Colecþie coordonatã de

Simona Reghintovschi
 FRANÇOISE DOLTO

Dificultatea de a trãi
Povestiri psihanalitice despre copii

Traducere din franceză și postfaţă de

Delia Șepeţean Vasiliu
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU
Director editorial:
MAGDALENA MÃRCULESCU
Coperta:
FABER STUDIO (S. Olteanu, B. Haþeganu, D. Dumbrãvician)

Director producþie:
CRISTIAN CLAUDIU COBAN
Dtp:
GABRIELA CHIRCEA
Corecturã:
EUGENIA ÞARÃLUNGÃ, RODICA PETCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României

DOLTO, FRANÇOISE
Dificultatea de a trãi: povestiri psihanalitice despre copii / Françoise
Dolto; trad.: Delia ªepeþean Vasiliu — Bucureºti: Editura Trei, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-707-324-2

I. ªepeþean Vasiliu, Delia (trad.)

159.922.8
Aceastã carte a fost tradusã dupã „La Difficulté de vivre“ de Françoise
Dolto, Editions Gallimard, France

Copyright © Editions Gallimard, 1995

Copyright © Editura Trei, 2009 

pentru prezenta ediþie

C.P. 27-0490, Bucureºti

Tel./Fax: +4 021 300 60 90
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro

ISBN 978-973-707-324-2
Cuprins
7 Prefaţă
13 Scrisoare către cititor: Terapie și prevenţie
23 Prima parte: Naºterea
25 Orele și zilele de după naștere
101 Partea a doua: Familia
103 Astăzi, în familie
122 Mama și copilul
135 Dependenţa copilului de părinţii săi
150 Dobândirea autonomiei
183 Sănătatea „colectivă“
197 Partea a treia: Sentimentele
199 Exprimarea sentimentelor
216 Inima, expresie simbolică a vieţii afective
223 Ideea de diavol la copil
244 Continenţa și dezvoltarea personalităţii
260 Cum se poate crea o falsă culpabilitate
279 Partea a patra: Psihanaliza
281 Drepturile copilului
321 Cum se pune în practică o psihanaliză destinată
copiilor?

Dificultatea de a trãi Cuprins


6 335 Dificultatea unei cure de psihoterapie analitică
 în cadrul instituţiei școlare în care trăiește copilul
387 Partea a cincea: Societatea
389 Școala „digestivă”
410 Copilul de la oraș
482 Grădiniţa: cu câţi copii se poate lucra
 în același timp?
495 „Casa Verde“ — un spaţiu destinat întâlnirii
și destinderii pentru copiii foarte mici însoţiţi
de părinţii lor
518 Bărbaţi și femei
543 Partea a ºasea: Copilãria de-a lungul istoriei
545 O conversaţie cu Philippe Ari ès
569 Note
592 Index tematic
600 Index de nume proprii
602 Index de cazuri și exemple citate
604 Bibliografie
607 Postfaţă: O după-amiază la „Casa Verde“

RICHARD NELSON-JONES
Prefaþã

Dintre toate lucrările scrise de Françoise Dolto, aceasta se prezintă ca fi-

ind cea mai diversă, cel puţin la prima vedere. Adunând laolaltă o mulţime de
texte, lucrarea de faţă ne permite să ne facem o idee despre multiplele aspecte
ale activităţii — sau chiar ale activismului —, inclusiv de reflecţie, desfășu-
rate de Françoise Dolto și ne deschide diferitele fronturi pe care autoarea și-a
dus bătălia atât din punct de vedere teoretic, cât și practic.
O vom reîntâlni în primul rând în această lucrare — și nu va fi, evident,
o surpriză — pe psihanalistă, mai exact, pe practiciana psihanalizei pentru
copii. Françoise Dolto expune aici pe larg felul în care concepe ea psihanaliza
cu copiii, felul în care vede desfășurarea curei; și sunt prezente și detalii teh-
nice extrem de precise și concise. Valoarea acestor consideraţii este cu atât mai
mare, cu cât ele marchează un început. Prin ele, Françoise Dolto rămâne cea
care a introdus sau chiar a inventat în Franţa primele elemente ale practicii
analitice destinate copiilor, astfel încât această practică a reușit să supravie-
 ţuiască, să se transmită și să se dezvolte până astăzi tocmai datorită contribu-
 ţiei sale primordiale. Françoise Dolto ne prezintă în acest volum unele dintre
scrierile sale tehnice fondatoare, adevărată bază de reflecţie și de formare de
 primă importanţă pentru psihanaliști (și nu numai pentru cei tineri!). Pen-
tru a ne limita la o singură ilustrare în acest sens, este deosebit de semnifi-
cativ faptul că în descrierea psihanalizei pentru copii regăsim întru totul
 procesele întâlnite în analiza destinată adulţilor, și anume un demers de ex-
 plorare–explicitare a… trecutului. Este doar o notaţie de parcurs, dar care ne
 poate da mult de gândit.

