CAPITOLUL V

FAMILIA CA GRUP SOCIAL PRIMAR

V.1. Interpretarea sociologică a familiei

În sens restrâns, familia este un grup social format dintr-un

cuplu căsătorit şi copiii acestuia, iar în sociologie familia este
considerată grup social primar prin excelenţă.
Este greu de acceptat o anume definiţie a familiei1, având în
vedere componenţa sa şi trăsăturile sale în diferite societăţi. S-ar putea
vorbi despre conturarea acestui concept complex prin intermediul
funcţiilor pe care le exercită.
Studierea familiei este una dintre cele mai importante arii
sociologice: în mod virtual, majoritatea persoanelor au fost crescute
într-un mediu familial.
Relaţiile de rudenie sunt conexiuni între indivizi stabilite
atât prin căsătorie cât şi prin adopţie, descendenţă sanguină (părinţi,
copii, bunici, nepoţi, fraţi, verişori, unchi, mătuşi etc.). Căsătoria este
o uniune sexuală între doi indivizi adulţi, recunoscută şi aprobată
social. Fiecare societate are un anumit sistem familial. Sistemele
familiale se diferenţiază între ele după gradul de cuprindere a
grupului, forma de transmitere a moştenirii, modul de stabilire a
rezidenţei noilor cupluri, modul de exercitare a autorităţii.

_____________________
1. Petru Iluţ – Sociologia familiei, pag.94

Tipologia familiei

57
 a) În funcţie de gradul de cuprindere familia poate fi
nucleară, limitată la doi adulţi trăind împreună şi copiii lor naturali
sau adoptaţi.
Familia poate fi extinsă, cuprinzând un număr mare de rude
de sânge. Această familie, de tip tradiţional, organizată după un
sistem intern strict de divizarea a muncii şi având un şef autoritar în
bărbatul activ cel mai în vârstă, s-a fragmentat în prezent.
În societăţile industriale familia nucleară s-a generalizat.
Fiecare individ care îşi întemeiază o familie face parte din 2 familii
nucleare: familia de origine, în care el este copil şi familia constituită
de el, în care are rol de soţ sau soţie.
După acelaşi criteriu al gradului de cuprindere, menţionăm:
Clanurile, ca grupuri de persoane ale căror membri se
consideră descendenţii aceluiaşi strămoş comun. Ele sunt percepute de
alţii drept colectivităţi cu identitate distinctă. Membrii aceluiaşi clan
împărtăşesc aceleaşi credinţe religioase, au obligaţii economice unii
faţă de alţii şi trăiesc în aceeaşi arie. Fiecare clan are un consiliu al
bătrânilor înţelepţi pentru soluţionarea problemelor care înteresează
întregul grup.
Ca exemplu: clanurile chinezeşti, numite tsu, clanurile
mafiote.

b) După forma de transmitere a moştenirii (proprietate,

nume, status) sistemele familiale sunt de 3 feluri:
- patrilineare - pe linia tatălui;
- matrilineare - pe linia mamei;
- bilineare - în majoritatea societăţilor de cultură europeană
transmiterea se face bilinear (deşi numele de familie se transmite în
majoritatea cazurilor pe linie paternă).

c) După modul de stabilire a rezidenţei

Există sistemul patrilocal — noul cuplu îşi stabileşte
reşedinţa în familia sau comunitatea din care a venit soţul.
Sistemul matrilocal — noul cuplu îşi stabileşte resedinţa în
familia sau comunitatea din care a venit soţia.
Sistemul neolocal — fixarea reşedinţei se face în afara
familiilor sau comunităţilor din care provin soţii. În prezent,
majoritatea cuplurilor încearcă să-şi stabilească reşedinta în funcţie de
locul de muncă.
58
 d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi
patriarhale, matriarhale sau egalitare.

Tipuri de mariaj
În societăţile de tip european familia este asociată cu o
căsătorie monogamă sau o succesiune de căsătorii monogame. Dar
monogamia nu era cel mai răspândit tip de căsătorie în lume la
jumătatea secolului trecut. (Într-o comparaţie realizată între 565 de
societăţi, George Murdock a relevat că poligamia era permisă în 80%
din cazuri — într-un studiu din 1949.)

Poligamia este un tip de căsătorie care permite bărbatului

sau femeii să aibă mai multe partenere ca soţii, respectiv mai mulţi
parteneri ca soţi.
Poligamia cunoaşte două variante :
- poliandria — când o femeie are mai mulţi soţi.
Poliandria există doar în societăţi foarte sărace, care permit
uciderea pruncilor de sex feminin, sau unde bărbaţii sunt absenţi în
caz de transhumanţă sau grupuri militare izolate.
Exemplu: în Sudul Indiei comunităţile Toda şi Nayar, iar
înNepal poliandria se practică între fraţi.
Tatăl biologic al copiilor nu este cunoscut. Stabilirea rolului
de tată se face în cadrul unei ceremonii, în care cel care răvneşte acest
rol prezintă soţia însărcinată.
- poliginia — când un bărbat poate avea mai multe soţii în
aceelaşi timp. Adeseori, dreptul de a avea mai multe soţii şi-l permit
doar bărbaţii cu status înalt sau depinde de starea economică a
bărbatului. Altfel, în nici o societate femeile nu sunt mult mai
numeroase ca bărbaţii, încât să se poată realiza astfel de căsătorii
pentru toţi bărbaţii, decât în urma unor războaie (în care pier bărbaţi)
sau a infaticidului selectiv (în defavoarea fetelor).
În ţările de religie creştină această căsătorie este blamată. În
ţările islamice sau în comunităţi africane ori australiene este
considerată o formă de prestigiu şi bogăţie, dacă este o poliginie
elitistă, dar dacă este una populară, se face din motive de necesitate
economică. Numai bărbaţii care îşi pot permite plata logodnei şi
întreţinerea mai multor femei au astfel de căsătorii, în clasele înstărite,
dar mariajul poligamic popular aduce bunăstare economică.
59
 Co-nevestele pot fi prietene, dar în general între ele există
rivalitate din doriţa de a deveni favorite (în Africa de Est şi Ruanda
termenul de co-soţie şi gelozie se suprapun).
Poliginia poate fi sororală, când sunt luate de neveste mai
multe surori, sau non-sororală.
La fel, poliandria poate fi fraternală sau nu.

