CONSILIERE ÎN

ASISTENȚĂ SOCIALĂ:
CONSILIEREA PSIHOPEDAGOGICĂ
A COPIILOR CU PĂRINȚI
DIVORȚAȚI

București 2017
 Introducere
Familia este mediul în care copilul se naște, se dezvoltă și se formează pentru viață,
este primul său univers afectiv, social și cultural. Părinții sunt cei care se preocupă de
dezvoltarea fizică și intelectuală, contribuie la educația morală și estetică a copilului, familia
reprezintă un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social, ea
modelează personalități. Deține rolul central în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin
stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiții ce stau la baza structurii personalității oricărui
individ.

Mediul familial este unul afectiv și protector, în măsura în care răspunde trebuințelor
copilului atât de natură fiziologică, cât și de natură spirituală. În cazul în care intervine
divorțul, atunci, dezorganizarea structurii și funcționalității familiei, apare ca un factor intens
vulnerabilizator. Dacă un părinte absentează, copilul este supus la motivații, tendințe ți norme
ce-i vor afecta dezvoltarea corespunzătoare. În tot acest timp copilul se simte eliminat din aria
centrului de interes al familiei, reacționează, își pierde încrederea în părinți, se simte lipsit de
protecția implicită pe care i-o ofereau aceștia și se vede pe sine ca abandonat.

I.1. Definirea conceptelor

Termenul de consiliere descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană

specializată, consilierul, şi persoana sau grupul care solicită asistenţă de specialitate, clientul.
Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare şi colaborare
reciprocă, ceea ce face posibilă exprimarea ideilor şi sentimentelor în legătură cu o problemă,
oferind, totodată, sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în identificarea unor
patternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluţii (S. Eliade, 2000).
„Consilierea psihologică este un tip de intervenție prin care se urmărește sugerarea
unui mod de a proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat într-o situație dată sau,
în general, în viața și activitatea cotidiene. Ea se adresează persoanelor relativ normale,
sănătoase psihic, aflate uneori în dificultate, pe care le ajută să-și conștientizeze
disponibilitățile și să le valorifice pentru rezolvarea problemelor.” (Dumitru, 2008)
Consilierea psihopedagogică este un tip de consiliere care are, în același timp,
obiective de natură psihologică și pedagogică. Ea urmărește abilitarea persoanei (copil, tânăr
sau matur) pentru a-și asigura funționarea optimă prin realizarea unor schimbări evolutiveori

2
de câte ori situația o cere, având la bază un model psihoeducaționalal formării și dezvoltării
personașității umane.(Dumitru, 2008)
„Divorțul a devenit un fenomen din ce în ce mai răspândit în ultimele decenii. Unele
statistici arată că, de pildă, în SUA, aproximativ, unul dinn trei copii născuți în anii 1980
trăiește cu un singur părinte, cel puțin o perioadă de timp, până la împlinirea vârstei de 18
ani.”(apud Muro și Kottman, 1995, Dumitru, 2008)

I.2. Teorii ce stau la baza consilierii psihopedagogice

Dollard și Miller (1950, apud. Dumitru, 2008) încadrează câteva concepte aparținând
abordărilor psihanalitice și comportamentale scopulor lor fiind să combine vitalitatea
psihanalizei cu rigoarea științifică a științelor experimentale. Dina ceste două concepte
fundamentale a rezultat o viziune psihodinamică ciclică asupra schimbării terapeutice a
clientului.
„Freud susținea că personalitatea se dezvoltă în componentele sale majore de tensiune :
procesul de dezvoltare psihologică, frustrările, conflictele și amenințările. Procesul de
reducere a acestor tensiuni este considerat cheia dezvoltării personalității. Este adevărat că
Freud a lucrat puțin cu copii dar orice consilier trebuie să accepte ideea că motivația
inconțtientă a comportamentului este un concept foarte important în consiliere. În procesul de
consiliere, mecanismele de apărare a ego-ului (represia, proiecția, sublimarea, raționalizarea
etc.) și înțelegerea funcționării lor oferă posibilitate de intervenție diferențiată în cazurile
problemă. De aceea, nu trebuie neglijată contribuția lui Freud.” (Plosca, Mois, 2001)
În centrul psihologiei umaniste, din ale cărei rezultate se inspiră modelul umanist de
consiliere, se situează omul şi problematica sa umană, viaţa sa personală şi relaţională
presărată cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame, ipostazele devenirii şi
autoconstrucţiei omului şi experienţei sale, atitudinea activă a omului faţă de propria sa
existenţă, şi aceasta nu doar cu scopul de a cunoaşte şi înţelege mai bine omul, ci pentru a-l
dota cu mijloace specifice de acţiune în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă
(M. Zlate, 2000).

