Sunteți pe pagina 1din 10

EDITURA IRI

Bucuresti, 1995

SUB COORDONAREA:
Lect. Univ. Drd. Monica Păduraru
REALIZATĂ DE:
Strilciuc Elena
Fac. de Economie
Anul I, Seria D
Gr. 1415
Scurtă prezentare a cărţii

Alfred Adler este unul dintre membrii componenţi ai “trio-ului” psihanalizei: Freud-
Adler-Jung. Medic practician, cu o pasiune apăsătoare referitor la tot ceea ce ţine de domeniul
psihanalizei, al problemelor existenţiale ce au la bază motive încă din cei mai mici ani ai
copilăriei. Scrierile sale se pot considera ca fiind un studiu amănunţit al individului, extins apoi la
întreaga societate.
Adler merge pe premiza că nu putem analiza un individ decât raportându-l la societate, în
ansamblul ei; în cazul în care acesta este integrat în societate, este extrovertit şi manifestă faţă de
semenii săi un interes “normal”(raportându-ne aici la ceea ce majoritatea consideră ca fiind
normal), înseamnă că ne uităm la un individ adaptat, care se poate descurca în orice împrejurare,
capabil de a întemeia o familie-în adevăratul sens al cuvântului-, şi de a învăţa la rândul său, pe
alţii.
În “Psihologia şcolarului greu educabil”, Adler ne vorbeşte despre acei copii de până în
perioada pubertăţii (sau cel mult de 14-15 ani), care prezintă o caracteristică comună: le dau bătăi
de cap celor din jurul lor, având un comportament inadmisibil atât in cadrul familiei, cât şi la
şcoală sau în grupul de prieteni. Conform teoriei adleriene, problemele acestor copii, de natură
comportamentală si/sau din perspectiva eşuării lor în materie de învăţare, nu sunt de natură
ereditară, ci au luat naştere datorită unor inadvertenţe apărute in cadrul lor familial la un moment
dat. După cum spune şi acesta: “Bagajul ereditar al copilului nu prezintă importanţă pentru noi.
Factorul ereditar nu se exteriorizează dacă nu găseşte la copil pregătit terenul social. Atunci
când soluţionarea uneia dintre problemele copilului reclamă sentimentul de comuniune socială,
constatăm o ezitare caracteristică. Iată-ne pe un teren solid; nu ne rămâne altceva de făcut decât
sa găsim cauza pentru care sentimentul de comuniune socială nu s-a dezvoltat în mod normal.
Nu vom intâlni extravaganţi, copii-problemă, nevrotici, alcoolici, perverşi sexual, criminali sau
candidaţi la sinucidere, la care să nu fie cu putinţă să demonstrăm cu deplină certitudine că ei
nu dau îndărăt in faţa soluţionării problemelor vieţii decât pentru că nu au fost corect educaţi în
sensul sentimentului de comuniune socială.”(Cap.III, Pag.54).
Cartea este scrisă ca un studiu prezent, în sensul că, cititorul este inclus în auditoriu; se
prezintă consecutiv cazuri ale diferiţilor copii cu probleme de educaţie, dar nu ni se spune
dinainte întreg procesul prin care acesta a trecut. Autorul lasă auditoriul sa analizeze in acelaşi
timp cu el. Totodată, ni se prezintă scene din sedinţele de terapie, sau consultanţă, pe care
psihologul le ţine cu pacienţii săi. Fiecare caz problemă, se finalizează cu îndrumarea doctorului,
ce se adresează atât copilului cât şi părinţilor acestuia, cel dintîi fiind invitat la o nouă reuniune
dupa o perioadă de aproximativ o lună; timp in care, copilul va fi trebuit să parcurgă paşii primiţi,
intr-u soluţionarea problemei acestuia.”În lucrarea de faţă am încercat, cu ajutorul tehnicii
psihologiei individuale comparate, să definesc stilul de viaţă al şcolarilor greu educabili.”(Pag.
14). În analiza sa asupra acestor copii-problemă, psihologul urmăreşte două tendinţe: gradul de
cooperare (sentimentul de comuniune şi interesul social) precum şi modul caracteristic in care
individul caută să obţină superioritatea. Se ia în considerare soluţionarea a trei probleme
existenţale: integrarea in societate, profesia, dragostea- sau mai bine zis, nivelul de pregătire de
care individul dispune pentru îndeplinirea acestor trei cerinţe. Astfel, in funcţie de acest nivel, ne
raportăm la un sentiment de inferioritate (în cazul în care pregătirea este foarte scăzută), iar
pentru a-l compensa, ne însuşim o superioritate prost aleasă, ratată.