Dificultatea de a trãi Prefaþã


8 Pe de altă parte, alături de contactul cu activitatea de clinician care își pre-
zintă fundamentele tehnice ale propriei practici psihanalitice, volumul de faţă 
ne prilejuiește și descoperirea felului în care această activitate a putut (sau:
nu a putut decât) să fie corelată cu o acţiune militantă extrem de activă și vi-
rulentă în favoarea copilului. Această sprijinire directă a „cauzei copiilor” este
un lucru evident în întreaga carte. Ca și faptul că implicarea neobosită în spri-
 jinul acestei cauze a presupus o reală angajare în sfera socială, acolo unde
Françoise Dolto a ajuns să denunţe în termeni deosebit de aspri funcţionarea
societăţii moderne occidentale — în primul rând în legătură cu felul nesatis-
 făcător în care copilul este tratat, el fiind de fapt neglijat și ignorat tocmai în
ceea ce reprezintă bogăţia lui subiectivă. Această critică (acerbă) a tratamen-
tului social pe care îl suferă copilul reprezintă o temă prezentă de-a lungul în-
tregii lucrări, începând chiar cu începutul — adică cu felul în care mica fiin-
 ţă umană este întâmpinată la naștere —, tema pusă în dezbatere în primul
capitol.
Cu privire la condiţiile de viaţă neomenești din societatea urbanizată ac-
tuală — și, prin urmare, în special cu referire la condiţia copilului de la oraș
 —, Françoise Dolto se arată deosebit de critică — ca să nu spunem mai
mult — faţă de sistemul școlar, căruia îi face un proces lipsit de orice indul-
 genţă și menajamente. Așa va ajunge să stigmatizeze și să denunţe toate abe-
raţiile școlii, pe care le reperează atât în funcţionarea concretă și în modalită-
 ţile ei practice de desfășurare, cât și în perspectiva și scopurile pe care aceasta
și le propune în raport cu ceea ce este de fapt copilul. Asprimea tonului folo-
sit în chestiunea școlii — la care era în mod evident foarte sensibilă — ne aju-
tă să înţelegem de ce Françoise Dolto a fost dintre cei care, în contrapondere,
s-au raliat plini de entuziasm tuturor experimentelor pedagogice novatoare pe
care le-a susţinut astfel în mod activ și cu multă pasiune.
Vom folosi acest prilej pentru a semnala tipul special de armonie existen-
tă între ceea ce altminteri ar putea fi socotit, pe de o parte, reflecţie, pe de alta,
realizare practică. Este limpede că stilul lui Françoise Dolto nu presupunea
să scrie un discurs de dragul discursului. Se confirmă astfel faptul că vorbele
ei nu capătă sens deplin decât în măsura în care reușesc să fie complementare

FRANÇOISE DOLTO
 actualizării lor concrete, punerii lor în practică cu valoare de angajament. Prin 9
urmare, ea nu s-a mulţumit să se indigneze în legătură cu ravagiile „școlii di-
 gestive”, cea care îl macină pe individ, sau să denunţe abrutizarea toxică a
vieţii de la oraș — chiar dacă putem fi surprinși de amploarea pe care o acor-
dă în unele din scrierile ei acestor aspecte. Ci s-a străduit, pornind de la aceas-
tă situaţie, să desprindă și unele principii de acţiune, unele propuneri concre-
te în măsură să devină realitate, chiar dacă în asemenea situaţii a folosit în
mod prudent termenul „Revoluţie a pașilor mărunţi”. Așa au stat lucrurile,
după cum s-a mai spus, în materie de pedagogie. Și tot astfel s-a pus proble-
ma atunci când, în mod și mai grăitor, a susţinut înfiinţarea „Casei Verzi“ *,
cea care avea să traducă în fapte preocuparea permanentă a lui Françoise Dolto
de a realiza o veritabilă prevenţie, o profilaxie mentală a copilului (și a fami-
liei acestuia).
După ce experienţa analitică i-a permis să înţeleagă felul în care apar tul-
burările psihocorporale ale copilului și a reușit să le analizeze efectele, cum să 
nu se gândească să le și prevină printr-o întoarcere preventivă către cauzele
care le provoacă? Proiectul „Casa Verde“ se înscrie în această direcţie, el re-
 prezentând unul dintre corolarele fundamentale ale operei lui Françoise Dolto
în ceea ce privește ancorarea acesteia în social. Și nu este întâmplător faptul
că în finalul prezentului volum vom găsi un text consacrat în întregime aces-
tui aspect, ca o încununare a întregului.
Vom descoperi astfel caracterul eminamente social al gândirii lui Françoise
Dolto, deși aceasta nu încetează nicio clipă să fie psihanalistă. Pentru ea nu
* Este vorba despre celebrul proiect iniţiat de Françoise Dolto și intitulat La
„Maison Verte“, cunoscut și astăzi în multe ţări pentru rezultatele specta-
culoase în planul integrării sociale a copilului foarte mic și al posibilităţii
de a se evita în felul acesta tulburări nu de puţine ori majore și inutile atât
pentru părinţi, cât și pentru copii. În cadrul volumului de faţă, a se vedea
 în acest sens primul text-bilanţ scris de F. Dolto la un an de la lansarea
proiectului (pp. 495-517), ca și impresiile pe care le-a lăsat „O după-amia-
ză la «Casa Verde»”, în urma unei plăcute și instructive vizite făcute la
primul centru care continuă să funcţioneze în aceeași clădire din arondis-
mentul XV parizian și după mai bine de douăzeci și cinci de ani (pp. 601-
615). (N. t.)

