unui individ şi că posedă, în cel mai bun caz, un înţeles variabil. De exemplu,
dacă ne gândim la anafura Sfintei împărtăşanii, care simbolizează trupul lui Cristos, cred
că am dreptate dacă afirm că pentru comunitatea romano-catolică chiar este corpul, iar
pentru comunitatea protestantă este un substitut, un lucru evocator, şi în mod esenţial
nu este, de fapt, chiar corpul însuşi. Cu toate acestea, în ambele cazuri este un simbol.

Descrierea clinică a unui obiect tranziţional


Pentru oricine afat în contact direct cu părinţi şi copii, există o cantitate şi o diversitate
infinită de material clinic ilustrativ. Următoarele ilustraţii sunt oferite doar pentru a le
reaminti cititorilor de materialul similar din propria lor experienţă.
Doi fraţi: contrast în folosirea timpurie a posesiunii
Deformaţie în folosirea obiectului tranziţional. X, acum un bărbat sănătos, a trebuit să se
lupte pentru a accede la maturitate. Mama lui „a învăţat cum să fie o mamă" în cadrul
relaţiei ei cu X când el era bebeluş şi a putut evita anumite greşeli în gestionarea
celorlalţi copii datorită celor învăţate din relaţia cu el. De asemenea, existau şi motive
externe pentru care ea era anxioasă în momentul gestionării destul de solitare a lui X,
când s-a născut el. Şi-a luat sarcina de a fi mamă foarte în serios şi 1-a alăptat pe X timp
de şapte luni. Are sentimentul că, în cazul lui, a fost prea mult şi el a fost dificil de
înţărcat. Nu şi-a supt niciodată degetele, iar când l-a înţărcat „nu a avut nici un substitut
la care să recurgă". Nu avusese niciodată un biberon, sau o suzetă, sau orice alt mijloc
de hrănire. Avusese un ataşament foarte puternic şi timpuriu de ea însăşi, ca persoană,
şi lucrul de care avea el nevoie era chiar persoana ei.
De la un an, el a adoptat un iepuraş pe care îl putea strânge în braţe, şi interesul lui
afectuos pentru iepuri s-a transferat în cele din urmă asupra iepurilor adevăraţi. Acest
iepuraş anume a ţinut până la cinci sau şase ani. Poate fi descris ca un consolator, dar nu
a posedat niciodată calitatea de obiect tranziţional propriu-zis. Nu a fost niciodată, după
Opere 6. joc şi realitate 7

cum ar fi fost un obiect tranziţional propriu-zis, mai important decât mama, o parte
aproape inseparabilă a bebeluşului. In particular, în cazul acestui băieţel, tipurile de
anxietate care s-au agravat o dată cu înţărcarea la şapte luni mai târziu au produs astm,
şi doar treptat X a reuşit să depăşească asta. A fost important pentru el că a găsit de
lucru departe de oraşul său natal. Ataşamentul său de mama lui este încă foarte
puternic, deşi el se încadrează între limitele largi ale termenului „normal" sau „sănătos".
Acest bărbat nu s-a căsătorit.

Folosirea tipică a obiectului tranziţional. Dezvoltarea fratelui mai mic al lui X, Y, a fost
destul de directă. Acum are el însuşi trei copii sănătoşi. A fost alăptat la sân timp de pa-
tru luni, iar apoi înţărcat fără dificultăţi. Y şi-a supt degetul mare în primele săptămâni,
iar lucrul acesta „a făcut înţărcarea mai uşoară pentru el decât pentru fratele lui mai
mare". Curând după înţărcare, între cinci şi şase luni, a adoptat capătul unei păturici,
unde cusătura se sfârşea. Era mulţumit dacă la colţ ieşea puţină lână, şi îşi gâdila nasul
cu ea. Foarte curând, asta a devenit „Baa"-ul lui; a inven tat chiar el acest cuvânt pentru
ea, imediat ce a putut folosi sunete organizate. De când avea cam un an, a putut să
substituie capătul păturicii cu un puloveraş verde moale cu un şnur roşu. Acesta nu era
un „consolator", ca în cazul fratelui mai mare depresiv, ci un „relaxant". Era un sedativ
care funcţiona întotdeauna. Acesta este un exemplu tipic pentru ceea ce eu numesc
obiect tranziţional. Atunci când Y era mic, era întotdeauna o certitudine că, dacă cineva îi
dădea „Baa"-ul lui, începea imediat să-l sugă şi anxietatea i se diminua, şi chiar adormea
în câteva minute dacă vremea de culcare era aproape. In acelaşi timp, suptul degetului
mare a continuat, durând până când a împlinit trei sau patru ani, şi el îşi aduce aminte că
îşi sugea degetul şi că are o bătătură pe unul dintre degete care a rezultat astfel. Acum
este interesat (ca tată) de suptul degetelor la copiii lui şi de modul în care folosesc ei
„Baa"-urile.
Povestea a şapte copii obişnuiţi în această familie evidenţiază următoarele puncte,
aranjate pentru comparaţie în tabelul de mai jos:
D Obiect Tipul de
eg tranziţional copil
et
ul
m
ar
e
X Băi 0 Ma Iepuraş Fixat la
at mă (consolator) mamă
Y Băi + „BaaPulover Liber
at " (relaxant)
f Fată0 Păp Măgăruş Maturitate
uşă (prieten) târzie
Gem
eni ^
1 Băi 0 „Ee" Ee (protector) Latent
at psihopatie
Fată0 „BaaPăturică Dezvoltare
" (reasigurare) bună
Copii Fată+ Deg Degetul mare Dezvoltare
iJ etul bună
lui Y mar (satisfacţie)
1 e
82 D.W. Winnicott

Băi + „Mimiuri" Obiecte Dezvoltare


at (sortare)1 bună

Valoarea anamnezei
In discuţia cu părinţii, este adesea important să cerem informaţii despre tehnicile şi
posesiunile timpurii ale tuturor copiilor familiei. Acest lucru o face pe mamă să încerce o
comparaţie între copiii ei şi îi permite să-şi reamintească şi să compare particularităţile
fiecăruia la o vârstă timpurie.

Contribuţia copilului
Adesea se pot obţine şi de la copil informaţii cu privire la obiectele tranziţionale. De
exemplu:
Angus (unsprezece ani şi nouă luni) mi-a spus că fratele lui are „milioane de ursuleţi şi
chestii" şi că „înainte de asta a avut urşi mici" şi a continuat cu o discuţie despre propria
lui istorie. A spus că el nu a avut niciodată ursuleţi. Exista un cordon care atârna, cu un
capăt descusut în care el tot lovea şi astfel adormea. Probabil că acest capăt a căzut într-
un final şi aşa s-a încheiat povestea. Totuşi, mai era ceva. Ceva despre care se ruşina să
vorbească. Era un iepuraş purpuriu cu ochii roşii. „Nu îmi era drag. Obişnuiam să-l arunc
de colo-colo. Acum este al lui Jeremy, i l-am dat lui. I l-am dat lui Jeremy pentru că
iepuraşul era obraznic. Obişnuia să cadă de pe scrin. Incă mă mai vizitează. îmi place să
mă viziteze." S-a surprins pe sine când a desenat iepuraşul purpuriu.
Se va observa că acest băiat de unsprezece ani, cu un bun-simţ al realităţi obişnuit
pentru vârsta lui, a vorbit ca şi cum acest simţ al realităţi i-ar fi lipsit când descria
calităţile şi activităţile obiectului tranziţional. Când am stat de vorbă cu mama după
aceea, şi-a exprimat surprinderea că Angus şi-a reamintit iepuraşul purpuriu. L-a
recunoscut cu uşurinţă din desenul colorat.
Imediata disponibilitate a exemplelor
Mă abţin dinadins de la a oferi mai mult material cazuistic aici, mai ales că nu vreau să
las impresia că ceea ce relatez este rar. Practic în fiecare anamneză se poate găsi ceva
interesant în fenomenele tranziţionale sau în absenţa lor.
Studiu teoretic
Există câteva comentarii care pot fi făcute pe baza teoriei psihanalitice acceptate:
1. Obiectul tranziţional reprezintă sânul sau obiectul primei relaţii.
2. Obiectul tranziţional precedă stabilirea testării realităţii.
3. în relaţie cu obiectul tranziţional, bebeluşul trece de la controlul omnipotent
(magic) la controlul prin manipulare (implicând erotismul muscular şi plăcerea
coordonării).
4. Obiectul tranziţional se poate transforma în cele din urmă într-un obiect fetiş şi
astfel poate persista ca o particularitate a vieţii sexuale adulte. (Vezi dezvoltarea
efectuată de Wulff (1946) asupra acestei teme.)
5. Obiectul tranziţional poate, datorită organizării erotice anale, să reprezinte fecalele
(dar nu din acest motiv poate începe să miroasă şi rămâne nespălat).

Relaţia cu obiectul intern (Klein)


Este interesant de comparat conceptul de obiect tranziţional cu conceptul lui Melanie
Klein (1934) de obiect intern. Obiectul tranziţional nu este un obiect intern (care este un
concept mintal) — este o posesiune. Cu toate acestea, nu este (pentru bebeluş) nici un
obiect extern.

1 Notă adăugată: aici nu a fost clar, dar am lăsat-o aşa cum era. D.W.W., 1971.
Opere 6. joc şi realitate 9

Trebuie să facem următoarea descriere complexă. Bebeluşul poate folosi un obiect


tranziţional atunci când obiectul intern este viu şi real şi îndeajuns de bun (nu prea
persecutor). Dar calităţile acestui obiect intern depind de existenţa şi de vivacitatea şi de
comportamentul obiectului extern. Eşecul celui din urmă într-o anumită funcţie esenţială
conduce indirect la moartea sau la o calitate persecutorie a obiectului intern.1 în urma
persistenţei inadecvării obiectului extern, obiectul intern eşuează în a căpăta înţeles
pentru bebeluş, iar atunci, şi numai atunci, obiectul tranziţional devine şi el lipsit de
sens. Obiectul tranziţional poate deci reprezenta sânul „extern", dar indirect, prin faptul
de a reprezenta un sân „intern".
Obiectul tranziţional nu este niciodată sub un control magic, ca obiectul intern, şi nici în
afara oricărui control, aşa cum este mama propriu-zisă.

Iluzie-deziluzionare
Ca să pregătesc terenul pentru propria-mi contribuţie pozitivă la acest subiect, trebuie să
pun în cuvinte unele lucruri care cred că se consideră cu prea mare uşurinţă ca fiind de
la sine înţelese în multe lucrări psihanalitice asupra dezvoltării emoţionale infantile, deşi
în practică ele pot fi înţelese.
Nu există nici o posibilitate pentru un bebeluş de a trece de la principiul plăcerii la
principiul realităţii sau înspre şi dincolo de identificarea primară (vezi Freud, 1923), dacă
nu există o mamă îndeajuns de bună. „Mama" îndeajuns de bună (nu neapărat propria
mamă a copilului) este o mamă care se adaptează activ la nevoile bebeluşului, o
adaptare activă care diminuează treptat, în funcţie de capacitatea în creştere a
bebeluşului de a compensa un eşec al adaptării şi de a tolera rezultatele frustrării.
Natural, propria mamă a bebeluşului este mai probabil să fie îndeajuns de bună decât o
altă persoană, de vreme ce această adaptare activă necesită o preocupare facilă şi
lipsită de resentimente faţă de acel bebeluş; de fapt, succesul în îngrijirea bebeluşilor de-
pinde de realitatea dezvoltării, nu de deşteptăciune sau iluminare intelectuală.
Mama îndeajuns de bună, după cum am spus, începe cu o adaptare aproape completă la
nevoile bebeluşului ei şi, pe măsură ce trece timpul, se adaptează treptat din ce în ce
mai complet, în funcţie de capacitatea în creştere a bebeluşului de a face faţă eşecului
ei.
Mijloacele bebeluşului de a face faţă acestui eşec matern includ:
1. Experienţa bebeluşului, repetată frecvent, că există o limită în timp a frustrării. La
început, natural, această limită în timp trebuie să fie scurtă.
2. O intuiţie crescândă a procesualităţii.
3. începuturile activităţii mintale.
4. Folosirea satisfacţiilor autoerotice.
5. Reamintire, retrăire, fantasmare, yisare; integrarea trecutului, prezentului şi
viitorului.
Dacă toate lucrurile merg bine, bebeluşul poate chiar ajunge să câştige din experienţa
frustrării, de vreme ce adaptarea incompletă la necesităţi face reale obiectele, adică atât
iubite, cât şi urâte. Consecinţa acestui fapt este că, dacă toate lucrurile merg bine,
bebeluşul poate fi deranjat de o adaptare strânsă la necesităţi care continuă prea mult,
nefiindu-i permisă diminuarea naturală, de vreme ce adaptarea exactă este
asemănătoare magiei, iar obiectul care se comportă perfect devine cu nimic mai bun
decât o halucinaţie. Cu toate acestea, la început adaptarea trebuie să fie aproape exac-
tă, iar bebeluşul nu poate începe să dezvolte capacitatea de a experimenta o relaţie cu
realitatea externă sau măcar să-şi formeze o concepţie despre realitatea externă, dacă
acest lucru nu se întâmplă.

1 Text modificat aici, deşi bazat pe descrierea originală.


10 2 D.W. Winnicott

Iluzie şi valoarea iluziei


Mama, la început, printr-o adaptare de aproape 100%, îi permite bebeluşului posibilitatea
iluziei că sânul ei face parte din el. Este ca şi cum ar fi sub controlul magic al bebelu-
şului. Acelaşi lucru poate fi exprimat şi în termenii îngrijirii copilului în general, în
perioadele liniştite dintre excitări. Omnipotenţa aproape că este o realitate a experienţei.
Sarcina fundamentală a mamei este să deziluzioneze treptat bebeluşul, dar nu există nici
o speranţă de succes decât dacă la început a fost capabilă să îi ofere suficiente
posibilităţi pentru iluzie.
Cu alte cuvinte, sânul este încontinuu creat şi recreat de bebeluş din capacitatea lui de a
iubi sau (se poate spune) din necesitate. în bebeluş se dezvoltă un fenomen subiectiv, pe
care noi îl numim sânul mamei.1 Mama plasează sânul propriu-zis exact acolo unde
bebeluşul este gata să creeze, şi exact la momentul potrivit.

începând de la naştere deci, fiinţa umană este preocupată de problema relaţiei dintre
ceea ce este perceput în mod obiectiv şi ce este conceput în mod subiectiv, iar în
soluţionarea acestei probleme nu există sănătate pentru o fiinţă umană care nu a
beneficiat de un început îndeajuns de bun din partea mamei. Aria intermediară despre
care vorbesc este aria care îi este permisă bebeluşului între creativitatea primară şi
percepţia obiectivă bazată pe testarea realităţii. Fenomenele tranziţionale reprezintă
stadiile timpurii ale folosirii iluziei, fără de care pentru fiinţa umană ideea unei relaţii cu
un obiect care este perceput de către ceilalţi ca extern acelei fiinţe nu ar avea nici un
înţeles.