2
Câte ceva despre cazurile analizate şi psihologia soluţionării acestora

În introducere, Adler ne vorbeşte despre importanţa legăturii dintre om si semenii săi. În


decursul vieţii, observăm o evoluţie a omului atât la nivel fizic cât şi psihic. Putem astfel vorbi
aici, de o transformare a psihicului omului, în funcţie de trăirile sale. Omul nu se naşte propriu-
zis cu anumite caracteristici, ci acestea devin parte a personalitaţii sale pe parcursul vieţii. De cele
mai multe ori am dori să alegem din societate numai acele alemente care ni se par nouaă
benefice, sau cel puţin pozitive; în schimb, psihologul ne spune că toate inconvenientele pe care
ni le oferă societatea nu sunt altceva decat elemente necesare formării noastre, pe care trebuie să
le acceptăm şi să le raportăm la propria persoană. Trebuie să ne vedem întotdeauna ca făcând
parte dintr-un întreg, dar să ne alegem din acel intreg elementele care ne definesc.S-a observat că,
de-a lungul istoriei, au lăsat o amprentă in evoluţia omenirii numai acele persoane extrem de
pozitiviste. Înţelegem din aceasta că, optimismul este deseori o cale către succes.
În viziunea lui Adler, omul nu dispune decât de organe slabe, de aceea avem nevoie de
integrare, de comuniune, de asocierea cu alţi indivizi. În felul acesta, omul se simte mai în
siguranţă, mai puternic. Lipsa certitudinii că un individ este integrat în societate, se manifestă în
diferite moduri: felul în care omul îşi priveşte interlocutorul, limbajul trupului, modul în care
ascultă sau vorbeşte.
Psihologul nostru pune pe seama mamei toate aceste probleme caracteriale ale copilului,
aceasta neîmplinindu-şi cele doua funcţii primordiale: de a realiza legătura copilului cu societatea
şi de a-i imprima acestuia gândirea cum că nu este singurul copil, şi ce anume ar trebui să facă în
cazul venirii pe lume a unui frate/soră. Întâlnim adesea cazuri în care mama şi-a răsfăţat prea
mult copilul, l-a ţinut mult prea mult timp foarte aproape de ea şi nu i-a insuflat fenomenul de
libertate. Pe de alta parte, există şi acele mame care îşi neglijează complet copiii sau fac diferenţe
între ei, îi molestează fizic sau chiar îi abandonează. Acestea sunt doar câteva dintre motivele ce
lucrează la devenirea copilului şi îl trasformă pe acesta într-un scolar greu educabil. În cartea sa,
doctorul ne vorbeşte de mulţi alţi factori care participă la formarea copilului într-un sens negativ.
Totuşi, toţi aceşti factori au un scop comun: deformarea comportamentului copilului, în aşa fel
încât el să aibă un exagerat sentiment de inferioritate şi să nu aibă încredere in forţele proprii.
Adler cunoaşte faptul că sentimentul de comuniune socială se află pe un rang foarte înalt,
dar că noi, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne apropia de acest ideal. Nu există o
educaţie perfectă, dar putem face în aşa fel încât să nu influenţăm negativ comportamentul
copilului nostru: “Datoria noastră este să ne dezvoltăm în aşa fel, atât noi înşine cât şi copiii
noştri, încât să devenim instrumente de progres social.”(Pag.26).
În domeniul psihologiei şcolarului greu educabil, ni se prezintă mai întâi o fetiţă, care
urmează cursurile primului an de gimnaziu. În ceea ce priveşte modul de gândire deja creat odată
cu parcurgerea integrală a tuturor cazurilor prezentate de Adler, observăm o copilă deşteaptă, care
a trecut cu bine de cei patru ani de şcolarizare. Ceea ce ne evidenţiază psihologul în
comportamentul acestei fetiţe, este faptul că ea prezintă unele semne de exagerare a importanţei
propriei persoane. Această fetiţă îşi exasperează părinţii cu diferite mofturi,pe care şi le manifestă
in special dimineaţa, înainte de a pleca la şcoală. Ne explică el aici de ce copilul reacţionează în
felul acesta: totul se datorează unei importanţe mult prea mari pe care mama a acordat-o încă de
la început hranei copilului şi modului în care aceasta trebuie să procedeze înainte de a pleca la
şcoală. Fetiţa dă dovadă de o foarte mare inteligenţă, ea găsind punctele slabe ale mamei ţi
acţionând contrar acesteia, tocmai pentru a obţine o mai mare atenţie din partea ei; pentru ca
mama să se ocupe în special de ea şi numai de ea. Lăudaroşenia, în acest caz, constă tocmai in
faptul că fata vrea să demonstreze ce greutăţi întâmpină ea cu şcoala şi că depune un effort teribil