Dificultatea de a trãi Prefaþã


10 există niciun clivaj între ceea ce se consideră a fi sfera psihanalizei și dimen-
siunea socială, din moment ce copilul este copil-cetăţean, iar devenirea lui ca
subiect îl înscrie în social, în cadrul și prin colectivitatea oamenilor.
Există însă și un alt aspect deosebit de important în cadrul acestui volum.
Este vorba despre ceea ce putem numi dimensiunea spirituală, locul pe care
aceasta îl ocupă în însăși dezvoltarea reflecţiei și în elaborarea gândirii aces-
tei psihanaliste. Și lucrul acesta este evident în cazul de faţă — în contrapunct
cu textele despre Evanghelii —, fie și numai datorită amplorii articolelor scri-
se pentru revista Études carmélitaines. Dar și de data aceasta ar fi cu totul
înșelător să alcătuim un registru distinct, domeniul exclusiv al convingerilor
religioase împărtășite de Françoise Dolto. Deoarece este vorba, în realitate, de-
spre o intersectare cu experienţa practicienei aflate în plină acţiune directă:
ocazia de a corecta în măsura posibilului predispoziţiile nevrotice ale unei ti-
nere novice, de a descifra semnificaţia diavolului în imaginarul copilului; sau,
la modul mai general, de a discredita derivele educative culpabilizante produ-
se de o atitudine cucernică prost înţeleasă.
Dar toate acestea nu scad cu nimic importanţa conceptuală a tematicii spi-
rituale. Dimpotrivă, devine și mai evidentă unitatea ansamblului scrierilor
autoarei, dincolo de diversitatea manifestă a temelor abordate. Juxtapunerea
și paralelismul acestora pun și mai mult în lumină legătura lor profundă, uni-
tatea de gândire (și de acţiune) orientată în mod fundamental de respectul pen-
tru fiinţa umană. Și nu este vorba despre un respect ideologic și pios (o pură 
reverenţă), ci despre un respect care prinde viaţă în practică și se exercită în
 primul rând în cadrul analizei.
* 
De altfel, nu trebuie să uităm că tocmai în legătură cu practica întâlnim
unul dintre acele clișee care au fost din când în când puse în circulaţie în legă-
tură cu Françoise Dolto, mai precis atunci când se recunoaște că opera ei poar-
tă amprenta practicienei — chiar și de excepţie —, dar se consideră că aceas-
ta ar avea de suferit tocmai din cauza unei presupuse exclusivităţi empirice și
 pragmatice, dar în sens peiorativ. Se lasă astfel să se înţeleagă că ea nu a de-
monstrat decât eficacitatea concretă a unei mânuiri artizanale ieșite din comun