Considerată de unul dintre iniţiatorii săi, Abraham Maslow, a treia forţă în psihologie,
încă de la început, psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două mari
orientări existente şi practicate în Occident (behaviorismul şi psihanaliza), taxate ca

3
incapabile de a studia şi, mai ales, de a soluţiona problematica concretă, reală a omului
contemporan.
Consiliere şi psihoterapie (psihoterapia nondirectivă), a fost publicată în 1942. Carl
Rogers prezintă un cadru teoretic nou în domeniul psihoterapiei/consilierii, cunoscut sub
numele de psihoterapie/consiliere centrată pe client/persoană.

2.1.Studiu de caz

Doamna M (37 ani), mama baiatului Matei (13 ani) este îngrijorată din cauza rezultatelor
şcolare în scădere ale baiatului. Mama este divorţată de 6 luni, iar problemele cu Matei par sa
fi debutat aproximativ în preajma momentului divorţului.

Mama se plânge că Matei se ceartă din ce în ce mai des cu ea, nu răspunde rugăminţilor şi
solicitărilor ei, şi că ameninţă în mod repetat că va pleaca la tată pentru că acolo i se fac toate
poftele şi nu are un program atat de strict.

Aceasta a sesizat împreună cu diriginta lui Matei că în ultimul timp rezultatele lui la școală au
scăzut semnificativ și nu mai comunică atât de mult cu colegii, uneori chiar are o atitudine
ostilă față de ei iar aceștia preferă să nu-l mai integreze printre ei.

Mama este casnică şi consideră că este responsabilitatea ei să-i facă un program copilului, să-i
stabileasca anumite limite şi consecinţe atunci când nu o ascultă. Pe de altă parte, tatăl nu are
un program strict cu fiul său şi nu l-a avut niciodată, pentru că nu vede necesitatea acestuia
(“eu consider ca spontaneitatea este mult mai importantă, îmi place să-i fac surprize
copilului”).

4
2.2.Rolul asistentului social în consiliere (obiective, pașii în consiliere, metode, tehnici de
consiliere)

În acest caz asistentul social se va folosi de tehnicile de consiliere centrate pe client

având următoarele obiective:

1.sprijinul oferit copilului pentru depășirea stărilor generate de conflictul dintre părinți
și orientarea activității lor spre satisfacerea propriilor trebuințe, interese, aspirații etc.(reluarea
peocupărilor specifice vârstei, depășirea sentimentelor de tristețe, furie și chiar
autoculpabilizare legate de situația creată);

2.rezolvarea problemei „perderii” unui părinte și restabilirea confortului psihologic

necesar desfășurării normale ale vieții;

3.dezvoltarea unor expectanțe realiste referitoare la relațiile sociale,ajutorarea acestui

copil să întrețină relații interpersonale neimpregnate de sentimente ostile, generate de divorțul
părinților (Dumitru, 2008)

Scopul consilierii centrată pe client este acela de a ajuta individul să se autoevalueze

realist, să se simtă liber, autentic, să nu fie obligat să-şi nege sau să-şi deformeze opiniile şi
atitudinile intime pentru a menţine afecţiunea sau aprecierea persoanelor importante pentru el.
Este ceea ce reprezentanţii acestei orientări terapeutice numesc libertate experienţială. Această
libertate există când subiectul îşi dă seama de ceea ce-i este permis să exprime (cel puţin
verbal): experienţa sa, emoţiile şi dorinţele sale aşa cum le simte şi independent de
conformitatea lor la normele sociale şi morale care guvernează mediul sau.

Pe baza cercetărilor sale, C. Rogers descompune cele 3 etape ale procesului de consiliere în
12 paşi:

1. clientul cere ajutor;

2. consilierul explică relaţia sa cu clientul;
3. se creează o atmosferă permisivă : clientul este încurajat să vorbească despre
problemele sale, să-şi exprime sentimentele, emoţiile, trăirile;
4. sentimentele clientului sunt acceptate de consilier;
5. apar primele sentimente pozitive;
6. consilierul încurajează exprimarea acestor sentimente;
7. clientul îşi acceptă propriul Eu;
8. sunt clarificate principalele direcţii posibile de acţiune ale clientului;

5
 9. clientul acţionează în direcţia pozitivă;
10. acţiunile pozitive sunt încurajate şi sprijinite de consilier;
11. comportamentul clientului arată atingerea unui anumit nivel de maturitate;
12. relaţia de consiliere este percepută ca o experienţă evolutivă.

Irina Holdevici (1996) menționează în lucrarea sa câteva condiții în relația dintre