V.2. Funcţiile familiei

Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia

îndeplineşte un rol complex în toate societăţile, exprimat prin mai
multe funcţii, dar un important aspect este constituirea personalităţii
copilului. Se admite tot mai mult că pentru copil familia nu este un
simplu cuib în care el se adăposteşte aşteptând să-i crească aripile
pentru zborul în lume, ci este o indispensabilă ucenicie a relaţiilor
sociale. Deşi literatura contemporană de specialitate manifestă
tendinţa de a evita expresia "funcţiile familiei", referitor la acestă
problemă Petru Iluţ afirmă: "Nu cred că e recomandabil a renunţa la
sintagma (şi tema) «funcţiile familiei». Faţă de funcţionalism, dar şi
în spiritul lui se poate aduce argumentul că indiferent de cauzele
genezei familiei, o dată apărută şi legitimată, ea îndeplineşte
importante funcţii în societate."1
I. - Prima funcţie a familiei este una biologică, de reglementare a
modelelor reproducerii.

______________________________
1. Petru Iluţ - Sociologia familiei, p. 95.

Unii sociologi separă funcţia sexuală de cea reproductivă,

dar în esenţă perpetuarea speciei umane nu ar fi posibilă altfel; noi
includem în cadrul acestei funcţii şi regularizarea
comportamentului sexual, în sensul că permite anumite relaţii
sexuale, dar interzice alte relaţii sexuale, mai precis relaţiile între
rudele apropiate: în special între părinţi-copii, dar şi între fraţi buni
(cu rare excepţii, ca în Egiptul antic).
II. - A doua este funcţia economică fără de care nu e posibilă
existenţa socială. În societăţile preindustriale accentul cădea pe
60
aspectul economic al producţiei, iar în cele industriale şi post-
industriale, pe consum. Astfel, menajele sunt apreciate în prezent ca
principali agenţi economici în domeniul cererii pe piaţă (în general,
gospodăriile, având ca principal scop satisfacerea nevoilor de consum,
se structurează în jurul grupului menajer).
III. - Funcţia juridică vizează raporturile juridice de rudenie şi
patrimoniale. În afara averii şi numelui, familia acordă statusul social,
chiar dacă în prezent o face prin medierea educaţiei.
IV. Funcţia de sprijin emoţional, de fundal socio-afectiv.
Familia asigură sprijin la nevoie, protecţie materială şi spirituală,
asigură îngrijirea, dragoste, sentimentul de securitate.
V. - Prin funcţia cultural-educativă ieşim din sfera trebuinţelor
materiale directe. A vorbi de modelarea personalităţii prin cultură
înseamnă a vorbi de educarea personalităţii în vederea integrării ei
sociale — deci familia asigură socializarea copiilor.
Karl Mannheim arată că familia constituie un rezervor de
modele pe care le oferă copiilor. Grupul familial şi grupul de co-
vârstnici oferă prima experienţă de omogenizare socială şi
comportament social.
Unii sociologi susţin că funcţia culturală şi educativă a
familiei nu sunt totuna. Funcţia culturală nu apelează la tehnici
specifice şi nu îşi propune o finalitate, nu tinde să formeze ori să
perfecţioneze trăsăturile personalităţii ci se limitează la însuşirea
pasivă a unor modele. Ea uşurează adaptarea individului, dar nu îi
potenţează facultăţile.
Funcţia educativă presupune o acţiune dirijată şi are vădit
caracter intenţional. Ea urmăreşte integrarea eficientă a individului în
societate, dar nu prin însuşirea cvasi-mecanică a unor modele, ci
prin formarea unui ideal de personalitate. Distincţia dintre aspectul
cultural şi educativ nu este totdeauna clară pentru toţi: trebuie să
reţinem principiul că nu orice model cultural poate deveni obiectiv
pentru educaţie, ba chiar există modele culturale pe care intenţia
educativă le exclude deliberat.
Obiectivul indirect al acţiunii educative este formarea
personalităţii. Acest obiectiv familia îl împărtăşeşte cu şcoala. Şcoala
foloseşte din plin luminile pedagogiei şi psihologiei, dar şi părinţii ar
trebui să cunoască elemenete de psihologia copilului. Aceasta
deoarece familia, spre deosebire de celelalte grupuri sociale, păstrează
caracterul absolut original de a fi cimentată pe afecţiune în primul
61
rând, care este un dar pur psihologic. Solidaritatea care leagă membrii
familiei, devotamentul reciproc, actele de abnegaţie, de sacrificiu în
cadrul ei rămân inexplicabile dacă omitem premisa esenţială a iubirii
dezinteresate.
Iubirea este măreţia, dar adesea şi păcatul constelaţiei
familiale, căci nu puţine sunt deformările introduse în personalitatea
membrilor ei tocmai prin această poartă aurită..
Trăsăturile care caracterizează funcţia educativă a familiei:
1. Are caracter intenţional;
2. Îşi propune să dezvolte personalitatea copilului în vederea
optimei integrări sociale;
3. Tinde să dezvolte la copil atitudini şi comportamente adecvate
normelor sociale;
4. Implică folosirea unor tehnici şi metode adecvate de către
părinţi.
Realitatea arată că există un nivel mediu de înţelegere a ideii de
educaţie împărtăşită de majoritatea părinţilor. Nu păstrarea nivelului
mediu reprezintă un pericol pentru societate, ci alunecarea sub acest
nivel. Dar nivelul mediu nu satisface idealul de personalitate.