FRANÇOISE DOLTO
 a psihanalizei, în lipsa (gravă) a oricărei osaturi proprii reflecţiei autentice, 11
adevăratei gândiri teoretice. Tocmai acest aspect, susţine clișeul, ar face ca ex-
 perienţa unică a lui Françoise Dolto să fie practic netransmisibilă, ea redu-
cându-se astfel la ceea ce ar fi fost doar o inventivitate extraordinară în cadrul
restrâns al propriei practici. Dincolo de acest nivel, nu ar exista nimic care să 
reprezinte o învăţătură, care să devină miza unei comunicări conceptuale.
Volumul de faţă este cât se poate de edificator pentru demontarea unui ase-
menea clișeu. Bineînţeles, practiciana este prezentă peste tot, am spus-o de mai
multe ori. Însă toate trimiterile directe, imediate, la practică sunt întotdeauna
reluate și dintr-o perspectivă care urmărește aprofundarea și reflecţia de an-
samblu. Așa se face că prezenta carte este o lucrare care ilustrează perfect — 
avem aici dovada — un veritabil corpus reprezentativ pentru gândirea lui
Françoise Dolto. Întotdeauna preocupată de acţiunea concretă, după cum spu-
neam, dar mereu cu ambiţia manifestă de a gândi acţiunea, de a desprinde va-
lenţele ei teoretice, de a-i da o prelungire conceptuală. Devine astfel evident la
o simplă lectură că orice notaţie tehnică sau practică este reluată și justifica-
tă printr-o reflecţie elaborată în vederea găsirii sensului.
Este de la sine înţeles că fiecare cititor, înarmat cu propriile instrumente
de descifrare, va relua pe cont propriu și va încerca să pună singur în lumină 
această unitate a dinamicii unei gândiri care nu ezită să se manifeste în cele
mai felurite direcţii. Cu toate acestea, ne luăm libertatea de a propune, cu ti-
tlu orientativ, un reper care pare să joace un rol distinctiv major, el putând fi
identificat asemeni unui fir tematic conducător, unui laitmotiv „filosofic” din
care pleacă întreaga desfășurare a conceptualizării. Considerăm că putem vorbi
în acest caz despre un motiv arhitectural primordial.
El constă în a susţine înainte de orice că umanul nu este reductibil la bio-
logic, la registrul nevoii, și impune, dimpotrivă, necesitatea de principiu de a
lua în considerare un alt plan, o altă dimensiune decât aceea a funcţionalită-
 ţii organice. Într-adevăr, dincolo de domeniul organicităţii nevoii, în cazul fi-
inţei umane trebuie luat în considerare și ceea ce o însoţește pe aceasta în mod
ireductibil, și anume exercitarea funcţiei simbolice sub semnul dorinţei. „Fi-
inţa umană nu are instinct, în sensul în care folosim acest termen pentru ani-
male; există dorinţă sexuată, adică relaţie imaginară simbolică și creatoare de

Dificultatea de a trãi Prefaþã


12 sens, care informează și orientează corpul datorită întâlnirii sau neîntâlnirii
complinirii pentru acea dorinţă, dincolo de relaţia senzorială a nevoilor saţia-
bile” (pp. 129). Iată principiul de bază pornind de la care poate fi prelungit
întregul sistem conceptual elaborat de Françoise Dolto ca o dezvoltare logică 
a acestuia. Este un dat elementar — însă fundamental — care poate părea oa-
recum solemn și formal. Cu toate acestea, implicaţiile sunt imediate, și nu nu-
mai pentru psihanaliză, ci și, de pildă, pentru consecinţele sale asupra unei
 pedagogii curente care se exercită asupra subiectului copil sub forma unei edu-
caţii a dorinţei, o educaţie pentru dorinţă.
 Așa se explică, spuneam mai sus, faptul că nu există nicio contradicţie în-
tre psihanaliză și anumite aspecte ale înnoirilor de ansamblu operate de
Françoise Dolto, în special în ceea ce privește spiritualitatea. Cu singura con-
diţie ca dorinţa să fie recunoscută în dimensiunea ei de sublimare, odată cu
înrădăcinarea ei originară în simbolic. Și tot astfel vom înţelege de ce dorinţa
este un vector de „comunicare”, supus dimensiunii limbajului, în exerciţiul
vorbirii.
În sfârșit, acum va fi mai clară și proximitatea conceptuală cu ideile laca-
niene, în sensul confirmării unei afinităţi de gândire. Fără îndoială însă, în
ceea ce o privește, Françoise Dolto nu ar putea spune „cuvântul ucide lucrul”,
ci, mai degrabă, că acesta îl însufleţește, îi dă viaţă, o viaţă simbolică pentru
subiectul dorinţei. O operaţie, bineînţeles, nu lipsită de obstacole. Toate aces-
tea sunt de altfel și lucrurile despre care vorbește Françoise Dolto în volumul
de faţă: și anume, dincolo de căile de vindecare, de încercările de reducere și
depășire a suferinţei inevitabile, despre dificultatea de a trăi.
Gérard Guillerault