1Includ aici întreaga tehnică a îngrijirii materne. Atunci când se spune că


primul obiect este sânul, se foloseşte cuvântul „sân", cred, ca reprezentând
atât tehnica îngrijirii materne, cât şi carnea propriu-zisă. Nu este imposibil
pentru o mamă să fie o mamă îndeajuns de bună (în sensul pe care îl dau eu
acestei expresii) folosind un biberon pentru hrănirea propriu-zisă.
Opere 6. joc şi realitate 11
12 2 D.W. Winnicott

Ideea ilustrată în Figura 1 este următoarea: că la un anumit moment teoretic timpuriu în


dezvoltarea fiecărui individ uman, un bebeluş afat într-un anumit cadru furnizat de către
mamă este capabil să conceapă ideea unui ceva care să satisfacă nevoia crescândă ce ia
naştere din tensiunea instinctuală. Despre bebeluş nu se poate spune că la început
cunoaşte ceea ce va fi creat. La acest moment în timp mama se prezintă într-un mod
obişnuit, îşi oferă sânul şi impulsul ei potenţial de hrănire. Adaptarea mamei la nevoile
bebeluşului, atunci când este îndeajuns de bună, îi oferă bebeluşului iluzia că există o
realitate externă ce corespunde propriei sale capacităţi de a crea. Cu alte cuvinte, există
o suprapunere între ceea ce furnizează mama şi ceea ce poate concepe bebeluşul.
Pentru observator, copilul percepe ceea ce mama prezintă în realitate, dar acesta nu
este întregul adevăr. Bebeluşul percepe sânul doar în măsura în care un sân a putut fi
creat exact acolo şi atunci. Nu există nici un interschimb între mamă şi bebeluş. Din
punct de vedere psihologic, bebeluşul se hrăneşte de la un sân care face parte din el, iar
mama dă lapte unui bebeluş care face parte din ea însăşi. în psihologie, ideea unui
interschimb se bazează pe o iluzie a psihologului.
în Figura 2 s-a dat formă ariei iluziei, pentru a ilustra ceea ce consider a fi funcţia
principală a obiectului tranziţional şi a fenomenelor tranziţionale. Obiectul tranziţional şi
fenomenele tranziţionale reprezintă începutul a ceea ce va fi întotdeauna important
pentru fiinţele umane, adică o arie neutră de experienţă care nu va fi pusă la îndoială. Se
poate spune despre obiectul tranziţional că este o chestiune de înţelegere între noi şi be-
beluş ca noi să nu punem niciodată întrebarea: „Tu ai conceput acest lucru sau fi-a fost
prezentat din afară?" Ceea ce este important este că în acest punct nu se aşteaptă nici o
decizie. întrebarea nu trebuie formulată.
Această problemă, care fără îndoială la început priveşte bebeluşul uman într-un mod
camufat, devine treptat o problemă evidentă datorită faptului că principala sarcină a
mamei (pe lângă furnizarea posibilităţii iluziei) este deziluzionarea. Această sarcină o
precedă pe cea a înţărcatului şi, de asemenea, continuă ca una dintre sarcinile părinţilor
şi educatorilor. Cu alte cuvinte, această problemă a iluziei este o problemă care ţine în
mod inerent de fiinţa umană şi pe care nici un individ nu şi-o rezolvă până la urmă, cu
toate că o înţelegere teoretică a ei poate furniza o soluţie teoretică. Dacă lucrurile merg
bine, în ceea ce priveşte acest proces treptat de deziluzionare, este amenajată scena
pentru frustrările adunate sub denumirea de „înţărcat"; dar trebuie reamintit că, atunci
când vorbim despre fenomenele grupate în jurul înţărcatului (exact cele pe care Klein
[1940] le-a clarificat prin conceptul ei de poziţie depresivă), luăm ca fiind de la sine
înţeles procesul care stă la baza lor, procesul prin care este furnizată posibilitatea iluziei
şi a deziluzionării treptate. Dacă iluzia-deziluzionarea a dat greş, bebeluşul nu poate
avea acces la un lucru atât de normal ca înţărcatul şi nici la vreo reacţie la înţărcat, iar
atunci este absurd să ne referim la înţărcat. încetarea pur şi simplu a hrănirii la sân nu
este înţărcare.
Putem observa enorma importanţă a înţărcatului în cazul unui copil normal. Atunci când
suntem martorii reacţiei complexe care este pusă în mişcare într-un anumit copil datorită
procesului înţărcării, ştim că aceasta poate avea loc în acel copil pentru că procesul
iluzie-deziluzionare se desfăşoară atât de bine încât îl putem ignora atunci când vorbim
despre înţărcatul propriu-zis.

Dezvoltarea teoriei iluziei-deziluzionării


13 2 D.W. Winnicott

Se presupune aici că sarcina acceptării realităţii nu este niciodată dusă până la


capăt, că nici o fiinţă umană nu este eliberată de tensiunea relaţionării
realităţilor interioară şi exterioară şi că uşurarea acestei tensiuni se obţine
printr-o arie intermediară de experienţă (cf. Riviere, 1936) care nu este pusă la
îndoială (arte, religie etc.). Această arie intermediară se afă în continuitate directă cu
aria rezervată jocului a copilului mic, care se „pierde" în jocîn pruncie, această arie
intermediară este necesară pentru iniţierea unei relaţii între copil şi lume şi este făcută
posibilă printr-o îngrijire maternă îndeajuns de bună în faza critică timpurie. Pentru toate
acestea, este esenţială continuitatea (în timp) a mediului emoţional extern şi a anumitor
elemente din mediul fizic, ca de exemplu, obiectul sau obiectele tranziţionale.
Fenomenele tranziţionale îi sunt permise bebeluşului datorită recunoaşterii intuitive din
partea părinţilor a tensiunii inerente percepţiei obiective, iar noi nu chestionăm
bebeluşul cu privire la subiectivitate sau obiectivitate exact în punctul în care se afă
obiectul tranziţional.
Dacă un adult ar pretinde acceptul nostru asupra obiectivităţii fenomenelor lui
subiective, am discerne sau diagnostica nebunia. Totuşi dacă adultul poate reuşi să se
bucure de aria intermediară personală fără să pretindă nimic, atunci putem recunoaşte
ariile noastre intermediare corespunzătoare şi suntem mulţumiţi să descoperim un grad
de suprapunere, adică o experienţă împărtăşită între membrii unui grup în artă, sau
religie sau filosofie.

Rezumat

Se atrage atenţia asupra bogatului câmp de observaţie furnizat de cele mai timpurii
experienţe ale bebeluşului sănătos aşa cum sunt ele exprimate în principal în relaţia cu
prima posesiune.
Prima posesiune este pusă în legătură cu fenomenele anterioare autoerotice şi de sugere
a degetelor sau a pumnişorului şi, de asemenea, ulterior cu primul animal de pluş sau
prima păpuşă şi cu jucăriile din materiale tari. Se afă în legătură atât cu obiectul extern
(sânul mamei), cât şi cu obiectele interne (sânul introiectat în mod magic), dar este
diferit de ambele.
Obiectele tranziţionale şi fenomenele tranziţionale aparţin tărâmului iluziei care se afă la
baza iniţierii experienţei. Acest stadiu timpuriu al dezvoltării este posibil datorită
capacităţii speciale a mamei de a se adapta la nevoile bebeluşului ei, astfel permiţându-i
acestuia iluzia că ceea ce creează el există cu adevărat.
Această arie intermediară a experienţei, a cărei apartenenţă la realitatea interioară sau
externă (împărtăşită) nu este chestionată, constituie cea mai mare parte a experienţei
bebeluşului şi de-a lungul întregii vieţi persistă în trăirea intensă ce aparţine artelor şi
religiei şi vieţii imaginare şi muncii ştiinţifice creative.
In mod obişnuit, un obiect tranziţional al unui bebeluş devine treptat dezinvestit, mai
ales pe măsură ce se dezvoltă interese culturale.
Ceea ce rezultă din aceste consideraţii este ideea că acceptarea unui paradox poate
avea o valoare pozitivă. Rezolvarea paradoxului duce la o organizare defensivă care se
poate întâlni la adulţi sub forma organizării unui Sine adevărat şi a unuia fals (Winnicott,
1960a).
II. O APLICARE A TEORIEI

Ceea ce este tranziţional nu este obiectul, bineînţeles. Obiectul reprezintă tranziţia


bebeluşului de la o stare de a fi contopit cu mama la o stare de a fi în relaţie cu mama ca
ceva în afara ei şi separat. Acest lucru este adesea reprezentat ca momentul în care
copilul evoluează trecând la alt tip de relaţie de obiect decât cel narcisic, dar m-am
abţinut să foIosesc acest fel de limbaj, deoarece nu sunt sigur ce înseamnă; de
asemenea, omite ideea de dependenţă, care este esenţială în stadiile timpurii dinainte
ca bebeluşul să fi devenit sigur că poate exista ceva care să nu facă parte din el.

Psihopatologia manifestată în aria fenomenelor tranziţionale

Am accentuat normalitatea fenomenelor tranziţionale. Cu toate acestea, se poate


discerne şi o psihopatologie în decursul examinării clinice a cazurilor. Ca un exemplu al
gestionării separării şi pierderii de către copil, voi atrage atenţia asu pra modului în care
separarea poate afecta fenomenele tranziţionale.
După cum este bine cunoscut, atunci când mama sau o altă persoană de care depinde
bebeluşul este absentă, nu există nici o schimbare imediată datorită faptului că bebe-
luşul are o amintire sau imagine mintală a mamei, sau ceea ce putem numi o
reprezentare internă a ei, care rămâne activă un anumit interval. Dacă mama este
plecată pentru o perioadă de timp care depăşeşte o anumită limită măsurată în minute,
ore sau zile, atunci amintirea sau reprezentarea internă păleşte. Pe măsură ce acest
lucru se întâmplă, fenomenele tranziţionale îşi pierd treptat sensul, iar bebeluşul devine
incapabil să le experimenteze. Putem observa cum obiectul devine dezinvestit. Chiar
înainte de pierdere, putem uneori observa exagerarea folosirii obiectului tranziţional ca
parte a negării existenţei ameninţării ca acesta să-şi piardă sensul. Pentru a ilustra acest
aspect al negării, voi oferi un scurt exemplu clinic al modului în care un băieţel a folosit o
sfoară.

Sfoara1

1Publicat în Child Psychology and Psychiatry (Psihologia şi psihiatria copilului),


vol. 1 (1960); şi în Winnicott, The Maturational Processes and the Facilitating
Environment (Procesele de maturizare) (1965). Hogarth Press and the Institute
of Psycho-Analysis, Londra [tradusă în limba română sub acest titlu la Editura
Trei, Bucureşti, 2005 — N. f.].
Un băiat în vârstă de şapte ani a fost adus la secţia de Psihologie a Spitalului de copii
Paddington Green de către mama şi tatăl lui în martie 1955. Au venit şi ceilalţi doi
membri ai familiei: o fată de zece ani, care era elevă la o şcoală ESN, şi o fetiţă de patru
ani, relativ normală. Cazul a fost trimis la mine de către medicul de familie din cauza
unei serii de simptome care indicau o tulburare de personalitate la băiat. Un test de
inteligenţă a atribuit băiatului un IQ de 108. (Pentru scopul acestei prezentări, toate deta
liile care nu au o importanţă particulară pentru tema principală a acestui capitol sunt
omise.Prima dată m-am întâlnit cu părinţii în cadrul unei lungi consultaţii în care ei mi-au
descris pe larg dezvoltarea băiatului şi tulburările dezvoltării lui. Totuşi au omis un
detaliu important, care a ieşit la iveală într-o consultaţie cu băiatul. ' ~~~
Nu a fost dificil de observat că mama era o persoană depresivă; şi ea a povestit că a fost
internată din cauza depresiei. Din povestirea părinţilor, am putut reţine că mama a
îngrijit băiatul până când s-a născut sora lui, atunci când el avea trei ani şi trei luni.
Aceasta a fost prima separare importantă, următoarea fiind la trei ani şi unsprezece luni,
când mama a suferit o operaţie. Când băiatul avea patru ani şi nouă luni, mama s-a
internat într-un spital de psihiatrie pentru două luni, iar de-a lungul acestei perioade el a
fost bine îngrijit de sora mamei. In acest moment, deja toată lumea care avea grijă de el
era de acord că acest băiat era dificil, deşi avea şi calităţi. Era susceptibil să se schimbe
brusc şi să terifieze oamenii spunând, de exemplu, că o s-o taie pe sora mamei lui în
bucăţele. A dezvoltat multe simptome curioase ca, de exemplu, compulsia de a linge
lucrurile şi oamenii; scotea sunete compulsive din gât; adesea refuza să facă orice
mişcare, după care întorcea casa cu susul în jos. Era în mod evident anxios cu privire la
deficitul mintal al surorii lui mai mari, dar tulburările dezvoltării lui par să fi debutat
înainte ca acest factor să devină semnificativ.
După această discuţie cu părinţii, am văzut băiatul în cadrul unei consultaţii personale.
Erau prezenţi doi asistenţi sociali care lucrau în domeniul psihiatriei şi doi din afara
acestui domeniu. Băiatul nu a produs imediat o impresie anormală şi a intrat rapid într-un
joc squiggle* cu mine. (în acest joc squiggle eu desenez din impuls un fel de linie şi îl
invit pe copilul pe care îl consult să o transforme în ceva, iar apoi face el o măzgălitură
pentru mine, pentru ca eu s-o transform în ceva.)
In acest caz particular, jocul squiggle a condus la un rezultat curios. Lenea băiatului a
devenit evidentă imediat, şi aproape tot ce desenam era transformat de el în ceva aso-
ciat cu o sfoară. Printre cele zece desene ale lui s-au numărat următoarele:
Lasou Bici
Cravaşă
O sfoară de yoyo- sfoară înnodată
Altă cravaşă
Alt bici.
După această consultaţie cu băiatul, m-am întâlnit din nou cu părinţii şi i-am întrebat
despre preocuparea băiatului cu privire la sfori. Au spus că se bucură că am deschis
acest subiect şi că ei nu îl menţionaseră deoarece nu erau siguri de importanţa lui. Au
spus că băiatul devenise obsedat de orice avea de-a face cu sforile şi că, de fapt, de fie-
care dată când intrau într-o cameră exista posibilitatea să descopere că el legase
împreună scaunele şi mesele; puteau găsi, de exemplu, o pernă cu o sfoară ce o lega de
cămin. Au spus că preocuparea băiatului cu privire la sfori căpăta treptat o nouă
trăsătură, o trăsătură care îi îngrijorase mai mult decât în mod obişnuit. Recent legase o
sfoară în jurul gâtului surorii lui (sora a cărei naştere reprezentase primul motiv de
separare a acestui băiat de mama lui).
In cazul acestui tip particular de consultaţie, ştiam că am posibilităţi reduse de a
acţiona: nu era posibil să mă întâlnesc cu acest băiat sau cu părinţii lui mai frecvent de o
dată la şase luni, de vreme ce familia locuia la ţară. Aşadar, am acţionat în următorul
16 2 D.W. Winnicott

mod. I-am explicat mamei că băiatul ei se lupta cu o anxietate de separare, încercând să