3
pentru ca lucrurile să iasă aşa cum ar trebui (mai exact conform ideilor ei personale). Adler ne
evidenţiază şi faptul că fetiţa nu este in totalitate conştientă de nivelul foarte mare de dominaţie
pe care îl are asupra părinţilor ei. Copilul, fiind unic la părinţi, nu se ştie decât ca fiind centrul
universului. Tratamentul în privinţa ei ar consta în ideea de a o face pe fetiţă sa conştientizeze ca
lauda de sine este caracteristică numai aceluia care în fond nu are nimic special, bun, pozitiv, cu
care să iasă in evidenţă. Unui astfel decopil trebuie să îi arătăm că are multe alte metode prin care
poate să-i multumească pe părinţi, precum şi că este o fată destul de mare încât să-şi facă singură
toate cele necesare, anterior plecării la şcoală. De asemenea, autorul ne indrumă ca în astfel de
cazuri, să sfatuim parinţii să acorde o mai puţină importanţă hranei şi atunci copilul îşi va
manifesta din proprie iniţiativă dorinţa de a mânca.
Adler ne mai aduce în atenţie si tipul şcolarului repetent. A repeta clasa, sau chiar mai
mulţi ani de-a rândul, reprezintă pentru un copil o amprentă mult mai negativă decât ne-am
putea-o noi imagina. Este mult mai bine-ne spune el-să ne gandim de multe ori înainte de a lasa
un copil repetent. Există foarte multe metode prin care am putea împiedica aceasta. Este de
preferat să lăsăm această variantă pe ultimul plan. Acesta, ne evidenţiaza cazul unui băiat care a
rămas repetent datorită matematicii. Prin urmare, dacă acest copil a fost capabil să treacă cu bine
de celelalte materii, ce l-ar împiedica să facă acest lucru şi cu matematica? Poate doar o
preconcepţie asupra faptului că el nu este bun la matematică. Ne vorbeşte aici psihologul, despre
o experienţă personală din prisma căreia, el nu a fost bun la matematică în primii ani de
şcolarizare. La momentul respectiv -spune el- a avut de ales între a renunţa la acest domeniu, în
favoarea unei alte specializări. În consecinţă, el a urmat calea mai grea, dar de succes: a muncit
cu cifrele până în momentul în care a reuşit să-şi adopte o metodă de gândire matematică, reuşind
astfel să-şi înfrângă slăbiciunea. În perspectiva psihologiei sale, consideră că nimeni nu se naşte
cu aptitudini pentru matematică, sau pentru orice alt profil. În cazul de faţă, băiatul repetent a
preluat probabil o gândire pesimistă a părinţilor, cum că darul matematicii se transmite ereditar.
Această analiză îşi îndreaptă atenţia şi asupra unei idei preconcepute la fete, care spune că
băieţii sunt mai înzestraţi în ceea ce priveşte matematica, faţă de ele. Adler elimină această
prejudecată: “Din moment ce copilul nu este prost, părerea noastră este că el poate duce la bun
sfarşit orice sarcină şcolară, cu condiţia de a nu-I lipsi curajul. Nu vom rezolva problema dacă
deţinem pur şi simplu informaţia că şcolarii cu un deficit de inteligenţă nu pot face nimic în
materie de aritmetică. Numeroase domenii speciale ale matematicii sunt mai bine înţelese de
către debilii mintali decât de oamenii normali.”(Pag.41).
Plecând de la acest ultim citat, ne îndreptăm atenţia către un alt caz pe care ni-l dezvăluie
psihologul: acela al copilului care se află în umbra fraţilor şi surorilor cu o dotare superioară. Ni
se vorbeşte despre un copil care dă semne cum că ar fi debil mintal (înapoiat din punct de vedere
intelectual). Conform celor descrise, observăm faptul că acest copil tinde să atragă atenţia celor
din jur, vorbind cu precipitaţii (extrem de abundent) şi acţionând stângaci în aproape tot ceea ce
ar vrea să facă. Ţinem cont aici de faptul că băiatul are o vârstă considerabilă (15 ani), el fiind al
doilea din cei trei copii, devenind mezinul familiei cu ceva timp în urmă, datorită decesului
surorii sale mai mici (care de altfel era inzestrată cu o mare capacitate intelectuală). În defavoarea
sa este şi faptul că fratele cel mare este student la facultate, aceasta afectându-l atât de mult încât
el se consideră cu mult mai inferior şi astfel refuză să mai evolueze. Esenţial de amintit aici este
faptul că dacă acest copil este capabil să atragă atenţia celor din jur, în special a parinţilor, cu