FRANÇOISE DOLTO
SCRISOARE CÃTRE CITITOR

Terapie ºi prevenþie
Deși sunt psihanalistă, ţin să-i spun de la bun început citito-
rului că, la drept vorbind, în cazul de faţă nu se află în prezenţa
unei lucrări de psihanaliză. Este mai curând vorba despre câte-
va reflecţii care sper că îi vor permite să înţeleagă, fără vreo pre-
gătire sau cunoștinţe speciale, ceea ce oricine poate accepta în le-
gătură cu existenţa în noi a unei energii cu caracter sexual
(libido) care însufleţește în mod inconștient orice fiinţă umană.
După cum toată lumea știe astăzi, psihanaliza este o practică
specifică care permite studierea dinamicii comunicării emoţio-
nale presupuse de relaţia unei fiinţe umane cu o altă fiinţă uma-
nă. Aceste procese, care există peste tot și dintotdeauna, nu pot
fi studiate decât în anumite condiţii, cele stabilite de Freud și or-
ganizate sub numele de psihanaliză. Ea presupune existenţa a
doi subiecţi, unul care ascultă, celălalt care vorbește și care, prin
contract, acceptă să spună tot ce gândește și tot ce resimte, în
mod repetat, în cadrul unor ședinţe de lucru desfășurate la in-
tervale regulate.
Acestea fiind spuse, în afara cadrului specific al curei și al su-
pervizărilor, psihanalistul este un individ care, în ciuda meseriei
și formaţiei sale, rămâne în viaţa obișnuită la fel de ignorant în
legătură cu propriul său inconștient ca și ceilalţi oameni. Este un

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie


14 lucru care trebuie spus, deoarece marele public crede uneori că,
 în ceea ce îl privește, psihanalistul este la adăpost de capcanele
 în care oricine altcineva poate cădea.
Freud a descoperit, alături de multe altele, fenomenul incon-
știent al „transferului” care, cât timp durează cura, îl leagă pe
pacient de cel care îl ascultă și viceversa. De altminteri, acest pro-
ces inconștient este un proces curent care intervine întotdeauna
 între doi interlocutori. El este mereu prezent în relaţiile umane,
la toate nivelurile comunicării. Este adevărat însă că nu poate fi
 întotdeauna identificat. Doar în situaţie analitică, atunci când
analizandul nu știe nimic sau aproape nimic despre realitatea
privitoare la persoana și la viaţa psihanalistului, fenomenul
transferului poate fi studiat și, mai ales, el poate asigura eficaci-
tatea curei. Trăirile conștiente — cele produse în urma asociaţii-
lor de idei referitoare la vise sau a impactului vorbelor sau tăce-
rilor analizandului asupra propriilor gânduri și trăiri, aici și
acum — sunt percepute de către acesta ca retrăire a unor senti-
mente în legătură cu alte persoane, cu alte timpuri și locuri. De
la o ședinţă la alta, acesta va descoperi astfel originea trăirilor pe
care le trezește în el analistul care îl ascultă în tăcere.
Dacă psihanaliza este o practică, înseamnă că specificul acti-
vităţii sale este tocmai relaţia de transfer care se stabilește între
pacient și analist în cadrul întâlnirilor repetate pe care aceștia le
au în virtutea unui contract. Psihanalistul este obligat să respec-
te regula secretului profesional. Analizandul, nu, deși orice vor-
 bă referitoare la relaţia lui cu analistul poate deranja buna des-
fășurare a demersului. Este un lucru care i se spune de la
 început, însă mulţi dintre cei care fac o analiză nu pot respecta
această tăcere și nu se pot împiedica să povestească despre ana-
listul „lor”. Este un fenomen des întâlnit, acela al analizandului

FRANÇOISE DOLTO
 vorbăreţ în afara ședinţei, cu atât mai vorbăreţ cu cât îi este mai 15
greu să spună totul în cadrul curei.
Așa se face că, pe căi diferite — scrierile psihanaliștilor, spo-
rovăiala incontinentă a celor care sunt „în analiză”, mass-media
care vehiculează teme și concepte analitice —, vocabularul psih-
analizei a intrat treptat în limbajul comun și numeroase atitudini
s-au instalat în raporturile cotidiene dintre oameni, acestea pu-
tând fi calificate drept situaţii psihanalitice „sălbatice*1”.
Interesul marelui public este astfel tot mai mare pentru știin-
ţele umane, în general, și pentru psihanaliză, în special. Aceasta
din urmă — nici biologie, nici psihologie, nici știinţă ocultă, nici
pur și simplu știinţă a limbajului — trezește o mulţime de între-
 bări, de confuzii, de neînţelegeri. Metodele pe care le folosește
sunt puse sub semnul întrebării sau contestate, rezultatele sunt
criticate sau exagerate, teoria este pietrificată în formule mate-
matice sau respinsă în bloc.
În ceea ce mă privește, de când Freud a numit Inconștient
acea sursă a forţei animate de dorinţa care însufleţește orice fi-
inţă umană, psihanaliza s-a constituit într-o practică care nu ajun-
ge la concluzii sau la cunoștinţe definitive, ci la un anumit tip de
 întrebări, de critici și de protocoale.
Mi s-a pus de multe ori întrebarea dacă psihanaliza poate ex-
plica totul. În ceea ce mă privește, cred că rostul ei nu este de „a
explica totul”, ci de a-i ajuta pe cei care s-au împotmolit în repe-
tarea prin refulare a propriilor lor dorinţe: a-i ajuta să iasă de pe
* Notele numerotate sunt redactate de către Gérard Guillerault și se găsesc
grupate la sfârșitul volumului, pp. 569.
Notele semnalate printr-un asterisc — dacă nu sunt însoţite de nicio menţiu-
ne (N. t. sau N. ed.) între paranteze — au fost stabilite de Françoise Dolto
pentru ediţia iniţială. În toate aceste situaţii, ele sunt dezvoltate în subsolul
paginii respective.