V.3. Familia — un tezaur de relaţii afective

Familia se distinge de alte grupuri umane prin trăsături care

îi sunt absolut proprii. Se admite în general că ea:
- este unicul grup social caracterizat de determinări naturale
şi biologice;
- este singurul grup întemeiat esenţial pe afecţiune, singurul
în care legăturile de dragoste şi consangvinitate capătă importanţă
primordială;
- constituie cea mai mică societate umană, unitatea
elementară cea mai naturală şi necesară, anterioară oricărui alt grup —
este grupul primar;

62
 - se întemeiază în mod esenţial pe valori de intimitate,
armonie şi bunăvoinţă pure şi imediate.
- împacă respectul faţă de tradiţie cu deschiderea spre viitor:
transmite experienţele moştenite şi face planuri pentru viitor.

Sociologia familiei se focaliza în urmă cu două - trei

decenii pe comparaţia între familia normală şi familia carenţată,
respectiv pe funcţionalitatea uneia şi disfuncţionalitatea celeilalte.
André Berge afirma în lucrarea "Education familiale": "O
familie model este un fel de cooperativă de sentimente care îndulceşte
pentru fiecare loviturile mai grele, repartizând efectele pentru toţi"1.
Climatul familiei se edifică încă de la alegerea partenerului de viaţă şi
este determinat de calitatea, tonalitatea, stilul relaţiilor dintre soţi.
Adesea se foloseşte o formulă care exprimă esenţa relaţiilor unui
cuplu, a "celor 4 C": consideraţie, comunicare, compromis, şi
cooperare.
Schema fundamentală a perechii heterosexuale, a creşterii
copiilor se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, dintre aceştia
şi copil. S-a subliniat că cea mai mare parte din părinţi educă aşa cum
au fost educaţi.

________________________
1. André Berge - Education familiale, p.58.

"Mediul familial — spunea A.Berge,1 — îl satisface pe

copil în măsura în care răspunde trebuinţelor sale elementare, adică în
măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie
indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe
sine, să se situeze în raport cu ceilalţi, să se polarizeze din punct de
vedere sexual, efectuând fără pericol primele sale experienţe sociale şi
sentimentale".

Climatul de fond conduce la echilibrarea sau dezechilibrarea

capacităţilor afective şi intelectuale ale copiilor. O familie veşnic
frământată de tensiuni, deformată fie de lipsa de afecţiune fie de o
afecţiune greşit înţeleasă şi exploatată, deformată de defectele şi
viciile părinţilor, de certuri şi violenţă constituie un mediu

63
traumatizant pentru copii. O anchetă întreprinsă de M.J.Chombart de
Lauwe2 arată că frecvenţa tulburărilor psihomotorii (instabilitate,
nervozitate) creşte cu 16% la copiii proveniţi din familii care trăiesc în
regim de neînţelegeri; tulburările de comportament (furie, violenţă)
cresc cu 15%, iar opoziţia şi minciuna cu 8%; comportamentele pre-
delincvenţiale (fuga de acasă, furtul) cresc cu 11%.
Copiii — la o vârstă fragedă — sunt complet dependenţi de
părinţi. Lipsa de prestigiu şi de încredere în aceştia lipsa unui sprijin
produc o gravă dezorientare în conştiinţa copiilor. Trebuie evitate mai
ales trebuiesc evitate discuţiile contradictorii cu ocazia cărora fiecare
părinte caută să atragă de partea sa pe copil, manifestările jignitoare şi
violente cu efecte dezastruoase pentru copii. Ei sunt prea
neexprimentaţi pentru a-şi forma o opinie proprie sau pentru a se
putea proteja de şocul psihic.
Prin contrast, putem înţelege mai bine valenţele educative
ale atmosferei destinse şi senine. "Educaţia — precizează Ph.Malrieu3
— trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de bucurie. Bucuria ...
reprezintă condiţia unei dezvoltări echilibrate".
_______________________________
1. André Berge - Education familiale, p.281.
2. M.J.Chombard de Lauwe - Compoziţia familiei şi tulburările de
comportament la copil, p.684 - 693.
3. Ph.Malrieu - Viaţa afectivă a copilului, p.116.
Altă coordonată a atmosferei familiale este ordinea,
deprinderea orariilor şi regulilor precise de comportare. Nu e vorba de
disciplină întemeiată pe autoritarism rigid.
P.Zarifopol1 afirma: "Statornicia şi periodicitatea unor fapte
din viaţa comunităţii familiale sunt puterile care formează educaţia
copilului, care îl scot din incoerenţa animalică şi-l îndreaptă către
perseverenţa omenească.
Din simetriile şi ritmurile vieţii familiale.... se pregăteşte ceea ce
numim seriozitate, acel ton general al sufletului pe care metafora
inevitabilă ne dictează să-l numim prin excelenţă adânc — tonul care
desparte, în tristeţe ca şi în veselie, fiinţa propriu-zis umană de
inconsistenţa divers ridicolă a feluritelor grade de umanitate
neisprăvită sau neautentică, ca şi de bufoneria stranie a curatelor
dobitoace.

64
 Indivizii care, în primii ani de viaţă, n-au cunoscut impresia, fără
pereche, de tihnă şi durată pe care o dau acele simetrii şi ritmuri ale
vieţii de familie nu mai pot fi suflete întregi; vieţii lor interioare îi
lipseşte un adevărat prim capitol.... Lumea copilăriei ....este începutul
absolut al sufletului....."

V.4. Conştiinţa educativă

Nimeni nu poate face vină unui părinte pentru lipsa de
aptitudini pedagogice, dar cu greu poate fi absolvit un părinte atunci
când dovedeşte lipsă de conştiinţă educativă. Problema nu se pune în
sensul de "a dori" ca urmaşul să devină o personalitate completă, ci de
"a căuta" cele mai bune căi pentru formarea lui.
Educarea copiilor nu este în primul rând o chestiune de
disponibilităţi financiare. Adesea, tocmai starea economică bună
constituie un factor de degradare a prestaţiei educative. Prezenţa,
implicarea fizică şi morală a părintelui este prima condiţie. El trebuie
să se preocupe de copil, să-şi facă timp pentru el.

_________________________
1. Paul Zarifopol - Localismul esenţial, p.391.

Copilul "lăsat de capul lui", sau căruia i se asigură numai

obiecte şi bunuri din belşug, dar nu şi mijloace educative, este frustrat
de fermentul socializării. Părinţii comozi, plictisiţi, prea ocupaţi,
instabili, sceptici, nesiguri, neglijenţi nu pot asigura o prestaţie
educativă eficientă. Apoi, implicarea ambilor părinţi este la fel de
necesară: copilul crescut numai de mamă se dezvoltă în forme la fel
de asimetrice ca şi copilul crescut numai de tată. Paul Osterrieth1
aşează la baza raportului părinte - copil două atitudini esenţialmente
diferite: neacceptarea realităţii infantile şi acceptarea ei.

A. Neacceptarea poate îmbrăca două forme: respingerea sau

supraprotecţia.
I. În primul caz avem de-a face cu o protecţie
nesatisfăcătoare: copilul e abandonat, sau lăsat pradă dificultăţilor,
părăsit în faţa încercărilor, şocurilor. Părinţii nu ţin seamă de
vulnerabilitatea lui reală şi îl protejează la limita minimă. Copilul e
65
supus unor cerinţe incompatibile cu vârsta, nu este ajutat în încercările
sale. Experienţele neplăcute făcute de copil îl conving de incapacitatea
sa, de lipsa de valoare şi el pierde încrederea în puterile lui. Astfel de
cazuri există când părinţii nu doresc copilul, sau preferă alţi copii din
familie, ori nu acordă îngrijirea necesară vârstei; sunt exigenţi,
criticând copilul, pedepsindu-l cu asprime, ridiculizându-l. Prezenţa
lui este socotită ca incomodă, plictisitoare, frustrantă. Ce cauze
conduc la astfel de atitudini la părinţi?
- astfel de părinţi pot fi dintre foştii copii răsfăţaţi, cu imaturitate
afectivă târzie; - sunt invocate şi conflictele conjugale: copilul nu e
dorit, ori seamănă cu soţul detestat;
- motive cel mai frecvent invocate: prezenţa copilului afectează
starea economică, îngrădeşte libertatea părinţilor, ori este o piedică în
realizarea profesională, ori trezeşte amintiri dureroase (ca moartea
unui copil anterior etc.).

_________________________________
1. Paul Osterrieth - L'enfant et la famille,p. 58.

Efectele nefaste ale atitudinii de respingere constau în lipsa

de autovalorizare şi de încredere în sine, pasivitatea şi chiar apatia.
P.Symonds descoperă la aceşti copii devieri de comportament
precum: agresivitatea, vagabondajul, furtul, deşi majoritatea se
limitează la ostilitate. S-au constatat la copiii respinşi următoarele
particularităţi :
- sunt brutali şi puşi pe ceartă,
- se joacă singuri,
- sunt respinşi de colegi,
- nu sunt tovarăşi buni de joc, pierderea îi irită,
- sunt închişi, necomunicativi,
- sunt slab înzestraţi pentru compunere,
- sunt murdari şi neglijenţi.
Examenul psihologic asupra lor constantă că:
- ei se cramponează de adult, îi caută simpatia,
- fac pe bufonii,
- sunt şovăitori,
- adeseori au defecte de pronunţie,

66
 - văd viitorul nedefinit, în forme vagi,
- manifestă sentimente de frustrare,
- autoritatea părintească li se pare dură.
Astfel de copii nu au un model şi un ideal, au spirit de
opoziţie faţă de părinţi, se simt inferiori celorlalţi şi de aceea au vise
compensatorii. Nu aparţin nimănui. Viitorul nu este viitorul lor.
Ajung la dezacord cu ei înşişi, aşa cum sunt în dezacord cu părinţii şi
cu străinii.