dorinţa de ai ţine cât mai aproape de el, de al “cocoloşi” cât mai mult, înseamnă că el nu este nici
pe departe debil mintal; acest copil a fost prea mult influenţat negativ de succesul fraţilor săi,
luând naştere un puternic sentiment de inferioritate, pe care el îl ascunde atât de bine prin
incapacitatea sa de a face diferite lucruri banale. Prin toate aceste banalităţi iesite din comun,
băiatul a găsit o modalitate de a atrage atenţia celorlalţi şi implicit, de a se simţi important.
Psihologia adleriană încearcă să îndrepte acest tip de manifest, considerându-l ca fiind un strigăt
4
de ajutor al celui care a rămas captiv în evoluţie, manifestând opoziţie faţă de tot ceea ce ţine de
progres social şi intelectual. Metoda cea mai potrivită este aceea de a discuta cu băiatul, de a-i
explica situaţia ridicolă în care s-a afundat şi că ar fi mai potrivit vârstei lui să devină mai
independent, să se apuce cu seriozitate de şcoală, pentru că el nu este inferior nimănui, ci doar se
află într-o stare de inferioritate datorită comportamentului lui copilăresc şi renunţării de a mai
lupta. Înainte de toate, copilul trebuie să înţeleagă pe deplin situaţia în care se află. Este
primordial.
S-au expus, în toată această analiză, numeroase cazuri în care şcolarul greu educabil este
mezinul familiei, Prîslea- aşa cum îl numeşte Adler. În cele mai multe dintre cazuri, locul
copilului în cadrul familiei are un rol decisiv. Acesta poate fi mezinul, răsfăţatul mamei, cel care
întotdeauna vrea să se dovedească mai bun decât fraţii mai mari, care este într-o competiţie
continuă. Nu de puţine ori, persoane aflate pe poziţii de conducere au fost mezini de-a lungul
copilăriei lor. Aceasta se datorează tocmai caracterului său de competitor pe care şi l-a format
încă din sânul familiei. De cele mai multe ori, ca şi în cazurile prezentate de Adler, acesti copii nu
se debarasează de afecţiunea mamei, ajungâng chiar la vârste înaintate să depindă de aceştia şi să
nu poată lua decizii fără acordul sau impulsul cuiva. Aceşti copii pot ajunge foarte departe dacă
au un susţinător spiritual, sau pot decade in ultimul hal în momentul în care şi.au pierdut sursa
principală de sprijin. Ei sunt într-o continuă căutare de susţinători. Problema lor de caracter se
manifestă prin aceea că vor tot timpul să li se acorde atenţie şi ar face orice pentru aceasta. Sunt
neastâmpăraţi, au o energie de neimaginat, îşi folosesc inteligenţa în a-i atrage pe ceilalţi de
partea lor, pentru ca apoi sa-i folosească pe aceştia drept sprijin şi consolare în momentul în care
consideră că li s-a făcut o nedreptate. Desigur, acesta este cazul mezinilor foarte răsfăţaţi. Există
situaţii în care aceştia au fost bine educaţi şi se manifestă într-un mod exemplar, reprezentând o
bilă albă în evoluţia socială.
Pe de altă parte avem copilul unic. În mod sigur, toată atenţia mamei şi nu numai, este
îndreptată catre acest copil. Există totodată cazul în care copilul unic este abandonat, astfel că el
ajunge în cel mai rău caz o “lepră” a societăţii, trăgându-i şi pe ceilalţi după el. Dar se poate ca şi
acest copil să trăiască în sânul unei familii adoptive, care să-i ofere o educaţie mult mai bună
decât i-ar fi putut oferii părinţii naturali (şi de cele mai multe ori asa se întâmplă).
Să luam in considerare cazul în care copilul este crescut de mama naturală, care îi acordă
acestuia o prea mare atenţie şi compasiune. Copilul va ajunge neîndoielnic răsfăţat. Diferenţa faţă
de un mezin o reprezintă acea că acest copil nu are dezvoltat simţul competiţiei; pentru că nu
există nimeni în cadrul familiei care să atenteze la locul său, care să fie mai puternic decât el sau
mai realizat profesional. Este prea puţin probabil ca acest copil să ajungă un conducător, dar el se
va realiza totuşi, în cazul în care întâmpină competenţă profesională la şcoală sau în grupul de
prieteni. Acasă va dori să fie tot timpul sub observaţie, alintat şi să i se îndeplinească toate
dorinţele. În societate, genul acesta de oameni sunt foarte iubiţi deoarece manifestă o prietenie