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie


16 drumul bătut al cercului propriei lor vieţi, cerc care continuă să
se învârtească pe loc. Rostul ei este de a ajuta viaţa să își reintre
 în drepturi. Atunci când începem noi înșine o analiză sau când
ne ducem copilul la psihanalist, înseamnă că există o suferinţă
sau că remarcăm o oprire din dezvoltare sau o stopare a creati-
vităţii la copil. În ceea ce îl privește pe acesta, de multe ori doar
adulţii suferă din cauza stării lui, stare care nu este în realitate
decât o etapă intermediară care ar trebui respectată. Iar, în acest
sens, psihanalistul nu este neapărat un terapeut al simptomelor
pe care le prezintă copilul. Există, de pildă, copii care prezintă
simptome de inhibare, de excitare, de lipsă de comunicare, și care
ajung totuși la rezultatele dorite și de ei, și de părinţi. Stadiile pe
care le parcurge copilul trebuie respectate, ele permiţându-i să
se pregătească pentru trecerea la o nouă etapă.
Aceasta este una din dificultăţile meseriei noastre de psihana-
list: atunci când un copil vine pentru consultaţie cu părinţii lui,
noi trebuie să înţelegem din capul locului dacă acel copil se apă-
ră de o situaţie pe care nu o poate încă asuma, dar se pregăteș-
te să o facă, sau dacă se află deja într-o fază în care și-a pierdut
 încrederea în sine și riscă să rămână în urmă faţă de cei din
aceeași categorie de vârstă sau în ceea ce privește comunicarea
cu sine și cu ceilalţi. Or, există deseori astăzi tendinţa de a con-
sidera psihanaliza ca fiind bună la toate; de multe ori ea devine
astfel o pasiune, o modă, un snobism. Psihanaliza a apărut într-o
perioadă a civilizaţiei când analiza detaliată a angoaselor oame-
nilor devenise urgentă. Pe de altă parte însă, omul nu poate trăi
nicio oră fără angoasă: există deci angoase necesare, care deschid
drumul creativităţii, și există angoase care sabotează forţele vii
ale unei fiinţe umane. Numai cele din urmă ar trebui să facă
obiectul unei cure psihanalitice.

FRANÇOISE DOLTO
 Psihanaliza permite înţelegerea dinamicii care se desfășoară 17
 în inconștient, cea care are ulterior efecte vizibile, perceptibile,
 în relaţia cu ceilalţi. Însă pacientul care vrea să depășească o pro-
 blemă și merge în acest scop la psihanalist trebuie să aibă un rol
activ. Nu psihanalistul face tratamentul. El este doar mediatorul
unui adevăr care se întrevede în raport cu povestea subiectului.
Asta este tot.
Se întâmplă uneori să avem de-a face cu mediatori incompe-
tenţi. Este un lucru care se spune mai des în legătură cu psihana-
liza decât cu alte discipline. Dar oare trebuie să nu mai avem în-
credere în medicină pentru că există medici incompetenţi? Sau
 în fizică pentru că există fizicieni care se servesc de știinţa lor
pentru a fabrica bombe? Atunci când unii au experienţe proas-
te, nu trebuie incriminată această artă–știinţă care este psihana-
liza, ci credulitatea oamenilor în raport cu cei care le aruncă praf 
 în ochi, lipsa lor de informaţie! Atunci când cineva este psihana-
lizat așa cum trebuie, altfel spus, este „bine ascultat”, acest cineva
va ieși la liman dacă vrea cu adevărat să iasă.
Cura analitică aduce la lumină motivaţiile inconștiente: dacă
o fiinţă umană, din cauza lucrurilor care se petrec în inconștien-
tul ei, suferă, atunci ea va trebui să își „rostească” suferinţa pen-
tru a-și depăși problema. Cuvântul, iată descoperirea psihanali-
zei; cuvântul ca mediator a tot ce este dureros în noi, din
momentul în care poate fi exprimat și ascultat, rostit și asumat.
Mergem la psihanalist ca să vorbim, iar când plecăm de la el sun-
tem parţial eliberaţi de noi înșine. În ceea ce îl privește, psihana-
listul nu conduce nicio acţiune, el ascultă suferinţa și folosește
transferul. Psihanaliza și psihoterapia nu trebuie confundate. Psi-
hoterapeutul trebuie să „facă bine” la modul direct, psihanalistul,
nu. Acesta din urmă îl ascultă doar pe cel care vrea să comunice