consilier și client
 consilierul trebuie să se conducă întotdeauna după principiul conform căruia,
clientul este responsabil pentru el însuşi;
 consilierul trebuie să accepte faptul că, clientul său are o puternică dorinţă de a
deveni matur, independent social, productiv;
 consilierul trebuie să creeze o atmosferă pozitivă permisivă, caldă, în care clientul
este liber să-şi exprime orice trăire, orice atitudine, orice gând, indiferent cât de
neconvenţionale, absurde sau contradictorii sunt acestea;
 consilierul nu trebuie să impună clientului condiţii în ceea ce priveşte atitudinile, ci
numai în ceea ce priveşte comportamentul;
 consilierul trebuie să utilizeze numai acele tehnici şi procedee care să conducă
clientul la o înţelegere mai profundă a stărilor sale emoţionale, precum şi la
autoacceptarea acestora;
 consilierul trebuie să se abţină de la orice exprimare sau acţiune contrară
principiilor anterior formulate: trebuie să se abţină de a întreba, a dovedi, a
interpreta, a sugera, a convinge, a asigura, a sfătui; consilierul trebuie să acorde
încredere clientului, considerând că acesta este cel mai în măsură a-şi rezolva
problemele şi de a lua decizii în mod independent; consilierul trebuie să se
concentreze mai ales pe ceea ce simte clientul.
Ca tehnici asistentul social se poate folosi de tehnica ascultării active care include
atenţia acordată unor semne nonverbale : clientul ţine pumnii strânşi, face diferite grimase, îşi
mişcă braţele şi picioarele etc. Acestea sunt poate mai importante decât cuvintele care, de cele
mai multe ori, sunt folosite nu pentru a exprima sentimente, ci pentru a le ascunde. De
asemenea, schimbările de debit şi intensitate în vorbire pot oferi consilierului o serie de indicii
cu privire la sentimentele clientului. Se desprind două avantaje ale tehnicii ascultării: pe de o
parte, consilierul va înţelege mai bine problemele clientului, pe de altă parte, clientul simte că
nu este singur, că obţine încurajare şi sprijin.

6
 O altă tehnică în consiliere este tehnica reflectării în care asistentul social reia o
secvenţă din relatarea clientului, accentuând cuvintele şi expresiile – cheie. Astfel, clientul
este încurajat să comunice şi, mai mult, acesta simte că este înţeles, acceptat, simte că nu este
singur.

Reformularea-reflectare este tehnica în care consilierul subliniază aspectele esenţiale din

relatarea clientului, păstrând cadrul de referinţă propus de client.

Concluzie

Divorțul părinților îi afectează în mod diferit pe copii, în funcție de vârsta acestora.

Despărțirea de un părinte produce tristețe , frustrare și sentimentul pierderii, chiar dacă
părintele absent își petrece o parte din timp cu copilul aflat în custodia celuilalt părinte.
Adesea, copiii se simt abandonați, consideră că nu mai sunt iubiți de părintele absent.
Reacțiile lor sunt însoțite de stări de tristețe și în anumite cazuri, chiar de furie față de
părintele plecat, pentru că au fost părăsiți. Neștiind să-și manifeste nemulțumirea, acești copii
au reacții nepotrivite față de părintele cu care stau, față de alți membrii ai familiei, față de alți
copii sau chiar față de profesori.

Divorțul reprezintă un factor de stres care acționeaza asupra dezvoltării copilului, pe

termen mai scurt sau mai lung, cu efecte mai vizibile sau mai puțin vizibile. Este foarte
important ca părinții să cunoască trăirile interioare ale copilului pentru a putea interveni
benefic și prompt în rezolvarea surselor de conflict sau clarificarea anumitor semne de
intrebare. În acest caz trebuie acționat în consecință și luate măsuri de susținere psihologică a
copilului în timpul unui asemenea eveniment și de consiliere a familiei pentru a acționa cât
mai adecvat și cu efecte cât mai puțin traumatizante pentru copil.

În aceste împrejurări este indicată o atitudine matură a părinților puși în fața

despărțirii, lipsită de certuri grave și mai ales de certuri în fața copilului devine o necesitate,
pentru a nu complica și mai mult situația în ochii copiilor. Destrămarea familiei și demitizarea
conceptului de familie sunt dureroase atat pentru copii, cât și pentru adulți. Copiii sunt foarte

7
sensibili și receptivi la schimbările ce intervin în climatul familial, simt că ceva se petrece cu
părinții lor, de aceea indiferent de vârstă sau de temperament, copiii au dreptul să fie
informați și, mai mult de atat, este și necesar. În momentul discuției cu acesta este bine ca
ambii părinții să fie de față, nu trebuie să includă acuze, este indicat ca părinții să răspundă
copilului la toate întrebările pe care le adresează, încercând să i se explice cât mai pe înțelesul
lui ceea ce se întâmplă, să fie încurajat să-și exprime liber ceea ce simte și ce crede despre
ceea se se întamplă. Ei vor face față mai bine acestei situații, în limitele adecvate vârstei lor,
atunci când sunt implicați, informați și consultați cu privire la tot ce se întamplă.

8
Bibliografie

1. Dumitru , I., Al., Consiliere psihopedagogică. Baze teoretice și sugestii practice, București,
Editura Polirom, 2008

2. Eliade, S., ABC-ul consilierii elevului, Turda, Editura Hiperboreea, 2000

3. Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, Bucureşti, Editura ALL, 1996

4. Plosca, M., Mois, A., Consiliere privind cariera : aplicații în școală, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2001

5. Zlate, M., Introducere în psihologie, Iaşi, Editura Polirom, 2000