fără cusur, tocmai din dorinţa de a avea susţinători. Problema şcolară a acestui tip de copil se
manifestă în momentul în care dispare încurajarea din partea celorlalţi. Copiii cărora mama le-a
acordat o foarte mare atenţie pe parcursul primilor ani ai existenţei, vor da rasol în momentul în
care nu mai obţin o aprobare admirativă din partea susţinătorului lor. Adler ne sfătuieşte ca în
astfel de cazuri, să fim atenţi la realizările copilului dar să nu îl laudăm, ci doar să îi spunem că
este bine ţi că poate proceda la fel în continuare. O laudă excesivă în momentul de faţă, nu face
altceva decât să umble la orgoliul copilului şi să îl ridice pe cea mai de sus treaptă a răsfăţului,
ceea ce desigur nu ne-am dori.
Viziunea adleriană ne scoate în evidenţă şi cazul în care copilul unic trece pe planul doi.
Mai exact, apare mezinul. Desigur, că cel din urmă se va confrunta cu situaţii pe care le-am
enumerat anterior la cazul cu pricina. Aici este analizată situaţia detronării. Primul copil observă
cum mezinul îi ia locul, cum mama manifestă faţă de acesta acelaşi interes care odata îi era
5
adresat în totalitate. Nemaifiind centrul de intres acasă, copilul cel mare va încerca să obţină o
mai mare atenţie la şcoală. Numai că această încercare de a ieşi în evidenţă este prost canalizată.
Copilul cu pricina va încerca să deranjeze orele de curs, pe ceilalţi colegi, în principiu, întreg
sistemul de educare din incinta în care se află. Există şi varianta a doua, în care copilul se pune
mai cu dârjă pe învăţat, încercând astfel să obţină aceeaşi atenţie de care dispunea înainte de
naşterea mezinului. Într-u rezolvarea acestei situaţii, doctorul poartă o discuţie cu mama
copilului, sfătuind-o să redirecţioneze încercarea copilului de a se face remarcat. Pentru a susţine
aceasta, psihologul îi creează copilului o imagine asupra comportamentului său inadecvat pe care
l-ar putea schimba în favoarea proprie, putând astfel să se facă remarcat prin multe alte fapte
demne, începând cu învaţarea.
Un caz impresionant, este acela al copilului molestat, urât de către mamă, care îşi caută
alinarea în braţele tatălui. Însă, în momentul în care nici tatăl nu-şi mai face apariţia fie datorită
programului încărcat de muncă, ori vreunei neînţelegeri între părinţi (şi implict despărţirea
acestora) sau chiar pentru că acesta intră la puşcărie (din motive bine întemeiate şi legale),
psihicul copilului este automat puternic afectat; el observă că nu este dorit, mama
nemanifestându-şi afecţiunea faţă de el. Această lipsă totală de afecţiune îi imprimă copilului
ideea de inferioritate de care am mai menţionat, el considerând că şcoala nu este benefică pentru
evoluţia lui deoarece nu are atu-ul unei familii fericite, de care alţi colegi de-ai lui dispun.
Datorită faptului că acest copil nu a urmat o gradiniţă, putem spune că nu a avut nici măcar şansa
de a dispune de o educaţie şi o afecţiune ajutătoare din partea unei institutoare. Acest tip de copil
este practic pierdut. Singura lui salvare rămâne existenţa unei învăţătoare pe care el ar îndrăgi-o,
motiv pentru care ar mai frecventa şcoala - pentru a putea obţine măcar o pregătire profesională.
Aceasta, luând în considerare refuzul mamei de a-i oferi iubire, afecţiune.
Cazurile copiiilor-problemă sunt în număr impresionant şi în continuă creştere. Conform
lui Adolf Adler, primii patru-cinci ani din existenţa unui copil sunt extremi de importanţi in
formarea lui viitoare, ca şi individ intregrat sau nu în societate. Uşurinţa cu care un copil se
adaptează noilor colegi de clasă denotă raportul lui cu societatea. Persoanele care au fost învăţate
încă din sânul familiei sau din cadrul grădiniţei, cum să socializeze vor obţine mai uşor succese în
viaţă. Totul depinde de cum ştii sau nu să îi abordezi pe ceilalţi.
Pentru Adler, sentimentul de comuniune socială este indispensabil, el pornind de la
“psihologia individuală” ca fiind punctul forte în evoluţia societăţii: “Dacă nu mă gândesc decât
la mine, voi fi cu totul inapt de a rezolva problemele lumii.”(citat Adolf Adler, în lucrarea dr.
Leonard Gavriliu).

6
Mică critică asupra lucrării

În lucrarea “Psihologia şcolarului greu educabil”, Adolf Adler adoptă ideea unei
prezentări practice împletită cu idei teoretice deja formate şi cunoscute de acesta din analiza unor
lucrări la care şi face referire pe parcursul scrierii sale, dar nu în ultimul rând datorită experienţei
sale din domeniu.
Adler ne prezintă situaţii neprevăzute în care s-a aflat adesea, când mame ale unor copii
problemă s-au prezentat la el cu plângeri la adresa acestora. Situaţiile ne sunt prezentate in
desfăşurare, ceea ce ne ajută să participăm odata cu psihologul la procesul de descoperire a
cauzelor ce au declanşat diferite comportamente ale şcolarilor. Putem astfel intui de foarte multe
ori, dacă un anumit fapt reprezintă declanşatorul situaţiilor greu suportabile în care copiii îi pun
adesea pe părinţi. Aş putea menţiona chiar, că această carte este o foarte bună lecţie de
psihologie, în care ne este antrenată gândirea şi modul de percepţie al unui copil-problemă.
Autorul dovedeşte aici calitatea sa de interlocutor, în dialogurile psihopedagogice pe care
le susţine atât cu părinţii copilului, cu profesorii acestuia cât şi cu şcolarii în cauză. Bazându-se
pe o extraordinară metodă de dialogare, acesta ştie să scoată de la persoanele în cauză acele idei
care îl interesează în mod special.
Pe parcursul scrierii, el atrage deseori atenţia asupra faptului că nimic din ceea ce se
spune despre copilul în cauză, nu trebuie trecut cu vederea fără a fi mai întâi analizat. De cele mai
multe ori –spune el- rezolvarea unei situaţii îşi găseşte rădăcinile atunci când te aştepţi mai puţin.
Orice informaţie, oricât de insignifiantă, este o piesă din puzzle-ul problemei analizate.
Adler pune accentul pe importanţa educării copilului atât la şcoală cât şi acasă. În
viziunea lui, educatorul are o tot atât de mare responsabilitate ca şi mama, în educarea şcolarului.
El aminteşte pe parcursul analizei sale că, în cazul în care copilul nu dispune de o educaţie
adecvată în sânul familiei (fie aceasta reprezentată de părinţii naturali, părinţii adoptivi, bunici,
matuşi sau unchi), el are nevoie de o îndrumare în cadrul şcolar; această din urmă îndrumare
poate fi reprezentată de un profesor pentru care elevul să manifeste o oarecare simpatie, pentru a-
i fi drag să vină la şcoală. În acest fel elevul poate fi ţinut într-o oarecare măsură sub observaţie.
Este des întâlnită metoda prin care scriitorul lasă cititorul să parcurgă paşii în scrierea sa
odata cu el, numai ca aici totul pare mai deschis. Este ca şi cum te-ai afla în scena deschisă şi ai
privi cum psihologul îsi ţine şedinţa, cum cooperează, cum îndrumă,mai exact, cum acesta
parcurge toţi paşii specifici unei şedinţe de terapie: îşi ascultă pacientul (sau persoana care cere
ajutor in vederea soluţionării unei probleme ce ţine de altcineva), îi cere tot mai multe informaţii
în vederea lamuririi problemei, descoperă factorul ce a declanşat comportamentul inadecvat al
copilului, explică persoanei care cere ajutor situaţia pe care a dedus-o, discută cu copilul
problemă- făcându-l conştient de problemele pe care acesta le creează, propune o remediere a
situaţiei implicând atât tutorele cât şi şcolarul.
Observ în cazurile pe care psihologul le enunţă, o perioadă de o lună, pe care acesta o
recomandă insistent, pentru soluţionarea problemei cu care familia respectivă se confruntă. El
spune întotdeauna “Te aştept peste o lună, să-mi spui ce ai facut”. Nu ştiu în ce măsură o lună
este suficientă pentru remedierea unei situaţii comportamentale adânc imprimate, dar se
consideră că într-o perioadă de aproximativ 30 de zile, părinţii sau tutorele legal, ar fi trebuit deja
să înceapă procesul de revenire al copilului. Totodată, impunerea unei perioadă se presupune ca
fiind o sarcină, iar în momentul în care o persoană încearcă îndeplinirea acelei sarcini, înseamnă
că dorinţa sa de a se vindeca sau de participa la procesul de vindecare al altuia, există, este bine
întemeiată si persistentă.

7
Adler alege pentru exemplificarea situaţiei de şcolar greu educabil, copii-problemă ce
provin din familii dezorganizate; sunt băieţi şi fete care se află uneori în pragul delincvenţei
juvenile sau a prostituţiei (caz pe care am omis să-l prezint, având la bază aceleaşi cauze, în
principal copil unic detronat de mezin).
Psihologul aduce, pe parcursul scrierii sale, argumente puternice în favoarea ideii de
şcolar greu educabil, exprimate prin citate preluate chiar din dosarele persoanelor în cauză
analizate. Este lesne de înţeles că autorul nu a scris cartea pe parcursul şedinţelor sale de terapie,
ci acesta foloseşte informaţii puternice pe care le preia din dosarul copilului; acest dosar fiind
întemeiat în prezentul acţiunilor respective. Pe baza a ceea ce ştia deja, Adler reconstruieşte acele
şedinţe şi urmăreşte exact paşii care îl interesează, îi expune şi îi reanalizează, făcând ca totul să
pară ca pentru prima dată. Poate de aceea pare că el are o intuiţie foarte bună, în cele mai multe
dintre cazuri exprimându-şi o părere înainte ca aceasta să aibă o dovadă scrisă în dosarul cu
pricina. Totuşi, acest lucru nu este condamnabil dacă luăm în considerare mulţimea de scriitori
care urmează acelaşi traseu; spre exemplu, în romanele poliţiste, scriitorul ştie de cele mai multe
ori care este criminalul şi care va fi finalul acţiunii, dar totuşi noua nu ne împărtăşeşte decât atât
cât avem nevoie pentru a ne stârni curiozitatea. Este o foarte bună tehnică de reţinere a atenţiei
cititorului, sau de recaptare a acesteia.
În fond, este o lucrare remarcabil costruită, lipsită de plictisitoarele pe care adesea carţile
de analiză le expun. Acest lucru se datorează desigur şi faptului că ni se prezintă câteva
întâmplări în lanţ care merg pe aceeaşi idee psihologică, dar care în fond au caracter independent;
acest lucru se datorează poate şi memoriei involuntare a scriitorului.

8
Aplicare şi implicare practică

Unul dintre cele mai bune modele de implicare în practică aş putea spune că este puternic
nuanţat în ceea ce mă priveşte. În cadrul unei familii numeroase, cu cinci copii, eu mă aflu la
coadă; mai exact, sunt mezina.
Citind această carte am putut descoperi anumite caractere care mi sa aplicau ca o mânuşă,
mai ales în perioada copilăriei fragezi când eram în şcoala primară, sau chiar si în unele momente
din perioada pubertăţii.
Îmi amintesc cum sora mea mai mare îmi spunea uneori ( în momentele în care eu eram
supărată din cine ştie ce motive) cum că nimeni din familie nu a beneficiat de atenţia pe cre eu o
primeam. La momentul respectiv desigur că, copil fiind, nu o înţelegeam şi mă gândeam că poate
lipsa de atenţie în cazul ei se datora poate unei situaţii financiare mai precare pe care părinţii o
aveau la momentul respectiv. Desigur că această idee a fost mai târziu spulberată, aflând că
parinţii nu au avut niciodată o situaţie financiară extraordinară, mai ales în prezent. Prin urmare,
sora mea mai mare era poate într-un fel nemulţumită deoarece mi se acorda mai multă atenţie
decât i se acorda ei la momentul respectiv. Aceasta dcaă luăm în calcul faptul că din cinci copii
noi eram singurele fete.
O menţiune aş considera eu importantă o constituie faptul că primii trei fraţi-printre care
se numară şi sora de care am amintit, provin dintr-o altă căsnicie. În perioada când fraţii mei
aveau vârste destul de înaintate încât să realizeze ceea ce se întâmpla în sânul familiei lor, s-a
întâmplat ca, din motive pe care nu aş dori să le menţionez, aceştia să rămână fără sprijinul
tatălui.
După părerea mea şi mai ales după cunoştiintele acumulate din parcurgerea acestei
lucrări a lui Adler, cei trei fraţi au fost profund marcaţi de această nefericită întâmplare. Totuşi,
din cele povestite de mama de-a lungul timpului, ei nu au dat semne deo foarte mare afectivitate;
poate aceasta se datorează totuşi caracterului exemplar cu care mama i-a îngrijit şi educat (aici
facând oarecare abstracţie de subiectivitatea care m-ar putea copleşi).
Căsătoria mamei cu un alt barbat ( actualul meu tată) se pare că a fost benefică pentru cei
trei copii, întrucât aceştia sunt realizaţi pe plan profesional şi sentimental. Din această căsătorie,
au rezultat alţi doi copii, fratele meu (cu trei ani mai mare) şi eu. Prea multe relaţia cu ceilalţi fraţi
ai mei, de pe parcursul copilăriei, nu îmi amintesc, deoarece la momentul respectiv eu eram
foarte mică,iar atunci când eu am început să percep mai bine relaţia mea cu mediul înconjurător,
ei erau deja încadraţi într-o nouă familie. Pot spune doar, că sora mea a fost cea cu care am mai
avut tangenţe în ceea ce priveşte relaţiile din perioada copilăriei mele; dar nici din această
perspectivă nu îmi amintesc prea multe.
Singurul cu care am fost întotdeauna în competiţia specifică mezinului pot spune că a fost
fratele mai în vârstă cu trei ani decât mine. Specificile certuri între copii erau mult mai intense în
ceea ce ne privea. El având un caracter foarte puternic, nu se lăsa influenţat de dorinţamea de a-I
lua locul. În orice caz, nu pot spune ca vroiam să îi iau locul, cel puţin nu voluntar. La vremea
respectivă, nu îmi amintesc decât că ne certam tot timpul tocmai datorită faptului că el mă
tachina. Parcă era o provocare la adresa mea, spre a-mi dovedi şi mai ales spre ai dovedi ammei
cum că el este în stare să-şi menţină poziţia de copil alintat, în centrul atenţiei. Bineînţeles că
toate acestea le-am remarcat mult mai tâziu, când am fost capabilă să pun cap la cap toate cele.
La momentul respectiv nu era pentru mine decât un nou prilej de ceartă, având ca şi motiv
tachinările lui persistente.
Aşadar, psihologia aplicată în lucrarea analizată, are o puternică rezonanţă în ceea ce mă
priveşte, regăsindu-mă în câteva dintre situaţiile enumerate de Adler.

9
Cartea este bun studiu, atât pentru cei care se confrunt cu diferite situaţii asemănătoare, în
sensul că au de-a face cu copii-problemă, dar şi pentru cei ca mine,care s-au aflat candva în
situaţiile respective şi au ocazia de a vedea dacă au procedat asemănător în situaţii asemănătoare.
M-am bucurat să aflu, odată cu parcurgerea acestei cărţi, că nu am fost un copil extrem de
răsfăţat, dar că totuşi am avut parte de anumite prilejuri de care dispune un mezin. Sper doar ca
aceasta să nu mă fi influenţat într-un mod negativ.
Am remarcat de asemenea, caractere dezvăluite în carte şi care se aplicau pe caracterele
copiilor fraţilor mei. Într-unul dintre cazuri este vorba despre un copil mai mare care, după
nasterea celui de-al doilea copil acesta nu a încercat să iasă în evidenţă; din contră, fratele mai
mic(mezinul) este cel care încearcă să se facă tot timpul remarcat, în special prin ţipete de o
acurateţe impresionantă care mă fac să mă simt ca la un concert de operă. Fratele mare se pare că
rămîne rece la toate aceste încercări ale celui mic de al detrona. Poate este mult prea sigur pe el,
sau poate că pur şi simplu nu îi place competiţia şi preferă să renunţe.
Un alt caz , al fetei care în acelaşi mod, a fost detronată de pe locul său de unic copil, pare
revoltată de când surioara ei a apărut pe lume şi vrea să se facă tot timpul remarcată. Este si acum
într-o luptă continuă din care mama(sora mea) nu ştie cum să mai facă pace.
Am prezentat astfel, cazuri foarte cunoscute mine cărora le.am gasit aplicaţii în scrierea
lui Adler. Totuşi, principala mea remarcă este că, aceste cazuri nu au la bază familii
dezorganizate, chiar dimpotrivă. Prin urmare, pot apărea conflicte chiar şi în cele mai paşnice
forme de conduită. Din fericire, nepoţii mei nu au devenit încă copii-problemă şi sper să nu se
întâmple aceasta pe viitor.

Autoevaluare: 8-9

10