II. Supraprotecţia poate lua forma supraordonării sau

subordonării totale faţă de copil. Se exprimă prin dominarea lui
excesivă sau prin răsfăţ.
În cazul supraprotecţiei, presiunile externe sunt exagerat
atenuate, sau chiar suprimate. Copilul e ţinut ca în incubator, apărat
pe toate căile, se adaptează unui univers îndulcit, falsificat, univers
care nu-i pretinde nimic. Îndată ce este lăsat să se descurce singur,
copilul se pierde, dependenţa lui este totală.
Dacă e dominat, părinţii îl privesc în funcţie de aspiraţiile şi
interesele lor, orice mişcare fiindu-i controlată.
Dacă este răsfăţat, el devine un tiran ale cărui pretenţii — de
fiecare dată satisfăcute — nu vor cunoaşte măsura. Este aşezat mereu
pe prim plan, i se acordă privilegii, i se dă totdeauna dreptate, iar toată
viaţa familială gravitează în jurul copilului.
Cauze care generează o atare situaţie:
- dragostea excesivă a părinţilor,
- părinţii au fost crescuţi la fel şi aplică aceleaşi scheme
educative,
- uneori, părinţii îşi compensează consecinţele unei copilării
proprii nefericite sau neîndestulate.
A iubi şi a supraproteja nu e totuna!
Supraprotecţia traduce de fapt tendinţa de a nu accepta
copilul drept ceea ce este. Astfel de copii au înclinări frecvente spre
încăpăţânare, acte de furie şi capricii, lipsă de voinţă la efort.
Între particularităţi ale acestor copii enumerăm:
- egoismul, egocentrismul,
- evitarea contactului cu realitatea, refugierea în lumea
visării şi imaginaţiei,
- relaţii
- sociale dificile cu copii de aceeaşi vârstă,
67
 - lipsă de iniţiativă, incapacitate de apărare,
- dependenţă,
- lipsa de preocupare pentru viitor.

Toate categoriile menţionate de copii prezintă alterări în

adaptarea psihică.

B. Situaţia de acceptare a copilului aşa cum este el se traduce prin

următoarele caracteristici:
l. Existenţa copilului e privită ca izvor de bucurie şi satisfacţii.
Părintele e fericit că are copilul.
2. Părintele priveşte lumea din prisma punctelor de vedere ale
copilului. El nu are idei preconcepute asupra copilului şi îl priveşte cu
obiectivitate binevoitoare.
3. În comportamentul educativ, părintele e orientat pozitiv, nu cu
interdicţii: îl ajută când are greutăţi, îi dăruieşte prezenţa şi îşi face
timp pentru el.
- astfel de copii au dobândit sentimentul de securitate şi de
autonomie,
- sunt originali şi spontani,
- preferă jocuri de construcţie, de invenţie,
- au tendinţa de a se impune, de a fi conducători,
- au dorinţa de a creşte mari,
- au capacitate de a se apăra,
- au un nivel înalt de aspiraţii, dorinţa de a înfrunta dificultăţile,
- sunt dezinteresaţi de sarcini automate, sunt perseverenţi şi au
posibilitate de concentrare,
- au individualitate puternică.

Aceşti copii, cu alte cuvinte, sunt denumiţi "liberi".

În prezent, literatura sociologică asupra familiei ca grup

primar s-a decentrat de pe fixaţia paralelismului între familia
normală - familia carenţată. Se pare că "familie" devine un termen cu

68
multiple accepţiuni vizavi de noile realităţi în care se desfăşoară
viaţa intimă a unui număr crescând de indivizi umani.

V.4. Familia în societatea contemporană

În societăţile premergătoare epocii industriale, multe familii

erau întemeiate ca unităţi de producţie. Partenerii se alegeau în
majoritatea cazurilor pe criterii economice, nu sentimentale.
Predomina familia extinsă.
Persoanele dependente (iniţial sclavii, ulterior ţăranii iobagi)
trebuiau să primească acordul stăpânilor pentru a se căsători. Relaţiile
sexuale înafara căsătoriei nu erau neobişnuite în Europa Medievală,
Occidentală. Adeseori, bărbaţii testau înainte de căsătorie capacitatea
femeilor de a avea copii.
Copiii erau foarte numeroşi şi de la 7-8 ani îşi ajutau părinţii
în gospodărie. Unii copii erau trimişi ca ucenici sau pentru treburi
gospodăreşti în alte case înstărite. În Europa medievală, mai mult de
un sfert din copii mureau până la vârsta de 1 an, faţă de 1‰ în zilele
noastre.
Familiile sufereau mai ales din cauze de boală, sau datorită
mortalităţii sporite a femeilor la naşterea copiilor şi a bărbaţilor în
războaie.
În secolul al XIX-lea şi prima jumătatea secolului XX, în
societăţile de cultură europeană, s-a generalizat sistemul familiei
nucleare în care, în cadrul cuplului, soţul era principala sursă de
venituri şi exercita cea mai mare parte a autorităţii; soţia era ocupată
în principal în gospodărie şi depindea din punct de vedere economic
de soţ; copiii minori erau îngrijiţi în interiorul familiei. Numărul lor
era relativ mare, asigurând înlocuirea generaţiilor şi creşterea
demografică. Partenerii se căsătoreau la o vârstă relativ scăzută, iar
divorţurile erau rare. Acest tip de familie s-a impus ca model.
Din anii 1970 familia aceasta a înregistrat un regres rapid, în
unele societăţi ea reprezentând doar 10%. Căsătoria a rămas încă o
instituţie respectată mai mult în Europa Centrală şi de Est; contrar
restricţiilor foarte dure ale religiei catolice, chiar în Spania, Italia şi
Polonia, numărul divorţurilor este în creştere. Interesant este şi
specificul naşterilor în cadrul ţărilor Europene în funcţie de vârsta
mamei la prima naştere. Dacă în Cehia, Slovacia şi ţările balcanice
maternitatea survine în jurul grupei de vârstă 20 - 24 de ani, în Europa
69
occidentală prima naştere se produce în jurul vârstei de 27 de ani. În
ţările scandinave 3% din naşteri sunt în afara căsătoriei iar în Anglia,
Franţa, Austria, Spania şi Germania acestea se situează 10 - 25%.
Principalul factor care influenţează viaţa de familie în aceşti
ani este creşterea ponderii femeilor angajate în afara gospodăriei.
Acest fenomen este controversat, având împlicaţii pozitive şi
negative.
Implicaţiile pozitive :
- creşterea independenţei economice a femeilor;
- egalizarea poziţiilor de putere şi autoritate în familie;
- posibilitatea de a avea o proprie carieră profesională şi un
prestigiu sporit;
- creşterea gradului de confort psihic şi nevoia de satisfacţii
reciproce – inclusiv sexuale;
- creşterea avuţiei sociale în general şi a bunăstării familiilor în
special;
- sporirea ofertei de muncă pe piaţa muncii.
Implicaţiile negative :
- sărăcirea vieţii de familie şi diminuarea funcţiilor familiei
(mai ales în ce priveşte supravegherea copiiilor);
- supraîncărcarea femeilor cu muncă atât în gospodărie cât şi
extrafamilială;
- conflicte de roluri în cadrul familiei, care trebuie renegociate;
- fiecare partener îşi urmăreşte propria carieră profesională.
Adeseori în urma acestui proces apare familia migrantă: soţii
locuiesc în localităţile unde lucrează şi se întâlnesc periodic (în SUA,
existau peste 700.000 de familii de acest tip în 1989). De asemenea,
are loc o redistribuire de roluri în cadrul familiei, între soţi. Satisfacţia
măritală depinde de capacitatea soţilor de a-şi ajusta rolurile şi de a
comunica.
Alt fenomen major apărut în familiile contemporane este
divorţialitatea.
Familia reprezintă şi un grup în care pot avea loc tensiuni şi
conflicte, sau violenţe. Violenţa se manifestă ca un abuz fizic între
soţi sau asupra copiilor. În cazul în care problemele nu pot fi
soluţionate, cuplurile — în prezent — dizolvă familia prin divorţ.
Multe secole la rând creştinismul socotise familia ca
indisolubilă. Au apărut însă schimbări în această privinţă:

70
 1) Modificarea acestei optici şi 2) faptul că în prezent
familia nu mai transmite direct satusul ei, poziţia ei urmaşilor, ci prin
intermediul educaţiei 3) dobândirea independenţei economice a
femeilor, care se pot descurca singure, 4) evaluarea căsătoriei în
termenii unor satisfacţii personale de ambele părţi, 5) distanţa între
locuinţă şi locul de muncă (revenirea acasă la anumite intervale,
posibilitatea de a întâlni indivizi atractivi pe traseu) sunt aspecte care
au contribuit la creşterea ratei divorţului. Divorţialitatea e alt
element care afectează familia
Rata divorţului nu cuprinde însă persoanele neseparate legal,
dar separate în fapt sau persoanele nefericite care cred în sanctitatea
instituţiei familiale. Cu toate acestea, divorţalitatea a crescut foarte
mult.
Paul Bohannan a delimitat şase stadii ale divorţului:
1. Divorţul emoţional exprimând creşterea tensiunilor între soţi;
2. Divorţul legal, terminarea căsătoriei;
3. Divorţul economic, soldat cu împărţirea bunurilor;
4. Divorţul co-parental, privind custodia copiilor, vizitarea lor;
5. Divorţul comunitar, vizând alterarea relaţiilor sociale, de
prietenie;
6. Divorţul psihic, când individul trebuie să facă faţă traiului de
unul singur.
Oricât de aşteptat ar fi un divorţ, ca soluţie salvatoare de ieşire
din criză, toate aceste aspecte implică tensiuni şi dificultăţi cunoscute
sub denumnirea de "stress al separării". Absenţa bruscă a soţului (sau
a soţiei), respectiv a unui părinte creează sentimente de anxietate,
panică. Majoritatea indivizilor trec prin faze de depresiune psihică,
dar atât cei stresaţi cât şi cei puţini, care au sentimentul de eliberare,
ajung la senzaţia de singurătate, de pierdere a securităţii vieţii în sânul
familiei.

Efectele divorţului asupra copiilor depind de:

a) Starea relaţiilor dinainte de divorţ (dacă au existat conflicte
foate grave, divorţul este preferabil). Oricum, din 131 de copii studiaţi
în 1980 de Wallerstein şi Kelly, aproape toţi au suferit conturbări
emoţionale pe perioada divorţului.
b) Efectele depind şi de vârsta copiilor. Copiii preşcolari ca
vârstă au ajuns în situaţii de confuzie şi teamă, ajungând să se
învinovăţească pe ei înşişi de despărţirea părinţilor. Copiii mai mari
71
înţeleg motivele de divorţ ale părinţilor, dar se îngrijorează în legătură
cu urmările asupra viitorului lor, manifestându-se cu supărare şi
mânie, ei speră că părinţii se vor împăca.
c) Totodată, efectele divorţului depind de relaţiile ulterioare cu
ambii părinţi, cu bunicii sau cu fraţii, dacă au fost separaţi. Copiii o
duc mult mai bine dacă se continuă relaţiile cu ambii părinţi decât cu
unul singur.
Cea mai interesantă concluzie este că deşi căsătoria s-a
terminat în urma unui divorţ, familia ca întreg nu s-a sfărâmat
complet, în special dacă există copii: legăturile cu celălalt părinte, cu
foştii socri — care oricum rămân bunici, se păstrează chiar dacă
părinţii se recăsătoresc!

Dinamica familiei contemporane prezintă aspecte similare

în diferite societăţi:
• Scăderea ponderii căsătoriilor sancţionate legal în special
în ţări scandinavice şi Danemarca. (România are una din cele mai
înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa, cu rata de 6,2‰, faţă de
cea situată între 4 şi 5‰ în Franţa, spre exemplu).
• Creşterea vârstei medii la căsătorie; - în Occident, în SUA
– ajuns la 30 de ani; vârsta medie a româncelor la prima căsătorie era
de 23,3 ani în 1999, faţă de 22 ani la începutul deceniului respectiv.
• Creşterea ratei divorţurilor şi recăsătoriilor (în Romînia
anului 1999 rata era de 1,53‰, foarte mică în context european);
• Creşterea numărului de femei căsătorite cu activitate
extrafamilială permanentă; a aportului femeilor la sporirea bunăstării
medii a familiilor;
• Creşterea aportului serviciilor sociale la îngrijirea copiilor;
• Redistribuirea mai egalitară rolurilor şi sarcinilor în
familie, implicit a puterii şi autorităţii între soţi;
• Creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii
parteneri au relaţii extramaritale;
• Creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale;
(24% în România anului 1999);
• Amânarea fertilităţii cuplurilor până la demararea carierei
profesionale
• Scăderea numărului de copii (10,6 născuţi la mia de
locuitori, în România anului 2000, faţă de 16, câţi erau în 1989).
72
 V.5. Modele alternative vieţii de familie

Din anii 1970 au început să se extindă puternic şi să fie

acceptate alternative de viaţă faţă de modelul familial clasic.
Caracterizând societăţile celui de Al Treilea Val ca fiind
"demasificate", A.Toffer afirmă: "Şi sistemul familial se demasifică:
familia de tip nucleic, cândva standardul modern, devine o instituţie
minoritară, în vreme ce proliferează formulele cu un singur părinte,
cuplurile necăsătorite, familiile fără copii şi celibatarii".1
Celibatul sau viaţa de unul singur.
• Este întâlnit în istoria tuturor societăţilor, dar în
societăţile tradiţionale era un mod de viaţă marginal. În ultimii zeci de
ani al s-a extins rapid în vestul Europei şi în SUA, ca rezultat, al unei
opţiuni individuale şi nu al unei constrângeri (de ex. religioase, sau
datorită incapacităţii biologice ...), sau ca rezultat al unei dezamăgiri.
• El include atât persoane care nu întreţin relaţii sexuale
permanente cât şi persoane care au relaţii sexuale regulate. Toleranţa
socială faţă de acest stil de viaţă a crescut.
• Factorii care conduc la alegerea modului de viaţă de
unul singur:
- dorinţa unei cariere profesionale;
- tendinţa indivizilor de a se căsători la o vârstă mai târzie
- creşterea ratei divorţurilor,
- creşterea numărului văduvelor şi văduvilor.
• Celibatul conduce la scăderea natalităţii, fapt pentru care
este descurajat prin politici precum: impozite mai mari, taxe pentru
lipsa de copii, restricţii la credite pentru locuinţe etc.
• Persoanele celibatare intervievate au prezentat atât
avantajele cât şi dezavantajele situaţiei lor: posibilitatea mai mare de a
se realiza profesional, varietatea experienţelor sexuale, autonomia şi
libertatea mai mare, pe de o parte; iar pe de altă parte însingurarea şi
izolarea, lipsa unui cămin cald etc.

Coabitarea consensuală
• Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite
care convieţuiesc fără a fi căsătorite. Până nu demult un asemenea
mod de viaţă părea scandalos.
73
 După 1980 a devenit foarte răspândit, în unele ţări ca
Marea Britanie procentul crescând cu 300% (!) Acest model de viaţă
aduce avantajele căsătoriei fără sentimentul unei legături totale sau
costurile unui eventual divorţ.
______________________________________________
1 A.Toffer - A crea o nouă civilizaţie, p.27.
• În unele cazuri, coabitarea este temporară, premaritală. În
general, studenţii practică astfel de relaţii. Este o posibilitate de
creştere a şanselor pentru alegerea partenerului potrivit (în ţările
nordice, în mediul rural, era o practică obişnuită).
• În general, când intervine o sarcină, sau la încheierea
studiilor, coabitarea se încheie printr-o căsătorie;
• În alte cazuri, este o opţiune definitivă.
• La nivel statistic, se constată o corelaţie puternică între
cuplurile consensuale şi creşterea numărului cuplurilor fără copii.

Căsătoriile fără copii

• În mod tradiţional, familiile aveau copii, principiul
întemeierii lor fiind procrearea. Cei fără copii erau obiect al
compătimirii dacă nu-i puteau avea, ori al dezaprobării când nu-i
doreau.
• Din a II-a jumătate a secolului XX, numărul acestor
cupluri a început să crească. Uneori, fertilitatea era amânată, alteori
opţiunea era definitivă, fiind invocate următoarele motive:
- motive economice;
- principala motivaţie este cariera profesională
- dorinţa unui stil de viaţă liber, lipsa de perspectivă a copiilor
- nepriceperea de a fi părinţi şi neasumarea responsabilităţii
- lipsa de perspectivă a copiilor.
• Ponderea cea mai ridicată a cuplurilor fără copii este în
mediul urban.
• La începutul anilor 1990 cercetările au pus în evidenţă
revalorizarea socială a copiilor, revenirea la tradiţionalism în Vestul
Europei, în schimb, a scăzut natalitatea în SE continentului (în
România indicele de fertilitate era în 1999 de numai 1,3, faţă de cel
mondial de 1,9 copii pe femeie, chiar cel general european fiind uşor
mai mare, adică 1,4 copii. În ţări occidentale se prezintă astfel:
Islanda, Malta-2; Irlanda – 1,9; Norvegia 1,8; Danemarca, Anglia,
Franţa, Finlanda, Polonia – 1,7).

74
Menajele monoparentale
• Sunt în cea mai mare parte rezultat al divorţurilor; apoi al
deceselor unuia din parteneri sau naşterilor dinafara căsătoriei.
• Durata medie a menajelor monoparentale este mai
scăzută decât a familiilor complete, iar gradul de satisfacţie al
părinţilor singuri mai redus decât al cuplurilor pentru că efortul este
mai mare.
• Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi
copiii ei minori; doar 10% grupează tatăl şi copiii acestuia.

Formele comunitare ale vieţii de familie

• Prin secolul al XIX-lea unele culte religioase (mormonii)
au realizat căsătoria tuturor bărbaţilor şi femeilor din comunitatea
respectivă.
Ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a
comunelor în ţările dezvoltate economic, unele permiţând relaţii
sexuale libere, altele nu.
• Un exemplu de viaţă comunitară îl constituie kibutzurile
din Izrael: ele sunt comunităţi de familii constituite iniţial pentru
deţinerea în obşte a proprietăţii. Copiii sunt crescuţi în comun din
dorinţa de a elimina diferenţierile şi competiţiile dintre ei. În prezent,
viaţa kibutzurilor a evoluat spre forme convenţionale de viaţă.

Cuplurile de unisexuali
• În prezent, mulţi bărbaţi şi femei trăiesc cu parteneri de
acelaşi sex, unele ţări permiţând căsătoria lor (Olanda).
• Homosexualitatea e practicată uneori în alternanţă cu
heterosexualitatea. Această practică este cunoscută din timpuri vechi.
Biblia o pomeneşte ca "sodomie", vechii greci şi romanii au preluat-o
ca ceva normal de la asiatici.
Populaţiile din Sumatra şi Malaesia cultivă
homosexualitatea înaintea căsătoriei, mulţi indivizi practicând-o şi
ulterior. Religia creştină, în special catolică, o blamează, iar în Evul
Mediu se ajungea până la pedeapsa cu moartea pentru practicarea ei.
• Termenul "homosexualitate" s-a impus în anul 1800. De
atunci, atitudinea de reprobare a evoluat spre considerarea acestor
relaţii ca fiind o "boală" sau ca o "perturbare psihică", pentru ca acum
să devină mai tolerantă. Efectele negative ale homosexualităţii se
75
constată doar la persoanele care au un sentiment de culpabilitate, plus
facilitarea răspândirii virusului HIV. Ceilalţi adulţi homosexuali nu se
deosebesc de cei heterosexuali privind starea de sănătate, de fericire,
de implicare în viaţa socială.
• După anii 1970-1980 a avut loc o modificare a atitudinii
publice faţă de acest fenomen. Chiar se acordă cuplurilor de
homosexuali dreptul de a creşte copii înfiaţi ori născuţi în urma
însămânţării artificiale.

Văduvia.
• Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viaţă
în cadrul căsătoriei monogame. Efectul cumulativ al dezorganizării
familiei şi al pierderii soţului, respectiv soţiei fac ca văduvia să fie un
stagiu dramatic, uneori devastant al schimbării rolului şi statutului
supravieţuitorului.
Discomfortul, suprasolicitarea ,oboseala, singurătatea, lipsa
suportului economic-social sunt cauze ale disperării, izolării,
degradând starea fizică şi chiar cea mentală a persoanei.
• Variabilele care afectează gradul de stress al văduviei
sunt resursele culturale, sociale, financiare, psihologice, vârsta,
sănătatea, religiozitatea, adaptabilitatea etc.
• În societatea modernă, văduvia este fenomenul
predominant pentru femeile vârstnice.
• În cazul văduvilor tineri, deşi moartea neaşteptată a
partenerului e socotită un eveniment mai tragic decât pierderea
vârstnicilor, de regulă, suferinţa mai intensă iniţială, e urmată treptat
de disiparea durerii şi refacerea vieţii.
• În familia tradiţională, rudele, vecinii, prietenii
reprezentau suportul social de reducere a stresului şi prevenire a
demoralizării prin interdependenţa emoţională dintre membrii
grupului, suport destul de şubred în cazul familiei moderne.
• O serie de bariere stau în calea recăsătoririi, în ciuda unei
situaţii economice dezirabile, pe măsura înaintării în vârstă, datorită:
- existenţei unor tabieturi, a unei identităţi independente şi
scăderea puterii de adaptare la un alt stil de viaţă;
- a copiiilor care descurajează o eventuală recăsătorire;
- lipsei surplusului de persoane necăsătorite — în special
bărbaţi;
- experienţelor negative ale căsătoriei anterioare;
76
 - lipsei resurselor psihice şi incapacităţii de risc pentru o
relaţie intimă;
- sanctificării soţului (soţiei) dispărut.
• Văduvia induce o serie de conotaţii negative, greu de
ajustat prin lipsa de omogenitate a persoanelor care constituie
categoria văduvilor, iar recăsătorirea este un fenomen cu frecvenţe
foarte scăzute.

77