nege separarea prin modului de foIosire a sforilor, aşa cum cineva ar nega separarea de
un prieten folosind telefonul. S-a arătat sceptică, dar i-am spus că, dacă o să ajungă să
înţeleagă ceea ce spuneam, aş dori să deschidă o discuţie cu băiatul într-un moment
oportun, aducându-i la cunoştinţă ce am spus eu, iar apoi dezvoltând tema separării în
funcţie de răspunsul băiatului.
Nu am mai avut veşti de la această familie până când a venit să mă vadă
aproximativ şase luni mai târziu. Mama nu mi-a spus ce făcuse, dar eu am întrebat-o şi a
putut să-mi povestească ce se întâmplase curând după vizita la mine. Avusese senzaţia
că ceea ce i-am spus eu era absurd, dar într-o seară deschisese subiectul într-o
conversaţie cu băiatul şi îl descoperise nerăbdător să vorbească despre relaţia lui cu ea
şi despre frica lui de o lipsă de contact cu ea. A trecut în revistă, cu ajutorul lui, toate
separările de el pe care şi le-a putut aduce aminte şi în curând s-a convins, datorită
răspunsurilor lui, că ceea ce spusesem eu era corect. Mai mult, din momentul acestei
conversaţii joaca cu sfori a încetat. Băiatul nu mai lega obiectele aşa cum obişnuia să
facă înainte. A mai avut multe alte conversaţii cu el despre sentimentul lui de separare
de ea şi a făcut un comentariu foarte semnificativ, că simte că cea mai importantă
separare a fost atunci când el a pierdut-o atunci când ea a suferit o gravă depresie; nu a
fost numai plecarea ei de acasă, a spus, ci şi lipsa ei de contact cu el din cauza completei
ei preocupări cu alte chestiuni.
Cu ocazia unei consultaţii ulterioare, mama mi-a spus că, la un an după ce a avut prima
conversaţie cu băiatul, a reapărut joaca cu sfori şi cu legarea obiectelor din casă îm-
preună. De fapt, ea chiar trebuia să se interneze în spital pentru o operaţie şi i-a spus:
„înţeleg din joaca ta cu sforile că eşti îngrijorat cu privire la plecarea mea, dar de data
asta o să fiu plecată doar câteva zile, iar operaţia pe care mi-o fac nu este gravă." După
această conversaţie, noua fază de joc cu sforile a încetat.
Am păstrat legătura cu această familie şi am ajutat-o cu diverse detalii din şcolarizarea
băiatului şi alte chestiuni. Recent, la patru ani după consultaţia originară, tatăl mi-a adus
la cunoştinţă o nouă fază de preocupare cu sfori, asociată cu o nouă depresie a mamei.
Această fază a durat două luni; s-a remis când întreaga familie a plecat într-o vacanţă şi
când, în acelaşi timp, s-a produs o îmbunătăţire a situaţiei familiale (tatăl a găsit de lucru
după o perioadă de şomaj). S-a produs şi o îmbunătăţire a stării mamei, asociată cu
toate acestea. Tatăl mi-a povestit încă un detaliu interesant, relevant pentru subiectul în
discuţie. In timpul acestei faze recente, băiatul a pus în act folosind sfori ceva ce tatăl a
simţit ca fiind semnificativ, deoarece arăta cât de intim erau legate toate aceste lucruri
cu anxietatea morbidă a mamei. A venit de la serviciu într-o zi şi l-a găsit pe băiat
atârnând cu capul în jos, legat de o sfoară. Era foarte moale şi arăta ca şi cum ar fi fost
mort. Tatăl şi-a dat seama că nu trebuie să-i dea atenţie şi, timp de o jumătate de oră, s-
a învârtit prin grădină, făcând diverse treburi, după care băiatul s-a plictisit şi a întrerupt
jocul. Acesta a fost un test important al lipsei de anxietate a tatălui. Cu toate acestea, în
ziua următoare, băiatul a făcut acelaşi lucru într-un copac care putea fi văzut cu uşurinţă
de la fereastra bucătăriei. Mama s-a grăbit să iasă din casă, profund şocată şi convinsă
că se spânzurase.
Următorul detaliu suplimentar poate fi folositor în înţelegerea cazului. Deşi acest băiat,
care acum are unsprezece ani, se dezvoltă în maniera „tipului dur", este foarte ruşinos şi
răceşte uşor. Are câţiva ursuleţi, care pentru el sunt copii. Nimeni nu îndrăzneşte să
spună că sunt jucării. Le este loial, revarsă multă afecţiune asupra lor şi le face
pantalonaşi, ceea ce implică să-i coasă cu atenţie. Tatăl lui spune că pare să beneficieze
de un sentiment de securitate din partea familiei lui, de care are grijă în acest fel. Dacă
vin musafiri, îi mută repede pe toţi în patul surorii lui, deoarece nimeni din afara familiei
nu trebuie să ştie că el are această familie. Alături de toate acestea, există o aversiune
Opere 6. joc şi realitate 17

de a defeca sau o tendinţă de a-şi salva fecalele. Nu este deci dificil de ghicit că are o
identificare maternă bazată pe propria insecuritate în relaţie cu mama lui, şi că asta ar
putea progresa până la homosexualitate. In acelaşi mod, preocuparea cu sfori ar putea
progresa până la perversiune.

Comentariu
Următorul comentariu pare să fie potrivit.
1. Sfoara poate fi privită ca o extensie a tuturor celorlalte tehnici de comunicare.
Sfoara leagă, după cum, de asemenea, ajută la împachetatul obiectelor şi la susţinerea
materialului neintegrat. In această privinţă, sfoara are un înţeles simbolic pentru toată
lumea; o exagerare a folosirii sforii poate ţine cu uşurinţă de debutul unui sentiment de
insecuritate sau de ideea unei lipse de comunicare. In acest caz particular se poate
detecta că se strecoară o anormalitate în modul băiatului de a folosi sfoara, şi este
important de găsit o cale de descriere a acelei schimbării care ar putea determina o
pervertire a folosirii ei.
S-ar putea ajunge la o astfel de descriere dacă se ia în considerare faptul că funcţia sforii
este trecerea de la comunicare la negarea separării. Ca negare a separării, sfoara devine
un lucru-în-sine, ceva care are proprietăţi periculoase şi trebuie neapărat controlat. In
acest caz, mama pare să fi fost capabilă să facă faţă modului băiatului de a folosi sfoara
exact înainte să fie prea târziu, atunci când această folosire conţinea încă speranţă. Când
speranţa este absentă, iar sfoara reprezintă o negare a separării, atunci apare o stare de
fapt mult mai complexă — una care devine dificil de vindecat, din cauza beneficiilor
secundare ce se datorează abilităţii care se dezvoltă oricând un obiect trebuie să fie
mânuit astfel încât să fie controlat.
Acest caz prezintă deci un interes special în măsura în care permite observarea
dezvoltării unei perversiuni.
2. Este, de asemenea, posibil să observăm din acest material modul în care pot fi
folosiţi părinţii. Atunci când părinţii pot fi folosiţi, ei pot lucra cu randament mare, mai
ales dacă suntem conştienţi de faptul că nu vor exista niciodată destui psihoterapeuţi
pentru a-i trata pe toţi cei care au nevoie de tratament. Iată o familie bună care a
traversat o perioadă dificilă din pricina şomajului tatălui; care a fost capabilă să-şi asume
întreaga responsabilitate pentru o fată retardată, în pofida dezavantajelor uriaşe, atât din
punct de vedere social, cât şi în cadrul familiei, pe care acest lucru le presupune; şi care
a supravieţuit fazelor proaste ale bolii depresive a mamei, inclusiv unei faze de
spitalizare. Cu siguranţă există multă putere într-o astfel de familie, şi pe baza acestei
presupuneri s-a luat decizia de a invita aceşti părinţi să preia terapia propriului lor copil.
Făcând acest lucru, au învăţat multe şi ei înşişi, dar au avut nevoie să fie informaţi cu
privire la ceea ce făceau. Au avut, de asemenea, nevoie ca succesul lor să fie apreciat şi
ca întreg procesul să fie verbalizat. Faptul că şi-au ajutat băiatul să treacă cu bine prin
boala lui le-a conferit încredere cu privire la capacitatea lor de a gestiona şi alte
dificultăţi care se ivesc din când în când.
Notă adăugată în 1969
In deceniul care s-a scurs de când a fost scrisă această relatare, mi-am dat seama că
băiatul nu a putut fi vindecat de boala lui. Legătura cu boala depresivă a mamei a rămas,
astfel încât el nu putea fi împiedicat să fugă înapoi acasă. La depărtare, ar fi putut
beneficia de tratament personal, dar acasă tratamentul personal era impracticabil. Acasă
el menţinea modelul comportamental deja fixat în momentul primei consultaţii.
La adolescenţă, acest băiat a dezvoltat adicţii noi, mai ales de droguri, şi nu şi-a putut
părăsi căminul pentru a urma o educaţie. Toate încercările de a-l plasa la distanţă de
mama lui au eşuat, deoarece el scăpa în mod regulat şi fugea acasă.
18 2 D.W. Winnicott

A devenit un adolescent nesatisfăcător, lenevind şi aparent pierzându-şi timpul şi


potenţialul intelectual (după cum s-a semnalat mai sus, avea un IQ de 108).
Intrebarea este: oare un investigator care ar studia acest caz de dependenţă de droguri
ar acorda atenţia cuvenită psihopatologiei manifestate în aria fenomenelor tranziţionale?

III. MATERIAL CLINIC:

ASPECTE ALE FANTASMELOR

In ultima parte a acestei cărţi voi explora unele dintre ideile care îmi vin când sunt
implicat în travaliul clinic şi când simt că teoria pe care mi-am format-o pentru propriul
beneficiu cu privire la fenomenele tranziţionale afectează ceea ce văd şi aud şi ceea ce
fac.
In continuare voi prezenta în detaliu o parte din materialul clinic al unui pacient adult
pentru a demonstra cum însuşi sentimentul de pierdere poate deveni un mod de a
integra experienţa de sine. -
Materialul provine dintr-o şedinţă din analiza unei paciente şi îl prezint deoarece adună la
un loc diferite exemple ale marii diversităţi care caracterizează aria vastă dintre obiecti-
vitate şi subiectivitate.
Această pacientă, care are mai mulţi copii şi care prezintă o inteligenţă remarcabilă pe
care o foloseşte în munca ei, vine la tratament din cauza unei largi game de simptome
care de obicei sunt adunate sub denumirea de „schizoid". Probabil, cei care au de-a face
cu ea nu îşi dau seama cât de rău se simte, şi sigur că de obicei este plăcută şi
considerată valoroasă.
Această şedinţă în particular a debutat cu un vis care poate fi descris ca depresiv.
Conţinea material de transfer clar şi revelator cu analistul ca femeie avară şi dominatoa-
re. Asta oferea ocazia ca ea să tânjească după un fost analist care pentru ea era o figură
extrem de masculină. Acesta este un vis, iar în calitate de vis poate fi folosit ca material
pentru interpretare. Pacienta era mulţumită că visa mai mult. In paralel cu asta, putea să
descrie şi anumite îmbogăţiri în viaţa ei propriu-zisă în lume.
Din când în când este năpădită de ceea ce ar putea fi numit fantasmare. Merge într-o
călătorie cu trenul; are loc un accident. Cum or să afe copiii ce s-a întâmplat cu ea? Şi
cum o să afe analistul ei? Poate ar ţipa, dar mama ei nu ar auzi. De aici trece la cea mai
îngrozitoare experienţă a ei în care a părăsit o pisică pentru o perioadă scurtă de timp,
iar apoi a auzit că pisica plânsese multe ore. Asta este „mult prea îngrozitor" şi se leagă
de multiplele separări pe care le-a trăit de-a lungul copilăriei ei, separări care au depăşit
capacitatea ei de a le face faţă, şi deci au fost traumatice, necesitând organizarea unor
noi serii de apărări.
Mare parte din materialul acestei analize se referă la atingerea părţii negative a relaţiilor;
adică se referă la eşecul treptat pe care copilul trebuie să-l trăiască atunci când părinţii
nu sunt disponibili. Pacienta este extrem de sensibilă la toate aceste lucruri cu privire la
propriii ei copii şi atribuie mare parte din dificultăţile pe care le are cu primul copil
faptului că l-a lăsat acasă pentru a pleca într-o excursie de trei zile cu soţul ei când a
rămas gravidă din nou; adică atunci când copilul avea aproape doi ani. I s-a spus că
acesta plânsese patru ore fără încetare, iar atunci când s-a întors, încercările ei de a
restabili relaţia au rămas fără rezultat foarte mult timp.
Suntem confruntaţi cu faptul că animalelor şi copiilor mici nu li se poate explica ce se
întâmplă. Pisica nu a putut înţelege. De asemenea, un copil mai mic de doi ani nu poate
fi corect informat cu privire la un nou bebeluş care este aşteptat, deşi „în jurul vârstei de
Opere 6. joc şi realitate 19

doi ani" devine din ce în ce mai posibil ca acest lucru să fie explicat în cuvinte pe care
copilul să le poată înţelege.
Dacă nu poate fi furnizată nici o înţelegere, atunci când mama este plecată pentru a
avea un nou bebeluş, ea este moartă din punctul de vedere al copilului. Asta înseamnă
să fii mort.
Este o chestiune de zile sau ore sau minute. Inainte ca limita să fie atinsă, mama este
încă vie; după ce această limită a fost depăşită, ea este moartă. In acest interval de
timp, există un moment preţios de furie, dar aceasta este repede pierdută, sau poate
niciodată trăită, întotdeauna potenţială şi purtând în ea teama de violenţă.
De aici ajungem la cele două extreme, atât de diferite una de cealaltă: moartea mamei
când ea este prezentă şi moartea ei când nu poate reapărea şi deci redeveni vie. Asta
are legătură cu momentul exact dinainte ca bebeluşul să-şi dezvolte capacitatea de a
aduce oamenii la viaţă în realitatea psihică interioară, în afara reasigurării oferite de
vedere, atingere, miros.
Se poate spune că întreaga copilărie a acestei paciente a constituit un singur mare
exerciţiu exact în acest domeniu. A fost evacuată din cauza războiului când avea în jur
de unsprezece ani; şi-a uitat complet copilăria şi părinţii, dar tot timpul şi-a menţinut
constant dreptul de a nu le spune celor care aveau grijă de ea „tanti" şi „nenea", aşa
cum se întâmpla de obicei. A reuşit ca niciodată să nu-i numească în nici un fel în toţi
aceşti ani, iar asta reprezenta negativul reamintirii mamei şi tatălui ei. Vom ajunge să
înţelegem că modelul pentru toate aceste lucruri a fost stabilit în copilăria ei timpurie.
In continuare, pacienta mea a atins poziţia, care din nou se manifestă în transfer,
conform căreia singurul lucru real este lipsa; adică moartea, sau absenţa, sau amnezia.In
cursul şedinţei, a avut o amnezie specifică, ceea ce a deranjat-o, şi a ieşit la iveală că
lucrul important care-mi era comunicat era că poate exista o dispariţie, şi că acest gol ar
putea fi singurul fapt şi singurul lucru care era real. Amnezia este reală, în timp ce ceea
ce este uitat îşi pierde realitatea.
In legătură cu asta, pacienta şi-a amintit că există un pled în cabinet în care s-a înfăşurat
odată şi pe care odată l-a folosit pentru un episod regresiv în timpul unei şedinţe
analitice. In prezent nu se mai duce să aducă acest pled şi nu îl mai foloseşte. Motivul
este că pledul care nu se mai afă acolo (pentru că ea nu îl mai aduce) este mai real de-
cât pledul pe care analistul l-ar putea aduce, aşa cum cu siguranţă i-a trecut prin cap să
facă. Considerarea acestui lucru o aduce în faţa absenţei pledului sau poate mai bine
spus în faţa irealităţii pledului în înţelesul lui simbolic.
In continuare s-a petrecut o dezvoltare în termenii ideii de simbol. Ultimul dintre foştii ei
analişti „va fi întotdeauna mai important pentru mine decât analistul meu prezent". A
adăugat: „Poate că tu îmi faci mai mult bine, dar îl plac mai mult pe el. Asta va fi
adevărat când îl voi fi uitat complet. Negativul lui este mai real decât pozitivul tău."
Poate acestea nu sunt exact cuvintele ei, dar asta era ceea ce îmi transmitea clar în
limbajul ei propriu şi asta avea nevoie ca eu să înţeleg.
Intră în tablou subiectul nostalgiei: ţine de menţinerea precară a reprezentării interioare
a unui obiect pierdut pe care o poate avea o persoană. Acest subiect reapare şi în
următoarea relatare de caz (v. p. 60 şi urm.).
Apoi pacienta a vorbit despre imaginaţia ei şi despre limitele a ceea ce crede ea ca fiind
real. A început prin a spune: „Nu credeam cu adevărat că era un înger stând lângă patul
meu; pe de altă parte, obişnuiam să port cocoşei 1 pe un lănţişor legat la încheietura
mâinii". Pe aceştia cu siguranţă îi simţea ca fiind reali, şi accentul era pe cuvintele

1Joc de cuvinte în lb. engl. în original; pacienta spune „I used to have an eagle
chained to my wrist", iar „eagle" înseamnă atât vultur, cât şi o veche monedă
americană în valoare de 10 dolari. (N. (.)
20 2 D.W. Winnicott

„lănţişor legat la încheietura mâinii". A avut, de asemenea, şi un cal alb care era extrem
de real şi pe care „îl putea călări pentru a merge oriunde şi îl putea lega de un copac şi
lucruri de felul acesta". Acum într-adevăr i-ar plăcea să aibă un cal alb, pentru a se putea
confrunta cu realitatea acestei experienţe cu un cal alb şi a o face reală în alt mod. Pe
măsură ce vorbea, am simţit cât de uşor aceste idei puteau fi etichetate drept
halucinatorii, în afara contextului vârstei ei din acel moment şi al experienţelor ei
speciale cu privire la pierderi repetate ale unor părinţi de altfel buni. A exclamat:
„Presupun că îmi doresc ceva care să nu dispară niciodată." Am formulat acest lucru
spunând că lucrurile reale sunt cele care nu există. Lănţişorul este o negare a absenţei
cocoşeilor, care este elementul pozitiv.
In continuare am trecut la simbolurile care pălesc. A susţinut că avusese un oarecare
succes în a-şi menţine simbolurile reale pentru o lungă perioadă de timp, în pofida
separării. Aici amândoi am ajuns la ceva în acelaşi timp, şi anume, la faptul că intelectul
ei foarte bun a fost exploatat, dar cu un preţ. A învăţat să citească foarte devreme, şi ci-
tea mult; gândea foarte mult din cele mai timpurii perioade şi-şi folosea tot timpul
intelectul pentru a face lucrurile să meargă şi îi plăcea acest lucru; dar a fost uşurată (m-
am gândit) atunci când i-am spus că împreună cu această folosire a intelectului există
întotdeauna o teamă de deficit mintal. In continuare a trecut rapid la interesul ei cu privi-
re la copiii autişti şi la legătura ei apropiată cu schizofrenia unui prieten, o stare care
ilustrează ideea unui deficit mintal în pofida unui intelect bun. S-a simţit extrem de vi-
novată pentru că era foarte mândră de intelectul ei bun, care a constituit întotdeauna o
trăsătură destul de evidentă. Era dificil pentru ea să se gândească la faptul că prietenul
ei putea să fi avut un potenţial intelectual bun, deşi în cazul lui ar trebui spus că
alunecase în cealaltă extremă, care este reprezentată de retardare mintală datorată bolii
mintale.
A descris diferite tehnici pentru a face faţă separării; de exemplu: un păianjen de hârtie
şi ruperea picioarelor pentru fiecare zi în care mama ei era plecată. Apoi mai avea şi
străfulgerări, după cum le-a numit, şi se întâmpla, de exemplu, să îl vadă brusc pe
câinele ei Toby, o jucărie: „Ah, uite-l pe Toby". Există o fotografie în albumul familiei ei cu
Toby, o jucărie, pe care îl uitase, în afară de aceste străfulgerări. Asta a dus în continuare
la un incident teribil în care mama îi spusese: „Dar te-am «auzit» plângând tot timpul cât
am fost plecaţi." Fuseseră la şase kilometri distanţă. Atunci ea avea doi ani şi s-a gândit:
„Ar fi posibil ca mama mea să-mi fi spus o minciună?" Nu a putut să facă faţă acestei idei
în acel moment şi a încercat să nege ceea ce în realitate ştia că este adevărat, şi anume
că mama ei de fapt minţise. A fost dificil să creadă în mama ei în această postură
deoarece toată lumea spunea: „Mama ta este atât de minunată."
In continuare a părut posibil să ajungem la o idee care era destul de nouă din punctul
meu de vedere. Era tabloul unui copil, iar copilul avea obiecte tranziţionale, şi existau
fenomene tranziţionale evidente, şi toate aceste lucruri simbolizau ceva care era real
pentru copil; dar treptat, sau poate frecvent, pentru câte puţin timp, ea a trebuit să pună
la îndoială realitatea lucrului simbolizat de ele. Adică, dacă simbolizau devotamentul
mamei ei şi siguranţa oferită de ea, ele însele rămâneau reale, dar ceea ce reprezentau
nu mai era real. Devotamentul mamei şi siguranţa oferită de ea erau ireale.
Asta părea să fie aproape exact genul de lucru care o bântuise toată viaţa, pierderea
animalelor, pierderea propriilor copii, astfel încât a formulat fraza: „Tot ce am este ceea
ce nu am". Aici există o încercare disperată de a transforma negativul într-o ultimă
apărare împotriva sfârşitului tuturor lucrurilor. Negativul este singurul pozitiv. Când a
ajuns în acest punct, i-a spus analistului ei: „Şi ce o să faci cu privire la asta?" Am rămas
tăcut, iar ea a spus: „Ah, înţeleg". M-am gândit că poate o ofensa inactivitatea mea
abilă. Am spus: „Sunt tăcut deoarece nu ştiu ce să spun." A zis repede că este în regulă.
Chiar era bucuroasă de tăcere şi ar fi preferat ca eu să nu fi spus nimic. Poate ca analist
Opere 6. joc şi realitate 21

tăcut aş fi putut fi unificat cu fostul analist pe care ştie că îl va căuta întotdeauna.


Intotdeauna se va aştepta ca el să se întoarcă şi să spună ceva, ca de exemplu „Bravo!".
Asta se va întâmpla mult după ce ea va uita cum arată. Mă gândeam că ceea ce voia să
spună era: atunci când el se va scufunda în marea masă a subiectivităţii şi va fi pus în le-
gătură cu ceea ce crezuse ea că a găsit atunci când avea o mamă şi înainte să înceapă
să observe lipsurile acesteia ca mamă, adică absenţele ei.

Concluzie
In această şedinţă am străbătut întregul domeniu dintre subiectivitate şi obiectivitate şi
am încheiat printr-un fel de joc. Trebuia să plece într-o călătorie cu trenul până la casa ei
de vacanţă şi a spus: „Ei bine, cred că mai bine vii cu mine, poate până la jumatea
drumului." Vorbea despre modul în care o afectează într-adevăr foarte mult faptul că mă
părăseşte. Era doar pentru o săptămână, dar era vorba despre o repetiţie pentru vacanţa
de vară. Asta spunea, de asemenea, că după puţin timp, când va ajunge departe de
mine, nu va mai conta. Deci, la o staţie de la jumătatea drumului, mă voi da jos şi „mă
voi întoarce în trenul fierbinte", şi mi-a ridiculizat aspectele de identificare maternă
adăugând: „Şi va fi foarte obositor, şi vor fi o mulţime de copii şi bebeluşi, şi se vor
căţăra pe tine, şi probabil li se va face rău peste tine, acolo, şi aşa-ţi trebuie."
(Se va lua în considerare că nu era nicidecum vorba ca eu într-adevăr să o acompaniez.)
Chiar înainte să plece, a spus: „Ştii că eu cred că atunci când a trebuit să plec în
momentul evacuării [în război], am putut să-mi spun că plec să văd dacă îi găsesc pe pă-
rinţii mei acolo. Se pare că credeam că îi voi găsi acolo." (Asta sugera că nu erau cu
siguranţă de găsit acasă.) Iar rezultatul a fost că i-a luat un an sau doi pentru a găsi răs-
punsul. Răspunsul era că ei nu erau acolo şi că aceasta era realitatea. îmi spusese deja
despre pledul pe care nu îl mai folosea: „Ştii, nu-i aşa, că pledul poate fi foarte
confortabil, dar realitatea este mai importantă decât confortul şi nici un pled poate deci fi
mai important decât un pled".
Acest fragment clinic ilustrează valoarea păstrării în minte a deosebirilor existente între
fenomene în termenii poziţiei lor în aria dintre realitatea externă sau împărtăşită şi visul
propriu-zis.Capitolul 2
Visare, fantasmare si trăire

Un studiu de caz prezentând o disociere primară


"In acest capitol voi încerca din nou să demonstrez diferenţele calitative subtile care
există între diversele tipuri de fantasmare. Mă voi îndrepta în special către ceea ce a fost
numit fantasmare şi voi folosi din nou materialul unei şedinţe dintr-un tratament unde
contrastul dintre fantasmare şi visare a fost nu numai relevant ci şi, aş spune, central.1
Cazul pe care îl folosesc este al unei femei de vârstă mijlocie care în analiza ei descoperă
treptat în ce măsură fantasmarea sau ceva de felul reveriei i-a tulburat întreaga viaţă. Ce
devine clar acum este că există o diferenţă esenţială pentru ea între fantasmare şi
alternativele reprezentate de visare, pe de o parte, şi trăirea reală şi relaţionarea cu
obiecte reale, pe de alta. Cu o claritate neaşteptată, visarea şi trăirea au fost percepute
ca aparţinând aceleiaşi clase, reveria aparţinând altei clase. Visele se înscriu în relaţiile
de obiect din lumea reală, iar trăirea în lumea reală se înscrie în lumea de vis în moduri
care sunt foarte familiare, mai ales psihanaliştilor. Totuşi, prin contrast, fantasmarea
rămâne un fenomen izolat, consumând energie, dar necontribuind nici la visare, nici la
trăire. Intr-o anumită măsură, fantasmarea a rămas statică de-a lungul întregii vieţi a
acestei paciente, adică datează de foarte timpuriu, modelul fiind deja stabilit când ea
avea doi-trei ani. Se putea observa de la o dată încă şi mai timpurie, şi probabil a
debutat cu o „cură" de supt degetul mare.
Altă trăsătură distinctivă între aceste două grupuri de fenomene este că, în vreme ce
probabil o mare parte din vis sau din sentimentele aparţinând vieţii sunt refulate,
această situaţie este cu totul diferită faţă de inaccesibilitatea fantasmării.
Inaccesibilitatea fantasmării este asociată mai degrabă" cu disocierea, decât cu
refularea. Treptat, pe măsură ce această pacientă începe să devină o persoană întreagă
şi să-şi piardă disocierile rigid organizate, ea devine conştientă2 de importanţa vitală pe
care fantasmarea a avut-o întotdeauna pentru ea. In acelaşi timp, fantasmarea se
transformă în imaginaţie legată de vis şi realitate.
Diferenţele calitative pot fi extrem de subtile şi dificil de descris; cu toate acestea,
diferenţele importante ţin de prezenţa sau absenţa unei stări disociate. De exemplu,
pacienta este în camera mea, în analiză, şi poate zări o bucăţică de cer. Este seară.
Spune: „Sunt acolo sus, pe norii aceia roz pe care pot să merg." Acest lucru, bineînţeles,
poate fi o evadare în imagina ţie. Poate face parte din modul în care imaginaţia
îmbogăţeşte realitatea, după cum poate reprezenta material pentru vise. în acelaşi timp,
pentru pacienta mea, această remarcă poate fi ceva care aparţine unei stări disociate şi
poată să nu devină conştientă în sensul în care se poate să nu existe niciodată o
persoană întreagă care să fie conştientă de cele două sau mai multe stări disociate care
sunt prezente la un moment dat. Pacienta poate să stea în camera ei şi, nefăcând nimic
altceva decât să respire, să picteze (în fantasma ei) un tablou, sau să facă ceva
interesant pentru serviciul ei, sau să se plimbe până la ţară; dar din punctul de vedere al
observatorului, nu s-a întâmplat nimic. De fapt, nu este probabil să se întâmple ceva,
datorită faptului că într-o stare disociată se întâmplă atât de multe. Pe de altă parte, ea
poate să stea în camera ei şi să se gândească la ce o să se întâmple mâine la serviciu şi

1 Pentru discuţia acestei teme din alt punct de vedere vezi „Apărarea ma-
niacală" (1935) în, [De la pediatrie la psihanaliză, Editura Trei, 2003 — N. f.],
Winnicott, D.W.
2 începe să posede un spaţiu din care să devină conştientă.
să facă planuri sau să se gândească la vacanţa ei, iar asta poate fi o explorare imaginară
a lumii şi a locului unde visul şi realitatea sunt acelaşi lucru. în acest fel trece de la bine
la boală, şi înapoi la bine.
Se va observa că există un factor de timp ce operează, care diferă în funcţie de ce face
ea: fantasmează sau imaginează. în fantasmare, ceea ce se petrece se petrece imediat,
doar că nu se petrece deloc. Aceste stări similare sunt recunoscute ca deosebite în
analiză datorită faptului că, dacă analistul îşi îndreaptă atenţia către ele, întotdeauna
există indicaţii cu privire la gradul de disociere prezent. Adesea diferenţa dintre două
exemple nu se poate discerne dintr-o descriere verbală a ceea ce se petrece în mintea
pacientei, şi s-ar pierde în înregistrarea travaliului şedinţei.
Această femeie în particular are un potenţial sau talent oarecum excepţional pentru
diverse tipuri de. exprimare artistică de sine şi cunoaşte destule despre realitate şi trăire
şi despre potenţialul ei de a realiza că, în termenii realităţii, pierde trenul şi l-a pierdut
întotdeauna (cel puţin, aproape de la începutul vieţii). Inevitabil se dezamăgeşte pe sine
şi îi dezamăgeşte şi pe toţi acei cunoscuţi şi prieteni care au încredere în ea. Are
sentimentul că, atunci când oamenii au încredere în ea, ei aşteaptă ceva de la ea sau în
legătură cu ea, iar asta o aduce în faţa inadecvării ei fundamentale. Toate acestea o fac
să sufere intens şi-i produc resentimente la fel de intense, şi există dovezi solide că, dacă
nu ar fi primit ajutor, ar fi fost în pericol de sinucidere, ceea ce ar fi reprezentat pur şi
simplu lucrul cel mai apropiat de crimă la care ar fi putut să ajungă. Dacă se apropie de
crimă, începe să-şi protejeze obiectul astfel încât în acel moment are impulsul să se
ucidă pe sine şi astfel să pună capăt tuturor dificultăţilor ei, producându-şi moartea şi
încetarea dificultăţilor. Sinuciderea nu aduce nici o soluţie, doar încetarea luptei.
In orice caz ca acesta, există o etiologie extrem de complexă, dar se poate spune ceva
pe scurt despre copilăria timpu rie a acestei paciente, într-un limbaj care are o oarecare
validitate. Este adevărat că un model s-a stabilit în cadrul relaţiei timpurii cu mama ei, o
relaţie care s-a transformat prea abrupt şi prea timpuriu dintr-una foarte satisfăcătoare în
deziluzionare şi disperare şi abandonarea speranţei în relaţiile de obiect. Poate exista, de
asemenea, un limbaj pentru a descrie acelaşi model în relaţia fetiţei cu tatăl ei. Intr-o
oarecare măsură, tatăl corecta acolo unde mama eşuase, şi cu toate acestea, până la
sfârşit s-a prins în modelul care începuse să devină parte din copil, astfel încât şi el a
eşuat fundamental, mai ales în măsura în care o concepea ca pe o femeie potenţială şi
ignora faptul că ea era în mod potenţial mascul.1
Cel mai simplu mod de a descrie începuturile acestui model la această pacientă ar fi să
ne gândim la ea ca la o fetiţă cu mai mulţi fraţi mai mari, ea fiind cea mai mică. Aceşti
copii au fost destul de mult lăsaţi să-şi poarte singuri de grijă, în parte pentru că părea să
le placă şi-şi organizau propriile jocuri şi propria gestionare cu o bogăţie mereu
crescândă. Totuşi, această soră mezină s-a trezit într-o lume care era deja organizată
dinainte ca ea să apară în camera copiilor. Era foarte inteligentă şi a reuşit într-un fel sau
altul să se insereze. Dar nu a adus niciodată mari satisfacţii ca membru al grupului, atât
din propriul punct de vedere, cât şi din al celorlalţi copii, deoarece a putut să se insereze
doar pe baza complianţei. Jocurile erau nesatisfăcătoare pentru ea, întrucât ea pur şi
simplu se lupta să joace rolul care-i fusese repartizat, oricare ar fi fost acesta, iar ceilalţi
simţeau că ceva lipsea, în sensul că ea nu contribuia în mod activ. Se poate totuşi ca
fraţii şi surorile mai mari să nu fi simţit că sora lor era în mod fundamental absentă. Din
punctul de vedere al pacientei mele, după cum descoperim acum, în timp ce juca jocurile
celorlalţi era tot timpul angajată în fantasmare. Trăia cu adevărat în această fantasmare
pe baza unei activităţi mintale disociate. Această parte a ei care a devenit complet
disociată nu a constituit niciodată întreaga ei persoană şi, de-a lungul a mari perioade de

1 Pentru o discuţie a elementelor feminine şi masculine, vezi Capitolul 5.


timp, apărarea ei a fost să trăiască aici, în această activitate fantasmatică, şi să se
privească jucându-se jocurile celorlaţi copii ca şi cum ar fi privit pe altcineva din grupul
din cameră.
Prin mijlocirea disocierii, întărită de o serie de frustrări semnificative în care încercările ei
de a fi o persoană întreagă şi independentă nu au avut nici un succes, a devenit specia-
listă în acest unic domeniu: să poată avea o stare disociată în timp ce părea să se joace
cu ceilalţi copii din cameră. Disocierea nu a fost niciodată completă, iar ceea ce am
declarat despre relaţia dintre această fetiţă şi fraţii şi surorile ei probabil nu s-a aplicat
niciodată în întregime, dar acest fel de declaraţie conţine destul de mult adevăr pentru a
permite ca o descriere făcută în aceşti termeni să fie folositoare.
Pe măsură ce pacienta mea creştea, reuşea să-şi construiască o viaţă în care nimic din
ceea ce se întâmpla cu adevărat nu era în întregime semnificativ pentru ea. Treptat, a
devenit una dintre numeroasele persoane care nu simt că există independent ca
persoane întregi. Tot timpul, fără ca ea să ştie, în vreme ce era la şcoală, iar mai târziu la
serviciu, se desfăşura o altă viaţă în termenii părţii care era disociată. Sau, cu alte cu-
vinte, asta însemna că viaţa ei era disociată de partea ei principală, care trăia în ceea ce
a devenit o secvenţă organizată de fantasmare.
Dacă s-ar fi urmărit viaţa acestei paciente, s-ar fi putut observa modurile în care a
încercat să unească aceste două părţi, şi multe altele, ale personalităţii ei, dar încercările
ei au conţinut întotdeauna un fel de protest în ele, care a produs o ciocnire cu societatea.
Intotdeauna a fost îndeajuns de sănătoasă pentru a continua să promită şi să-i facă pe
cunoscuţii şi prietenii ei să simtă că o să aibă succes sau, în orice caz, că într-o bună zi o
să se bucure de viaţa ei. Totuşi a îndeplini această promisiune era imposibil deoarece
(aşa cum în mod dureros am descoperit treptat împreună) principala parte a existenţei ei
se desfăşura atunci când nu făcea nimic. A nu face nimic era probabil deghizat de
anumite activităţi, la care împreună am ajuns să ne referim ca la suptul degetului mare.
Versiuni ulterioare ale acestui act au luat forma fumatului compulsiv şi a diverse jocuri
obsesive şi plictisitoare. Acestea, împreună cu alte activităţi futile, nu îi produceau nici o
bucurie. Tot ceea ce făceau era să umple golul, iar acest gol era o stare fundamentală de
a nu face nimic, în timp ce făcea totul. S-a înspăimântat în decursul analizei, deoarece a
putut înţelege că, din pricina acestui fapt, ar fi putut ajunge cu uşurinţă să zacă toată
viaţa într-un pat dintr-un spital de boli mintale, incontinentă, inactivă şi imobilă, şi cu
toate acestea în mintea ei să păstreze o continuitate a fantasmării, în care omnipotenţa
ar fi persistat şi lucruri minunate s-ar fi petrecut într-o stare disociată.1
Imediat ce această pacientă a început să pună lucrurile în practică, adică să picteze sau
să citească, a descoperit limitările care o lipsiseră de satisfacţie, pentru că renunţase la
omnipotenţa pe care o păstra în fantasmare. La asta putem să ne referim în termenii
principiului realităţii, dar este mai potrivit, în cazul unor pacienţi ca ea, să vorbim despre
disocierea care era o realitate în structura ei de personalitate. In măsura în care era
sănătoasă şi în măsura în care uneori acţionase ca persoană întreagă, era foarte capabilă
să facă faţă frustrărilor care aparţin principiului realităţii. Totuşi, în starea bolnavă, nu era
necesară nici o capacitate în acest sens, deoarece nu se confruntă cu realitatea.
Poate că starea acestei paciente ar putea fi ilustrată prin două dintre visele ei.
Două vise

1Asta este foarte diferit de acea „experienţă a omnipotenţei" pe care am


descris-o ca proces fundamental în primele trăiri ale „mine-lui" şi „ne-mine-
lui" (cf. Winnicott, 1962; vezi, de asemenea, şi pp. 74 şi urm.). „Experienţa
omnipotenţei" ţine în mod fundamental de dependenţă, în vreme ce această
omnipotenţă ţine de lipsa de speranţă cu privire la dependenţă.
1. Se afa într-o cameră cu mulţi oameni şi ştia că este logodită şi urma să se
căsătorească cu un nătărău. A descris un bărbat de un fel care în realitate nu i-ar plăcea.
S-a întors către vecina ei şi i-a spus: „Acest bărbat este tatăl copilului meu." In acest fel,
cu ajutorul meu, şi-a adus la cunoştinţă, în acest stadiu avansat al analizei ei, că are un
copil, şi a putut spune că acest copil avea în jur de zece ani. In ceea ce priveşte reali-
tatea, nu are copii, cu toate acestea a putut înţelege din acest vis că avea un copil de
mulţi ani şi că acest copil creştea. In paranteză fie spus, asta a explicat şi una dintre
remarcile pe care le făcuse mai devreme în cadrul şedinţei, care a constat în a întreba;
„Spune-mi, mă îmbrac prea copilăreşte, dat fiind că sunt de vârstă mijlocie?" Cu alte
cuvinte, se afa foarte aproape de a recunoaşte că trebuie să se îmbrace atât pentru
acest copil, cât şi pentru Şinele ei de vârstă mijlocie. A putut să îmi spună că acest copil
era o fată.
2. A existat un vis anterior într-o şedinţă, cu o săptămână mai devreme, în care a nutrit
resentimente intense faţă de mama ei (căreia îi este devotată în mod potenţial)
deoarece, după cum s-a întâmplat în vis, mama şi-a privat fiica, adică pe ea, de proprii
copii. A avut sentimentul că a fost ciudat că a visat astfel. A spus: „Ce este straniu este
că aici arăt ca şi cum îmi doresc un copil, în vreme ce în gândurile mele conştiente ştiu
că singurul fel în care mă gândesc la copii este ca având nevoie să fie feriţi de a fi aduşi
pe lume." A adăugat: „Este ca şi cum am un sentiment ascuns că unii oameni chiar
găsesc că viaţa nu este atât de rea."
Bineînţeles, ca în oricare caz, există multe alte lucruri care pot fi relatate în legătură cu
aceste vise, lucruri pe care le omit deoarece nu ar clarifica neapărat exact problema pe
care o examinez. Visul pacientei despre bărbatul care era tatăl copilului ei a fost povestit
fără nici un sentiment de convingere şi fără nici o legătură cu sentimentele. Doar după
ce a trecut o oră şi jumătate din şedinţă, pacienta a început să ajungă la sentimente.
înainte să plece, după două ore, trăise un val de ură pentru mama ei, care avea o
calitate nouă. Era mult mai aproape de crimă decât de ură şi, de asemenea, simţise că
ura era mult mai aproape decât fusese până atunci de un anumit lucru. Putea acum să
se gândească la faptul că nătărăul, tatăl copilului ei, era prezentat ca nătărău pentru a
ascunde faţă de mama ei că tatăl ei, soţul mamei ei, era tatăl copilului ei. Asta însemna
că se afa foarte aproape de sentimentul de a fi ucisă de mama ei. Aici ne confruntam
într-adevăr cu vis şi realitate, şi nu eram pierduţi în fantasmare.
Aceste două vise sunt relatate pentru a arăta cum nişte material care fusese anterior
fixat în rigiditatea fantasmării devenea acum liber atât pentru visare, cât şi pentru trăire,
două fenomene care sunt asemănătoare în multe privinţe. Astfel, diferenţa dintre reverie
şi visare (care este trăire) se clarifica treptat pentru pacientă, iar pacienta devenea
treptat capabilă să clarifice această deosebire pentru analist. Se va observa că jocul
creativ este aliat cu visarea şi trăirea, dar în mod fundamental nu aparţine fantasmării.
Astfel încep să apară deosebiri semnificative în teoria celor două grupuri de fenomene,
deşi rămâne dificil să se emită o judecată sau un diagnostic atunci când este relatat un
exemplu.
Pacienta a pus întrebarea: „Atunci când mă plimb pe norul acela roz, este imaginaţia
mea care îmbogăţeşte realitatea sau este lucrul acesta pe care tu îl numeşti fantasmare
care se petrece când nu fac nimic şi care mă face să simt că nu exist?"
Pentru mine, travaliul acestei şedinţe a produs un rezultat important. M-a învăţat că
fantasmarea interferează cu acţiunea şi cu viaţa în lumea reală sau externă, dar mai
mult decât atât, interferează cu visele şi cu realitatea psihică interioară sau personală,
centrul viu al personalităţii individuale.
S-ar putea dovedi folositor să cercetăm următoarele două şedinţe din analiza acestei
paciente.
Pacienta a început cu: „Vorbeai despre modul în care fantasmarea interferează cu
visarea. în noaptea aceasta m-am trezit la miezul nopţii şi iată-mă tăind, planificând,
lucrând frenetic la un model pentru o rochie. Făceam totul, în afară să fac lucrurile în
realitate, şi eram încinsă. Asta este visare sau fantasmare? Am devenit conştientă de tot
ce se petrecea, dar eram trează."
Această întrebare mi s-a părut dificilă deoarece, oricum ar încerca cineva să diferenţieze
între fantasmare şi visare, părea să se afe la graniţă. Exista implicare psihosomatică. I-
am răspuns pacientei: „Nu ştim asta, nu-i aşa?" Am spus asta pur şi simplu fiindcă era
adevărat.
Am vorbit despre acest subiect, cum fantasmarea este neconstructivă şi dăunătoare
pentru pacientă şi o face să se simtă rău. Cu siguranţă faptul că se ambalează în acest
mod o împiedică să acţioneze. A vorbit despre modul în care foloseşte adesea radioul
pentru a asculta mai degrabă discuţii decât muzică, în timp ce face pasienţe. Această
experienţă pare să înglobeze disocierea, aproape ca şi cum s-ar folosi de ea şi deci i-ar
oferi pacientei un oarecare sentiment că ar putea exista o integrare sau o întrerupere a
disocierii. I-am îndreptat atenţia asupra acestui lucru şi mi-a dat un exemplu legat de
momentul în care vorbeam. A spus că, în timp ce vorbeam, ea se juca cu fermoarul de la
geanta ei: de ce era deschis? Ce jenant ar fi să-l închidă acum! Putea simţi că această
activitate disociată era mai importantă pentru şederea ei acolo decât faptul de a asculta
ceea ce spuneam. Am încercat să atacăm împreună subiectul în discuţie şi să stabilim o
legătură între fantasmare şi visare. Brusc a avut o mică iluminare şi a spus că înţelesul
acestei fantasmări era: „Deci, asta este ceea ce crezi tu." Luase interpretarea mea
asupra visului şi încercase s-o facă să sune prosteşte. In mod evident exista un vis care
s-a transformat în această fantasmare când s-a trezit, iar ea a vrut să-mi fie foarte clar
că era trează când fantasma. A spus: „Avem nevoie de alt cuvânt, care să nu fie nici
«vis», nici «fantasmă»." în acest moment a relatat că deja „plecase la serviciu şi la lu-
crurile care se întâmplă la serviciu" şi deci, din nou în timp ce vorbea cu mine, mă
părăsise şi se simţea disociată ca şi cum nu ar putea exista în pielea ei. Şi-a reamintit
cum citea cuvintele unei poezii, dar ele nu însemnau nimic. A remarcat că acest tip de
implicare a corpului ei în fantasmare produce o mare tensiune, dar, de vreme ce nu se
întâmplă nimic, asta o face să simtă că este o candidată la ocluzie coronariană, sau
hipertensiune arterială, sau ulcer gastric (pe care într-adevăr îl are). Cât îşi doreşte să
găsească ceva care s-o determine să facă tot felul de lucruri, să-şi foloseasă fiecare
minut din viaţă, să poată spune: „Se întâmplă acum şi nu mâine, tot timpul mâine." S-ar
putea spune că observa absenţa unui punct culminat psihosomatic.1 Pacienta a continuat
spunând că îşi organiza sfârşitul de săptămână cât putea de mult, dar de obicei nu poate
distinge între fantasmare, care paralizează acţiunea, şi planificarea reală, care are de-a
face cu nerăbdarea de a se angaja în acţiune. Există o imensă cantitate de stres datorată
neglijării mediului înconjurător apropiat ei ca urmare a paralizării acţiunii de care suferă.
La un concert şcolar, copiii cântau „Splendoarea cerului va străluci", exact cum cânta şi
ea în şcoală cu patruzeci şi cinci de ani în urmă, şi se întreba dacă unii dintre copii nu
erau ca ea, necunoscând de fapt splendoarea cerului din cauza faptului că erau etern
angajaţi într-o formă de fantasmare.
La final, am ajuns la o discuţie asupra acestui vis pe care îl relatase la început (croindu-şi
o rochie), care a fost trăit în timp ce era trează şi care era o apărare împotriva visării:
„Dar cum poate ea şti?" Fantasmarea o posedă ca un duh rău. In continuare, a trecut Ia
marea ei nevoie de a putea să se posede şi să se afe în posesiune şi să aibă control.
Brusc a devenit extrem de conştientă de faptul că această fantasmare nu era un vis şi de

1Un alt aspect al acestui tip de experienţă l-am discutat în termenii capacităţii
de a avea un orgasm al Eului (Winnicott, 1958b).
aici mi-am putut da seama că anterior nu fusese complet conştientă de acest fapt.
Lucrurile stăteau astfel: s-a trezit, şi iat-o croind cu frenezie o rochie. Era ca şi cum mi-ar
fi spus: „Crezi că pot să visez. Ei bine, te înşeli!" în continuare am putut trece la
echivalentul visului, un vis despre croirea rochiilor. In contextul terapiei ei, am avut,
probabil pentru prima dată, sentimentul că pot formula diferenţa dintre visare şi
fantasmare.
Fantasmarea se referă pur şi simplu la croirea unei rochii. Rochia nu are nici o valoare
simbolică. Un câine este un câine care este un câine. Prin opoziţie, în vis, după cum am
putut demonstra cu ajutorul ei, acelaşi lucru ar fi avut într-adevăr un înţeles simbolic. Am
cercetat împreună asta.

Aria lipsei de forma

Cuvintele-cheie care au fost transportate înapoi în vis au fost lipsa de formă, ceea ce
descrie cum este materialul înainte să fie croit, şi tăiat, şi format, şi cusut la un loc. Cu
alte cuvinte, într-un vis asta ar reprezenta un comentariu asupra constituirii şi
personalităţii ei. într-un vis, ar fi vorba despre rochie doar într-o anumită măsură. Mai
mult decât atât, speranţa care ar face-o să simtă că lipsa de formă poate fi transformată
în ceva ar proveni atunci din încrederea pe care o are în analistul ei, care trebuie să
contracareze tot ceea ce poartă în ea, începând din copilărie. Mediul în care a crescut în
copilărie nu părea capabil să-i permită să fie lipsită de formă, ci trebuia, după cum
simţea ea, s-o croiască şi s-o taie în formele concepute de către alţi oameni.1
Chiar la finalul şedinţei, a avut un moment de sentimente intense asociate cu ideea că
nu existase nimeni (din punctul ei de vedere) în copilăria ei care să fi înţeles că ea
trebuia să pornească de la lipsa de formă. Când a înţeles acest lucru, a devenit cu
adevărat foarte furioasă. Dacă această şedinţă a avut vreun rezultat terapeutic, atunci
acesta a provenit în principal din faptul că a ajuns la această furie intensă, furie care
avea un obiect, care nu era nebunească, ci avea o motivaţie logică.
La următoarea întâlnire, o altă şedinţă de două ore, pacienta mi-a relatat că, de la ultima
întâlnire, făcuse foarte multe lucruri. Era, bineînţeles, alarmată că a trebuit să relateze
ceea ce eu aş putea considera ca implicând un progres. Avea sentimentul că identitate
era cuvântul-cheie. Mult timp din prima parte a acestei şedinţe lungi a fost ocupat cu
descrierea activităţilor ei, care includeau rezolvarea unor probleme ce fuseseră lăsate
nerezolvate de luni sau chiar ani de zile şi, de asemenea, lucruri constructive. Fără
îndoială, făcea totul cu mare plăcere. Totuşi vădea tot timpul o mare frică de a nu-şi pier-
de identitatea, ca şi cum ar fi putut rezulta că era într-o măsu ră atât de mare croită
după un tipar, încât doar se jucase de-a adultul; sau se jucase de-a progresul de dragul
analistului, în direcţia afirmată de analist.

1Acest lucru poate fi înţeles, atunci, în termenii complianţei şi ai organizării


unui Sine fals (cf. Winnicott, 1960a).
28 2 D.W. Winnicott

Ziua era fierbinte, iar pacienta era obosită şi zăcea în fotoliu, şi a adormit. Era îmbrăcată
cu o rochie pe care o putuse face să fie purtabilă atât la serviciu, cât şi la mine. A dormit
aproximativ zece minute. Când s-a trezit, a continuat cu îndoielile ei cu privire la
validitatea a ceea ce făcuse cu adevărat acasă şi chiar îi plăcuse. Cel mai important
lucru care a apărut după somn a fost că avea sentimentul că era o ratată pentru că nu îşi
amintea visele. Era ca şi cum adormise ca să aibă un vis pentru analiză. A constituit o
uşurare pentru ea când am remarcat că adormise întrucât voise să adoarmă. Am spus că
visarea este doar ceva ce se întâmplă când eşti adormit. Acum simţea că somnul îi
făcuse foarte bine. A vrut să adoarmă, iar când s-a trezit, s-a simţit mult mai reală şi,
cumva, faptul că nu îşi amintea nici un vis nu mai conta. A vorbit despre modul în care,
atunci când ochii încep să îşi piardă focalizarea, ştii că lucrurile există, dar nu le mai vezi
cu adevărat, şi despre cum mintea ei este la fel. Este lipsită de focalizare. Am spus: „Dar
în visarea care acompaniază somnul, mintea este lipsită de focalizare deoarece nu se
focalizează pe nimic, în afara cazurilor în care ajunge la tipul de vis care poate fi adus în
starea de veghe şi relatat." Aveam în minte cuvintele „lipsă de formă" din ultima şedinţă,
şi le aplicam la activitatea onirică generalizată, în opoziţie cu visarea.1In restul şedinţei,
s-a întâmplat ceva important deoarece pacienta se simţea reală şi lucra la problema ei
împreună cu mine, analistul ei. Mi-a dat un foarte bun exemplu a numeroaselor lucruri
care se întâmplă brusc în fantasmarea de tipul care paralizează acţiunea. Acum, am luat
asta ca un indiciu pe care mi-1 putea oferi în vederea înţelegerii visului. Fantasma avea
de-a face cu câţiva oameni care veneau şi preluau controlul asupra apartamentului ei.
Asta-i tot. Visul că veneau oamenii şi preluau controlul asupra apartamentului ei ar avea
de-a face cu faptul că ea descoperea noi posibilităţi în personalitatea ei şi, de asemenea,
cu plăcerea identificărilor cu alţi oameni, inclusiv părinţii ei. Asta venea în opoziţie cu a
se simţi croită şi îi oferea un mod de a se identifica fără pierderea identităţii. Pentru a-mi
susţine interpretarea, am găsit un limbaj potrivit, ştiind cât de interesată era pacienta de
poezie. Am spus că fantasmarea era despre un anumit subiect şi era o fundătură. Nu
avea nici o valoare poetică. Totuşi visul corespunzător avea poezie în el, adică straturi
peste straturi de înţelesuri legate de trecut, prezent şi viitor, şi de înăuntru şi în afară, şi
întotdeauna în principal despre ea însăşi. Această poezie a visului este ceea ce lipseşte
în fantasmarea ei şi este imposibil astfel pentru mine să îi ofer interpretări cu înţeles
despre fantasmare. Nu încerc să folosesc nici măcar materialul fantasmării pe care copiii
în perioada latenţei îl pot furniza din belşug.
Pacienta a parcurs travaliul pe care îl făcusem cu o înţelegere şi recunoaştere mai
profunde, simţind mai ales simbolismul din vis, care este absent în aria limitată a
fantasmării.
Apoi a făcut nişte incursiuni în planificarea imaginară a viitorului, care părea să-i ofere
perspectiva unei fericiri viitoare diferită de rigiditatea în aici-şi-acum a oricărei posibile
satisfacţii date de fantasmare. Tot timpul a fost necesar să fiu extrem de atent şi i-am
precizat acest lucru, să nu par mulţumit de ea pentru tot ce făcuse şi pentru marea
schimbare prin care trecuse; atât de uşor ar fi avut sentimentul că s-a inserat şi a fost
croită de mine, iar asta ar fi condus la un protest maxim şi la o reîntoarcerea la
rigiditatea fantasmării, pasienţelor şi altor rutine asociate.
Apoi i-a venit o idee şi a spus: „Despre ce am vorbit data trecută?" (Este caracteristic
pentru această pacientă să nu îşi amintească ultima şedinţă, cu toate că adesea este în
mod evident afectată de ea, ca în acest caz.) Aveam pregătite cuvintele „lipsă de formă",

1S-ar presupune existenţa unui rezultat EEG diferit de la aceste două extreme,
în funcţie de care este dominantă în faza respectivă. [Pare să se refere la ceea
ce mai târziu a fost cunoscut ca fiind faza de somn profund, respectiv faza de
somn REM. N. f.]
Opere 6. joc şi realitate 29

iar de aici a recuperat întreaga şedinţă anterioară, inclusiv ideea materialului de rochie
îna inte să fie tăiat şi sentimentul că nu-i recunoscuse niciodată nevoia de a pleca de la o
lipsă de formă. A repetat că era obosită astăzi şi am remarcat că asta era ceva, nu nimic.
Intr-o anumită măsură însemna că avea un control: „Sunt obosită, o să dorm". A avut
acelaşi sentiment în maşină. Era obosită, dar nu adormise deoarece conducea. Totuşi,
aici putea să adoarmă. Brusc, a întrezărit o posibilitate de sănătate şi i s-a părut
palpitantă. A folosit cuvintele: „Aş putea să fiu capabilă să am grijă de mine. Să am
control, să folosesc imaginaţia cu prudenţă."
Mai rămăsese un lucru care trebuia făcut în această lungă şedinţă. A adus în discuţie
subiectul pasienţelor, la care s-a referit ca la o fundătură, şi mi-a cerut ajutorul cu privire
la înţelesul acestui joc. Folosind ceea ce lucrasem împreună, i-am putut răspunde că
pasenţele sunt o formă de fantasmare, o fundătură, şi nu pot să le folosesc. Dacă, pe de
altă parte, mi-ar povesti un vis — „Am visat că dădeam în cărţi" — atunci aş putea folosi
asta şi aş putea face într-adevăr o interpretare. Aş putea spune: „Te lupţi cu Dumnezeu
sau soarta, uneori pierzi, uneori câştigi, ţelul fiind să controlezi destinul celor patru familii
regale." De aici a putut continua fără ajutor, iar comentariul ei următor a fost: „Făceam
pasienţe ore în şir în camera mea goală, iar camera era într-adevăr goală deoarece
atunci când fac pasienţe nu exist." în continuare a spus din nou: „Deci aş putea deveni
interesată de mine însămi."
La sfârşit îi era greu să plece, nu la fel ca în şedinţa anterioară, din cauza tristeţii de a
părăsi singura persoană cu care poate vorbi despre tot felul de lucruri, ci, de data asta,
în principal deoarece, ajungând acasă, ar putea descoperi că-i este mai puţin rău —-
adică mai puţin fixată în mod rigid într-o organizare defensivă. Acum, în loc să poată
prezice tot ce se va întâmpla, nu mai putea spune dacă va ajunge acasă şi va face ceva
ce îşi doreşte să facă sau dacă datul în cărţi o va poseda. Era evident că avea nostalgia
certitudinii modelului patologic şi o mai mare anxietate cu privire la nesiguranţa pe care
o implică libertatea de a alege.
La sfârşitul acestei şedinţe, chiar am avut sentimentul că pot afirma că travaliul şedinţei
anterioare avusese un efect profund. Pe de altă parte, eram extrem de conştient de
marele pericol de a deveni încrezător sau chiar mulţumit. Dacă era necesară cândva pe
parcursul tratamentului neutralitatea analistului, atunci acesta era momentul. In acest
tip de muncă ştim că tot timpul o luăm de la capăt şi că, cu cât ne aşteptăm la mai puţin,
cu atât e mai bine.
Capitolul 3

Joaca- O descriere teoretică


"In acest capitol voi încerca să explorez o idee care mi s-a impus în urma experienţei
mele şi, de asemenea, mi s-a impus datorită propriului meu stadiu de dezvoltare din
prezent, care infuenţează într-un anumit mod experienţa mea. Nu este nevoie să
precizez că experienţa mea, care constă în cea mai mare parte din psihanaliză, include şi
psihoterapie, iar în vederea scopului acestui capitol nu este nevoie să fac o distincţie
netă între înţelesurile celor doi termeni.
Când ajung să-mi expun teza descopăr, după cum mi se întâmplă adesea, că este foarte
simplă şi că nu sunt necesare prea multe cuvinte pentru a acoperi subiectul.
Psihoterapia se desfăşoară în spaţiul în care se suprapun două arii de joacă, cea a
pacientului şi cea a terapeutului. Psihoterapia are de-a face cu doi oameni care se joacă
împreună. Corolarul acestui lucru este că, atunci când jocul nu este posibil, travaliu
efectuat de către terapeut se îndreaptă către a aduce pacientul dintr-o stare în care nu
se putea juca într-una în care se poate juca.
Deşi nu intenţionez să trec în revistă lucrările publicate pe această temă, doresc totuşi să
aduc omagiu muncii efectuate de către Milner (1952,1957,1969) care a adus contribuţii
strălucite la subiectul formării de simboluri [Symbol-formation]1.
Cu toate acestea, nu o să permit ca studiul ei profund pătrunzător să mă împiedice să
atrag atenţia asupra subiectului jocului cu propriile mele cuvinte. Milner (1952) stabileşte
o relaţie între jocul copiilor şi concentrarea adulţilor:
„Când încep să înţeleg... că acest mod de a mă folosi poate fi nu numai o regresie
defensivă, ci şi o fază recurentă esenţială într-o relaţie creativă cu lumea..."
Milner se referea la o „fuziune prelogică a subiectului şi obiectului". Eu încerc să
deosebesc această fuziune de fuziunea sau de-fuziunea obiectului subiectiv şi obiectului
perceput în mod obiectiv.2 Cred că ceea ce încerc să fac este, de asemenea, inerent în
materialul contribuţiei lui Milner. Iată o altă declaraţie a ei:
„Momentele în care poetul original din fiecare dintre noi a creat lumea exterioară pentru
noi, descoperind familiarul în nefamiliar, sunt probabil uitate de către majoritatea
oamenilor; sau sunt păstrate într-un anumit loc secret al memoriei, deoarece se
asemănau prea mult cu vizite ale zeilor pentru a fi amestecate cu gândirea de zi cu zi."
(Milner, 1957)

Joc şi masturbare

Există un anumit lucru pe care vreau să îl clarific. In lucrările şi discuţiile psihanalitice,


subiectul jocului a apărut prea strâns legat de masturbare şi diverse experienţe
senzuale. Este adevărat că atunci când suntem confruntaţi cu masturbarea, ne gândim
întotdeauna: care este fantasma? Şi este, de asemenea, adevărat că atunci când suntem
martorii unui joc, tindem să ne întrebăm care este excitaţia fizică legată de tipul de joc la

1în engl. în original. (N. (.)


2Pentru o discuţie mai detaliată a acestui subiect, cititorul poate consulta
lucrările mele „Ego Integration in Child Development" (1962) şi „Commu-
nicating and Not Communicating leading to a Study of Certain Opposites"
(1963a).
31
care asistăm. Dar joaca trebuie să fie studiată ca subiect de sine
stătător, suplimentar conceptului sublimării pulsiunii.
Având aceste două fenomene (activităţile de joacă, respectiv
masturbare) atât de strâns legate în mintea noastră, este foarte posibil
să se fi pierdut ceva. Am încercat să atrag atenţia asupra faptului că,
atunci când un copil se joacă, elementul masturbator este în mod
fundamental absent; sau, cu alte cuvinte, că, dacă atunci când un copil
se joacă, excitaţia fizică a implicării pulsionale devine evidentă, atunci
joaca încetează sau în orice caz este perturbată (Winnicott, 1968a).
Atât Kris (1951), cât şi Spitz (1962) au lărgit conceptul autoerotismului
pentru a cuprinde date de o factură similară (de asemenea, cf. Khan,
1964).
Mă îndrept către o nouă descriere a jocului şi găsesc interesantă lipsa
unei descrieri folositoare a subiectului jocului care pare să existe în
literatura psihanalitică. Analiza copiilor, de orice orientare, este
construită în jurul jocului copilului şi ar fi destul de straniu să
descoperim că, pentru a obţine o descriere bună a jocului, trebuie să
ne adresăm celor care au scris despre acest subiect fără să fie analişti
(de ex. Lowenfeld, 1935).
Bineînţeles, ne îndreptăm către lucrările lui Melanie Klein (1932), dar
cred că în lucrările ei, Klein, în măsura în care s-a ocupat de joc, era
interesată aproape în întregime de folosirea jocului. Terapeutul
încearcă să obţină o comunicare cu copilului şi ştie că acesta de obicei
nu stăpâneşte limbajul care ar putea transmite infinitele subtilităţi ce
pot fi găsite în cadrul jocului de către cei care caută. Aceasta nu este o
critică la adresa lui Melanie Klein sau a celor care au descris folosirea
jocului copilului în psihanaliza copiilor. Este, pur şi simplu, un co-
mentariu asupra posibilităţii ca, în întreaga teorie a personalităţii,
psihanaliştii să fi fost prea ocupaţi cu folosirea conţinutului jocului
pentru a privi la copilul care se joacă şi a scrie despre joacă drept ceva
de sine stătător. Este evident că fac o deosebire semnificativă între
înţelesul substantivelor „joc" [play] şi „joacă" [playing]1.
Orice voi spune despre jocul copiilor li se aplică într-adevăr şi adulţilor,
doar că lucrurile sunt mai greu de descris când materialul pacientului
apare în principal în termenii comunicării verbale. Cred că trebuie să
ne aşteptăm să descoperim că joaca este la fel de evidentă în analizele
adulţilor, după cum este în cazul travaliului nostru cu copiii. Se
manifestă, de exemplu, în alegerea cuvintelor, în infexiunile vocii şi
mai ales în simţul umorului.

Fenomene tranziţionale

gorile gramaticii române nu permit păstrarea acestei


1

diferenţe, se va pune în paranteză termenul original. (N. f.)


Am început să privesc într-o nouă lumină înţelesul jocului de când
cercetez tema fenomenelor tranziţionale, urmărindu-le, în toate
dezvoltările lor subtile, începând de la folosirea timpurie a unui obiect
sau tehnici tranziţionale până la stadiile finale ale capacităţii de
experimentare culturală a fiinţei umane.
Nu cred că este deplasat să atrag atenţia aici asupra generozităţii
demonstrate în cercurile psihanalitice şi în lumea psihiatrică în general,
cu privire la descrierea mea a fenomenelor tranziţionale. Este
interesant faptul că această idee a prins în întreg domeniul îngrijirii
copilului, şi uneori am sentimentul că am primit mai mult decât
meritam în această privinţă. Fenomenele pe care le numesc
tranziţionale sunt universale şi a fost doar o chestiune de a atrage
atenţia asupra lor şi asupra potenţialului lor de a fi folosite în construi-
rea teoriei. Wulff (1946) scrisese deja, după cum am descoperit, despre
obiectele fetiş utilizate de către bebeluşi sau copii, şi ştiu că în clinica
psihoterapeutică a Annei Freud aceste obiecte au fost observate la
copiii mici. Am ascultat-o pe Anna Freud vorbind despre folosirea
talismanului, un fenomen strâns asociat (cf. A. Freud, 1965). A.A. Milne,
bineînţeles, l-a imortalizat pe Winnie Ursuleţul. Schulz şi Arthur Miller1,
printre alţi autori, s-au inspirat din aceste obiecte pe care le-am numit
şi la care m-am referit în mod special.
Sunt încurajat de soarta favorabilă a conceptului de fenomene
tranziţionale să cred că ceea ce voi încerca să spun aici despre joacă
va fi, de asemenea, acceptat fără dificultăţi. Există ceva cu privire la
joacă ce încă nu şi-a găsit un loc în literatura psihanalitică.
In capitolul despre experienţa culturală şi localizarea ei (capitolul 7) îmi
concretizez ideea de joc susţinând că joaca are un spaţiu şi un timp. Nu
se afă înăuntru, orice înţeles al termenului am folosi (şi din păcate
este adevărat că termenul „înăuntru" are foarte multe şi variate
înţelesuri în discuţiile psihanalitice). Şi nu se afă nici în afară, adică nu
face parte din lumea repudiată, din ne-mine, din ceea ce individul a
decis să recunoască (cu oricâtă dificultate şi chiar suferinţă) ca fiind cu
adevărat extern, ceea ce înseamnă în afara controlului magic. Pentru a
controla ceea ce este în afară, trebuie făcute acţiuni, gândirea sau
dorinţa nu sunt de ajuns, iar să faci lucruri ia timp. Joaca este a face.

Joaca în timp şi spaţiu

Pentru a conferi o locaţie jocului, am postulat existenţa unui spaţiu


potenţial între bebeluş şi mamă. Acest spaţiu potenţial variază foarte

1Miller (1963): această povestire se termină până la urmă într-


un mod sentimental şi deci, consider eu, abandonează legătura
directă cu observaţia copiilor.
33
mult în funcţie de experienţele de viaţă ale bebeluşului în relaţie cu
mama sau figura maternă şi compar prin opoziţie acest spaţiu potenţial
(a) cu lumea interioară (care este legată de parteneriatul
psihosomatic), şi (b) cu realitatea propriu-zisă sau externă (care are
propriile ei dimensiuni, şi care poate fi studiată obiectiv, şi care, oricât
de mult ar părea să varieze în funcţie de starea individului care o ob-
servă, rămâne de fapt constantă).
Acum pot să reformulez ce încerc să transmit. Doresc să îndepărtez
atenţia de la secvenţa psihanaliză, psihoterapie, material ludic, joacă şi
s-o reconstruiesc în sens invers. Cu alte cuvinte, jocul este ceea ce
este universal şi ceea ce aparţine sănătăţii: jocul facilitează creşterea,
şi deci sănătatea; jocul duce la relaţii de grup; jocul poate fi o formă de
comunicare în psihoterapie; şi, în cele din urmă, psihanaliza s-a
dezvoltat ca formă înalt specializată a jocului în serviciul comunicării
cu sine însuşi şi cu ceilalţi.
Jocul este lucrul natural, iar psihanaliza este fenomenul extrem de
sofisticat, aparţinând secolului douăzeci. Cred că este important pentru
analişti să li se reamintească în mod constant nu numai ce i se
datorează lui Freud, ci şi ce datorăm acestui lucru universal şi natural
numit joc.
Probabil nu este necesar să ilustrez ceva atât de evident ca joaca; cu
toate acestea, propun să ofer două exemple.

Edmund, în vârstă de doi ani şi jumătate


Mama a venit să mă consulte în privinţa ei însăşi şi l-a adus pe Edmund
cu ea. Edmund a stat în cabinetul meu cât am vorbit cu mama lui, şi
am plasat între noi o masă şi un scăunel pe care putea să le folosească
dacă dorea. Arăta serios, dar nu înspăimântat sau deprimat. A spus:
„Unde-s jucăriile?" Asta este tot ce a spus de-a lungul întregii ore. In
mod evident, i se spusese că o să găsească jucării şi i-am spus că
putea găsi câteva în celălalt capăt al cabinetului, pe podea, sub
rafturile de cărţi.
Curând a revenit cu o găletuşă plină cu jucării şi s-a jucat în mod
metodic pe tot parcursul consultaţiei dintre mama lui şi mine. Mama a
putut să-mi precizeze un moment semnificativ de la doi ani şi cinci luni,
când Edmund începuse să se bâlbâie, după care a renunţat să
vorbească „deoarece bâlbâiala îl înspăimânta". în timp ce noi conti-
nuam consultaţia despre ea şi despre el, Edmund a plasat câteva părţi
ale unui tren mic pe masă şi le aranja şi le unea între ele. Era doar la o
jumătate de metru de mama lui. Curând s-a urcat în braţele ei şi a
început să se poarte ca un bebeluş. Ea a răspuns cu naturaleţe şi în
mod adecvat. Apoi el s-a dat jos în mod spontan şi a reluat joaca la
masă. Toate acestea s-au întâmplat în timp ce mama lui şi cu mine
eram profund angajaţi într-o conversaţie.
După aproximativ douăzeci de minute, Edmund a început să se
învioreze şi s-a dus în celălalt capăt al cabinetului pentru a aduce o
nouă provizie de jucării. Din grămada de acolo a adus o sfoară
încurcată. Mama (evident afectată de alegerea de către el a unei sfori,
dar fără să fie conştientă de simbolismul acesteia) a făcut următoarea
remarcă: La apogeul perioadei sale nonverbale, Edmund se agăţa de
mine cel mai mult, tânjind după un contact cu sânul meu real şi tânjind
după poala mea reală. Când a debutat bâlbâiala, începuse să se
supună, dar o dată cu bâlbâiala revenise la incontinenţă, iar apoi
urmase abandonarea vorbirii. A început să coopereze din nou în
preajma perioadei consultaţiei. Mama a văzut lucrul acesta ca parte a
recuperării de după o perioadă de stagnare din dezvoltarea lui.
Observând joaca lui Edmund, am putut menţine comunicarea cu mama
lui.
Acum Edmund a umfat un balon în timp ce se juca cu jucăriile. A
devenit preocupat de sfoară. Mama a comentat că, atunci când era
bebeluş, refuza totul cu excepţia sânului, până când a crescut şi a
trecut la ceaşcă. „Nu tolerează nici un substitut", a spus, referindu-se
la faptul că nu accepta biberonul şi că refuzarea substitutelor devenise
o trăsătură permanentă în caracterul lui. Nici măcar mama mamei lui,
de care este ataşat, nu este în întregime acceptată deoarece nu este
mama propriu-zisă. Toată viaţa lui, mama însăşi fusese cea care îl culca
seara. Au fost probleme cu alăptatul cînd s-a născut şi obişnuia să se
agaţe cu gingiile (de sân) în primele zile şi săptămâni, poate ca o
asigurare împotriva autoprotejării sensibile a mamei, care se afa într-o
stare delicată. La zece luni, îi ieşise un dinte, şi o dată a muşcat-o, dar
nu a sângerat.
„Nu a fost un bebeluş la fel de ascultător ca primul."
Toate acestea au luat timp şi se suprapuneau cu celelalte chestiuni pe
care mama dorise să le discute cu mine.
Acum Edmund părea preocupat de singurul capăt al sforii care era
vizibil, restul sforii fiind încurcat. Uneori gesticula ca şi cum „ar fi băgat
în priză" capătul sforii ca pe un cablu electric în coapsa mamei lui.
Sărea în ochi că, deşi „nu tolera nici un substitut", folosea sfoara ca pe
un simbol al legăturii lui cu mama. Era evident că sfoara era simultan
atât un simbol al separării, cât şi al legăturii prin comunicare.
Mama mi-a spus că avusese un obiect tranziţional numit „păturica
mea" — putea folosi orice păturică ce avea margini de satin, la fel ca
marginile celei originale din pruncia lui timpurie.
In acest moment, Edmund a părăsit jucăriile într-un mod foarte natural,
s-a urcat pe canapea şi s-a târât ca un animal către mama lui şi s-a
ghemuit în braţele ei. A stat aşa aproximativ trei minute. Ea a răspuns
cu naturaleţe, fără să exagereze. Apoi el s-a dat jos şi s-a reîntors la
jucării. După care a pus sfoara (de care părea foarte ataşat) pe fundul
35
găletuşei ca un aşternut şi a început să pună jucăriile înapoi, astfel
încât să aibă un loc moale şi drăguţ în care să stea, ca un leagăn sau
un pătuţ. După încă o repriză de agăţat de mama lui şi reîntors la
jucării, era pregătit să plece, dat fiind că eu şi mama lui terminaserăm
treaba.
In acest joc, a ilustrat multe dintre lucrurile despre care vorbea mama
lui (deşi ea a vorbit şi despre ea însăşi). Comunicase un fux şi un
refux al mişcării dinăuntrul lui înspre şi dinspre dependenţă. Dar asta
nu fusese psihoterapie, de vreme ce eu lucrasem cu mama. Ceea ce
făcuse Edmund fusese, pur şi simplu, să prezinte ideile care-i ocupau
viaţa în timp ce eu şi mama lui vorbeam împreună. Nu am făcut
interpretări şi trebuie să presupun că acest copil ar fi fost capabil să se
joace în exact acelaşi mod fără să fie nimeni de faţă care să vadă sau
să primească comunicarea, caz în care ar fi fost probabil o comunicare
către o anumită parte a Sinelui, Eul observator. S-a întâmplat ca eu să
fiu acolo, oglindind ceea ce se petrecea şi astfel dându-i o calitate de
comunicare (cf. Winnicott, 1967b).

Diana, în vârstă de cinci ani


In al doilea caz, la fel ca şi în cazul lui Edmund, am fost nevoit să
conduc două consultaţii în paralel, una cu mama, care era tulburată, şi
o relaţie de joc cu fiica Diana. Avea un frăţior (acasă) care era retardat
mintal şi care avea o malformaţie cardiacă congenitală. Mama venise
să discute efectul acestui frate asupra ei înseşi şi asupra fiicei ei Diana.
Consultaţia mea cu mama a durat o oră. Copilul s-a afat cu noi tot
timpul, iar sarcina mea avea trei componente: să-i ofer mamei atenţia
mea completă din cauza propriilor ei necesităţi, să mă joc cu fetiţa şi
(în scopul scrierii acestei lucrări) să înregistrez natura jocului Dianei.
De fapt, Diana a fost cea care a preluat controlul de Ia început,
deoarece, cum am deschis uşa de la intrare pentru mamă, o fetiţă
nerăbdătoare s-a introdus, prezentând un ursuleţ de pluş. Nu m-am
uitat nici la mamă, nici la ea, ci m-am îndreptat direct către ursuleţ,
spunând: „Cum îl cheamă?" A răspuns: „Doar Ursuleţ". Astfel s-a
dezvoltat rapid o relaţie puternică între Diana şi mine, şi era necesar s-
o întreţin pentru a-mi îndeplini scopul principal, care consta în a
întâmpina necesităţile mamei. în cabinet, Diana avea nevoie tot
timpul, natural, să simtă că eram atent la ea, dar eu am putut să îi ofer
atât mamei atenţia pe care o necesita, cât şi să mă joc cu Diana.
In descrierea acestui caz, ca şi în descrierea cazului lui Edmund, am să
relatez ce s-a întâmplat între mine şi copil, omiţând materialul
consultaţiei cu mama. — Când am ajuns toţi trei în cabinet, ne-am
aşezat, mama stând pe canapea, iar Diana pe un scăunel lângă masa
pentru copii. Diana a luat ursuleţul ei şi mi l-a îndesat în buzunarul de
la piept. A încercat să vadă cât de mult poate să-l împingă şi mi-a
examinat căptuşeala hainei, iar apoi a devenit interesată de diversele
buzunare şi de modul în care acestea nu comunicau între ele. Asta se
întâmpla în timp ce eu şi mama ei discutam cu seriozitate despre copi-
lul retardat de doi ani şi jumătate, iar Diana ne-a oferit o informaţie în
plus: „Are o gaură în inimă." S-ar putea spune că, în timp ce se juca,
trăgea cu urechea şi la conversaţia noastră. Mi-a făcut impresia că
putea accepta invaliditatea fizică a fratelui ei datorată găurii din inima
lui, însă găsea că retardarea mintală era prea mult pentru ea.
In joaca desfăşurată între mine şi Diana, joacă fără nici un element
terapeutic în ea, m-am simţit liber să fiu jucăuş. Copiii se joacă mai
uşor atunci când cealaltă persoană este capabilă şi liberă să fie
jucăuşă. Brusc am plecat urechea către ursuleţul din buzunarul meu şi
am spus: „L-am auzit zicând ceva!" A fost foarte interesată de acest
lucru. Am spus: „Cred că-şi doreşte pe cineva cu care să se poată
juca", şi i-am spus că poate găsi un miel pufos dacă va căuta în celălalt
capăt al camerei în claia de jucării de sub rafturi. Poate că aveam şi un
motiv ascuns, şi anume să pot scoate ursul din buzunar. Diana s-a dus
şi a adus mielul, care era considerabil mai mare decât ursuleţul, şi a
preluat ideea mea cu privire la o prietenie între ursuleţ şi miel. Pentru o
perioadă de timp, a pus ursuleţul şi mielul împreună pe canapea, lângă
locul pe care stătea mama. Eu, bineînţeles, îmi continuam consultaţia
cu mama, şi s-ar putea spune că Diana era oarecum atentă la ceea ce
spuneam, folosind pentru asta o anumită parte a ei, partea care se
identifică cu adulţii şi atitudinile adulte.
In cadrul jocului, Diana a hotărât că aceste două creaturi erau copiii ei.
Le-a pus sub hainele ei, făcându-se astfel gravidă cu ei. După o
perioadă de sarcină, a anunţat că urmează să se nască, dar că „nu vor
fi gemeni". A accentuat că mielul urma să se nască primul, iar apoi
ursuleţul. După ce naşterea s-a terminat, i-a pus pe nou-născuţii ei la
un loc într-un pat pe care 1-a improvizat pe podea, şi i-a învelit. La
început, a pus unul la un capăt şi pe celălalt la celălalt capăt, spunând
că, dacă ar sta împreună, s-ar lupta. S-ar putea „întâlni la mijlocul
patului, sub cearşafuri, şi lupta". Apoi i-a pus să doarmă împreună
liniştiţi, la capătul patului improvizat. în continuare, s-a dus şi a adus o
mulţime de jucării într-o găletuşă şi în câteva cutii. A aranjat jucăriile şi
s-a jucat cu ele pe podea, în jurul capătului patului; joaca era ordonată
şi au existat mai multe teme care au luat naştere, fiecare fiind păstrată
separat de celelalte. Am intervenit din nou cu o idee proprie. Am spus:
„Uite! Aranjezi pe podea, în jurul capetelor acestor bebeluşi, visele pe
care le au atunci când dorm." Această idee a intrigat-o şi a preluat-o
continuând să dezvolte diversele teme, ca şi cum ar fi visat visele în
locul bebeluşilor. Toate acestea ne-au oferit mamei ei şi mie timpul de
care aveam mare nevoie, datorită travaliului pe care îl făceam
împreună. Aproximativ în această perioadă, mama a început să plângă,
37
fiind foarte tulburată, iar Diana s-a uitat la noi pentru o clipă, pregătită
să se îngrijoreze. I-am spus: „Mama plânge pentru că se gândeşte la
fratele tău care este bolnav." Asta a liniştit-o deoarece era ceva direct
şi factual, şi a spus „gaură în inimă", şi a continuat să viseze visele
bebeluşilor pentru ei.
Deci iat-o pe Diana care nu venise pentru o consultaţie pentru ea însăşi
şi nu avea nevoie în mod special de ajutor, jucându-se cu mine şi de
una singură şi, în acelaşi timp, prinsă în starea mamei ei. Am putut
înţelege că mama avusese nevoie să o aducă pe Diana, ea fiind prea
anxioasă pentru o confruntare directă cu mine, din cauza unei tul-
burării profunde pe care o resimţea cu privire la faptul că avea un băiat
bolnav. Mai târziu, mama a venit să mă vadă singură, fără să mai aibă
nevoie de diversiunea reprezentată de fiica ei.
Când am primit-o pe mamă singură, la o dată ulterioară, am putut
trece în revistă ce se întâmplase când o primisem împreună cu Diana,
iar mama a putut atunci adăuga acest detaliu important, şi anume că
tatăl Dianei exploatează precocitatea Dianei şi preferă când ea se
poartă ca un mic adult. Pot fi observate, în cadrul materialului, o
tendinţă către o dezvoltare prematură a Eului, o identificare cu mama
şi o participare la problemele mamei, care apar ca urmare a faptului că
fratele este de fapt bolnav şi anormal.
Privind înapoi la ceea ce s-a întâmplat, cred că pot să spun că Diana se
pregătise înainte să se hotărască să vină,deşi consultaţia nu fusese
aranjată pentru ea. Din ce mi-a spus mama, am putut înţelege că
Diana se organizase pentru întâlnirea cu mine în acelaşi fel în care ar fi
făcut-o dacă ar fi ştiut că merge la un psihoterapeut. înainte de
plecare, îşi căutase primul dintre ursuleţii ei şi, de asemenea, obiectul
ei tranziţional părăsit. Pe cel din urmă nu l-a adus, dar a venit pregătită
să organizeze o experienţă oarecum regresivă în activitatea ei de joc.
în acelaşi timp, eu şi mama ei am fost martorii capacităţii Dianei de a
se identifica cu mama ei nu numai în privinţa sarcinii, ci şi în privinţa
asumării responsabilităţii pentru gestionarea fratelui.
Aici, ca şi cu Edmund, jocul era de tip autotămăduitor. In ambele
cazuri, rezultatul a fost comparabil cu rezultatul unei şedinţe
psihoterapeutice în care povestirea ar fi fost punctată de interpretări
din partea terapeutului. Un psihoterapeut s-ar fi abţinut probabil să se
joace în mod activ cu Diana, ca atunci când am spus că l-am auzit pe
ursuleţ spunând ceva şi când am spus ceea ce am spus despre visele
copiilor Dianei fiind puse în scenă pe podea. Dar această disciplină
autoimpusă ar fi putut elimina ceva din aspectul creativ al experienţei
de joc a Dianei.
Am ales aceste două exemple pur şi simplu pentru că au fost două
cazuri consecutive în practica mea, care au venit într-o dimineaţă în
care eram angajat în scrierea lucrării pe care se bazează acest capitol.
TEORIA JOCULUI

Se poate să descriem o secvenţă de relaţii în legătură cu procesul


dezvoltării, iar apoi să vedem unde se potriveşte joaca.
A. Bebeluşul şi obiectul sunt fuzionaţi unul cu altul. Perspectiva
bebeluşului asupra obiectului este subiectivă, iar mama este orientată
către a face real ceea ce bebeluşul este pregătit să găsească.
B. Obiectul este repudiat, reacceptat şi perceput în mod obiectiv. Acest
proces complex este foarte dependent de existenţa unei mame sau
figuri materne pregătite să participe şi să returneze ceea ce este
înmânat.
Asta înseamnă că mama (sau o parte a mamei) se afă într-un du-te-
vino între a fi ceea ce bebeluşul are capacitatea să găsească şi (în mod
alternativ) a fi ea însăşi aşteptând să fie descoperită.
Dacă mama poate juca acest rol o perioadă de timp fără a se poticni
(ca să spunem aşa), atunci bebeluşul are o oarecare experienţă a
controlului magic, adică o experienţă a ceea ce, în descrierea
proceselor intrapsihice, este numit „omnipotenţă" (cf. Winnicott, 1962).
In starea încrederii care creşte când o mamă poate face bine acest
lucru dificil (nu dacă este incapabilă să-l facă), bebeluşul începe să se
bucure de experienţe bazate pe o „căsătorie" a omnipotenţei
proceselor intrapsihice cu controlul bebeluşului asupra realului.
Increderea în mamă creează un teren de joc intermediar aici, unde
ideea de magic originează, de vreme ce bebeluşul experimentează
într-o oarecare măsură omnipotenţa. Toate acestea sunt apropiate de
observaţiile lui Erikson din lucrările despre identificare (Erikson, 1956).
Numesc asta un teren de joacă deoarece aici debutează jocul. Terenul
de joacă este un spaţiu potenţial între mamă şi bebeluş, sau care
uneşte mama şi bebeluşul.
Jocul este extrem de excitant. Este excitant nu în primul rând pentru că
sunt implicate pulsiunile, să fie bine înţeles! Clenciul jocului este
întotdeauna precaritatea interludiului realităţii psihice personale şi
experienţa controlului asupra obiectelor reale. Aceasta este chiar
precaritatea magiei, magie care apare în intimitate, într-o relaţie ce
este descoperită ca fiind de încredere. Pentru ca relaţia să fie de
încredere, ea trebuie să fie motivată de iubirea mamei, sau de iubirea-
ura ei, sau de relaţia ei de obiect, nu de formaţiuni reacţionale. Când
un pacient nu se poate juca, terapeutul trebuie să se îngrijească de
acest simptom major înainte de a interpreta fragmente de comporta-
ment.
C. Următorul stadiu este acela de a fi singur în prezenţa altei
persoane. Copilul se joacă acum pe baza presupunerii că persoana
care îl iubeşte, şi care este deci de încredere, este disponibilă şi
39
continuă să fie disponibilă şi când îşi reaminteşte de ea după ce o
uitase. Această persoană este simţită ca refectând ceea ce se
întâmplă în joc1.
D. Copilul se pregăteşte acum pentru următorul stadiu, care este
acela de a permite şi de a se bucura de o suprapunere a celor două arii
de joc. Prima dată, bineînţeles, mama este cea care se joacă cu
bebeluşul, dar ea este destul de atentă să se integreze în activităţile de
joc ale acestuia. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, va introduce
propria ei joacă şi va descoperi că bebeluşii diferă în capacitatea lor de
a le plăcea sau displăcea introducerea ideilor care nu le aparţin.
Astfel calea este bătătorită în vederea jocului laolaltă într-o relaţie.
Când recitesc lucrările care marchează dezvoltarea propriei mele
gândiri şi înţelegeri, observ că interesul meu actual pentru jocul în
relaţia de încredere care se poate dezvolta între bebeluş şi mamă a
reprezentat întotdeauna o trăsătură a tehnicii mele de consultaţie,
după cum demonstrează următorul exemplu din prima mea carte
(Winnicott, 1931). Mai mult decât atât, zece ani mai târziu, îl voi
dezvolta în cadrul lucrării mele „The Observation of Infants in a Set
Situation" (Winnicott, 1941).
Caz ilustrativ
O fetiţă a fost adusă la spital pentru prima oară când avea şase luni, cu
o gastroenterită infecţioasă de severitate moderată. Era prima născută
în acea familie, hrănită la sân. A avut o tendinţă la constipaţie până la
şase luni, care apoi a încetat.
La şapte luni a fost adusă din nou, deoarece nu mai putea să adoarmă
şi plângea. Se simţea rău după hrănire şi nu-i mai plăcea alăptarea la
sân. A trebuit să fie introduse alimente suplimentare şi înţărcarea s-a
produs în câteva săptămâni.
La nouă luni a făcut o criză convulsivă şi a continuat să facă crize
convulsive ocazionale, de obicei în jurul orei 5 a.m., la aproximativ un
sfert de oră după trezire. Crizele erau generalizate şi durau câteva
minute.
La unsprezece luni, crizele deveniseră frecvente. Mama descoperise că
poate preveni crizele singulare distrăgându-i atenţia fetiţei. într-o zi a
trebuit să facă asta de patru ori. Fetiţa devenise nervoasă, tresărind la
cel mai mic sunet. A făcut o criză în somn. în câteva cazuri, şi-a muşcat
limba, iar în altele a pierdut urină.
La un an, avea patru-cinci crize convulsive pe zi. S-a observat că uneori
se aşeza pe jos după hrănire, se încovriga şi avea o criză. I s-a dat suc
de portocale şi a avut o criză. A fost pusă să stea pe podea, şi a avut o

1Am discutat aspectele mai sofisticate ale acestor experienţe


în lucrarea mea „The Capacity to be Alone" (1958b). [vezi
Bilbliografie.]
criză. Intr-o dimineaţă s-a trezit şi imediat a avut o criză, apoi a adormit
la loc; curând s-a trezit din nou şi a mai făcut o criză. în acest moment,
crizele începuseră să fie urmate de o dorinţă de a dormi, dar chiar şi în
această fază severă, mama putea opri desfăşurarea unei crize într-un
stadiu timpuriu dacă distrăgea atenţia fetiţei. La momentul respectiv,
am notat următoarele: In această perioadă, am asistat la o criză care a
fost marcată de un stadiu tonic şi unul clonic şi urmată de somn. Fetiţa
făcea patru-cinci crize pe zi şi plângea toată ziua, deşi noaptea
dormea. Examinări atente nu au revelat nici un semn de suferinţă
somatică. Peste zi i se administra bromură la nevoie. La un moment
dat, într-o consultaţie, ţineam fetiţa pe genunchi observând-o, când a
încercat pe furiş să mă muşte de degete. Trei zile mai târziu, o ţineam
din nou pe genunchi şi aşteptam să văd ce va face. M-a muşcat de
degete de trei ori, atât de tare, că aproape mi-a sfâşiat pielea. Apoi s-a
jucat aruncând spatulele pe podea, fără oprire, timp de cincisprezece
minute. în tot acest timp plângea ca şi cum ar fi fost cu adevărat
nefericită. Peste alte două zile am ţinut-o pe genunchi jumătate de oră.
în cele două zile care trecuseră avusese patru crize convulsive. La
început, a plâns ca de obicei. M-a muşcat din nou foarte tare de
degete, de această dată fără să manifeste sentimente de vinovăţie, iar
apoi s-a jucat muşcând şi aruncând pe jos spatulele; în timp ce stătea
pe genunchii mei, a devenit capabilă să se bucure de jocul ei. După un
timp a început să se joace cu degetele de la picioare, aşa încât i-am
scos pantofii şi şosetuţele. Rezultatul acestei acţiuni a fost o perioadă
de experimentare care i-a absorbit întregul interes. Arăta ca şi cum
descoperea şi tot redescoperea, spre marea ei satisfacţie, că, în timp
ce spatulele pot fi duse la gură, aruncate şi pierdute, degetele de la
picioare nu pot fi desprinse.
Peste patru zile, mama a venit şi mi-a spus că, de la ultima consultaţie,
fetiţa a fost „un alt copil". Nu numai că nu a mai făcut nici o criză
convulsivă, ci a şi dormit bine noaptea şi a fost veselă toată ziua, fără
să ia bromură deloc. Unsprezece zile mai târziu, situaţia îmbunătăţită
se păstrase, fără nici o medicaţie; crizele convulsive nu mai apăruseră
de paisprezece zile şi mama a cerut să fie externată.
Am vizitat această fetiţă un an mai târziu şi am descoperit că, de la
ultima consultaţie, nu mai avusese nici un fel de simptom. Am găsit un
copil pe de-a întregul sănătos, fericit, inteligent şi prietenos, eliberat de
anxietăţile obişnuite şi căruia îi plăcea să se joace.

Psihoterapie
Aici, în această arie de suprapunere între joaca copilului şi joaca
celeilalte persoane, există posibilitatea de a introduce îmbogăţiri.
Profesorul ţinteşte către îmbogăţire. Prin contrast, terapeutul se ocupă
în special de procesul de creştere al copilului însuşi şi de îndepărtarea
41
blocajelor în calea dezvoltării care ar putea deveni manifeste. Teoria
psihanalitică este cea care ne-a oferit o înţelegere a acestor blocaje. In
acelaşi timp, a presupune că psihanaliza este singurul mod în care
joaca copilului poate fi folosită în chip terapeutic ar reprezenta o
perspectivă limitată.
Este bine să ne reamintim întotdeauna că joaca este în sine o terapie.
A aranja astfel încât copiii să se poată juca este în sine o psihoterapie
care are aplicaţii imediate şi universale şi include stabilirea unei
atitudini sociale pozitive faţă de joacă. Această atitudine trebuie să
includă recunoaşterea faptului că joaca este întotdeauna susceptibilă
să devină înspăimântătoare. Jocurile [games] şi organizarea lor trebuie
privite ca aparţinând încercării de a preveni aspectele
înspăimântătoare ale activităţii de joacă. Persoane responsabile trebuie
să fie disponibile când copiii se joacă; dar asta nu înseamnă că
persoana responsabilă trebuie să intre în joaca copiilor. Când trebuie
implicat un organizator într-o poziţie conducătoare, implicit copilul sau
copiii nu se mai pot juca în sensul creativ la care mă refer în această
comunicare.
Trăsătura esenţială a comunicării mele este următoarea: joaca este o
experienţă, întotdeauna o experienţă creativă şi este o experienţă în
continuumul spaţio-temporal, o formă fundamentală de viaţă.
Precaritatea jocului ţine de faptul că se afă întotdeauna pe muchia
teoretică dintre subiectiv şi ceea ce este perceput în mod obiectiv.
Scopul meu aici este doar să reamintesc că joaca copiilor conţine totul,
deşi psihoterapeutul lucrează asupra materialului oferit, conţinutul ei.
Evident, într-o şedinţă prestabilită sau profesională, se manifestă o
constelaţie mai precisă decât s-a
r* în engleză, Winnicott foloseşte substantivul play, (tradus prin joc) şi sub-
stantivul alcătuit din „ing-form": playing (tradus prin joacă).