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie


18 cu el. Analizandul își găsește singur drumul din momentul în
care regăsește sensul propriei lui vieţi, sensul propriilor lui
dorinţe…
În textele reunite în acest volum va fi vorba în principal de-
spre copil, despre problemele acestuia de dezvoltare și despre
modalităţile de a le depăși. Va fi vorba și despre părinţii acestu-
ia, despre angoasele lor, despre felul în care se ocupă ei de copil
și îl călăuzesc în viaţă. Astăzi, părinţii își pun o mulţime de în-
trebări, nu au încredere în ei înșiși. Este ceva normal, dată fiind
viteza de evoluţie a vieţii sociale, declinul valorilor care, pentru
părinţi, erau altădată valori sigure și care astăzi nu mai sunt de-
fel așa. Drept care, ei nu mai au ca odinioară încredere în ei în-
șiși, deoarece nu știu ce viitor îi pregătesc copilului lor, deoare-
ce toate valorile se modifică din zece în zece ani, iar uneori chiar
și mai repede. Această perioadă de tranziţie a început probabil
 în vremea în care a avut loc descoperirea inconștientului. Îmi pla-
ce să cred că aceasta este explicaţia pentru nașterea psihanalizei
 în acea vreme, pentru ca oamenii să își poată reîmprospăta for-
ţele vii și să poată face faţă, zi de zi, unor realităţi noi și schim-
 bătoare, să poată comunica în mod viu cu lumea exterioară.
În zilele noastre, părinţii trimit din ce în ce mai des semnale
că au probleme cu creșterea copiilor lor. Bineînţeles, schimbarea
condiţiilor de viaţă contribuie mult la această situaţie, însă creș-
terea unui copil reprezintă întotdeauna o problemă atunci când
adultul nu are încredere în fiinţa umană care se ridică, atunci
când vrea cu orice chip să îi impună un mod de viaţă rigid. În
schimb, dacă are încredere în posibilităţile copilului, ca și în pro-
pria sa dorinţă cu privire la el, adultul va deveni exemplul cui-
va care își asumă întru totul dorinţele și contradicţiile, fără să și
le ascundă. Psihanalistul îi poate ajuta pe părinţi în mod indirect,

FRANÇOISE DOLTO
 prin travaliul pe care îl face cu ei în cadrul analizei; în felul aces- 19
ta, părinţii își descoperă propriile contradicţii, pe care reușesc să
și le asume cu mult curaj, iar copiii se vor afla în faţa unor adulţi
care nu mai pretind că deţin adevărul. Asumarea propriilor con-
tradicţii este un proces cotidian: înseamnă să îţi pui mereu între-
 bări în ceea ce te privește și, simultan, să fii împreună cu ceilalţi,
să trăiești în realitatea acestei zile fără să o raportezi permanent
la imaginar. Realizarea diferenţei dintre imaginar și realitate, iată
poate cel mai important proces pe care noi, oamenii, îl avem de
parcurs! Realizarea faptului că adevărul imaginarului și adevă-
rul realităţii nu sunt întotdeauna compatibile, că trăim simultan
la niveluri diferite.
Aceste lucruri se complică atunci când este vorba despre ra-
porturile dintre părinţi și copii. Se pune următoarea întrebare:
adulţii îi înţeleg cu adevărat pe copii? Dat fiind faptul că ei nu
mai au același limbaj, că pentru unii și pentru ceilalţi cuvintele
nu mai spun același lucru. Cuvintele pe care le folosește un co-
pil pot trimite pentru adult la experienţe afective, emoţionale,
fizice, în legătură cu spaţiul și cu timpul, complet diferite, ele
pot reprezenta cu totul altceva. Pe de altă parte, pentru unii
adulţi există o refulare a copilăriei, iar mulţi dintre ei au avut o
copilărie pe care nu au terminat-o încă. Ea a luat sfârșit doar
 într-un sens superficial, deoarece aceștia au crescut, însă ei au
 în continuare o atitudine de copii faţă de alte persoane care le
par a fi… adulţi. Astfel, în lunga mea experienţă de psihanalis-
tă, mi-am dat seama că adulţii care îmi scriu pentru a-mi po-
vesti problemele lor cred cu tărie că eu sunt un om mare… Tre-
 buie deci să le spun că eu nu sunt un om mare mai mult decât
ei! Toţi cei care îmi scriu știu ce au de făcut cu copiii lor, dar știu
doar pentru că îmi scriu pe îndelete și, în felul acesta, se lămuresc

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie


20 mai bine ei înșiși. Scriindu-mi, nenumărate persoane și-au făcut
analiza propriei probleme, pentru că au reușit, printr-un fel de
relaţie transferenţială, să își stimuleze propria luciditate să le
vină în ajutor.
Copiii noștri poartă în spate datoriile noastre, datorii în sens
de dinamică nerezolvată, de experienţe nefericite refulate în noi;
copiii noștri le moștenesc, după cum ne moștenesc darurile și ca-
lităţile dinamice în sens pozitiv. Dar putem oare spune, atunci
când un copil nu este bine, că el este bolnav din cauza trecutu-
lui părinţilor? Și ce este boala? Fiindcă, în realitate, copilul nu
este „bolnav”, el încearcă doar să ne vorbească, să ne spună ceva
prin propriul lui corp. Corpul este limbaj, funcţionarea corpului
este limbaj, iar copilul este primul psihoterapeut al părinţilor lui,
deoarece este fuzional. Aceasta este natura lui, în primul rând
din punct de vedere biologic, apoi emoţional și afectiv; iar prin
anumite disfuncţii sau tulburări ale stării de sănătate, copilul
vorbește despre starea de armonie dintre mama și tatăl lui, în
măsura în care aceștia se proiectează în el. Fenomenul proiectă-
rii părinţilor în copilul lor are loc la fel de bine când este vorba
despre un copil „din același sânge” sau despre un copil adoptiv;
pentru că este vorba despre o relaţie simbolică, o relaţie de lim-
 baj: copilul exprimă ceea ce părinţii lui închid în ei și nu pot ex-
prima. De multe ori, copilul se exprimă printr-o stare proastă,
dar o poate face și printr-o stare extraordinară de sănătate. Co-
pilul aduce la lumină ceea ce se petrece în inconștientul părinţi-
lor, ceea ce aceștia nu știu, ceea ce ignoră în legătură cu ei înșiși.
Iată de ce venirea pe lume a unui copil presupune întotdeauna
să îţi pui întrebări, uneori la modul dureros. Zămislirea unui co-
pil nu este doar o naștere trupească, ci și o naștere simbolică, o
naștere de limbaj.

FRANÇOISE DOLTO
 În ceea ce mă privește, întotdeauna am considerat că rolul 21
psihanalistului nu se reduce la organizarea curelor și nici la acu-
mularea egoistă a unei știinţe, ci se deschide, pornind de la ex-
perienţa suferinţei umane, dincolo de cabinet și de concepte, către
activităţile lui sociale și publice, către intervenţiile psihanalistu-
lui din viaţa de zi cu zi. Cuvântul și scrisul psihanalistului tre-
 buie să se adreseze în primul rând celor care se confruntă cu via-
ţa reală. Intervenţiile sale trebuie să îi trezească pe adulţi, să îi
determine să caute atitudinea corectă în faţa problemelor propri-
ilor copii. Această atitudine — dinamică, flexibilă, vie, mereu
trează, gata să asculte, gata să dea glas adevărului —, odată
adoptată, poate preveni tulburările, poate canaliza comunicarea
simbolică către creativitate și dezvoltare, și nu înspre impasuri.
Și este mai bine să previi decât să vindeci.
Atunci când părinţii știu ce le aduce propriul copil din punct
de vedere simbolic, când îl simt cum funcţionează în cadrul fa-
miliei sau în compania celorlalţi copii, ei vor fi mult mai tentaţi
să îi acorde locul care i se cuvine în funcţie de propria lui dina-
mică, să îi respecte drepturile și libertatea.
Într-un anume sens, adulţii reprezintă ordinea, copiii, dezor-
dinea. Însă, pentru copil, ordinea este ceva care se schimbă în
fiecare zi! În timp ce dezordinea se află mereu în același loc! Pen-
tru copil, ordinea este faptul că viaţa deplasează mereu toate lu-
crurile; copilul face dezordine în jurul lui pentru că totul se
schimbă tot timpul. Copilul e asemeni mareelor din jurul stân-
cilor: pietricele noi, scoici noi, totul se schimbă în fiecare zi din
cauza mareelor! Dimpotrivă, ordinea adulţilor este destinată co-
modităţii. Există lucruri care se repetă deoarece organismul nos-
tru funcţionează repetitiv: mâncăm în fiecare zi, apoi eliminăm,
 în timp ce corpul nostru rămâne, el alternează starea de veghe

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie

