Sunteți pe pagina 1din 63

CAPITOLUL I

SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ A UNIVERSULUI SOCIAL

I.1. Conceptul de "sociologie"

Noţiunea de sociologie a fost introdusă de Auguste Comte în anul 1832, în locul noţiunii de
"fizică socială". Termenul provine din franţuzescul "societé" şi grecescul "logos", dar deşi rădăcinile
sunt străvechi, ştiinţa sociologiei este tânără în raport cu matematica, sau logica, sau fizica, atât de
riguroase şi luate ca modele de referinţă.
Cu mai bine de 2300 de ani înainte, Aristotel scria că "omul este prin natura sa un animal
social", fără ca această reflecţie să întemeieze propriu-zis o ştiinţă.
♦Majoritatea autorilor au definit sociologia ca studiul ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale.
Ca variante de definiţii menţionăm câteva exprimate succint:
E.Durkheim - ştiinţa faptelor sociale;
G.Gurvitch - ştiinţa fenomenelor sociale totale;
D.Gusti - ştiinţa realităţii sociale;
Tr.Herseni - ştiinţa societăţilor omeneşti.

Specificul sociologiei
a. Spre deosebire de alte ştiinţe sociale, sociologia nu se limitează la o latură sau un domeniu
al realităţii sociale (prin aceasta se deosebeşte de economie politică, demografie, istorie). Ea
studiează societatea integrativ şi unitar.
b. Sociologia ne dotează cu o formă specială de conştiinţă. Această conştiinţă ne ajută spre
inţelegerea mai bună a forţelor sociale. Berger afirma în 1963 că sociologia este "o ştiinţă
liberatoare".
c. Sociologia poate deveni un instrument pentru dobândirea informaţiei despre noi înşine şi
pentru a interveni în viaţa socială, spre a ne atinge anumite scopuri.
d. Sociologia are în principal caracter obiectiv, dar răzbat în ea şi elemente având caracter
partinic, exprimând interesele, ideile unei grupări sociale. Sociologia ca ştiinţă a întregului social
vizează aşadar realitatea socială atât pe dimensiunea ei obiectivă, structurală, cât şi pe cea a
subiectivităţii, a ideologicului.
Socotind-o ca momentul de ruptură cu aprecierile simţului comun asupra fenomenelor
cotidiene, Achim Mihu1 precizează că sociologia este "în mod esenţial studiul explicativ şi
comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a unor
părţi, fenomene şi procese ale acestor realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu
întregul". Aşadar, ca ştiinţă a vieţii sociale, sociologia este o construcţie teoretică relativ
coerentă, care descifrează legităţile acesteia.

1
Mihu Achim - Sociologia dreptului, p.4.
I.2. Problematica şi funcţiile sociologiei

Sociologia, ca orice disciplină ştiinţifică îşi propune nu doar acumularea de date despre
realitatea socială şi analizarea lor, dar şi înţelegerea semnificaţiei problemelor sociale. Sociologia nu
poate fi gândită doar ca o descripţie — ca sociografie — şi nici ca o viziune speculativă. Ea nu se
reduce la înţelegerea empirică a problemelor sociale de către gândirea comună, ci este o tratare
ştiinţifică a acestora. Problema socială în ştiinţă ia forma unor întrebări la care putem da răspunsuri
prin cercetări metodice, riguroase. Problema socială devine o problemă a ştiinţei numai în măsura în
care reuşim să o exprimăm în forma unei teze verificabile prin cercetări, experimentări. Formaţia
ştiinţifică, teoretică şi metodologică în sociologie este echivalentă cu dezvoltarea aptitudinii de a
pune întrebări corecte realităţii sociale.
Devenită ştiinţă de sine stătătoare de la jumătatea secolului al XIX-lea, sociologia are ca
obiect de studiu realitatea socială în procesul devenirii ei, privită ca întreg, legităţile şi ordinea
socială.
Tot obiect al acestei discipline îl constituie colectivităţile umane, relaţiile şi comportamentele
umane din cadrul acestora.
Din această perspectivă, prima funcţie care defineşte esenţial statutul sociologiei este aceea
de a formula problemele sociale, funcţia teoretică. Este o modalitate de concepere ştiinţifică a
socialului sau, altfel spus, are o funcţie explicativă şi interpretativă. Rolul ei este de a analiza critic şi
reflexiv realitatea socială.
O a doua funcţie majoră o constituie aceea de diagnoză şi prognoză socială, de elaborare a
unor predicţii ştiinfice asupra desfăşurării în perspectivă a proceselor. Desigur că aceste anticipări se
pot formula numai pe baza cunoaşterii legităţilor care stau la baza unor procese şi fenomene sociale.
Unii sociologi, precum D. Gusti, formulează o a treia funcţie a sociologiei, aceea de a
soluţiona problemele sociale – funcţia praxiologică.

I.3. Sociologia — ştiinţă centrată pe studierea vieţii sociale a lumii moderne

Schimbările profunde în modul nostru de viaţă din ultimele două secole, dinamismul acestora,
au impus intensificarea preocupărilor pentru înţelegerea lor, pentru cunoaşterea posibilelor traiectorii
ale civilizaţiei umane.
În prezent, ni se pare normal ca mare parte a populaţiei să vieţuiască în oraşe şi să nu fie
ocupată în agricultură. Şi totuşi, până în zorii epocii moderne un asemenea fenomen era neobişnuit;
masa covârşitoarea a oamenilor era preocupată de asigurarea hranei prin cultivarea pământului. Până
şi în civilizaţiile antice mai dezvoltate, precum Egiptul, Grecia, Roma, China, mai puţin de 10% din
totalul populaţiei locuia la oraşe fiind ocupată cu activităţi neagricole. Astăzi, în cele mai avansate
state, procentele aproape s-au inversat, iar acesta nu este doar un aspect statistic, exterior, căci el a
marcat — şi continuă să marcheze — profund cele mai intime aspecte ale vieţii cotidiene, începând
de la întemeierea familiei şi până la stratificarea socială.
Sociologia îşi găseşte astfel începuturile în strădania gânditorilor de a pricepe impactul iniţial
al transformărilor care au însoţit procesul industrializării, implicit al urbanizării, declanşat în Vestul
Europei. Ea a rămas principala disciplină preocupată de natura acestor schimbări. Cum lumea de
astăzi este totalmente diferită de civilizaţiile "Primului Val" — denumirea generică aparţinându-i lui
Alvin Toffler — este menirea sociologiei de a ne ajuta să înţelegem această lume a celui "de-al
Doilea Val", în care unii continuăm să vieţuim şi pe aceea a "Valului al Treilea" spre a cărui creastă
se avântă civilizaţiile care au depăşit industrialismul, devenind societăţi informatizate.
Omul de azi foloseşte în loc de bani propriu-zişi cărţi de credit sau cecuri, realizează
convorbiri telefonice prin cartelă magnetică, operează tranzacţii la bursă cu bunuri pe care încă nu le
posedă, astfel încât distincţia clasică între "a avea" şi "a fi" se pune în cu totul alţi termeni. Pe măsură
ce este mai instruit, posedă mai multă informaţie şi reprezintă un "capital uman": Accesul la capitalul
simbolic devine tot mai anevoios fără "a şti" cum să opereze cu el, cum să intre în posesia lui; deci

2
"a avea" presupune astăzi "a fi" instruit, adică în posesia unor abilităţi culturale de a manipula
informaţia.
Sociologia nu putea fi o ştiinţă comparabilă ca vechime cu ştiinţe de renume, din mai multe
considerente. În primul rând, îi lipsea un obiect propriu, metode specifice şi era incapabilă să
descopere regularităţile vieţii sociale care să-i permită formularea unor legi şi elaborarea unui corp
teoretic sistematic, atâta timp cât existau societăţi de tip tradiţional, având preponderent caracter
static, în care vieţuiau mici comunităţi umane cercetate de antropologie. Sociologia, spre deosebire
de antropologie, îşi focalizează atenţia asupra aspectelor vieţii din societăţile moderne,
industrializate, în care micile comunităţi evoluează spre societăţi. Ea este o încercare de abordare
sistematică a transformărilor care marchează societatea umană de două sute de ani încoace:
industrializarea, urbanizarea, dezvoltarea noilor sisteme politice.
Totodată, sociologia nu putea fi turnată în aceleaşi tipare de precizie precum ştiinţele naturii,
în ciuda substituirii denumirii de "fizică socială" pe care tocmai o înfăptuise. Faptele studiate de
sociologie şi rezultatele ei nu pot fi înţelese adecvat în termenii comparaţiei cu ştiinţele menţionate :
studierea fiinţelor umane în deplinătatea voinţei, libertăţii şi ţelurilor lor nu se poate face în aceeaşi
manieră cu studierea unor obiecte impersonale, aspect ce constituie simultan un avantaj şi un
dezavantaj. Sociologii pot profita de pe urma faptului că adresează în mod direct întrebări celorlalţi
semeni ai lor, deveniţi obiect de cercetare, că pot intercomunica. Pe de altă parte însă, persoanele
supuse investigaţiei devin conştiente de aceasta şi îşi modifică în mod vădit comportamentul natural.

I.4. Ce înseamnă a avea o perspectivă sociologică?

Studierea sociologiei nu rămâne la nivelul unui proces de rutină, de dobândirea de informaţii


din domeniul socialului. Sociologul devine o persoană capabilă să se desprindă de circumstanţele
personale imediate şi să posede ceea ce C.Wright Mills denumea "imaginaţie sociologică".
În primul rând, aşa ceva presupune să fim în stare să ne privim pe noi înşine departe de
familiara rutină a vieţii cotidiene, dintr-o altă perspectivă, să fim în stare să depăşim aspectele
particulare spre a desprinde regularităţile pe care le înglobează. Detaşarea de fenomenele studiate
permite generalizări teoretice realizate cu bună-credinţă şi înlăturarea oricăror prejudecăţi. Ajungem
astfel la abordarea obiectivităţii în sociologie. Desigur, fiecare individ şi-a dezvoltat o experienţa de
viaţă pornind de la cunoaşterea la nivelul simţului comun. Rezultatele sociologiei în domeniul vieţii
sociale pe de o parte continuă, pe de alta contrazic cunoaşterea comună, nesistematică. Deci,
important nu este a stabili o ruptură, deoarece în mod evident o serie de cunoştinţe empirice au fost
validate de sociologie, ci a ne întreba şi a verifica de fiecare dată dacă ceea ce ştiam din experienţele
noastre de viaţă ori din cele împărtăşite de alţii este într-adevăr aşa. Perspectiva ştiinţifică începe
doar când devenim conştienţi că majoritatea semenilor noştri fac generalizări nepermise, când
suntem în stare să ne controlăm propriile împresii şi ne străduim ca ele să nu ne afecteze munca de
cercetare. Obiectivitatea perspectivei sociologice mai este generată apoi şi de metodele utilizate şi de
argumentele folosite. În măsura în care datele furnizate de noi devin publice, ele pot fi confirmate sau
infirmate de alţi sociologi. Obiectivitatea în sociologie se poate dobândi printr-o atitudine critică
constructivă.
A avea o perspectivă sociologică implică relaţii de interferenţă în sistemul ştiinţelor socio-
umane îndeosebi cu antropologia, istoria şi psihologia-socială. Relaţiile cu antropologia culturală
sunt vitale, întrucât această ştiinţă studiind societăţile tradiţionale în adâncime, cu micile lor
comunităţi umane, ne permite să observăm caleidoscopul diferitelor forme umane de existenţă şi
transformarea unora în mari societăţi industrializate, moment din care studiul este preluat de
sociologie prin cercetări transversale şi de amploare. Ea continuă studierea societăţii moderne şi
postmoderne.
Dimensiunea istorică este egalmente fundamentală, facilitând desprinderea trăsăturilor
distinctive ale lumii de astăzi prin comparaţie cu trecutul. Istoria oferă oglinda de care se foloseşte
sociologia spre a înţelege prezentul, pe baza rădăcinilor din trecut.

3
Vecinătatea cu psihologia socială este apoi foarte strânsă. Dacă psihologia generală este
ştiinţa centrală despre om ca individ, psihologia-socială se ocupă de felul în care personalitatea şi
comportamentul sunt influenţate de contextul social. Psihologia socială este ştiinţa relaţiilor
psihologice dintre oameni.
O amplă perspectivă sociologică presupune relaţii de colaborare şi cu politologia şi economia,
permiţând chiar menţiunea că dintre clasicii sociologiei: Marx, Weber, Durkheim, primii doi au fost
simultan economişti, sociologi şi politologi.
Spre deosebire de ştiinţele menţionate, sociologia nu studiază doar anumite aspecte ale vieţii
sociale, ci se rezervă ca fiind ştiinţa centrală despre societate concepută în totalitatea componentelor
şi laturilor ei, căutând să descopere regularităţile şi legile vieţii sociale, relaţiile şi structurile sociale,
forţele sociale. Din acest punct de vedere al generalizărilor totale, sociologia se înscrie printre
disciplinele având caracter filosofic.
Sociologul J.Szczepánski diferenţiază următoarele domenii de cercetare ale acestei ştiinţe :
a) Discipline şi ramuri sociologice care studiază instituţiile sociale precum: familia, instituţii de
educaţie, politice, economice, juridice, ştiinţifice, religioase;
b) Discipline şi ramuri care se ocupă de colectivităţile şi grupurile umane, colectivităţi
teritoriale, grupuri profesionale, clase şi straturi, organizaţii;
c) Ramuri care cercetează fenomene şi procese sociale: structura, geneza şi dinamica
grupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea socială; urbanizarea; procesele demo-
economice etc.

A avea o perspectivă sociologică înseamnă a înţelege "cum" şi "de ce" se produc procesele
sociale, înseamnă a accepta diferenţierile culturale, înseamnă a evalua iniţiativele politice şi mai
presus de toate, a juca un rol practic pentru optimizarea vieţii sociale. După elaborarea diagnozei şi
prognozei sociale, urmează ceea ce Dimitrie Gusti numea printr-o fericită metaforă: "vocaţia social-
transformatoare a sociologiei".

4
CAPITOLUL II

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

II.1. Etapele cercetării sociologice

În punctul iniţial al oricărei investigaţii, cercetătorul se află în faţa a două alternative:


A. De a-şi alege singur problema de cercetare;
B. De a recepta o comandă.

A. În prima variantă, este normal ca în alegerea respectivă să intervină şi subiectivitatea


cercetătorului, dar există cel puţin patru elemente constrângătoare:
1. orientarea spre probleme de interes major pentru societate;
2. încadrarea în plafonul de mijloace materiale;
3. specializarea echipei de cercetători;
4. gradul de dezvoltare a diverselor ramuri ale sociologiei, bibliografia existentă, apariţia
unor "teme la modă" sau de interes major.

B. În varianta a doua, este lansată o comandă de către organisme de decizie, unităţi


economice sau sociale. Aceasta presupune analiza gradului de relevanţă teoretică şi practică pe
care o are tema propusă.
Tema prevăzută în comanda de cercetare este convertită în limbaj sociologic,
apoi — de comun acord cu beneficiarul — se delimitează sfera şi conţinutul temei, aria socială
investigaţiilor şi tim-pul necesar pentru desfăşurarea cercetării până la finalizarea ei.
Legătura dintre cercetător şi beneficiar este cuprinsă în schema orientativă anexată, privind
etapele cercetării sociologice (vezi Anexa I).
Noi considerăm că orice investigaţie sociologică porneşte de la trei etape mari:
I. Pregătirea cercetării;
II. Culegerea informaţiei;
III.Valorificarea informaţiei prin metode şi tehnici specifice de prelucrare
Acestea pot fi la rândul lor sub-etapizate.

I. Pregătirea cercetării

Este etapa de importanţă covârşitoare pentru desfăşurarea efectivă a cercetării şi rezultatele


finale obţinute. Există destule cercetări sociologice ratate din lipsa unor preparative corespunzătoare:
carenţe de construcţie a instrumentelor de lucru - îndeosebi a chestionarelor, de instruire a
operatorilor, de alegere a eşantionului.
Gradul în care se realizează exigenţele acestei faze depinde atât de factori subiectivi:
priceperea sau nepriceperea sociologului, cât şi de factori obiectivi: noutatea completă în abordarea
fenomenului, lipsa de timp şi de bani.
Principalele operaţii care se cer realizate în etapa pregătitoare sunt prezentate în continuare.

Elaborarea proiectului de cercetare


5
Acesta poate avea caracter preponderent explorativ sau preponderent explicativ.
În această fază se constituie "obiectul epistemic", se stabilesc obiectivele şi scopurile
cercetării.

Studierea bibliografiei
Deşi în sociologie este posibil saltul peste această etapă, spre a evita "excesul de
originalitate" al unor cercetători pledăm pentru realizarea ei. Studiul bibliografiei permite
ameliorarea muncii sociologului din următoarele perspective:
- utilizarea unor scheme sau teorii explicative a căror validitate a fost testată;
- folosirea unor ipoteze de lucru rezultate dintr-o cunoaştere prealabilă a domeniului;
- aplicarea unor metode, instrumente, procedee care au condus deja la rezultate consistente în
domeniul respectiv.
Consecinţa de cea mai mare valoare o constituie posibilitatea comparării rezultatelor
studiilor sociologice empirice. Astfel se asigură caracterul cumulativ al cunoştinţelor dobândite, drept
condiţie de bază a dezvoltării unei ştiinţe.

Precizarea conceptelor
În sociologie există o penurie de concepte bine precizate, conceptele fiind în majoritate
împrumutate din limbajul comun. Astfel, în 193l, americanul Eubank a întocmit o listă cu noţiunile
principale folosite în 8 lucrări de sociologie cu caracter general, ale unor autori diferiţi, listă care
cuprindea în total 146 concepte. Dintre acestea, nici unul nu a putut fi regăsit în toate cele 8 lucrări;
un concept comun s-a regăsit în 7 dintre acestea, iar două concepte comune în 6 lucrări.
Exemplul invocat impune ca la începutul oricărei cercetări sociologice să se definească
principalele concepte.

Operaţionalizarea conceptelor
Este un ansamblu de operaţii prin care însuşirile definitorii ale noţiunilor pot fi identificate
sau măsurate în universul empiric. Literatura de specialitate face distincţie între concepte:
- ideale, abstracte, latente, neoperaţionale;
- empirice, manifeste, concrete, operaţionale.
În sociologie apar frecvent două tipuri de noţiuni: distincte, precise sau de tip atributiv (de
ex: retribuit, căsătorit, elev, absolvent de liceu etc.) şi noţiuni vagi, de tip variabil, care comportă
grade de apartenenţă (de ex.: coeziunea grupului, integrare socială, calitatea vieţii, satisfacţie în
muncă).
Este nevoie ca prin operaţionalizare noţiunile variabile să fie transformate în noţiuni de tip
atributiv.
P.Lazarsfeld, în lucrarea "Qu'est-ce que la sociologie", sintetizează etapele care duc de la
concept la studiul empiric, adică esenţa operaţionalizării:
1. Iniţial avem o imagine sau o reprezentare destul de vagă a ceea ce înţelegem printr-o
noţiune;
2.Specificarea conceptului prin descompunerea reprezentării în componente ce constituie
diverse aspecte sau dimensiuni ale conceptului;
3. Alegerea indicatorilor. Indicatorul e acea însuşire simplă care poate fi detectată direct în
realitatea empirică;
4. Formarea indicilor. Indicii empirici urmăresc să surprindă sub o formă numerică
informaţia continuă.
În lucrarea autorilor Aculin Cazacu, Ilie Bădescu - "Metode şi tehnici de cercetare
sociologică", operaţionalizarea conceptelor este definită în două accepţiuni:
Operaţionalizarea (I) este procesul prin care punem în legătură explicită conceptul cu
indicatorii săi. (Vezi Anexa II).

6
Operaţionalizarea (II) este procesul de cunoaştere organizat pe nivele ierarhice,
presupunând trecerea de la concepte la dimensiuni şi variabile şi apoi la indicatori şi la indici,
permiţând recunoaşterea variabilelor în fapte concrete.
Variabilele intervin într-un studiu fie ca elemente de explicat, fie ca elemente care
furnizează o explicaţie; ele redau gradul şi sensul variaţiei faptelor subsumate conceptului.(Anexa
III). Autorii disting:
- o operaţionalizare orizontală — desfacerea genului în specii,
- operaţionalizare verticală — trecerea de la un nivel analitic la alt nivel analitic, inferior.
Important este ca operaţionalizarea să găsească o formulă simplificatoare acceptabilă, în
sensul de a surprinde elementele esenţiale ale conceptului respectiv, iar ceea ce se pierde prin
sărăcirea conceptului să fie compensat de câştigurile obţinute în precizia măsurătorilor, profunzimea
analizelor.

Stabilirea ipotezelor de lucru


O investigaţie ştiinţifică nu se realizează niciodată în afara sau în lipsa unor ipoteze.
Ipotezele pot apărea :
a) înaintea muncii empirice,
b) atunci când se face interpretarea datelor. (Anexa IV.)

Alegerea metodelor şi tehnicilor


Termenul de metodă are două accepţiuni.
a. În sens larg, metoda este o modalitate generală, o cale de abordare a realităţii, un
principiu fundamental care ghidează întreaga desfăşurare a unei cercetări. Se poate exemplifica prin
metoda structuralistă, dialectică, funcţionalistă, genetică, interdisciplinară.
b. În sens restrâns, metoda este modalitatea efectivă de investigare a realităţii (ancheta,
interviul, observaţia, eperimentul).
În prelungirea metodei sunt:
Tehnicile sunt operaţiile concrete de înregistrare şi manipulare a faptelor.
Procedeele desemnează de regulă operaţii de prelucrare a datelor unei cercetări.
În investigaţiile sociologice se recurge la o îmbinare de metode şi tehnici, menţionând însă
ancheta ca metodă privilegiată (vezi Anexa V).

Construirea instrumentelor de lucru


Instrumentul este acela care concretizează, materializează o tehnică oarecare. Ca exemple de
instrumente de lucru oferim: chestionarul, ghidul de interviu, testele.
Există două cerinţe fundamentale pe care trebuie să le îndeplinească orice instrumentn
sociologic:
1. Validitatea — proprietatea instrumentului de a dezvălui cercetătorului ceea ce urmăreşte
să obţină în cercetare, să măsoare ceea ce-şi propune;
2. Fidelitatea — capacitatea unui instrument de a reda în mod constant anumite însuşiri
proprii fenomenului.
Dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite şi îndeosebi prima dintre ele, instrumentul poate
reprezenta sursa principală de erori într-o cercetare.

Delimitarea eşantionului
Alegerea unui eşantion se foloseşte în situaţiile în care populaţia este extinsă şi nu este
posibil, nici eficient să se studieze în totalitatea sa. O subpopulaţie aleasă cu grijă pe baza unor
principii statistice pentru a fi reprezentativă poate suplini în bune condiţii cercetarea populaţiei
întregi. Partea din populaţie aleasă spre investigare se va numi eşantion. Aceasta nu înseamnă că se

7
reduce universul cercetării, doar că informaţia referitoare la populaţie în totalitatea sa nu se
recoltează de la toţi indivizii, ci numai de la o parte dintre ei.

Organizarea acţiunii practice


Cercetările sociologice se efectuează adesea cu personal numeros, pe extinderi teritoriale
destul de însemnate şi în timp mai îndelungat. Organizarea unei asemenea acţiuni complexe trebuie
să surprindă următoarele aspecte:
- planificarea riguroasă în timp a desfăşurării studiului;
- planificarea modului de gospodărire a mijloacelor materiale;
- organizarea muncii în cadrul echipei de cercetare, stabilirea responsabilităţilor fiecărui
membru;
- rezolvarea problemelor legate de condiţiile de existenţă şi de lucru în teren;
- programarea aspectelor ce ţin de cercetarea propriu-zisă.
Constatăm că aspectele legate de o "campanie sociologică" le putem grupa în două categorii:
aspecte legate de cercetare ştiinţifică propriu-zisă şi altele administrative legate de asigurarea
condiţiilor pentru buna ei desfăşurare. Drept urmare, este nevoie ca unele persoane să coordoneze
primele aspecte, iar alte persoane să aibă atribuţii strict organizatorice.

Studiul pilot –Este o „mini-investigaţie” premergătoare, un studiu prezumtiv.


În unele situaţii care vizează probleme sau utilizează instrumente de studiu inedite,
mai intervine o etapă înaintea cercetării propriu-zise, având următoarele obiective: testarea
instrumentelor de culegere a informaţiei, familiarizarea operatorilor cu aceste instrumente şi cu
munca de teren, obţinerea unor sugestii în vederea prelucrării datelor.
Deşi această probă prealabilă măreşte în aparenţă costul unei investigaţii prin faptul că
introduce operaţii suplimentare, de fapt cîştigurile şi avantajele care-i urmează sunt mult mai mari.
Îndeosebi în cazul unor anchete sociologice, studiul pilot perfectează conţinutul
chestionarului ca instrument de lucru, permite instruirea operatorilor de anchetă, corectarea
construirii unor întrebări sau a unor greşeli de interpretare.
Am însoţit materialul prezentat cu o serie de scheme sau exemple care pot fi multiplicate
pentru mapele de lucru sau pot fi proiectate întregii grupe de studenţi pentru a asigura cursului un
caracter mai concret.

II.2. Metode de culegere a informaţiei

a) Ancheta
Este metoda cu cea mai largă utilizare în sociologie. Ancheta sociologică ♦este metoda de
culegere a informaţiei de la o masă mare de indivizi umani cu ajutorul unui instrument specific —
chestionarul Din punct de vedere tehnic, de realizare practică, metoda anchetei are două variante
fundamentale :
1. Ancheta directă, orală sau verbală;
2. Ancheta indirectă sau scrisă.

1. Tehnica anchetei directe presupune că întrebările chestionarului se adresează subiecţilor


în formă orală şi sunt completate de către cercetător sau de operatorii de anchetă pe formular. Uneori
datele se pot culege telefonic.
Realizând o comparaţie între cele două tehnici de anchetă, remarcăm faptul că literatura de
specialitate subliniază avantajul decisiv al anchetei directe, din punct de vedere al numărului
răspunsurilor primite, avantaj ce ar rezulta din faptul că oamenii găsesc mult mai multă plăcere în a
purta o conversaţie decât în a completa un chestionar. Madeleine Grawitz în lucrarea "Méthodes du
sciences sociales" (1972) consideră succesul anchetei directe explicabil prin trei factori şi îndeosebi
prin ultimul dintre ei:

8
- reflexul de politeţe — e greu să refuzi să-i vorbeşti cuiva care ţi se adresează politicos,
te roagă să-l ajuţi în realizarea muncii sale;
- dorinţa de influenţare: subiectului i se sădeşte convingerea că ar putea contribui la
schimbarea unor situaţii, la ameliorarea unor stări de lucruri care-l privesc, motiv pentru care va fi
dispus să angajeze o discuţie;
- nevoia de a vorbi — în sensul ei adânc, psihologic — nevoie de comunicare, de a fi
înţeles.
Aşadar, ponderea non-răspunsurilor este mai redusă în cazul anchetei directe şi, prin aceasta,
rezultatele sunt foarte puţin distorsionate.
Alt avantaj al anchetei directe constă în faptul că persoanele interogate acordă o atenţie mai
mare chestionarului decât în ancheta indirectă.
Al treilea avantaj este asigurarea spontaneităţii răspunsurilor.
În fine, al patrulea avantaj — eliminarea pericolului de contaminare a răspunsurilor.
În anchetele directe, un rol deosebit de important revine operatorilor ca persoane active, care
provoacă emiterea de informaţie şi care o colectează. Valoarea întregii investigaţii depinde până la
urmă de capacitatea acestor persoane de a convinge subiecţii să poarte discuţii sincere.
Operatorii de anchetă sunt personal auxiliar folosit pentru culegerea informaţiei, care
trebuie să posede anumite trăsături psihologice şi chiar o înfăţişare fizică agreabilă. Totuşi,
principalele trăsături de caracter considerate drept calităţi fundamentale sunt conştiinciozitatea şi
corectitudinea.
Este preferabil ca operatorul să fie o persoană extrovertită, deschisă, nu timidă, să posede
capacitatea de abordare a oamenilor într-o manieră plăcută. El trebuie să trezească interesul
subiecţilor pentru anchetă, să se facă simpatizat, să insufle încredere. Totodată, operatorii se aleg
dintre persoanele cu grad relativ ridicat de inteligenţă, dar cu nivel de instrucţie mediu spre a nu se
plictisi repede de activitatea de rutină. Cercetătorul va respecta trei cerinţe de bază. Din lotul
potenţial de operatori va elimina persoanele cu grave carenţe morale sau fizice. Apoi va asigura o
instrucţie completă a operatorilor pe care îi foloseşte ca personal auxiliar. În al treilea rând, va
asigura controlul riguros al muncii de teren.

2. Tehnica anchetei indirecte presupune completarea răspunsurilor la întrebări în scris, de


către persoanele anchetate însele.
Există mai multe procedee de realizare concretă:
I. publicarea chestionarelor în ziare şi reviste şi colectarea răspunsurilor tuturor celor care
doresc să returneze formularul completat. Neajunsul este că persoanele care răspund unor astfel de
solicitări şi care citesc respectiva publicaţie nu constituie un eşantion destul de reprezentativ;
II. strângerea unei mulţimi de persoane într-o sală mare în scopul completării chestionarului,
sub controlul cercetătorului, are ca neajuns influenţarea răspunsurilor.
III. înmânarea chestionarului în mod individual fiecărui subiect de către operatorii de
anchetă are ca neajuns nereturnarea lui şi nereprezentativitatea (dacă se dă pe stradă).
IV. expedierea chestionarului prin poştă subiecţilor care formează eşantionul, însoţit de o
scrisoare explicativă şi de un plic timbrat cu adresa instituţiei care solicită returnarea formularului
completat. Mare parte însă nu vor returna formularul.
În ancheta indirectă trebuie ţinut cont de faptul că persoanele care nu răspund au alte
caracteristici decât cele care răspund, din punct de vedere al nivelului de şcolaritate, trăsăturilor
psihologice, inteligenţei, iar supradimensionarea eşantionului nu rezolvă problema. Gradul de
distorsiune este direct proporţional cu ponderea non-răspunsurilor şi cu diferenţa de comportament
între indivizii care răspund şi care nu răspund. Non-răspunsul apare în toate anchetele, dar proporţiile
în care el se prezintă variază foarte mult de la un tip de anchetă la altul, minimul fiind înregistrat în
cea directă iar maximul în cea indirectă prin poştă.
Alte dezavantaje ale anchetei indirecte ar fi: lipsa de certitudine că persoana aleasă este cea
care răspunde la chestionar, faptul că se pierde spontaneitatea răspunsurilor, că nu se poate evita

9
incompletitudinea sau ambiguitatea unor răspunsuri, că multe persoane nu au abilităţi de a răspunde
în scris, sau chiar le este teamă de a le fi regăsite opiniile ca documente scrise.
Şi pentru ancheta indirectă putem evidenţia o serie de avantaje, în primul rând cele de ordin
material, cheltuielile băneşti legate de completarea chestionarelor de către subiecţi fiind net
inferioare celor legate de subvenţionarea operatorilor de anchetă. Există apoi avantaje de ordinul
cunoaşterii, asigurând mai mult timp de gândire subiecţilor. De asemenea, este înlăturată influenţa
perturbatoare a operatorului de anchetă, dar şi greşelile lui de înregistrare a răspunsurilor. Unul dintre
cele mai apreciate avantaje este cel al anonimatului. În final, unele forme ale anchetei indirecte (cea
prin poştă) asigură o dispersie teritorială mare. Ancheta indirectă poate fi finalizată numai în cazul în
care populaţia vizată posedă în întregime un anumit nivel de instrucţie, în caz contrar riscurile de
erori şi non-răspunsuri fiind foarte mari.

Chestionarul este instrumentul cu ajutorul căruia se realizează culegerea datelor în anchete.


El va cuprinde o serie de întrebări care se adresează oamenilor care formează populaţia supusă
investigării.
Septimiu Chelcea, în lucrarea "Chestionarul în investigaţia sociologică ", defineşte chestionarul
ca ♦o succesiune logică şi psihologică de intrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli în
raport cu ipotezele cercetării, care determină la persoana anchetată un comportament verbal sau
non-verbal ce urmează a fi înregistrat în scris. Fiecare investigaţie necesită un chestionar propriu.
Întrebările joacă rolul unor indicatori ai unor fapte sau fenomene sociale.
Chestionarele se pot clasifica după mai multe criterii, deşi există autori care consideră că
este vorba doar de o clasificare a întrebărilor din chestionare, neexistând decât rareori chestionare
"pure":
1. După conţinutul informaţiilor există chestionare de date factuale, de opinie şi de
cunostinţe.
Chestionarele de date factuale vizează fapte obiective, susceptibile de a fi observate direct şi
verificate şi de alte persoane: vârstă, sex, profesiune, stare civilă, loc de naştere. Nu există chestionar
pur de date factuale, iar din punct de vedere metodologic, întrebările factuale se plasează la sfârşitul
chestionarului, spre a nu provoca reţineri.
În chestionarele de cunoştinţe ne interesează coincidenţa răspunsului subiectului cu un
răspuns standard (testele).
Chestionarele de opinie vizează date de ordin subiectiv, imposibil de observat direct. Prin
acestea se studiază trăirile subiective ale persoanei. Trebuie să ţinem cont de faptul că nu se poate
trage o concluzie despre atitudinea sau opinia cuiva analizând răspunsul la o singură întrebare
referitoare la problemă, ci trebuiesc formulate mai multe întrebări. Se interzice operatorului orice
schimbare sau interpretare personală a formulării date de subiect.
2. După cantitatea informaţiilor, numărul temelor, există chestionare speciale sau omnibus.
Chestionarele speciale urmăresc o singură temă (De exemplu: studierea pieţei,
comportamentul electoral). Astfel de chestionare sunt destinate pentru a pune în evidenţă anumite
fenomene, mai puţin pentru a le măsura şi explica.
Chestionarele omnibus urmăresc mai multe teme. Superioritatea lor constă atât în cantitatea
mai mare de informaţie pe care o recoltează cât mai ales în surprinderea înteracţiunii dintre
fenomenele sociale.
3. După modul de aplicare sunt chestionare autoadministrate şi administrate. În primele
dintre acestea, înregistrarea răspunsurilor se face de către subiecţii înşişi. Avantajele constau în
numărul mare de persoane care le completează, diminuarea efectului de interviu, dispariţia influenţei
anchetatorului, nivelul superior de concentrare, asigurarea anonimatului (vezi cazurile anchetei
indirecte).
În cazul chestionarelor administrate de operatorii de anchetă costul este mai ridicat dar se
asigură reprezentativitatea eşantionului.
În Anexa VI avem un tabel sintetic al tipurilor de chestionare precum şi întrebări ajutătoare
pentru studenţi.
10
4. După forma întrebărilor, există chestionare cu întrebări închise, deschise (răspunsuri
libere) şi mixte.
Întrebările închise sau precodificate au grad de libertate redus, permiţând doar alegerea unor
răspunsuri dinainte fixate. Aceasta implică gândirea unui evantai de variante - cercetarea prealabilă a
realităţii. Iată un exemplu de întrebare închisă: "Care sunt modalităţile preferate de dv. pentru
petrecerea timpului liber?
1. Lectură 5. Practicarea sportului
2. Cinematograf 6. Asistenţă la manifestări sportive
3. Televizor 7. Dans
4. Excursii, plimbări 8. Teatru"

Variantele de răspuns pot fi sau nu pot fi exclusive. Important este ca aceste variante să epuizeze
întregul univers referenţial, să se acorde acelaşi număr de alternative pentru răspunsurile pro şi contra
— în cazul unor întrebări de opinie. De exemplu: "În ce măsură sunteţi mulţumit de modul de
gospodărire a localităţii în care trăiţi?
1. Foarte mult 3. Puţin
2. Mult 4. Foarte puţin"

Variantele pro sau contra e bine să fie trecut alternativ la întrebări.


Pentru a nu forţa subiectul să dea un răspuns neconform cu realitatea este bine să se adauge
o variantă de genul "Nu m-am gândit", "Nu ştiu".
Întrebările deschise sau postcodificate sunt cele urmate în chestionar de un spaţiu liber în
care se înregistrează răspunsul, urmând să capete coduri numerice la prelucrarea datelor. Este lăsată
deplină libertate unei exprimări personale, dar variaţiile enorme îngreunează mult codificarea
răspunsurilor.
Întrebările mixte sau semiînchise (sau semideschise) cuprind un set de variante propuse
explicit şi încă una de genul "alte situaţii. Care?" Se cere încercuirea unui cod dar şi exprimarea
liberă a situaţiei neprevăzute. La întrebarea obişnuită despre ocupaţie, se poate folosi următoarea
schemă:
1. agricultor 5. funcţionar
2. muncitor 6. lucrător în servici
3. maistru 7. intelectual
4. tehnician, subinginer 8. avocat etc.
9. Altă ocupaţie;
care anume?
În cadrul chestionarelor predomină întrebările închise datorită facilităţii prelucrării datelor,
posibilităţii rapide de completare şi ajutorului pe care variantele propuse îl dau pentru înţelegerea
corectă a sensului întrebării.

Vom prezenta în continuare structura chestionarelor prin tipuri de întrebări semnificative.


I. Orice chestionar debutează cu întrebări introductive cu rol de familiarizare, "de a sparge gheaţa".
Acestea nu vor fi de regulă întrebări de date personale. Exemplificăm printr-un text introductiv urmat
de o întrebare : "Presupuneţi ca un tânăr înzestrat vă cere sfatul asupra celei mai valoroase profesiuni.
Ce profesiune aţi indica-o?"
II. Întrebări sau texte de trecere — marchează apariţia unei noi grupe de întrebări. De exemplu, dacă
tema se referă la emisiunile postului de televiziune în general, trecerea spre întrebările care vizează
filmele artistice în particular se poate face astfel :"Şi acum câteva întrebări despre filmele artistice.
La ce oră aţi dori să fie programate?"
III. Întrebări filtru — opresc trecerea unor categorii de subiecţi la anumite întrebări succesive:
" - Vizionaţi emisiunile TV sportive Da .......
Nu.......
- Sunteţi satisfăcut de comentariul emisiunilor sportive?"
11
IV. Întrebări bifurcate — separă sensurile pro-contra, dar nu opresc subiecţii de a urma succesiunea
întrebărilor:

"- În mod obişnuit aplicaţi copilului dv. pedepse corporale?


Da...... Nu.....
- De ce aplicaţi pedepse corporale?"

V. Întrebări de control — nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea, constanta opiniei exprimate,
consistenţa unei informaţii.

Ex.: "Cât de des mergeţi la teatru?" (lunar,trimestrial,anual,mai rar)


După un număr de alte întrebări:
"Când aţi fost ultima dată la teatru?"

VI. Întrebări de identificare — servesc pentru analiza răspunsurilor din chestionar furnizând
informaţii despre subiectul chestionat din punct de vedere al unei clase de gupare:
"Sexul dv? 1. M.
2. F."
Putem prezenta studenţilor şi regulile de construire a întrebărilor, cu exemple pentru
formularea lor corectă şi incorectă, aşa cum sunt sintetizate în Anexa VII.
Desigur că ar mai fi de făcut precizări în legătură cu tehnicile de construire a chestionarelor,
sursele de erori etc., dar oricum, am destinat un spaţiu privilegiat anchetei ca metodă predilectă în
sociologie.

Interviu – anchetă: comparaţii


Multe lucrări de specialitate nu realizează distincţia între anchetă şi interviu, ca metode
aparte, prin aspecte pe care Tr. Rotariu le clasifică astfel:
- trăsături ce ţin de natura formală (de forma de realizare);
- trăsături ce ţin de natura conţinutului;
- trăsături ce ţin de natura populaţiei investigate.
• În esenţă, metoda anchetei, indiferent de tehnica de realizare, presupune apelul la un
chestionar, deci este bine structurată, în vreme ce interviul chiar dacă apelează la ghidul de interviu,
rămâne în fapt o discuţie relativ liberă cu subiectul.
• Apoi, nu numai instrumentul de lucru diferă (fapt ce ne ajută să distingem interviul de
ancheta directă) ci şi numărul subiecţilor investigaţi: în cazul interviului numărul este mic sau foarte
mic, în cazul anchetei numărul este mare.
• Durata unui interviu poate fi superioară celei a unei anchete dar numărul persoanelor
capabile să realizeze interviul este inferior prin aptitudinile lor. Prelucrarea datelor unui număr mare
de interviuri este extrem de greu de realizat;.
• Ancheta este superioară datorită numărului mare de indivizi chestionaţi, ceea ce asigură şi
reprezentativitate ridicată eşantionului. În schimb, interviul vine cu argumentul calităţii şi
profunzimii, cu o mai largă deschidere spre tema studiată. Ancheta e metodă extensivă, pe când
interviul este una calitativă.
• Ancheta este o metodă standardizată (numărul, ordinea întrebărilor, efectivul populaţiei
fiind bine stabilite), pe când interviul, chiar de grup, depinde de interacţiunile celor de faţă.
• Ancheta urmăreşte cerinţa reprezentativităţii populaţiei investigate faţă de populaţia ca
întreg, pe ideea de a obţine informaţii de la indivizi obişnuiţi, „indivizi tipici”, pe când interviul nu-şi

12
propune acest ţel. Interviul se realizează cu lideri, personalităţi, persoane care au trecut prin
experienţe deosebite, deci cu „indivizi atipici”.
• Dacă interviul se poate desfăşura doar prin tehnici orale, ancheta cunoaşte şi tehnica
răspunsurilor în scris.
• Interviul poate fi individual sau de grup, câtă vreme ancheta se centrează doar pe
răspunsuri individuale, elaborarea lor prin colaborare fiind accidentală.

b) Interviul
♦Este un dialog faţă în faţă, urmărindu-se aprofundarea unor aspecte printr-o discuţie
relativ-liberă. Cercetătorul foloseşte ca instrument de lucru ghidul de interviu spre a conduce
convorbirea şi pentru a o menţine în cadrele iniţial fixate.
Acest dialog faţă în faţă nu poate să se extindă la un număr foarte mare de subiecte. După
numărul persoanelor intervievate, vorbim de interviu de grup sau individual.
Specificul interviului de grup constă în intervievarea în colectiv a membrilor săi cu privire
la un aspect al vieţii lor. Nu este o juxtapunere de interviuri individuale, ci rezultatele se prezintă sub
forma unor opinii reieşite în urma discuţiilor cu membrii grupului. Spre a fi considerat ca atare, un
interviu de grup trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să se realizeze într-un grup real, nu unul constituit ocazional, cu prilejul
interviului;
- obiectul interviului să privească existenţa grupului ca atare, problemele sale psiho-
sociale, nu o persoană anume;
- să surprindă ceea ce e specific grupului ca totalitate, să descopere opinia grupului;
- să se desfăşoare într-un timp limitat spre a putea fi supravegheat şi condus, spre a
asigura schimbul optim de replici (max.1,5 h – 2h).
În ce priveşte compoziţia grupului intervievat, el trebuie să posede reprezentativitate în
raport cu grupul social mare din care a fost ales, precum şi omogenitate, respectiv membrii grupului
restrâns să fie apropiaţi ca statute sociale, altfel nu se asigură spontaneitatea şi sinceritatea
răspunsurilor.
În momentul interviului poate interveni reacţia de apărare a grupului. Aşadar, deosebită
importanţă are stabilirea unui sentiment de încredere, acceptarea cercetătorului. El trebuie să
realizeze pregătirea psihologică, să fie maleabil şi receptiv, să asigure apropierea faţă de grup atât în
mod direct — prin modul de a se prezenta, de a expune scopul cercetării, cât şi în mod indirect prin
intermediul membrilor influenţi ai grupului.
Intervenţiile cercetătorului în cadrul discuţiei constau în adresarea unor întrebări,
reformularea, respectiv reluarea unor opinii spre a le impune atenţiei grupului, precum şi în
sintetizarea altora.
În condiţiile în care se realizează cu o singură persoană, interviul este individual. În relaţia
dintre cercetător şi intervievat intervin mai accentuat decât în interviul de grup, o serie de
factori precum sensibilitatea, tonul, ţinuta celui dintâi, elemente care îl pot apropia sau îndepărta de
interlocutorul său.
Putem grupa interviurile în trei categorii, după gradul de structurare:
1. interviuri formale, structurate — care au stabilită tema, ordinea întrebărilor iar acestea
sunt precodificate;
2. interviuri semistructurate — centrate sau focalizate, cu tema bine circumscrisă dar nu
respectată strict, cu o forma aproximativă a întrebărilor şi cu răspunsuri libere;
3. interviuri nestructurate, fără puncte de direcţionare şi cu răspunsuri total libere.
O consecinţă firească a modului de realizare a interviului, prin dialog cu o persoană sau cu
un grup de persoane, este că problemele pot fi abordate în profunzime, discuţia putând fi purtată
asupra celor mai mici detalii sau a celor mai subtile aspecte psihologice. Menţionăm că nivelul de
adâncime a abordărilor este invers proporţional cu gradul de structurare a interviului şi că nu orice
persoană e capabilă să ia un interviu.

13
c) Observaţia
♦Este o metodă clasică contemplativă de cercetare ştiinţifică, cu menţiunea că se
delimitează de observaţia spontană, având intenţionalitate şi scop precis.
În sociologie, cercetătorul poate intra în relaţii de comunicare cu obiectul investigat — omul
— prin intermediul limbajului, fapt ce conferă acestei metode un specific anume, observaţia luând
forme care se îndepărtează de cele din ştiinţele naturii.
Este o metodă nepreţuită — afirmă C.A.Moser — pentru studierea comunităţilor mici şi a
unor activităţi umane. Are avantajul de a oferi informaţii despre comportamentul natural al
indivizilor.
În studierea unei comunităţi, observatorul adeseori participă la activitatea ei şi au loc
interacţiuni între observator şi persoanele cercetate. În studierea unei anumite activităţi, observatorul
nu participă la aceasta şi nu au loc interacţiuni de genul celor menţionate mai sus. Aşadar, observaţia
poate fi:
- exterioară — când cercetătorul nu se implică;
- coparticipativă — când se implică în viaţa comunităţii.
Ţinând cont de acest criteriu şi de încă două, oferim în Anexa VIII o clasificare a observaţiei
sociologice.
Metoda observaţiei are o serie de limite: este potrivită pentru studierea unui număr mic de
teme şi oferă teren larg pentru interpretări subiective. Pentru creşterea valorii ei informaţionale, vom
formula o serie de cerinţe:
- să fie sistematică;
- să fie adaptată la tema de cercetare;
- să fie adecvată eşantioanelor alese;
- să fie suficient de obiectivă, imparţială.
Instrumentul de lucru folosit la această metodă este ghidul de observaţie. Ca metodă predominantă
într-o cercetare, ea are utilizare redusă.

d) Analiza documentelor
Este o altă metodă specifică sociologiei aplicată nu la realitatea socială în sine, ci la o
imagine a ei.
Noi urmărim să precizăm o problemă fundamentală: cum anume se investighează cu metoda
în cauză. Legitimitatea analizei documentelor rezidă în faptul că documentele sunt produsul
activităţii umane şi ca urmare ele încorporează o anumită cantitate de informaţie despre fapte sau
fenomene sociale din perioada în care au fost produse.
♦Înţelegem prin document orice obiect material realizat de om, capabil să înmagazineze o
anumită informaţie despre un fapt social: o unealtă, o clădire, un poem, un ziar, un drum, o simfonie
etc. Dar, pentru sociolog nu toate documentele au aceeaşi relevanţă, deci în realitate sfera lor este
mult mai redusă.
Oferim o clasificare a documentelor, deci tipuri de documente:

1. Documente scrise de natură nesociologică


1.1. Statisticile oficiale — documente cu caracter oficial întocmite de unele organisme pe
baza numărării elementelor care prezintă anumite caracteristici.
Ex: rezultatele recensămintelor, documentul de bază fiind "Anuarul statistic";
1.2. Arhive publice şi alte documente oficiale. Arhivele sunt colecţii de documente
folositoare atunci când dorim să cercetăm evoluţia sau geneza unor fenomene.
Unul dintre cele mai importante documente este "Monitorul oficial";
1.3. Presa — oglindă a faptelor cotidiene, izvor de informaţii de o bogăţie inepuizabilă;

14
1.4. Documentele instituţiilor, organizaţiilor, întreprinderilor, care oferă informaţii despre
modul de organizare, funcţionare etc.; procese verbale, contracte, foi matricole,...
1.5. Documente personale: autobiografii, jurnale, scrisori, diplome care dau informaţii
despre viaţa persoanei, familiei dar şi aspecte sociale;
l.6. Literatura poate fi considerată sursă de informaţii asupra vieţii sociale dintr-o anumită
epocă;
1.7. Alte lucrări precum dicţionarele, enciclopediile, afişele etc.

2. Documente scrise sociologice


2.1. Materiale ce provin din cercetări anterioare şi care se găsesc în forma rapoartelor
de cercetare, articolelor, cărţilor, arhivelor sociologice;
2.2. Materiale constituie în cursul investigaţiei respective: interviuri, chestionare.

3. Alte surse
3.1. Obiecte — unelte, clădiri, mobilier, podoabe, vase;
3.2. Documente iconografice — desene, gravuri, tablouri, fotografii etc.;
3.3. Documente fonetice — discuri, benzi de magnetofon, casete, CD, filmele, casetele
video.

Metoda analizei documentare cunoaşte două variante de bază:


a) analiza directă - utilizează în mod nemijlocit informaţia conţinută în documente, ca
informaţie despre anumite fapte sociale;
b) analiza indirectă, în care documentul are o semnificaţie socială, fiind considerat el însuşi
fapt social, ceea ce interesează fiind cine relatează, felul în care o face etc., deci furnizând o
informaţie implicită.

Tehnici de analiză a documentelor


În acest context trebuie să lămurim cum se realizează concret analiza.
- În primul rând trebuie luate la o parte documentele a căror analiză este transferabilă direct
procedurilor statistice, adică acelea în care informaţia apare în formă numerică. Important este să
cunoaştem cum au fost constituite documentele, gradul de precizie şi temeinicie.
- Celelalte surse documentare pot fi supuse unor tehnici :
I. calitative, analiza realizând comparaţii, reconstituirea contextului social, remarcarea
apariţiei unui fenomen etc.
II. tehnici cantitative al căror obiectiv fundamental îl constituie transformarea informaţiei
în entităţi numărabile sau eventual măsurabile. Tehnica impusă poartă denumirea de "analiză de
conţinut". Aceasta furnizează o descriere obiectivă şi cantitativă a documentelor.
Metoda analizei documentelor este semnificativă deoarece înţelegerea fenomenelor prezente
nu este satisfăcătoare fără a cunoaşte formele de manifestare până în momentul cercetării. Cuplul
metodologic anchetă - analiză a documentelor este foarte eficace în cunoaşterea sociologică.

e) Experimentul
Este metoda care înregistrează cele mai numeroase controverse pentru specificul folosirii ei
de către sociologie. Fiind o metodă frecvent utilizată în ştiinţele naturii, experimentul în sociologie
suportă un larg evantai de aprecieri, de la poziţii contestatare până la cele care numesc "experiment"
tot soiul de experienţe sau tehnici de cercetare, în dorinţa de a conferi sociologiei, respectiv anumitor
studii, o aură mai puternică de ştiinţificitate.
Noi considerăm că este bine să recunoaştem deschis limitele aplicabilităţii metodei în cauză
pentru domeniul social, fără a socoti că aceasta stirbeşte statutul sociologiei, delimitând experimentul
de pseudoexperiment.
Caracteristicile definitorii pentru experiment sunt în număr de trei:
15
1. Intervenţia activă a subiectului cunoscător, fie prin provocarea sau introducerea unui
factor nou, fie prin dirijarea variaţiei unui factor existent;
2. Controlul unor factori;
3. Scopuri cognitive, atât în premise cât şi în finalitate.
Dacă se respectă numai prima condiţie, experimentul poate fi confundat cu activitatea de
conducere socială. Dacă în schimb nu se intervine activ, experimentul se reduce la o observaţie
riguroasă.
Lucrarea "Experimentul în psihosociologie" — autor Septimiu Chelcea, prezintă tipuri de
experiment realizând o trecere în revistă a literaturii de specialitate. Se vorbeşte astfel despre
experiment "provocat" şi "invocat" sau "experiment proiectat" — în care se creează situaţia şi
experiment "ex post facto" în care situaţia e furnizată de împrejurări naturale (existând aici două
tipuri de abordare: de la cauză spre determinarea efectului şi de la efect spre determinarea cauzei
sale). Se menţionează şi "experimentul natural" în care cercetătorul observă o situaţie înainte şi după
schimbările intervenite natural precum şi "experimentul artificial" în care situaţia este creată de
cercetător. Situaţiile experimentale imaginate pe baza unor modificări naturale nu se deosebesc de
observaţia ştiinţifică, sistematică. De altfel, în ştiinţele naturii astfel de situaţii nu au căpătat
denumirea de experiment. Conform principiului logic al identităţii, noi trebuie să respectăm şi nu să
înmuiem definiţia experimentului din ştiinţele naturii. Diferenţierile se pot ivi doar în modalităţile
practice de realizare a acestei acţiuni de cunoaştere.
Literatura sociologică face de regulă distincţia între două tipuri de experiment: de laborator
şi de teren, în funcţie de o serie de factori:
- mediul — artificial, respectiv natural;
- izolarea factorilor — puternică, respectiv slabă;
- situaţia — inedită, respectiv familiară;
- prezenţa sau absenţa factorului "conştient" (deşi din motive etice, astăzi orice
experiment se face numai cu acordul subiecţilor).
Se reproşează adesea experimentului de laborator artificialitatea, scoaterea indivizilor din
situaţia familiară, când de fapt tocmai de aici rezultă avantajul izolării şi controlului superior al
factorilor, aidoma experimentărilor din ştiinţele naturii (Ex: legea căderii corpurilor în vid).
Există o serie de particularităţi ale experimentării în sociologie.
Există dificultăţi legate de intervenţia activă, cu atât mai mari cu cât ne ridicăm de la
microsocial la macrosocial. Aceste obstacole sunt atât de ordin material, cercetătorul neputând
schimba efectiv viaţa unor mari colectivităţi, fiind nevoit să apeleze la foruri conducătoare, cât şi
obstacole de ordin moral — se experimentează pe proprii semeni.
Obstacolele cele mai serioase sunt legate de controlul factorilor, societatea fiind un sistem
deosebit de complex. Aşadar, numărul factorilor de controlat este foarte mare; izolarea factorilor nu
beneficiază de instrumente valide, ca în ştiinţele naturii; există un factor inedit — oamenii ştiu că
sunt supuşi experimentului şi se comportă nenatural, ca într-o situaţie cu totul specială.
O soluţie rezonabilă a fost găsită prin experimentul cu grup de control, în care controlul se
realizează indirect. Grupul de control se alege de aşa manieră încât să coincidă în cea mai mare
măsură cu grupul experimental, prin două procedee :
- procedeul potrivirii de perechi,
- procedeul probabilistic.
În plus, pentru factorul de conştienţă a situaţiei experimentale, ambele grupuri sunt anunţate
pentru a reacţiona la fel, doar că pentru grupul de control se administrează în fapt un surogat.
În ce priveşte obstacolele legate de cea de-a treia cerinţă, caracterul cognitiv, este vorba
adesea de subordonarea interesului ştiinţific celui practic.
Septimiu Chelcea prezintă etapele cercetării experimentale:
I. Alegerea problemei
II. Alegerea variabilelor explicative în funcţie de ipoteza
avansată: variabila independentă — "dacă" şi cea dependentă
"atunci";
16
III. Stabilirea situaţiei experimentale: de laborator sau de teren;
IV. Stabilirea subiecţilor în grupul experimental şi de control;
V. Manipularea şi măsurarea variabilelor;
VI. Prelucrarea datelor experimentale.

Sublinierea dificultăţilor ce stau în faţa sociologului pentru realizarea unui experiment


autentic nu înseamnă respingerea de plano a acestei metode, ci atenţionarea asupra specificului
aplicării ei în viaţa socială.

II.3. Metode şi tehnici de prelucrare a datelor


După stabilirea etapelor unei cercetări sociologice şi după procesul anevoios de culegere a
informaţiei, aceasta urmează să fie interpretată. La nivelul studenţilor nespecializaţi în sociologie,
vom insista doar asupra unor procedee simple, înţelegând prin "procedeu sociologic" o serie de
operaţii de prelucrare a datelor unei cercetări.
Cu astfel de procedee putem avea în vedere doar un singur factor în raport cu care se va
efectua distribuţia indivizilor în clasele caracteristicii sau după valorile variabilei, realizând doar o
"descriere statistică" (C.A.Moser), o caracterizare a populaţiei în funcţie de factorul respectiv.
Am folosit mai sus termenul "caracteristică", el nereprezentând altceva decât trăsătura,
însuşirea în funcţie de care se efectuează o clasificare a indivizilor populaţiei investigate.
Caracteristicile pot fi calitative sau cantitative, pentru acest din urmă caz folosindu-se în mod uzual
termenul "variabilă".

Distribuţia de frecvenţă (tabelul de frecvenţă)


După verificarea datelor, primul pas presupune clasificarea indivizilor, adică o repartizare a
acestora în funcţie de o anumită însuşire. Importantă este nu numai trăsătura, însuşirea, dar şi
modalitatea în care indivizii se distribuie în anumite clase. În cazul unei caracteristici A se realizează
o corespondenţă între o mulţime:
A = {A1, A2,....As} cuprinzând clasele de grupare
şi o mulţime K = {k1, k2,....ks} ale cărei elemenete se numesc frecvenţe. Mulţimea K reprezintă
distribuţia de frecvenţă a caracteristicii A.
O asemenea corespondenţă se scrie sub forma unui tabel ca cel ce urmează :

Clase A1 A2.......As Total


Frecvenţe k1 k2....... ks n

Fiecare tabel va fi numerotat şi va primi o denumire.


Vom prezenta un exemplu concret pentru caracteristicile calitative:

Tabelul 1
Populaţia României pe sexe la 1.VII.1998
(Sursa: Anuarul statistic 1999)

Sexul Bărbaţi Femei Total


Frecvenţe 11.012.110 11.490.693 22.502.803
% 48,9 51,1 100

Forma cea mai simplă a unei caracteristici calitative este cea dihotomică, realizată atunci când
populaţia se divide numai în două clase, ca în cazul exemplului de mai sus.
Pentru variabilele statistice situaţia este puţin diferită.

17
Dacă variabilele sunt discrete, adică iau anumite valori şi au număr finit, atunci valorile se
substituie simbolurilor claselor, iar tabelul poate fi prezentat ca şi pentru caracteristicile calitative, în
locul denumirii clasei fiind numere.

Tabelul 2
Distribuţia gospodăriilor unei localităţi rurale după numărul membrilor ce le compun (date fictive)

Nr.de TOTA
persoane 1 2 3 4 5 6 7 8 9 L
în
gospodărie
Nr.de 3 4 6 5 3 2 10 5 5 250
gospodării 0 0 0 0 0 0
% 1 1 2 2 1 8 4 2 2 100
2 6 4 0 2

Dacă variabilele sunt continue sau cu număr foarte mare de valori, se apelează la un artificiu
şi se construiesc clase. Tabelele 3 şi 4 cuprind două exemple cu intervale de grupare primul
prezentând particularitatea că intervalele de la margine sunt deschise.(vezi Anexa IX, respectiv
Anexa X)
Forma fundamentală de prezentare a informaţiei obţinute în legătură cu o caracteristică sau o
variabilă este tabelul de frecvenţe.
• Vizualizarea datelor prin grafice
Pentru o ilustrare mai sugestivă se pot ataşa tabelelor de frecvenţe diferite forme grafice.
Forma principală de prezentare grafică a datelor pentru o variabilă statistică este poligonul
frecvenţelor.
Dacă luăm un sistem de axe de coordonate ortogonale, pe axa absciselor vom reprezenta
valorile variabilei, iar pe axa ordonatelor vom reprezenta frecvenţele. Se formează perechi ordonate
(xi ki) care vor primi drept imagine o mulţime de puncte.
Poligonul frecvenţelor se poate constitui utilizând frecvenţele absolute sau procentele, ca în
figura 1 din Anexa IX.
A doua formă grafică fundamentală pentru distribuţiile de frecvenţa este histograma. Ea se
aplică, de regulă, caracteristicilor calitative şi variabilelor cu intervale de grupare când nu se alege un
punct de origine. Pe axa absciselor se reprezintă sub formă de segmente clasele caracteristicii sau
intervalele de grupare, iar pe ordonată, frecvenţele absolute sau în procente. Se ridică pe fiecare
interval de pe abscisă un dreptunghi cu înălţimea indicată pe ordonată de reprezentarea frecvenţelor.
(Vezi Anexa X).
Foarte frecvent regăsim reprezentarea grafică sub formă de cerc, având arcurile de cerc
haşurate sau colorate diferit.
• Procentele şi frecvenţele relative
Cele mai elementare calcule ce se pot face cu distribuţiile de frecvenţă constau în
determinarea procentelor şi a frecvenţelor relative.
În cazul procentului, se echivalează totalul cu 100. Procentul de indivizi dintr-o clasă se va
k
calcula după formula i ⋅100 .
n
În cazul frecvenţelor relative se reduce totalul la unitate. Deci exprimă fracţiunea, ponderea
k
indivizilor din populaţia totală p i = i .
n
18
Folositoare sunt procentele şi frecvenţele relative când dorim să comparăm caracteristici
identice la populaţii de mărimi diferite. Comparaţia este imposibilă cu frecvenţele absolute deoarece
aceste mărimi au semnificaţii diferite în funcţie de total.
Totodată, procentele ne ajută să sesizăm mai bine gradul de cuprindere al unei clase,iar
frecvenţele relative să sesizăm ponderea diferitelor clase de grupare în populaţie.
Menţionăm că informaţia transmisă sub forma celor două învelişuri este absolut identică,
dar procentele se folosesc în rapoarte de cercetare, iar frecvenţele relative ca mărimi intermediare în
alte operaţii de analiză statistică.

• Indicatorii caracteristicilor
Într-o cercetare sociologică apare nevoia concentrării informaţiei în forma unor mărimi
unice, chemate să reflecte ceea ce este general, tipic, constant. Astfel de mărimi numite indicatori ai
caracteristicilor se pot grupa în: indicatori de poziţie şi indicatori de împrăştiere.

a) Indicatorii de poziţie
Indicatorii de poziţie se referă la mărimi calculate pentru caracteristici cantitative, cu scopul
de a surprinde nivelul valoric mijlociu. Dintre indicatorii de poziţie cei mai cunoscuţi sunt media
aritmetică, mediana şi modul (valoarea modală).

Mărimile medii
Media aritmetică
Calculul mediei este foarte cunoscut: se adună valorile caracteristicii şi se împarte la
numărul cazurilor, al indivizilor:
n x − reprezintã media
∑ xi x − o valoare(1 = 1, 2,⋅ ⋅ ⋅n)
X = i=1 unde  i
n ∑ −suma;
 n = nr.deindivizi, cazuri

Dacă aceeaşi valoare este luată de mai mulţi indivizi, atunci formula mediei va fi:
s

∑k x i i
unde k i reprezintă frecvenţa cu care apar valorile.
X= i =1

n
În calitatea sa de mărime mijlocie, media poate coincide sau nu cu una dintre valori, iar
înmulţită cu numărul indivizilor (a cazurilor) se obţine exact suma valorilor individuale.
Mediana
Reprezintă valoarea caracteristicii X care împarte în două părţi egale populaţia ai cărei
membri au fost ordonaţi.
Pentru determinarea medianei efectuăm următoarele operaţii: ordonăm indivizii din
 n +1
populaţie după valorile luate, determinăm rangul individului median   şi apoi valoarea ce
 2 
corespunde acestuia. Dacă populaţia are un număr impar de indivizi, există un individ median real:
spre exemplu, într-o grupă cu 33 de studenţi, individul median este cel cu numărul 17 ordinea fiind
 33 + 1 
cea alfabetică  .
 2 
În cazul în care seria statistică este definită pe un număr par, individul median este imaginar,
interpolat, valoarea mediană fiind media valorilor pe care le iau indivizii de rang n/2 şi n/2+1. De
exemplu, dacă un student a luat la examene următoarele note: 6, 6, 8, 9, 10, 10 atunci,
8+9
Me = = 8, 50 ⋅
2
19
Valoarea modală
Reprezintă valoarea de frecvenţă maximă a distribuţiei, valoarea luată de cel mai mare
număr de indivizi.
Valoarea modală se foloseşte pentru a ilustra cazurile numite tipice. Din ea se poate degaja o
concentrare a indivizilor.
Determinarea valorii modale se face prin inspecţia vizuală a tabelului.
Pentru buna însuşire a cunoştinţelor referitoare la mărimile medii, prezentăm ca model în
Anexa XI un tabel cu principalele caracteristici ale acestora, pe care studenţii trebuie să le specifice
pentru fiecare dintre ele separat.

b) Indicatorii de împrăştiere (dispersie)


După calcularea mărimilor medii se poate face măsurarea dispersiei, pentru a răspunde la
întrebarea: "oare majoritatea cazurilor sunt foarte aproape de medie sau există un registru mare de
variaţie?" (C.A.Moser). Astfel determinăm gradul de omogenitate sau eterogenitate al unei populaţii
în raport cu o variabilă statistică.
Indicatorul de împrăştiere cel mai uşor de calculat poartă denumirea de "amplitudine" şi se
notează cu A. Expresia sa este diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă urmărind seria de
valori:
A = x s − x1

Spre exemplu, dacă în două clase paralele de elevi s-au dat extemporale cu aceleaşi
întrebări, media notelor obţinute de elevii din clasa A fiind 7, aceeaşi cu media notelor din clasa B, ne
interesează gradul de dispersie a notelor.

Luând cifre fictive, construim următorul tabel:

Tabelul 3
Distribuţiile notelor în două serii, formate din câte 40 de studenţi (cifre fictive)

NOTE 4 5 6 7 8 9 10 TOTAL

SERIA 2 5 8 1 8 5 2 40
Frec- I 0
venţe SERIA - 1 9 2 9 1 - 40
II 0

Pentru seria I amplitudinea A = 10 - 4 = 6


seria II A= 9-5 = 4

Acest indicator este foarte sărac în informaţia transmisă deoarece nu ia în considerare


frecvenţele, deci nu are în vedere felul cum se împrăştie indivizii pe acest interval.
Indicatorul cel mai des utilizat în acest scop se numeşte abatere standard sau abatere medie
pătratică de la medie.
20
*

În finalul acestui capitol vom rezuma cerinţele metodologice fundamentale în cercetarea


sociologică.

1. Cerinţa obiectivităţii datelor, informaţiilor şi concluziilor precum şi relevanţa

acestora, respectiv corespondenţa lor cu viaţa socială.

2. Regula priorităţii faptelor,care presupune cerinţa de a porni cercetarea de la investigaţia


faptelor de teren.
3. Cerinţa participării nemijlocite la viaţa socială investigată, impusă de Şcoala românească
de sociologie condusă de Dumitrie Gusti.
4. Unitatea demersului de cercetare, dintre teorie şi metode;
5. Complementaritatea informaţiilor şi datelor, asigurate prin diversitatea şi completarea
metodelor de recoltare a datelor cu cele de prelucrare.
6. Respectarea principiului abordării sistemice.
7. Abordarea multi şi interdisciplinară, chiar angajarea unor echipe mixte de specialişti în
diferite domenii.
8. Regula cercetării cauzale.
9. Adecvarea mijloacelor şi metodelor de cercetare la obiectivele cercetării.
10. Etica profesională.

21
PARTEA A II-A

SOCIOLOGIA COLECTIVITĂŢILOR
UMANE

Dacă purcedem dincolo de terminologia franceză a denumirii ştiinţei pe care o analizăm,


vom descoperi şi mai adânci seve etimologice: cuvântul latinesc "socius", care înseamnă asociat,
soţ, precum şi cel grecesc "logos", care înseamnă teorie, ştiinţă. Sintetizând înţelesurile acestor
cuvinte, sociologia ar reprezenta ştiinţa asocierii indivizilor în grupuri şi a acestora în macrogrupuri,
în colectivităţi ce caracterizează toate formele de manifestare a vieţii sociale.
Sociologia colectivităţilor se fundamentează pe un tip de nevoie specific umană —
nevoia de alt om.

CAPITOLUL III

COLECTIVITĂŢILE UMANE

III.1. Forme de asociere

Cele mai importante forme ale asociere menţionate în sociologie sunt: mulţimea,
colectivităţile statistice şi colectivităţile sociale.
♦O mulţime de oameni, un agregat, este o colecţie ale indivizi care se află în acelaşi loc şi
în acelaşi timp, dar nu au conexiuni unii cu alţii. Ex.: un public la cinema, pasagerii din staţia de
autobuz.
♦Colectivităţile statistice sau categoriile sociale sunt persoane clasificate împreună pe
baza unei particularităţi comune ce le aparţine (vârstă, rezidenţă, instrucţie, venit, profesie). Această
caracteristică nu este neapărat conştientizată ca bază a apartenenţei la respectiva colectivitate.

22
Colectivităţile statistice pot constitui o premisă a formării colectivităţilor sociale propriu-
2
zise.
♦ Colectivitatea socială este un ansamblu de persoane reunite pentru a trăi şi/sau acţiona
în vederea realizării unui scop comun, indiferent dacă acest scop a fost stabilit în mod voluntar de
persoanele respective sau le-a fost impus.
Criteriul conştiinţei apartenenţei şi scopurile comune sunt fundamentale pentru
recunoaşterea unei colectivităţi sociale. Această conştiinţă este premisa constituirii unei structuri
instituţionale de sancţiuni şi recompense care reglementează responsabilităţile membrilor
colectivităţii, statusurile şi rolurile lor, generând astfel o formă determinată de solidaritate
economică, politică, morală, religioasă.
Colectivităţii sociale i se suprapune noţiunea de "grup social", ca ansamblu de persoane
caracterizat de o anumită structură şi cu o cultură specifică rezultată din relaţiile şi procesele
psihosociale dezvoltate în cadrul său.
Ca atare, grupul este ireductibil la simpla însumare sau juxtapunere a indivizilor1.
Înţelegerea sa adecvată presupune atăt o viziune sistemică — în sensul în care L.Bertalanffy
defineşte sistemul ca "ansamblu de elemente aflate în interacţiune" — cât şi o viziune structurală.
Aceasta cuprinde elemenetele sistemului social, interdependenţa lor, relaţiile dintre ele şi relaţiile din
interiorul fiecărui element în parte. Astfel, grupurile sociale apar atât ca sisteme cât şi ca subsisteme
ale vieţii sociale. Şi, deşi ele posedă viaţa proprie, nu au independenţă absolută faţă de constituenţii
lor, influenţa fiind reciprocă.
Capacitatea umană de a întemeia grupuri se numeşte sodalitate2.

III.2. Noţiunea de "grup social" şi caracteristicile sale definitorii

Noţiunea de "grup social" este centrală în psiho-sociologie. Ca exemple de grupuri sociale


menţionăm familia, comunităţile etnice, profesionale, societăţile ştiinţifice, clasele sociale, naţiunea.
Relaţiile interpersonale se pot stabili între două sau mai multe persoane. Multiplicarea
relaţiilor interpersonale generează o nouă realitate numită "grup" şi un nou tip de psihologie —
"psihologia de grup".

♦Definim grupul uman ca ansamblu de indivizi istoric constituit, între care există diferite
tipuri de interacţiuni şi relaţii în vederea exercitării unei acţiuni comune. Grupul vine în
întâmpinarea nevoii de socializare şi reprezintă cadrul în care omul nu mai este monadă izolată.
Studiul relaţiilor prezintă mare importanţă pentru sociologie1, ea putând fi definită, într-un
anumit sens, ca ştiinţă a relaţiilor sociale, a interacţiunii umane în diferite colectivităţi, a legilor care
generează relaţiile sociale în interiorul grupurilor sau dintre diferite grupuri şi colectivităţi.

Caracteristicile definitorii pentru grup sunt, aşadar :


- condiţionarea socială, existenţa în timp, iar nu asocierea întâmplătoare;
- existenţa unor relaţii în interiorul său, a unor interacţiuni ca o condiţie indispensabilă,
grupul nefiind o pluralitate de indivizi izolaţi;
- prezenţa unor scopuri comune, a unor idealuri;
- contactul sau concurenţa cu alte gruouri;
- existenţa stratificării, a diferenţierii după funcţii.

2
1. I. Radu - "grupul nu este un fenomen pur aditiv, un agregat de persoane aflate doar în relaţii de

proximitate fizică" (p.105)

23
Grupul reprezintă forma fundamentală a coexistenţei umane.
Geneza grupurilor sociale are cel puţin trei cauze majore.
a) Urmărirea unor scopuri
Cauza adeseori analizată este procesul economic de producţie şi de consum , munca fiind
factorul socio-genezei. Îndeosebi clasele sociale, în calitate de grupuri umane, provin nemijlocit din
activitatea economică.
Altă cauză rezidă în desfăşurarea unor activităţi specific-umane, precum cea juridică,
culturală şi educativă, care solicită conlucrarea şi asocierea.
b) Reproducerea biologică
c) De asemenea, menţionăm sociabilitatea ca însuşire esenţială a fiinţelor umane drept cauza
cea mai adâncă.3
III.3. Clasificarea grupurilor sociale

Vom prezenta o varietate de grupuri sociale după multiple criterii spre a surprinde pe cât
posibil întreaga tipologie a acestora.
Din punct de vedere cantitativ sau după dimensiunea lor avem grupuri mari (precum
naţiunea, clasele şi straturile sociale) şi grupuri mici (gupa de studenţi).
Din punct de vedere calitativ, sau după gradul interacţiunilor, există grupuri primare
(familia) şi secundare (asociaţii profesionale).
Din combinarea celor două criterii rezultă câteva trăsături ale grupurilor enumerate:
grupurile mari cuprind multe persoane care se cunosc doar superficial, stabilesc relaţii mediate şi
oficiale. Ca urmare, intervalorizarea e slabă. Rolul acestor grupuri mari şi în general — secundare,
constă în trasarea liniilor directoare ale vieţii sociale.
Grupurile mici au număr mai restrâns de membri care stabilesc relaţii directe, existând între
aceştia o bună intercunoaştere şi intervalorizare.
Într-o oarecare măsură grupurile mici se suprapun peste grupurile primare, caracterizate
printr-o asociaţie intimă şi cooperare. Aceste grupuri îşi manifestă rolul în viaţa cotidiană, sunt
fundamentale în formarea naturii sociale şi a idealurilor individului. Alături de familie, mai pomenim
aici grupurile de joc, de prieteni, comunitatea de bătrâni şi grupul de vecinătate (în mediul rural
tradiţional).
După forma lor de solidaritate, grupurile pot fi clasificate în grupuri teritoriale sau
geografice (comunităţi urbane sau rurale); comunităţi de interese sau contractuale (grupuri de muncă,
politice, de educaţie...); grupuri etnice; asociaţii voluntare etc.
După modul de constituire sunt grupuri naturale, constituite spontan (grupul de prieteni) sau
artificiale (grupa studenţilor care studiază limba engleză).
În funcţie de gradul de deschidere regăsim grupuri închise (anumite societăţi de iniţiaţi
precum pitagoreicii sau francmasonii) şi grupuri deschise.
Spre final, penultimul criteriu analizat este apartenenţa individului la grup conform căreia
există grupul de apartenenţă, la care individul participă efectiv şi grupul de referinţă — am spune noi
că e grupul căruia individul îi aparţine doar prin aspiraţii, grup de la care individul împrumută
normele şi valorile, având funcţie comparativă.
Şi în sfârşit, amintim distincţia bazată pe prezenţa sau absenţa aspectelor oficiale în relaţiile
dintre membrii grupului. În acest sens, vorbim de grupuri formale, guvernate de aspecte şi relaţii
oficiale, reglementate prin norme statuate în regulamente şi prin legi, cum este cazul unor organizaţii
sau unităţi productive şi de grupuri informale, constituite fie ca subgrupuri în cadrul celor formale,
fie în afara cadrelor instituţionalizate. Ele apar spontan, pe baza unor afinităţi, a similitudinii de
comportament, fiind expresia unor manifestări mai libere, mai puţin supuse constrângerii.

3
J. Baechler – „Tratat de sociologie”, coordonator: R. Boudon( p.64)

24
*
Ca celulă socială reală, grupul este mediatorul între individ, personalitate şi societate.4

CAPITOLUL IV

GRUPURILE SOCIALE MICI

IV.1. O perspectivă complexă, socio-psiho-logică

♦Grupul mic — conform definiţiei Dicţionarului de Sociologie5 — este un ansamblu de


persoane între care se stabilesc relaţii reciproce interindividuale directe şi statornice în cadrul unor
activităţi similare, ce conduc la realizarea scopurilor relativ comune.
Principala caracteristică a grupului mic sunt interacţiunile "faţă-în-faţă" pe baza unor modele
proprii de comportament.
Precizăm că prin anii 1910 -1930 psihologia socială experimentală s-a preocupat de grupul
mic, considerat a fi subiect colectiv al activităţilor şi relaţiilor. Aceste interrelaţii erau considerate
liantul grupului, iar rezultanta lor era coeziunea acestuia.
Prin anii 1970 modelul coeziunii a lăsat loc modelului identităţii, ca un mod de abordare
cognitivă a grupului în termenii identificării sociale. Având ca punct de plecare individul în grup,
acest model depăşeste graniţele grupului mic, tinzând spre macrogrup. În acest sens grupul e compus
din totalitatea indivizilor care au interiorizat aceeaşi identitate socială, liantul acestuia fiind conştiinţa
identităţii, sesizabilă prin două efecte: diferenţierea grupului propriu de altele şi tendinţa de
privilegiere a grupului propriu.
Cele două modele pot fi considerate complementare2 pe măsură ce ne apropiem de
grupurile mari determinaţiile propuse în modelul coeziunii se atenuează.

IV.2. Structura grupului mic

Rezultă din asamblarea unor componente precum indivizii, relaţiile interpersonale, normele,
valorile, scopurile, motivaţiile şi activităţile. Aceste componente sunt implicate în procesele de grup.
Structura grupului mic constă din relaţiile directe şi relativ stabile dintre membri săi.
Numărul persoanelor care compun grupul mic variază între minimum 2 sau 3 şi maximum 40 de
membri. Limita maximă nu este strict precizată, dar dincolo de ea este afectat caracterul direct al
relaţiilor.
Mărimea grupului mic este o variabilă independentă. Varietatea şi densitatea relaţiilor
interindividuale depind de numărul şi însuşirile persoanelor implicate. Cu cât grupul e mai mare, cu
atât creşte numărul relaţiilor posibile şi se multiplică resursele sale datorită contribuţiilor individuale.
Dar numărul mare şi diversificarea relaţiilor generează apariţia de subgrupuri.
Membrii grupului pot să se orienteze către normele şi modelele comportamentale ale
acestuia, dar se pot orienta şi spre alt grup de referinţă.

4
I. Mihăilescu – „Sociologie generală”, pag.136
5
1. Dicţionarul de Sociologie, p.273

25
Creşterea numărul de membri care îşi aleg ca referinţă un alt grup decât cel de apartenenţa
diminuează coeziunea, consensul şi conformismul.
Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare, de la cel de acomodare
până la conformare şi manifestarea unei competenţe.
Deşi aceeaşi persoană poate aparţine concomitent mai multor grupuri, intensitatea
participării la viaţa acestora nu este uniformă. Aceasta ne conduce la relevarea coeziunii, consensului
şi conformităţii în grup.
Coeziunea unui grup este o rezultantă a tuturor forţelor care acţionează asupra membrilor
pentru a-i determina să rămână în grup (L.Festinger).
- Indicatorii ce relevă coeziunea se referă la atracţia interpersonală dintre membri, evaluarea
reciprocă, gradul de identificare a membrilor cu grupul, dorinţa expresă de a rămâne în grup.
Consensul rezultă din similitudinea tacită sau manifestă a atitudinilor şi opţiunilor, iar
conformitatea se manifestă prin comportamente de supunere, acceptare şi urmare a prescripţiilor
normative.
Orice grup dispune de mecanisme de promovare a conformismului individual fie prin
sancţiuni negative, presiuni, fie prin recompensări.

Din perspectivă structurală, grupul dispune de următoarele structuri semnificative:


a) Structura de comunicare — intrinsecă oricăror interacţiuni. Ea stă la baza celorlalte
structuri, contribuind la menţinerea şi stimularea lor. În funcţie de modul în care circulă mesajele, se
constituie reţele de comunicare ce diferă după :
- cantitatea informaţiei,
- direcţia de transmitere (reţele orizontale sau verticale)
- forma reţelelor de comunicare: lineare, în cerc, fragmentate, reciproce.
Eficienţa comunicativă a unei reţele depinde de flexibilitatea şi adaptarea sa la sarcina de
îndeplinit.
b) Structura cognitivă, de intercunoaştere
c) Structura socioafectivă — aceasta poate fi formală sau informală.
Structura formală şi informală vizează relaţii preferenţiale, întemeiate pe criteriul opţiunii
afective. Fenomenele socioafective pot fi de simpatie, antipatie sau neutralitate. Declanşarea lor nu e
posibil în afara unor procese de percepere, cunoaştere şi evaluare între membrii grupului. Fenomenul
de percepere interpersonală este unul special, care antrenează ecouri sufleteşti. Imaginea perceptivă
afectivă trebuie să fie întregită cu datele cunoaşterii discursive: gândire, inteligenţă, memorie,
imaginaţie. Evaluarea se bazează pe aprecierea celeilalte persoane. Simpatia pe care o exprimă un
membru al grupului faţă de partenerul său "este mai mult decât o simplă preferinţă individuală; ea
este concrescută de regulă, pe valoarea acestuia din urmă". 6
Structura formală reprezintă mulţimea interacţiunilor între membrii grupului ca urmare a
investirii oficiale cu roluri. Această investire o face grupul sau vine de la factorul exterior. Investirea
conferă unor membri poziţii privilegiate, ei devenind liderii oficiali.
În cadrul structurii formale dominante sunt relaţiile întemeiate pe putere.
Structura informală se bazează pe interacţiuni şi relatii spontane şi naturale, întemeiate pe
opţiuni şi influenţare.

IV.3. Sintalitatea grupului

6
2. I.Radu:Psihologie socială, p.109

3. A. Mihu - Sociometria, p.75.

26
Coexistenţa sau convieţuirea oamenilor conduce la apariţia unei entităţi - relativ
independente - care funcţionează în concordanţă cu anumite legităţi interioare şi acţionează asupra
membrilor printr-un sistem normativ cu funcţie coercitivă.
Conceptul de grup poate fi analizat în două sensuri :
- unul general — care desemnează trăsăturile acestei unităţi sociale indiferent de ipostazele
sale,
- unul particular — care caracterizează un anume grup.
Pentru radiografierea trăsăturilor şi manifestărilor unui grup particular, R.B.Cattell a
introdus conceptul de sintalitate (1948).
Sintalitatea se centrează pe unicitate, incluzând tot ceea ce face ca un grup să se deosebească
de celelalte. Conţinutul sintalităţii este dat de modul în care reuneşte să exprime diferite trăsături
generale în cazul unui anumit grup.
În concluzie, sintalitatea este un concept operaţional care scoate în evidenţă
particularităţile unui grup dat, ca un tot unitar şi impune o viziune funcţională asupra relaţiilor
dintre membrii săi. Termenul caracterizează "personalitatea" unui grup ca întreg.
Pe de o parte, sintalitatea este influenţată de caracteristicile membrilor grupului — de
însuşirile lor, de personalitatea şi atitudinile lor, iar pe de altă parte, de structura grupului.
Vom prezenta — după lucrarea lui I.Radu1 parametrii grupului, respectiv o serie de aspecte
sau trăsături prin care grupurile diferă între ele.
a) Mărimea grupului determinată de numărul de membri;
b) Compoziţia grupului, gradul de omogenitate sau dispersie a unor trăsături precum vârsta,
statusul social, sexul, gradul de instrucţie, interesele;
c) Sarcina sau activitatea şi ambianţa grupului;
d) Procesele de interacţiune — relaţii preferenţiale, ierarhice;
e) Structura grupului, care constă în poziţia membrilor şi reţe-aua de relaţii între aceştia;
f) Conştiinţa colectivă formată din valorile, normele, obice-iurile, clişeele de apreciere din
grup;
g) Gradul de coeziune sau forţele care menţin grupul unit;
h) Eficienţa grupului: performanţe obţinute, gradul de satis-facţie a membrilor, schimburile
de informaţii reciproce şi opinii.

IV.4. Funcţii şi procese la nivelul grupului mic

Principalele funcţii ale grupului mic sunt:


- de integrare socială a individului,
- de reglare a comportamentului şi relaţiilor interindividuale,
- de securitate productivă.
Grupul social dispune de relativă autonomie şi auto-organizare, atribute prin intermediul
cărora se detaşează ca unitate microsocială.
7
Procesele care se manifestă în interiorul acesteia sunt stratificarea, repartiţia trăirilor
afective,conducerea, competiţia sau cooperarea. Menţionăm că în capitolul de faţă vom trata doar
primele două dintre procesele enumerate, urmând să rezervăm spaţiu celorlalte în capitolul privitor la
colectivul de muncă.
Procesul stratificarii constă în dispunerea ierarhică a membrilor unui grup pe o scală, în
funcţie de anumite criterii.
Procesul stratificării îşi are sorgintea în diferenţierea membrilor pe bază unor însuşiri.
Diferenţierea poate fi orizontală, atunci când membrii grupului sunt specializaţi în executarea

7
I.Radu - Psihologia socială, p.112 -113.

27
anumitor roluri care nu implică vreo inegalitate. Ea devine verticală atunci când membrii sunt
repartizaţi pe straturi ca urmare a valorizării sociale, în termeni de funcţii îndeplinite, putere,
privilegii.
Stratificarea ierarhică influenţează negativ coeziunea, accentuează preocuparea pentru
respectarea normelor şi pentru exercitarea presiunilor spre conformism.
Diferenţierea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor.
Problema stratificării implică două concepte relaţionale: status şi rol, care pot descrie poziţia
şi relaţiile individului în cadrul grupului. După R.Linton, statusul este aspectul static şi structural, iar
rolul aspectul dinamic şi personalist al uneia şi aceleaşi personaliţăţi. Mai precis, statusul constituie
setul de aprecieri statornicite în grup în legătură cu o poziţie socială, este preţuirea colectivă de
care se bucură deţinătorul unei poziţii.
În societate, fiecare individ deţine mai multe statusuri.
Statusul prescris, este cel deţinut de individ în cadrul unei societăţi, independent de
calităţile sale şi eforturile pe care le depune el.
Statusul dobândit, este cel la care individul accede prin propriile eforturi.
În societăţile moderne s-a dezvoltat o formă de quasi-prescriere de status: meritocraţia,
adică un sistem social în care statusul e prescris în raport cu meritul. Acesta este măsurat prin
performanţe educaţionale şi profesionale. Măsurarea performanţelor se face pe bază de teste, scale,
scoruri.
Faţă de societăţile tradiţionale, în care majoritatea statusurilor erau prescrise, în funcţie de
familia de provenienţă, în cele moderne majoritatea statusurilor sunt dobândite prin alegeri multiple
şi efort individual. În aparenţă, şansele de dobândire a statusurilor par egale în societăţile moderne. În
realitate, relaţia dintre origine – destinaţie fiind mediată de educaţie, accesul la aceasta depinde de
condiţiile sociale şi trăsăturile personale ale fiecărui individ.
Rolul este modul de intervenţie activă în ambianţă. Poate fi o colecţie de modele de
comportament, sau "rol prescris": o abstracţie extrasă din aşteptările şi normele grupului. Pe de altă
parte, poate fi un "rol efectiv", cuprinzând comportamentul concret al unei persoane într-o anumită
funcţie, purtând amprenta personalităţii date.Termenul fiind împrumutat din domeniul artei teatrale,
aşa cum actorii prestează roluri bine jucate sau dimpotrivă, slabe, tot aşa se petrece pe scena vieţii
sociale. În esenţă, rolul defineşte comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un anumit status.
Rolul şi statusul sunt interdependente. Cu toate că statusul e ataşat unei poziţii sociale, nu
persoanei, felul cum individul îşi îndeplineşte rolul contribuie la creşterea sau scăderea prestigiului
său. Acelaşi individ, făcând parte din mai multe grupuri (familie, grup de muncă ori studiu, echipă
sportivă sau formaţie culturală), îndeplineşte mai multe roluri, dar cu intensitate diferită. Important
este ca măcar unul dintre ele să-i ofere satisfacţii reale spre împlinirea personalităţii.
Rolurile trebuie învăţate, imlicând două aspecte: dobândirea capacităţii de exercitare a
îndatoririlor şi a atitudinii de a pretinde privilegiile rolului. Acest al doilea aspect presupune
reorientări mentale, uneori dificil de realizat.
Personalitatea influenţează alegerea rolurilor, dar şi rolurile modifică Eu-l, personalitatea.
Stresul de rol desemnează dificultăţile pe care le au oamenii în exercitarea cerinţelor lor de
rol. Dacă în societăţile tradiţionale statusurile erau moştenite, atunci indivizii învăţau din timp un rol,
pe care îl exercitau ulterior aproape neschimbat, multă vreme. În societăţile moderne, copiii nu sunt
predestinaţi unei poziţii sociale, deci nu învaţă nişte roluri anume. De aici poate rezulta pregătirea
inadecvată pentru rol. Dinamismul social schimbă chiar conţinutul unor roluri clasice – precum cel
de părinte, de familist. Apar şi dificultăţi ale tranziţşiei de rol în evoluţia biologică şi socială. Rolurile
pe vârste aveau atribuţii clare în societăţile tradiţionale, marcate în general prin ritualuri, încât
indivizii ştiau ce drepturi şi îndatoriri au. În prezent, un tânăr care devine adult, sau un adult care
devine bătrân nu ştiu decât aproximativ ce au de făcut.

Procese privitoare la trăiri afective


a) Expansiunea socială se referă la atitudinea individului faţă de ceilalţi parteneri.

28
Ea se justifică prin factori de natură psihologică: preferinţe, motive, trebuinţe, atitudini, felul
cum el se manifestă.
b) Incluziunea socială se referă la modul în care grupul reacţionează faţă de individ. El
poate fi mai mult sau mai puţin acceptat şi integrat în grup.
Aceşti doi parametri sunt aspecte corelative: atitudinea individului faţă de grup şi a grupului
faţă de individ.
Acestea pot să se suprapună, dar între ele pot să apară disensiuni care relevă
disfuncţionalitatea acestor procese.
Întreaga activitate de cunoaştere şi dirijare a grupului social trebuie să vizeze armonizarea
celor doi parametri: expansiunea şi incluziunea socială.

IV.5. Cercetarea sociologică şi psihosocială a grupului

Obiectivul cunoaşterii grupului social este sintalitatea acestuia. Principalul parametru de


luat în considerarea este coeziunea grupului. Aceasta exprimă raporturile de unitate şi solidaritate
datorită cărora grupul poate funcţiona ca entitate coerentă. Pivotul coeziunii este consensul
membrilor în raport cu principalele probleme ale grupului şi îi potenţează eficienţa în diferite
activităţi.
Jan Szczepanski insista pe necesitatea descrierii tipului de coeziune, atâta vreme cât ea diferă
de la sat la oraş, de la grupa de studenţi la comunitatea religioasă.
Alături de această caracteristică fundamentală trebuie analizat climatul psihic şi social din
grup. El se referă la atmosfera morală. În grup există un climat real precum şi percepţia socială a
climatului respectiv. Percepţia poate fi deformată sau corectă.
Este de dorit un climat social pozitiv, care să dea senzaţia de bine şi să permită performanţe.
Climatul social creativ e caracterizat prin stil democratic şi deschis de conlucrare.
Desigur că cercetarea grupului presupune şi căutarea particularităţilor sale structurale, a
statusului indivizilor şi dinamicii grupului.
Studiul obiectiv al grupului social permite întocmirea unei diagnoze a interacţiunilor sale
prin:
- determinarea interrelaţiilor specifice grupului;
- determinarea tendinţelor în evoluţia viitoare;
- sesizarea mutaţiilor intervenite în privinţa poziţiei sociale a indivizilor;
- studierea formelor de reproducere a structurii sociale, a volumului de mobilitate.

Chestionar precodificat pentru diagnoza grupului social

1. În ce măsură membrii grupului vostru sunt uniţi şi acţionează unitar? (relevă coeziunea
— măsura atracţiei în grup)
2. În ce măsură grupul îşi realizează sarcinile şi scopurile propuse? (relevă eficienţa
grupului — măsura în care grupul îşi realizează scopurile propuse)
3. În ce măsură există atitudini şi comportamente asemănătoare la membrii grupului? (arată
consensul în grup)
4. Membrii grupului aderă, acceptă, respectă normele de grup (relevă conformismul faţă de
normele grupului, presiunea socială).
5. Grupul are capacitatea de a controla acţiunea membrilor săi? (grupul ca mijloc de control
asupra membrilor săi).
6. În ce măsură statusurile şi rolurile sunt delimitate şi ierarhizate? (relevă stratificarea în
grup)
7. Grupul vostru permite manifestarea unor idei sau comportamente diferite, variate?
(Relevă flexibilitatea grupului)

29
8. Membrii grupului simt plăcerea de a face parte din grup? (relevă tonul hedonic,
sentimentele de plăcere pentru apartenenţă la grup)
9. În ce măsură membrii grupului vostru sunt apropiaţi între ei? (Relevă intimitatea în grup,
sentimentele psiho-afective între membri)
10.În ce măsură grupul se caracterizează prin stabilitate, durabilitate în timp? (Relevă
persistenţa în timp a grupului).

Variantele de răspuns propuse:


1. În foarte mică măsură
2. În mică măsură
3. În potrivită măsură
4. În mare măsură
5. În foarte mare masura

Se numără răspunsurile pe coduri, se înmulţeşte numărul răspunsurilor cu 1, 2, 3, 4,


respectiv 5 puncte, se face suma pentru fiecare întrebare, apoi se împarte la numărul indivizilor care
au răspuns. În final, se face reprezentarea grafică.

30
CAPITOLUL V

FAMILIA CA GRUP SOCIAL PRIMAR

V.1. Interpretarea sociologică a familiei

În sens restrâns, familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia,
iar în sociologie familia este considerată grup social primar prin excelenţă.
Este greu de acceptat o anume definiţie a familiei1, având în vedere componenţa sa şi
trăsăturile sale în diferite societăţi. S-ar putea vorbi despre conturarea acestui concept complex prin
intermediul funcţiilor pe care le exercită.
Studierea familiei este una dintre cele mai importante arii sociologice: în mod virtual,
majoritatea persoanelor au fost crescute într-un mediu familial.
Relaţiile de rudenie sunt conexiuni între indivizi stabilite atât prin căsătorie cât şi prin

adopţie, descendenţă sanguină (părinţi, copii, bunici, nepoţi, fraţi, verişori, unchi, mătuşi etc.).

Căsătoria este o uniune sexuală între doi indivizi adulţi, recunoscută şi aprobată social. Fiecare

societate are un anumit sistem familial. Sistemele familiale se diferenţiază între ele după gradul de

cuprindere a grupului, forma de transmitere a moştenirii, modul de stabilire a rezidenţei noilor

cupluri, modul de exercitare a autorităţii.

Tipologia familiei
a) În funcţie de gradul de cuprindere familia poate fi nucleară, limitată la doi adulţi trăind
împreună şi copiii lor naturali sau adoptaţi.
Familia poate fi extinsă, cuprinzând un număr mare de rude de sânge. Această familie, de tip
tradiţional, organizată după un sistem intern strict de divizarea a muncii şi având un şef autoritar în
bărbatul activ cel mai în vârstă, s-a fragmentat în prezent.
În societăţile industriale familia nucleară s-a generalizat. Fiecare individ care îşi întemeiază
o familie face parte din 2 familii nucleare: familia de origine, în care el este copil şi familia
constituită de el, în care are rol de soţ sau soţie.
După acelaşi criteriu al gradului de cuprindere, menţionăm:

31
Clanurile, ca grupuri de persoane ale căror membri se consideră descendenţii aceluiaşi
strămoş comun. Ele sunt percepute de alţii drept colectivităţi cu identitate distinctă. Membrii
aceluiaşi clan împărtăşesc aceleaşi credinţe religioase, au obligaţii economice unii faţă de alţii şi
trăiesc în aceeaşi arie. Fiecare clan are un consiliu al bătrânilor înţelepţi pentru soluţionarea
problemelor care înteresează întregul grup. 8
Ca exemplu: clanurile chinezeşti, numite tsu, clanurile mafiote.

b) După forma de transmitere a moştenirii (proprietate, nume, status) sistemele familiale


sunt de 3 feluri:
- patrilineare - pe linia tatălui;
- matrilineare - pe linia mamei;
- bilineare - în majoritatea societăţilor de cultură europeană transmiterea se face bilinear
(deşi numele de familie se transmite în majoritatea cazurilor pe linie paternă).

c) După modul de stabilire a rezidenţei


Există sistemul patrilocal — noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea
din care a venit soţul.
Sistemul matrilocal — noul cuplu îşi stabileşte resedinţa în familia sau comunitatea din
care a venit soţia.
Sistemul neolocal — fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor din care
provin soţii. În prezent, majoritatea cuplurilor încearcă să-şi stabilească reşedinta în funcţie de locul
de muncă.

d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau


egalitare.

Tipuri de mariaj
În societăţile de tip european familia este asociată cu o căsătorie monogamă sau o
succesiune de căsătorii monogame. Dar monogamia nu era cel mai răspândit tip de căsătorie în lume
la jumătatea secolului trecut. (Într-o comparaţie realizată între 565 de societăţi, George Murdock a
relevat că poligamia era permisă în 80% din cazuri — într-un studiu din 1949.)

Poligamia este un tip de căsătorie care permite bărbatului sau femeii să aibă mai multe
partenere ca soţii, respectiv mai mulţi parteneri ca soţi.
Poligamia cunoaşte două variante :
- poliandria — când o femeie are mai mulţi soţi.
Poliandria există doar în societăţi foarte sărace, care permit uciderea pruncilor de sex
feminin, sau unde bărbaţii sunt absenţi în caz de transhumanţă sau grupuri militare izolate.
Exemplu: în Sudul Indiei comunităţile Toda şi Nayar, iar înNepal poliandria se practică între
fraţi.
Tatăl biologic al copiilor nu este cunoscut. Stabilirea rolului de tată se face în cadrul unei

ceremonii, în care cel care răvneşte acest rol prezintă soţia însărcinată.

- poliginia — când un bărbat poate avea mai multe soţii în aceelaşi timp. Adeseori, dreptul
de a avea mai multe soţii şi-l permit doar bărbaţii cu status înalt sau depinde de starea economică a
bărbatului. Altfel, în nici o societate femeile nu sunt mult mai numeroase ca bărbaţii, încât să se poată

8
Petru Iluţ – Sociologia familiei, pag.94

32
realiza astfel de căsătorii pentru toţi bărbaţii, decât în urma unor războaie (în care pier bărbaţi) sau a
infaticidului selectiv (în defavoarea fetelor).
În ţările de religie creştină această căsătorie este blamată. În ţările islamice sau în comunităţi
africane ori australiene este considerată o formă de prestigiu şi bogăţie, dacă este o poliginie elitistă,
dar dacă este una populară, se face din motive de necesitate economică. Numai bărbaţii care îşi pot
permite plata logodnei şi întreţinerea mai multor femei au astfel de căsătorii, în clasele înstărite, dar
mariajul poligamic popular aduce bunăstare economică.
Co-nevestele pot fi prietene, dar în general între ele există rivalitate din doriţa de a deveni
favorite (în Africa de Est şi Ruanda termenul de co-soţie şi gelozie se suprapun).
Poliginia poate fi sororală, când sunt luate de neveste mai multe surori, sau non-sororală.
La fel, poliandria poate fi fraternală sau nu.

V.2. Funcţiile familiei

Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia îndeplineşte un rol complex în


toate societăţile, exprimat prin mai multe funcţii, dar un important aspect este constituirea
personalităţii copilului. Se admite tot mai mult că pentru copil familia nu este un simplu cuib în care
el se adăposteşte aşteptând să-i crească aripile pentru zborul în lume, ci este o indispensabilă ucenicie
a relaţiilor sociale. Deşi literatura contemporană de specialitate manifestă tendinţa de a evita expresia
"funcţiile familiei", referitor la acestă problemă Petru Iluţ afirmă: "Nu cred că e recomandabil a
renunţa la sintagma (şi tema) «funcţiile familiei». Faţă de funcţionalism, dar şi în spiritul lui se poate
aduce argumentul că indiferent de cauzele genezei familiei, o dată apărută şi legitimată, ea
îndeplineşte importante funcţii în societate."9
I. - Prima funcţie a familiei este una biologică, de reglementare a modelelor reproducerii.
Unii sociologi separă funcţia sexuală de cea reproductivă, dar în esenţă perpetuarea speciei
umane nu ar fi posibilă altfel; noi includem în cadrul acestei funcţii şi regularizarea
comportamentului sexual, în sensul că permite anumite relaţii sexuale, dar interzice alte relaţii
sexuale, mai precis relaţiile între rudele apropiate: în special între părinţi-copii, dar şi între fraţi buni
(cu rare excepţii, ca în Egiptul antic).
II. - A doua este funcţia economică fără de care nu e posibilă existenţa socială. În societăţile
preindustriale accentul cădea pe aspectul economic al producţiei, iar în cele industriale şi post-
industriale, pe consum. Astfel, menajele sunt apreciate în prezent ca principali agenţi economici în
domeniul cererii pe piaţă (în general, gospodăriile, având ca principal scop satisfacerea nevoilor de
consum, se structurează în jurul grupului menajer).
III. - Funcţia juridică vizează raporturile juridice de rudenie şi patrimoniale. În afara averii şi
numelui, familia acordă statusul social, chiar dacă în prezent o face prin medierea educaţiei.
IV. Funcţia de sprijin emoţional, de fundal socio-afectiv.
Familia asigură sprijin la nevoie, protecţie materială şi spirituală, asigură îngrijirea,

dragoste, sentimentul de securitate.

V. - Prin funcţia cultural-educativă ieşim din sfera trebuinţelor materiale directe. A vorbi de
modelarea personalităţii prin cultură înseamnă a vorbi de educarea personalităţii în vederea integrării
ei sociale — deci familia asigură socializarea copiilor.
Karl Mannheim arată că familia constituie un rezervor de modele pe care
le oferă copiilor. Grupul familial şi grupul de co-vârstnici oferă prima experienţă de omogenizare
socială şi comportament social.
9
Petru Iluţ - Sociologia familiei, p. 95.

33
Unii sociologi susţin că funcţia culturală şi educativă a familiei nu sunt totuna. Funcţia
culturală nu apelează la tehnici specifice şi nu îşi propune o finalitate, nu tinde să formeze ori să
perfecţioneze trăsăturile personalităţii ci se limitează la însuşirea pasivă a unor modele. Ea uşurează
adaptarea individului, dar nu îi potenţează facultăţile.
Funcţia educativă presupune o acţiune dirijată şi are vădit caracter intenţional. Ea urmăreşte
integrarea eficientă a individului în societate, dar nu prin însuşirea cvasi-mecanică a unor modele,
ci prin formarea unui ideal de personalitate. Distincţia dintre aspectul cultural şi educativ nu este
totdeauna clară pentru toţi: trebuie să reţinem principiul că nu orice model cultural poate deveni
obiectiv pentru educaţie, ba chiar există modele culturale pe care intenţia educativă le exclude
deliberat.
Obiectivul indirect al acţiunii educative este formarea personalităţii. Acest obiectiv familia îl
împărtăşeşte cu şcoala. Şcoala foloseşte din plin luminile pedagogiei şi psihologiei, dar şi părinţii ar
trebui să cunoască elemenete de psihologia copilului. Aceasta deoarece familia, spre deosebire de
celelalte grupuri sociale, păstrează caracterul absolut original de a fi cimentată pe afecţiune în primul
rând, care este un dar pur psihologic. Solidaritatea care leagă membrii familiei, devotamentul
reciproc, actele de abnegaţie, de sacrificiu în cadrul ei rămân inexplicabile dacă omitem premisa
esenţială a iubirii dezinteresate.
Iubirea este măreţia, dar adesea şi păcatul constelaţiei familiale, căci nu puţine sunt
deformările introduse în personalitatea membrilor ei tocmai prin această poartă aurită..
Trăsăturile care caracterizează funcţia educativă a familiei:
1. Are caracter intenţional;
2. Îşi propune să dezvolte personalitatea copilului în vederea optimei integrări sociale;
3. Tinde să dezvolte la copil atitudini şi comportamente adecvate normelor sociale;
4. Implică folosirea unor tehnici şi metode adecvate de către părinţi.
Realitatea arată că există un nivel mediu de înţelegere a ideii de educaţie împărtăşită de
majoritatea părinţilor. Nu păstrarea nivelului mediu reprezintă un pericol pentru societate, ci
alunecarea sub acest nivel. Dar nivelul mediu nu satisface idealul de personalitate.

V.3. Familia — un tezaur de relaţii afective

Familia se distinge de alte grupuri umane prin trăsături care îi sunt absolut proprii. Se
admite în general că ea:
- este unicul grup social caracterizat de determinări naturale şi biologice;
- este singurul grup întemeiat esenţial pe afecţiune, singurul în care legăturile de dragoste şi
consangvinitate capătă importanţă primordială;
- constituie cea mai mică societate umană, unitatea elementară cea mai naturală şi necesară,
anterioară oricărui alt grup — este grupul primar;
- se întemeiază în mod esenţial pe valori de intimitate, armonie şi bunăvoinţă pure şi
imediate.
- împacă respectul faţă de tradiţie cu deschiderea spre viitor: transmite experienţele
moştenite şi face planuri pentru viitor.

Sociologia familiei se focaliza în urmă cu două - trei decenii pe comparaţia între familia
normală şi familia carenţată, respectiv pe funcţionalitatea uneia şi disfuncţionalitatea celeilalte.
André Berge afirma în lucrarea "Education familiale": "O familie model este un fel de
cooperativă de sentimente care îndulceşte pentru fiecare loviturile mai grele, repartizând efectele
pentru toţi"101. Climatul familiei se edifică încă de la alegerea partenerului de viaţă şi este determinat

10
André Berge - Education familiale, p.58.

34
de calitatea, tonalitatea, stilul relaţiilor dintre soţi. Adesea se foloseşte o formulă care exprimă esenţa
relaţiilor unui cuplu, a "celor 4 C": consideraţie, comunicare, compromis, şi cooperare.
Schema fundamentală a perechii heterosexuale, a creşterii copiilor se formează pe modelul
relaţiilor dintre părinţi, dintre aceştia şi copil. S-a subliniat că cea mai mare parte din părinţi educă
aşa cum au fost educaţi.
"Mediul familial — spunea A.Berge,1 — îl satisface pe copil în măsura în care răspunde
trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă
condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze în
raport cu ceilalţi, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol primele sale
experienţe sociale şi sentimentale".

Climatul de fond conduce la echilibrarea sau dezechilibrarea capacităţilor afective şi


intelectuale ale copiilor. O familie veşnic frământată de tensiuni, deformată fie de lipsa de afecţiune
fie de o afecţiune greşit înţeleasă şi exploatată, deformată de defectele şi viciile părinţilor, de certuri
şi violenţă constituie un mediu traumatizant pentru copii. O anchetă întreprinsă de M.J.Chombart de
Lauwe2 arată că frecvenţa tulburărilor psihomotorii (instabilitate, nervozitate) creşte cu 16% la copiii
proveniţi din familii care trăiesc în regim de neînţelegeri; tulburările de comportament (furie,
violenţă) cresc cu 15%, iar opoziţia şi minciuna cu 8%; comportamentele pre-delincvenţiale (fuga de
acasă, furtul) cresc cu 11%.
Copiii — la o vârstă fragedă — sunt complet dependenţi de părinţi. Lipsa de prestigiu şi de
încredere în aceştia lipsa unui sprijin produc o gravă dezorientare în conştiinţa copiilor. Trebuie
evitate mai ales trebuiesc evitate discuţiile contradictorii cu ocazia cărora fiecare părinte caută să
atragă de partea sa pe copil, manifestările jignitoare şi violente cu efecte dezastruoase pentru copii.
Ei sunt prea neexprimentaţi pentru a-şi forma o opinie proprie sau pentru a se putea proteja de şocul
psihic.
Prin contrast, putem înţelege mai bine valenţele educative ale atmosferei destinse şi senine.
"Educaţia — precizează Ph.Malrieu3 — trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de bucurie. Bucuria
... reprezintă condiţia unei dezvoltări echilibrate".
Altă coordonată a atmosferei familiale este ordinea, deprinderea orariilor şi regulilor precise
de comportare. Nu e vorba de disciplină întemeiată pe autoritarism rigid.
P.Zarifopol 11afirma: "Statornicia şi periodicitatea unor fapte din viaţa comunităţii familiale
sunt puterile care formează educaţia copilului, care îl scot din incoerenţa animalică şi-l îndreaptă
către perseverenţa omenească.
Din simetriile şi ritmurile vieţii familiale.... se pregăteşte ceea ce numim seriozitate, acel ton general
al sufletului pe care metafora inevitabilă ne dictează să-l numim prin excelenţă adânc — tonul care
desparte, în tristeţe ca şi în veselie, fiinţa propriu-zis umană de inconsistenţa divers ridicolă a
feluritelor grade de umanitate neisprăvită sau neautentică, ca şi de bufoneria stranie a curatelor
dobitoace.
Indivizii care, în primii ani de viaţă, n-au cunoscut impresia, fără pereche, de tihnă şi durată pe care
o dau acele simetrii şi ritmuri ale vieţii de familie nu mai pot fi suflete întregi; vieţii lor interioare îi
lipseşte un adevărat prim capitol.... Lumea copilăriei ....este începutul absolut al sufletului....."

V.4. Conştiinţa educativă


Nimeni nu poate face vină unui părinte pentru lipsa de aptitudini pedagogice, dar cu greu
poate fi absolvit un părinte atunci când dovedeşte lipsă de conştiinţă educativă. Problema nu se pune
în sensul de "a dori" ca urmaşul să devină o personalitate completă, ci de "a căuta" cele mai bune căi
pentru formarea lui.
Educarea copiilor nu este în primul rând o chestiune de disponibilităţi financiare. Adesea,
tocmai starea economică bună constituie un factor de degradare a prestaţiei educative. Prezenţa,

11
1. Paul Zarifopol - Localismul esenţial, p.391.
35
implicarea fizică şi morală a părintelui este prima condiţie. El trebuie să se preocupe de copil, să-şi
facă timp pentru el.
Copilul "lăsat de capul lui", sau căruia i se asigură numai obiecte şi bunuri din belşug, dar
nu şi mijloace educative, este frustrat de fermentul socializării. Părinţii comozi, plictisiţi, prea
ocupaţi, instabili, sceptici, nesiguri, neglijenţi nu pot asigura o prestaţie educativă eficientă. Apoi,
implicarea ambilor părinţi este la fel de necesară: copilul crescut numai de mamă se dezvoltă în
forme la fel de asimetrice ca şi copilul crescut numai de tată. Paul Osterrieth 1 aşează la baza
raportului părinte - copil două atitudini esenţialmente diferite: neacceptarea realităţii infantile şi
acceptarea ei.

A. Neacceptarea poate îmbrăca două forme: respingerea sau supraprotecţia.


I. În primul caz avem de-a face cu o protecţie nesatisfăcătoare: copilul e abandonat, sau
lăsat pradă dificultăţilor, părăsit în faţa încercărilor, şocurilor. Părinţii nu ţin seamă de
vulnerabilitatea lui reală şi îl protejează la limita minimă. Copilul e supus unor cerinţe incompatibile
cu vârsta, nu este ajutat în încercările sale. Experienţele neplăcute făcute de copil îl conving de
incapacitatea sa, de lipsa de valoare şi el pierde încrederea în puterile lui. Astfel de cazuri există când
părinţii nu doresc copilul, sau preferă alţi copii din familie, ori nu acordă îngrijirea necesară vârstei;
sunt exigenţi, criticând copilul, pedepsindu-l cu asprime, ridiculizându-l. Prezenţa lui este socotită ca
incomodă, plictisitoare, frustrantă. Ce cauze conduc la astfel de atitudini la părinţi?
- astfel de părinţi pot fi dintre foştii copii răsfăţaţi, cu imaturitate afectivă târzie; - sunt invocate
şi conflictele conjugale: copilul nu e dorit, ori seamănă cu soţul detestat;
- motive cel mai frecvent invocate: prezenţa copilului afectează starea economică, îngrădeşte
libertatea părinţilor, ori este o piedică în realizarea profesională, ori trezeşte amintiri dureroase (ca
moartea unui copil anterior etc.).
Efectele nefaste ale atitudinii de respingere constau în lipsa de autovalorizare şi de încredere
în sine, pasivitatea şi chiar apatia. P.Symonds descoperă la aceşti copii devieri de comportament
precum: agresivitatea, vagabondajul, furtul, deşi majoritatea se limitează la ostilitate. S-au constatat
la copiii respinşi următoarele particularităţi :
- sunt brutali şi puşi pe ceartă,
- se joacă singuri,
- sunt respinşi de colegi,
- nu sunt tovarăşi buni de joc, pierderea îi irită,
- sunt închişi, necomunicativi,
- sunt slab înzestraţi pentru compunere,
- sunt murdari şi neglijenţi.
Examenul psihologic asupra lor constantă că:
- ei se cramponează de adult, îi caută simpatia,
- fac pe bufonii,
- sunt şovăitori,
- adeseori au defecte de pronunţie,
- văd viitorul nedefinit, în forme vagi,
- manifestă sentimente de frustrare,
- autoritatea părintească li se pare dură.
Astfel de copii nu au un model şi un ideal, au spirit de opoziţie faţă de părinţi, se simt
inferiori celorlalţi şi de aceea au vise compensatorii. Nu aparţin nimănui. Viitorul nu este viitorul lor.
Ajung la dezacord cu ei înşişi, aşa cum sunt în dezacord cu părinţii şi cu străinii.

II. Supraprotecţia poate lua forma supraordonării sau subordonării totale faţă de copil. Se
exprimă prin dominarea lui excesivă sau prin răsfăţ.
În cazul supraprotecţiei, presiunile externe sunt exagerat atenuate, sau chiar suprimate.
Copilul e ţinut ca în incubator, apărat pe toate căile, se adaptează unui univers îndulcit, falsificat,

36
univers care nu-i pretinde nimic. Îndată ce este lăsat să se descurce singur, copilul se pierde,
dependenţa lui este totală.
Dacă e dominat, părinţii îl privesc în funcţie de aspiraţiile şi interesele lor, orice mişcare
fiindu-i controlată.
Dacă este răsfăţat, el devine un tiran ale cărui pretenţii — de fiecare dată satisfăcute — nu
vor cunoaşte măsura. Este aşezat mereu pe prim plan, i se acordă privilegii, i se dă totdeauna
dreptate, iar toată viaţa familială gravitează în jurul copilului.
Cauze care generează o atare situaţie:
- dragostea excesivă a părinţilor,
- părinţii au fost crescuţi la fel şi aplică aceleaşi scheme educative,
- uneori, părinţii îşi compensează consecinţele unei copilării proprii nefericite sau neîndestulate.
A iubi şi a supraproteja nu e totuna!
Supraprotecţia traduce de fapt tendinţa de a nu accepta copilul drept ceea ce este. Astfel de
copii au înclinări frecvente spre încăpăţânare, acte de furie şi capricii, lipsă de voinţă la efort.
Între particularităţi ale acestor copii enumerăm:
- egoismul, egocentrismul,
- evitarea contactului cu realitatea, refugierea în lumea visării şi imaginaţiei,
- relaţii
- sociale dificile cu copii de aceeaşi vârstă,
- lipsă de iniţiativă, incapacitate de apărare,
- dependenţă,
- lipsa de preocupare pentru viitor.

Toate categoriile menţionate de copii prezintă alterări în adaptarea psihică.

B. Situaţia de acceptare a copilului aşa cum este el se traduce prin următoarele caracteristici:
l. Existenţa copilului e privită ca izvor de bucurie şi satisfacţii. Părintele e fericit că are copilul.
2. Părintele priveşte lumea din prisma punctelor de vedere ale copilului. El nu are idei
preconcepute asupra copilului şi îl priveşte cu obiectivitate binevoitoare.
3. În comportamentul educativ, părintele e orientat pozitiv, nu cu interdicţii: îl ajută când are
greutăţi, îi dăruieşte prezenţa şi îşi face timp pentru el.
- astfel de copii au dobândit sentimentul de securitate şi de autonomie,
- sunt originali şi spontani,
- preferă jocuri de construcţie, de invenţie,
- au tendinţa de a se impune, de a fi conducători,
- au dorinţa de a creşte mari,
- au capacitate de a se apăra,
- au un nivel înalt de aspiraţii, dorinţa de a înfrunta dificultăţile,
- sunt dezinteresaţi de sarcini automate, sunt perseverenţi şi au posibilitate de concentrare,
- au individualitate puternică.

Aceşti copii, cu alte cuvinte, sunt denumiţi "liberi".

În prezent, literatura sociologică asupra familiei ca grup primar s-a decentrat de pe fixaţia
paralelismului între familia normală - familia carenţată. Se pare că "familie" devine un termen cu
multiple accepţiuni vizavi de noile realităţi în care se desfăşoară viaţa intimă a unui număr crescând
de indivizi umani.

37
12

V.4. Familia în societatea contemporană

În societăţile premergătoare epocii industriale, multe familii erau întemeiate ca unităţi de


producţie. Partenerii se alegeau în majoritatea cazurilor pe criterii economice, nu sentimentale.
Predomina familia extinsă.
Persoanele dependente (iniţial sclavii, ulterior ţăranii iobagi) trebuiau să primească acordul
stăpânilor pentru a se căsători. Relaţiile sexuale înafara căsătoriei nu erau neobişnuite în Europa
Medievală, Occidentală. Adeseori, bărbaţii testau înainte de căsătorie capacitatea femeilor de a avea
copii.
Copiii erau foarte numeroşi şi de la 7-8 ani îşi ajutau părinţii în gospodărie. Unii copii erau
trimişi ca ucenici sau pentru treburi gospodăreşti în alte case înstărite. În Europa medievală, mai mult
de un sfert din copii mureau până la vârsta de 1 an, faţă de 1‰ în zilele noastre.
Familiile sufereau mai ales din cauze de boală, sau datorită mortalităţii sporite a femeilor la
naşterea copiilor şi a bărbaţilor în războaie.
În secolul al XIX-lea şi prima jumătatea secolului XX, în societăţile de cultură europeană, s-
a generalizat sistemul familiei nucleare în care, în cadrul cuplului, soţul era principala sursă de
venituri şi exercita cea mai mare parte a autorităţii; soţia era ocupată în principal în gospodărie şi
depindea din punct de vedere economic de soţ; copiii minori erau îngrijiţi în interiorul familiei.
Numărul lor era relativ mare, asigurând înlocuirea generaţiilor şi creşterea demografică. Partenerii se
căsătoreau la o vârstă relativ scăzută, iar divorţurile erau rare. Acest tip de familie s-a impus ca
model.
Din anii 1970 familia aceasta a înregistrat un regres rapid, în unele societăţi ea reprezentând doar
10%. Căsătoria a rămas încă o instituţie respectată mai mult în Europa Centrală şi de Est; contrar
restricţiilor foarte dure ale religiei catolice, chiar în Spania, Italia şi Polonia, numărul divorţurilor
este în creştere. Interesant este şi specificul naşterilor în cadrul ţărilor Europene în funcţie de vârsta
mamei la prima naştere. Dacă în Cehia, Slovacia şi ţările balcanice maternitatea survine în jurul
grupei de vârstă 20 - 24 de ani, în Europa occidentală prima naştere se produce în jurul vârstei de 27
de ani. În ţările scandinave 3% din naşteri sunt în afara căsătoriei iar în Anglia, Franţa, Austria,
Spania şi Germania acestea se situează 10 - 25%.
Principalul factor care influenţează viaţa de familie în aceşti ani este creşterea ponderii
femeilor angajate în afara gospodăriei. Acest fenomen este controversat, având împlicaţii pozitive
şi negative.
Implicaţiile pozitive :
- creşterea independenţei economice a femeilor;
- egalizarea poziţiilor de putere şi autoritate în familie;
- posibilitatea de a avea o proprie carieră profesională şi un prestigiu sporit;
- creşterea gradului de confort psihic şi nevoia de satisfacţii
reciproce – inclusiv sexuale;
- creşterea avuţiei sociale în general şi a bunăstării familiilor în special;

- sporirea ofertei de muncă pe piaţa muncii.


Implicaţiile negative :
- sărăcirea vieţii de familie şi diminuarea funcţiilor familiei
(mai ales în ce priveşte supravegherea copiiilor);
- supraîncărcarea femeilor cu muncă atât în gospodărie cât şi extrafamilială;
- conflicte de roluri în cadrul familiei, care trebuie renegociate;
- fiecare partener îşi urmăreşte propria carieră profesională.

12
A.Toffer - A crea o nouă civilizaţie, p.27.

38
Adeseori în urma acestui proces apare familia migrantă: soţii locuiesc în localităţile unde
lucrează şi se întâlnesc periodic (în SUA, existau peste 700.000 de familii de acest tip în 1989). De
asemenea, are loc o redistribuire de roluri în cadrul familiei, între soţi. Satisfacţia măritală depinde de
capacitatea soţilor de a-şi ajusta rolurile şi de a comunica.
Alt fenomen major apărut în familiile contemporane este divorţialitatea.
Familia reprezintă şi un grup în care pot avea loc tensiuni şi conflicte, sau violenţe. Violenţa
se manifestă ca un abuz fizic între soţi sau asupra copiilor. În cazul în care problemele nu pot fi
soluţionate, cuplurile — în prezent — dizolvă familia prin divorţ.
Multe secole la rând creştinismul socotise familia ca indisolubilă. Au apărut însă schimbări
în această privinţă:
1) Modificarea acestei optici şi 2) faptul că în prezent familia nu mai transmite direct satusul
ei, poziţia ei urmaşilor, ci prin intermediul educaţiei 3) dobândirea independenţei economice a
femeilor, care se pot descurca singure, 4) evaluarea căsătoriei în termenii unor satisfacţii personale de
ambele părţi, 5) distanţa între locuinţă şi locul de muncă (revenirea acasă la anumite intervale,
posibilitatea de a întâlni indivizi atractivi pe traseu) sunt aspecte care au contribuit la creşterea
ratei divorţului. Divorţialitatea e alt element care afectează familia
Rata divorţului nu cuprinde însă persoanele neseparate legal, dar separate în fapt sau

persoanele nefericite care cred în sanctitatea instituţiei familiale. Cu toate acestea, divorţalitatea a

crescut foarte mult.

Paul Bohannan a delimitat şase stadii ale divorţului:


1. Divorţul emoţional exprimând creşterea tensiunilor între soţi;
2. Divorţul legal, terminarea căsătoriei;
3. Divorţul economic, soldat cu împărţirea bunurilor;
4. Divorţul co-parental, privind custodia copiilor, vizitarea lor;
5. Divorţul comunitar, vizând alterarea relaţiilor sociale, de prietenie;
6. Divorţul psihic, când individul trebuie să facă faţă traiului de unul singur.
Oricât de aşteptat ar fi un divorţ, ca soluţie salvatoare de ieşire din criză, toate aceste aspecte
implică tensiuni şi dificultăţi cunoscute sub denumnirea de "stress al separării". Absenţa bruscă a
soţului (sau a soţiei), respectiv a unui părinte creează sentimente de anxietate, panică. Majoritatea
indivizilor trec prin faze de depresiune psihică, dar atât cei stresaţi cât şi cei puţini, care au
sentimentul de eliberare, ajung la senzaţia de singurătate, de pierdere a securităţii vieţii în sânul
familiei.

Efectele divorţului asupra copiilor depind de:


a) Starea relaţiilor dinainte de divorţ (dacă au existat conflicte foate grave, divorţul este
preferabil). Oricum, din 131 de copii studiaţi în 1980 de Wallerstein şi Kelly, aproape toţi au suferit
conturbări emoţionale pe perioada divorţului.
b) Efectele depind şi de vârsta copiilor. Copiii preşcolari ca vârstă au ajuns în situaţii de
confuzie şi teamă, ajungând să se învinovăţească pe ei înşişi de despărţirea părinţilor. Copiii mai mari
înţeleg motivele de divorţ ale părinţilor, dar se îngrijorează în legătură cu urmările asupra viitorului
lor, manifestându-se cu supărare şi mânie, ei speră că părinţii se vor împăca.
c) Totodată, efectele divorţului depind de relaţiile ulterioare cu ambii părinţi, cu bunicii sau cu
fraţii, dacă au fost separaţi. Copiii o duc mult mai bine dacă se continuă relaţiile cu ambii părinţi
decât cu unul singur.
Cea mai interesantă concluzie este că deşi căsătoria s-a terminat în urma unui divorţ, familia
ca întreg nu s-a sfărâmat complet, în special dacă există copii: legăturile cu celălalt părinte, cu foştii
socri — care oricum rămân bunici, se păstrează chiar dacă părinţii se recăsătoresc!

39
Dinamica familiei contemporane prezintă aspecte similare în diferite societăţi:
• Scăderea ponderii căsătoriilor sancţionate legal în special în ţări scandinavice şi
Danemarca. (România are una din cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa, cu rata de
6,2‰, faţă de cea situată între 4 şi 5‰ în Franţa, spre exemplu).
• Creşterea vârstei medii la căsătorie; - în Occident, în SUA – ajuns la 30 de ani; vârsta
medie a româncelor la prima căsătorie era de 23,3 ani în 1999, faţă de 22 ani la începutul deceniului
respectiv.
• Creşterea ratei divorţurilor şi recăsătoriilor (în Romînia anului 1999 rata era de 1,53‰,
foarte mică în context european);
• Creşterea numărului de femei căsătorite cu activitate extrafamilială permanentă; a
aportului femeilor la sporirea bunăstării medii a familiilor;
• Creşterea aportului serviciilor sociale la îngrijirea copiilor;
• Redistribuirea mai egalitară rolurilor şi sarcinilor în familie, implicit a puterii şi autorităţii
între soţi;
• Creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relaţii extramaritale;
• Creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale; (24% în România anului 1999);
• Amânarea fertilităţii cuplurilor până la demararea carierei profesionale
• Scăderea numărului de copii (10,6 născuţi la mia de locuitori, în România anului 2000, faţă
de 16, câţi erau în 1989).

V.5. Modele alternative vieţii de familie

Din anii 1970 au început să se extindă puternic şi să fie acceptate alternative de viaţă faţă de
modelul familial clasic. Caracterizând societăţile celui de Al Treilea Val ca fiind "demasificate",
A.Toffer afirmă: "Şi sistemul familial se demasifică: familia de tip nucleic, cândva standardul
modern, devine o instituţie minoritară, în vreme ce proliferează formulele cu un singur părinte,
cuplurile necăsătorite, familiile fără copii şi celibatarii".1
Celibatul sau viaţa de unul singur.
• Este întâlnit în istoria tuturor societăţilor, dar în societăţile tradiţionale era un mod de
viaţă marginal. În ultimii zeci de ani al s-a extins rapid în vestul Europei şi în SUA, ca rezultat, al
unei opţiuni individuale şi nu al unei constrângeri (de ex. religioase, sau datorită incapacităţii
biologice ...), sau ca rezultat al unei dezamăgiri.
• El include atât persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente cât şi persoane care au
relaţii sexuale regulate. Toleranţa socială faţă de acest stil de viaţă a crescut.
• Factorii care conduc la alegerea modului de viaţă de unul singur:
- dorinţa unei cariere profesionale;
- tendinţa indivizilor de a se căsători la o vârstă mai târzie
- creşterea ratei divorţurilor,
- creşterea numărului văduvelor şi văduvilor.
• Celibatul conduce la scăderea natalităţii, fapt pentru care este descurajat prin politici
precum: impozite mai mari, taxe pentru lipsa de copii, restricţii la credite pentru locuinţe etc.
• Persoanele celibatare intervievate au prezentat atât avantajele cât şi dezavantajele
situaţiei lor: posibilitatea mai mare de a se realiza profesional, varietatea experienţelor sexuale,
autonomia şi libertatea mai mare, pe de o parte; iar pe de altă parte însingurarea şi izolarea, lipsa unui
cămin cald etc.

Coabitarea consensuală
• Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite care convieţuiesc fără a fi
căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viaţă părea scandalos.

40
După 1980 a devenit foarte răspândit, în unele ţări ca Marea Britanie procentul crescând
cu 300% (!) Acest model de viaţă aduce avantajele căsătoriei fără sentimentul unei legături totale sau
costurile unui eventual divorţ.
• În unele cazuri, coabitarea este temporară, premaritală. În general, studenţii practică
astfel de relaţii. Este o posibilitate de creştere a şanselor pentru alegerea partenerului potrivit (în
ţările nordice, în mediul rural, era o practică obişnuită).
• În general, când intervine o sarcină, sau la încheierea studiilor, coabitarea se încheie
printr-o căsătorie;
• În alte cazuri, este o opţiune definitivă.
• La nivel statistic, se constată o corelaţie puternică între cuplurile consensuale şi creşterea
numărului cuplurilor fără copii.

Căsătoriile fără copii


• În mod tradiţional, familiile aveau copii, principiul întemeierii lor fiind procrearea. Cei
fără copii erau obiect al compătimirii dacă nu-i puteau avea, ori al dezaprobării când nu-i doreau.
• Din a II-a jumătate a secolului XX, numărul acestor cupluri a început să crească. Uneori,
fertilitatea era amânată, alteori opţiunea era definitivă, fiind invocate următoarele motive:
- motive economice;
- principala motivaţie este cariera profesională
- dorinţa unui stil de viaţă liber, lipsa de perspectivă a copiilor
- nepriceperea de a fi părinţi şi neasumarea responsabilităţii
- lipsa de perspectivă a copiilor.
• Ponderea cea mai ridicată a cuplurilor fără copii este în mediul urban.
• La începutul anilor 1990 cercetările au pus în evidenţă revalorizarea socială a copiilor,
revenirea la tradiţionalism în Vestul Europei, în schimb, a scăzut natalitatea în SE continentului (în
România indicele de fertilitate era în 1999 de numai 1,3, faţă de cel mondial de 1,9 copii pe femeie,
chiar cel general european fiind uşor mai mare, adică 1,4 copii. În ţări occidentale se prezintă astfel:
Islanda, Malta-2; Irlanda – 1,9; Norvegia 1,8; Danemarca, Anglia, Franţa, Finlanda, Polonia – 1,7).

Menajele monoparentale
• Sunt în cea mai mare parte rezultat al divorţurilor; apoi al deceselor unuia din parteneri
sau naşterilor dinafara căsătoriei.
• Durata medie a menajelor monoparentale este mai scăzută decât a familiilor complete, iar
gradul de satisfacţie al părinţilor singuri mai redus decât al cuplurilor pentru că efortul este mai mare.
• Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori; doar 10% grupează
tatăl şi copiii acestuia.

Formele comunitare ale vieţii de familie


• Prin secolul al XIX-lea unele culte religioase (mormonii) au realizat căsătoria tuturor
bărbaţilor şi femeilor din comunitatea respectivă.
Ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a comunelor în ţările dezvoltate
economic, unele permiţând relaţii sexuale libere, altele nu.
• Un exemplu de viaţă comunitară îl constituie kibutzurile din Izrael: ele sunt comunităţi
de familii constituite iniţial pentru deţinerea în obşte a proprietăţii. Copiii sunt crescuţi în comun din
dorinţa de a elimina diferenţierile şi competiţiile dintre ei. În prezent, viaţa kibutzurilor a evoluat spre
forme convenţionale de viaţă.

Cuplurile de unisexuali
• În prezent, mulţi bărbaţi şi femei trăiesc cu parteneri de acelaşi sex, unele ţări permiţând
căsătoria lor (Olanda).

41
• Homosexualitatea e practicată uneori în alternanţă cu heterosexualitatea. Această
practică este cunoscută din timpuri vechi. Biblia o pomeneşte ca "sodomie", vechii greci şi romanii
au preluat-o ca ceva normal de la asiatici.
Populaţiile din Sumatra şi Malaesia cultivă homosexualitatea înaintea căsătoriei, mulţi
indivizi practicând-o şi ulterior. Religia creştină, în special catolică, o blamează, iar în Evul Mediu
se ajungea până la pedeapsa cu moartea pentru practicarea ei.
• Termenul "homosexualitate" s-a impus în anul 1800. De atunci, atitudinea de reprobare a
evoluat spre considerarea acestor relaţii ca fiind o "boală" sau ca o "perturbare psihică", pentru ca
acum să devină mai tolerantă. Efectele negative ale homosexualităţii se constată doar la persoanele
care au un sentiment de culpabilitate, plus facilitarea răspândirii virusului HIV. Ceilalţi adulţi
homosexuali nu se deosebesc de cei heterosexuali privind starea de sănătate, de fericire, de implicare
în viaţa socială.
• După anii 1970-1980 a avut loc o modificare a atitudinii publice faţă de acest fenomen.
Chiar se acordă cuplurilor de homosexuali dreptul de a creşte copii înfiaţi ori născuţi în urma
însămânţării artificiale.

Văduvia.
• Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viaţă în cadrul căsătoriei monogame.
Efectul cumulativ al dezorganizării familiei şi al pierderii soţului, respectiv soţiei fac ca văduvia să
fie un stagiu dramatic, uneori devastant al schimbării rolului şi statutului supravieţuitorului.
Discomfortul, suprasolicitarea ,oboseala, singurătatea, lipsa suportului economic-social sunt
cauze ale disperării, izolării, degradând starea fizică şi chiar cea mentală a persoanei.
• Variabilele care afectează gradul de stress al văduviei sunt resursele culturale, sociale,
financiare, psihologice, vârsta, sănătatea, religiozitatea, adaptabilitatea etc.
• În societatea modernă, văduvia este fenomenul predominant pentru femeile vârstnice.
• În cazul văduvilor tineri, deşi moartea neaşteptată a partenerului e socotită un eveniment
mai tragic decât pierderea vârstnicilor, de regulă, suferinţa mai intensă iniţială, e urmată treptat de
disiparea durerii şi refacerea vieţii.
• În familia tradiţională, rudele, vecinii, prietenii reprezentau suportul social de reducere a
stresului şi prevenire a demoralizării prin interdependenţa emoţională dintre membrii grupului, suport
destul de şubred în cazul familiei moderne.
• O serie de bariere stau în calea recăsătoririi, în ciuda unei situaţii economice dezirabile,
pe măsura înaintării în vârstă, datorită:
- existenţei unor tabieturi, a unei identităţi independente şi scăderea puterii de adaptare la un
alt stil de viaţă;
- a copiiilor care descurajează o eventuală recăsătorire;
- lipsei surplusului de persoane necăsătorite — în special bărbaţi;
- experienţelor negative ale căsătoriei anterioare;
- lipsei resurselor psihice şi incapacităţii de risc pentru o relaţie intimă;
- sanctificării soţului (soţiei) dispărut.
• Văduvia induce o serie de conotaţii negative, greu de ajustat prin lipsa de omogenitate a
persoanelor care constituie categoria văduvilor, iar recăsătorirea este un fenomen cu frecvenţe foarte
scăzute.

42
CAPITOLUL VI

GRUPUL DE MUNCĂ

VI.1. Consideraţii introductive

Un caz aparte al colectivităţilor sociale este "colectivul". Aceasta este denumirea mai veche
a grupurilor mici şi mijlocii, accentuând unitatea de acţiune şi scop, precum şi coeziunea acestuia.
Caracteristic unui asemenea grup este faptul că el cuprinde un număr oarecare de persoane care
interacţionează relativ intens şi direct, având probleme comune de muncă, de activitate.
Colectivul este un grup primar, beneficiind de sintalitate, respectiv de "personalitate"
proprie. El asigură securitatea socio-afectivă a membrilor, membrii care manifestă un puternic
sentiment al apartenenţei.
Grupul de muncă are o relativă autonomie funcţională. Ca un criteriu eficace şi simplu de
formulat pentru delimitarea grupului de muncă ar fi: totalitatea persoanelor care au un şef comun şi
care interacţionează direct în procesul muncii sau al unei activităţi.
Vom analiza câteva procese de grup implicate de situaţiile în care oamenii se află reuniţi în
activităţi comune: aspectele de cooperare — competiţie şi de conducere.
Competiţia şi cooperarea sunt procese de grup studiate mai ales în relaţie cu eficienţa şi
productivitatea grupului. Cooperarea se bazează pe coordonarea eforturilor individuale pentru
atingerea unui scop comun şi pe reciprocitatea interacţiunilor. Accentuarea aspectului de cooperare în
colectiv, în societăţile de tip socialist şi promovarea principiului educaţiei individului prin şi pentru
colectiv — a generat termenul de "colectivism". Într-un asemenea tip de organizare socială,
satisfacerea nevoilor individuale se realizează prin activităţi colective. Ca principiu de bază al
relaţiilor sociale în societăţile de tip socialist, colectivismul exprimă colaborarea, solidaritatea,
unitatea de interese, implicând subordonarea intereselor de ordin personal celor generale, colectivul
având grijă să satisfacă în egală măsură interesele tuturor. Atât în calitate de principiu cât şi ca tip de
organizare, colectivismul este specific societăţilor fundate pe proprietatea comună asupra mijloacelor
de producţie şi opus tipului de organizare socială în care satisfacerea necesităţilor individuale este în
primul rând rezultatul eforturilor proprii, colectivitatea oferind doar cadrul de reglementare pentru
manifestarea individualismului.
Este adevărat că procesul cooperării măreşte satisfacţia globală la nivelul grupului, dar ea
are şi efecte de uniformizare şi implicit, de scădere relativă a satisfacţiei individuale. Studiul
cooperării în grup s-a axat în ultima vreme pe stimularea unor mecanisme ale creativităţii şi spre
coordonarea acţiunilor individuale în vederea realizării unor bunuri colective.
În ce priveşte competiţia, aceasta sporeşte eficienţa productivă în grup, aspect esenţial într-o
societate de consum. Competiţia nu presupune neapărat opoziţia conştientă faţă de concurenţi,
deosebindu-se prin aceasta de conflict. Ea presupune în schimb concentrarea eforturilor proprii în
dorinţa atingerii scopului, indivizii împlicaţi în competiţie fiind preocupaţi în primul rând de
obţinerea rezultatelor dorite şi mai puţin de comportamentul rivalilor. Regulile competiţiei limitează
mijloacele ce pot fi utilizate. Când regulile jocului sunt încălcate se ajunge la conflict.
43
Noţiunea de "competiţie" se intersectează cu aceea de "concurenţă", adesea cele două
noţiuni folosindu-se ca echivalente. Deosebirea este doar de nuanţă, concurenţa fiind o competiţie cu
mai mare intensitate şi un coeficient sporit de rivalitate şi conştiinţă a opoziţiei.
Competiţia este însă şi o sursă de anxietate, de frustrare şi conflicte nevrotice. Ponderată ca
intensitate, ea reprezintă un mecanism de stimulare a conduitelor individuale şi grupale, o forţă care
mobilizează dezvoltarea şi menţinerea unui standard ridicat de activism, eficienţă şi aspiraţii în grup.
Următorul proces implicat de activitatea în grupurile de muncă este acela al conducerii.
Conducerea este chemată să asigure organizarea eforturilor şi direcţionarea lor spre ţelurile propuse.
O funcţie de conducere se poate defini 13printr-un ansamblu de activităţi desfăşurate în vederea
atingerii aceluiaşi obiectiv:
- a prevedea (a studia şi întocmi proiecte);
- a decide şi/sau realiza (a face alegeri, opţiuni);
- a da dispoziţii,ordine;
- a coordona (a comunica, a face sinteze);
- a controla (a compara obiectivele şi rezultatele obţinute).
Vreme îndelungată activitatea de conducere a fost considerată ca un domeniu al bunului simţ
şi al experienţei generale. Problemele organizării eficiente, studiate de Max Weber în cadrele
fenomenului birocraţiei — în sensul bun al cuvântului — au generat concepţia unanim acceptată
astăzi, că există o adevărată ştiinţă a conducerii (ca un domeniu de intersecţie a mai multor discipline
precum sociologia, economia, psihologia socială etc.), alături de profesionalism.
În strânsă legătură cu noţiunea de "conducere" este conceptul de "putere". O funcţie de
conducere înseamnă un anumit nivel în piramida puterii. Preliminariile conceptuale le regăsim tot la
Weber. Puterea înseamnă probabilitatea ca un actor anume, în cadrul unor relaţii sociale, să se afle
într-o poziţie care să-i permită impunerea propriei voinţe în ciuda rezistenţei celorlalţi. Relaţia de
putere este prin definiţie nesimetrică, fiind o relaţie ierarhică. Exemplul tipic în acest sens este
ierarhia militară. Precizările trebuie continuate şi asupra termenului "autoritate".
Autoritatea reprezintă probabilitatea ca o comandă cu un conţinut specific dat să fie
respectată de un grup de persoane. Diferenţa specifică între autoritate şi putere constă în două
elemente: autoritatea e asociată cu poziţia socială, indiferent de persoana care ocupă acea poziţie, pe
când puterea este legată de personalitatea individului; autoritatea este o relaţie legitimată de
dominare - subordonare, în timp ce puterea este o relaţie factuală. Aşadar, cu autoritate eşti investit,
ea fiind puterea legitimată. Autoritatea politică sau birocratică apelează la constrângere.
Există însă o autoritate profesională, bazată în primul rând pe competenţă, pe încrederea în
cunoştinţele de specialitatea posedate de cineva.
Din această perspectivă, dacă privim conducerea ca fiind procesul de organizare şi de
exercitare a influenţei persoanei cu poziţie de lider asupra celorlalţi membri ai grupului în vederea
realizării sarcinilor şi armonizării relaţiilor, atunci descoperim semnificaţii diferite ale liderului.
Liderul poate fi acela formal investit pentru o anumită poziţie, poate fi ales sau identificat prin
aplicarea unui test sociometric. La micronivel, relaţia de conducere se pune în termenii "faţă în faţă",
iar abordarea problemelor conducerii presupune luarea în considerare atât a unui model raţional, cât
şi o cotă de iraţional prin imixtiunea sferei afective. Relaţiile socioafective pot favoriza sau îngreuna
bunul mers al lucrurilor într-un colectiv de muncă.
Prezentăm în continuare ipostaze ale fenomenului conducerii sau accepţiuni ale
termenului de lider (după I.Radu):
a) Liderul în calitate de şef instituţional, ca persoana investită într-o funcţie de conducere în cadrul
unor structuri organizatorice prestabilite, este versiunea cea mai recunoscută a liderului;
b) Altă ipostază o reprezintă liderul ca persoana centrală în grup, care concentrează atenţia
celorlalţi, ca persoana de referinţă, luată drept "etalon" sau exemplu de urmat;

13
cf. I.Radu - Psihologie socială, p. 159-160.

44
c) Liderul sociometric sau persoana preferată de majoritatea membrilor grupului, care cumulează
cele mai multe alegeri afective. Liderul sociometric nu este necesarmente şi acel conducător în stare
să finalizeze cu eficienţă o sarcină. Totuşi, popularitatea şi eficacitatea pot fi întrupate fericit în
aceeaşi persoană, ele nefiind în disjuncţie; iar ca urmare a rezultatelor obţinute, un individ poate
câştiga popularitate;
d) Liderul situaţional este individul care se angajează spontan în acte de conducere, o persoană
care se poate împune prin dinamismul ei în anumite împrejurări;
e) Liderul ca persoana cea mai influentă într-un colectiv manifestându-şi înrâurirea atât asupra
indivizilor cât şi asupra activităţii globale a colectivului.
Analizând complex fenomenul puterii în toate compartimentele societăţilor "celui de Al
Treilea Val", Alvin Toffler atenţionează asupra unei mutaţii profunde în acest domeniu. Pornind de la
miturile străvechi ale diferitelor popoare care menţionează sursele fundamentale ale puterii: spada,
giuvaerul şi oglinda sau altfel exprimat: muşchii, banii şi mintea, respectiv violenţa—avuţia—
cunoaşterea, lucrarea "Puterea în mişcare" urmăreşte succesiunea accentului care, în decursul
timpului, s-a mutat spre formele puterii de înaltă calitate14:
"Acesta este adevăratul înţeles al powershift-ului. Nu un simplu transfer de putere de la o
persoană la alta sau grupare la alta, ci o schimbare fundamentală în amestecul de violenţă, avuţie şi
cunoaştere folosit de către elite pentru a-şi menţine controlul.
Astăzi, la fel cum Revoluţia industrială a transmutat violenţa în lege, transmutăm şi noi
banii — averea în general — în ceva nou. Şi tocmai cum Era coşului-de-fum a asistat la asumarea
de către bani a unui rol central în cucerirea sau păstrarea puterii, la fel şi noi astăzi, în pragul
secolului XXI, ne confruntăm cu o nouă cotitură în istoria puterii. Ne aflăm la hotarul unui nou
powershift."

VI.2. Funcţiile grupurilor de muncă

Funcţionarea grupului de muncă este o dimensiune a acestuia ce constă în adecvarea


proceselor de grup pentru realizarea, prin activităţi specifice, a scopurilor prepuse. Grupul de muncă
îndeplineşte două categorii mari de funcţii: productive şi sociale.

A. Funcţiile productive se referă la modul în care acesta funcţionează în cadrul mai larg al
procesului de producţie a bunurilor sau serviciilor. Pentru realizarea activităţii productive e nevoie de
o serie de operaţii precum: diviziunea muncii, distribuirea rolurilor, a sarcinilor, coordonarea
activităţilor şi controlul realizării acestora.

Există în activitatea colectivă două tipuri distincte de funcţii: de execuţie şi de conducere.


Conducerea se poate realiza în două modalităţi extreme:

1) Conducerea ierarhic autoritară, caracterizată prin separarea strictă a nivelului de conducere de


cel de execuţie, care s-ar putea figura astfel:

• conducere

o o o o execuţie

2) Conducerea democratică se caracterizează prin faptul că funcţiile de conducere sunt larg


difuzate în cadrul grupului de muncă.

14
A.Toffler - p.50

45
Figurarea unui asemenea model de conducere:

o o

o o
Aceste două tipuri de conducere sunt modele "limită", între ele plasându-se forme
intermediare.
În cazul conducerii ierarhic autoritare, grupul nu funcţionează propriu-zis ca grup de muncă.
Membrii săi sunt antrenaţi în mod individual.
În cazul conducerii democrate, grupul devine subiectul activ al activităţii de producţie,
constituie un colectiv de muncă. "Se apreciează că stilul de conducere democratic, participativ îşi
dovedeşte superioritatea judecat pe termen lung, întrucât permite o utilizare mai raţională a resurselor
umane, favorizând manifestarea lor liberă de îngrădiri. Pe termen scurt însă stilul de conducere
autoritar, chiar autocratic, poate fi mai eficient în ceea ce priveşte productivitatea"15.

B.Funcţiile sociale
I. Funcţii social emoţionale: grupul reprezintă un suport reciproc, este un teren de
confruntare şi verificare a propriilor sentimente şi concepţii. În special, în situaţii de ameninţare şi
frustrare conduc spre nevoia de asociere cu ceilalţi din grup.
(Nevoia de asociere cu ceilalţi din grup în situaţii de ameninţare a fost demonstrată printr-un
experiment realizat de Schachter. El a ales două grupuri, informate că urmează să participe la un
experiment în decursul căruia va urma să li se administreze indivizilor un şoc electric, dar în mod
diferenţiat: pentru un grup, şocul urma să fie slab, în vreme ce în grupul celălalt, şocul electric va fi
puternic. Totodată, li s-a comunicat indivizilor că în perioada de aşteptare pot să stea singuri sau
împreună, dar fără a comunica păreri, informaţii etc. S-a constatat că membrii grupului care se
aşteptau la un şoc electric puternic au ales în proporţie de două treimi să stea împreună, spre
deosebire de membrii celuilalt grup experimental. Rezultă că pura prezenţă a celuilalt oferă un suport
emoţional.)
Riscurile sporesc coeziunea, ajutând pe membrii colectivelor să înfrunte situaţiile dificile. În
acest sens, amintim şi cazul grupurilor de soldaţi care devin extrem de coezive (ele ajung chiar la un
comportament "iraţional" în caz de bombardament, când ar trebui să se disperseze. Proaspeţii recruţi
— mai puţin instruiţi — au tendinţa de a se strânge împreună în loc de a se împrăştia). Un studiu de
caz pe această problemă au întreprins sociologii britanici Trist şi Bamforth.
Ei au constatat că introducerea noilor tehnologii de minerit în Anglia au creat fronturi largi
de lucru, care nu necesitau gruparea minerilor ca în condiţiile anterioare de muncă istovitoare.
Contrar aşteptărilor, această situaţie nu a dus la sporirea productivităţii, tocmai datorită separării
minerilor, care nu mai aveau sentimentul securităţii şi suportului relaţiilor de grup.

II. Funcţia de generare şi impunere de norme


În orice grup, în mod spontan se cristalizează norme de comportament şi se dezvoltă
presiuni spre conformitate. Prezentăm câteva concluzii privitoare la presiunea spre conformitate
exercitată de grup:

15
I.Radu; Psihologie socială, p.183
46
- Cu cât mai atractiv este un grup pentru membrii săi, cu atât este mai probabil ca fiecare
membru al grupului să-şi modifice punctele de vedere şi comportamentul în conformitate cu normele
grupului;
- Dacă o persoană nu se conformează, este probabil că grupul o va respinge: cu cât grupul e
mai atractiv pentru membrii săi, cu atât mai ferm va fi respinsă persoana;
- Respingerea devianţilor este mai probabil să se petreacă atunci când ea are loc în
legătură cu un fapt important pentru grup;

Prin orientarea sa, grupul poate susţine performanţe ridicate sau dimpotrivă, le poate inhiba.
Există grupuri cu orientare pozitivă faţă de performanţă, altele cu orientare neutră şi altele cu
orientare negativă (se foloseşte exemplul unei muncitoare textiliste foarte îndemânatice intrată într-
un grup orientat negativ, căreia i-a scăzut productivitatea muncii).
Grupul orientează performanţele şi în mod îndirect, prin intermediul unor efecte având
caracter pozitiv sau negativ precum: absenteismul, fluctuaţia persoanelor, frecvenţa îmbolnăvirilor.
Crearea de grupuri cu un înalt grad de coeziune reprezintă deci, din punct de vedere al
satisfacţiei umane, o condiţie pozitivă. Din punct de vedere al performanţei, influenţa variază în
funcţie de situaţie. Dacă grupul are o orientare pozitivă faţă de muncă, coeziunea acestuia va fi la
rândul său un factor cu influenţă pozitivă. Dacă dimpotrivă, atitudinea grupului faţă de muncă este
neutră sau negativă, un grad ridicat de coeziune a grupului va reprezenta un factor cu influenţă
negativă asupra performanţelor.

VI.3. Condiţiile constituirii unor colective de muncă active şi responsabile

1. Condiţii individuale
a) O anumită omogenitate profesională şi morală a membrilor colectivului este o condiţie
necesară. Diferenţele de pregătire profesională generează dificultăţi în realizarea coeziunii grupului.
b) Cel mai important aspect este gradul de interiorizare a obiectivelor generale;
c) Importantă este şi atitudinea în relaţiile reciproce: respectul, stima, sprijinul reciproc.

2. Condiţii organizatorice
Un colectiv de muncă omogen, cu orientare pozitivă faţă de muncă nu poate să se
cristalizeze decât în cadrul unei organizări raţionale a muncii. Organizarea-birocratică este specifică
lumii moderne, Max Weber fiind acela care a conturat modelul unor organizaţii ideale, având
următoarele caracteristici:
I. O configuraţie clară în ierarhia autorităţii, care să dea imaginea unei piramide, în care
nivelul superior controlează nivelele inferioare, iar sarcinile sunt distribuite ca îndatoriri oficiale;
II. Existenţa unor reguli sau norme scrise pentru reglementarea comportamentului tuturor
persoanelor, care întreţin relaţii strict oficiale;
III. Considerarea activităţii în cadrul unei asemenea organizaţii birocratice ca o ocupaţie
permanentă şi salarizată. Fiecare slujbă să-şi aibă salariul său bine fixat, iar promovarea în ierarhie să
se realizeze pe baza capacităţii, experienţei şi vechimii.
IV. Separarea problemelor de serviciu, din cadrul organizaţiei, de problemele dinafară şi
personale chiar şi din punct de vedere fizic-spaţial, viaţa de familie situându-se în alte cadre.
V. Membrii unei organizaţii sau instituţii nu vor deţine în proprietate mijloacele de
producţie pe care le manevrează.

Intenţiile lui Weber erau de a elimina corupţia şi amatorismul, luarea deciziilor prin
înlăturarea capriciilor personale şi anularea nepotismelor şi favoritismelor, întreaga organizaţie
fundamentându-se pe corectitudine şi relaţii formale între membrii. Întregul sistem european şi
american de organizare a colectivelor de muncă a extins modelul lui Weber, adăugând la acesta
47
consultanţa acordată de specialiştii pe domenii bine compartimentate, supravegherea disciplinei
muncii şi implementarea pe scară largă a noilor tehnologii, precum şi abilitatea conducerii de a
formula scopuri clare, raţionale. Cu toate acestea, în ultimele decenii, sporurile de productivitate şi
calitatea produselor şi serviciilor americane şi vest europene au fost devansate de cele japoneze.
Modelul organizatoric japonez porneşte de pe alte baze. Marile corporaţii sunt edificate cu totul altfel
decât modelul weberian, acţionând ca adevărate familii, preocupate de toate problemele angajaţilor,
îmbinând aspectele intime cu cele de muncă. Soluţionând aceste probleme, se cultivă apoi loialitatea
faţă de firmă din tată-în-fiu, motivaţia psihologică a muncii tenace şi realizarea unei permanente
consultări a lucrătorilor la toate nivelele.
Implicarea totală a angajaţilor în munca lor şi înlăturarea mentalităţii de simpli executanţi,
decompartimentarea, informatizarea, publicitatea şi acceptarea mentalităţii că producţia nici nu
începe, nici nu se sfârşeşte în fabrică, studiile de piaţă asupra consumatorului şi controlul asupra
comunicaţiilor sunt principii organizatorice care vor guverna ceea ce Toffler numeşte "flex-firma"
viitorului. Firmele erei industriale în mod tipic erau organizate piramidal şi birocratic. În prezent are
loc dezagregarea structurilor birocratice, structurile relativ standardizate fac loc organizaţiilor
matriceale. Ca principiu de bază, are loc spargerea blocajului decizional şi divizarea deciziei.
Colectivele de muncă ale "firmelor inteligente" încurajează angajaţii să ia iniţiative, să vină cu idei
noi iar dacă e necesar, să "azvârle cât colo regulamentele". Uniformitatea birocratică şi organizatorică
moştenită din Al Doilea Val e pe ducă.

3. Condiţii de participare
Activitatea în colectiv presupune deprinderi de a stabili relaţii de cooperare cu ceilalţi, de
formulare şi susţinere a propriului punct de vedere, de a comunica şi a realiza consensul cu ceilalţi.
Participarea înseamnă implicarea subiectivă a individului prin atitudinile, cunoştinţele,
aspiraţiile, convingerile sale la activitatea de grup. Participarea efectivă este dovada integrării sociale
şi asigură securitatea afectivă şi de apartenenţă. Participarea exprimă identificarea cu universul
valorilor din grup.
Sărăcia participării este exprimată prin indiferenţă, apatie sau chiar alienare, este un
simptom al lipsei de sens. Izolarea socială indică nerealizarea nevoii de recunoaştere şi apartenenţă.
Unul din factorii cu influenţă negativă puternică este experienţa neplăcută a participării trecute:
receptivitatea scăzută a conducării faţă de punctele de vedere exprimate, luarea în derâdere sau chiar
posibilele ameninţări nu stimulează o atitudine activă, ci conduc spre o participare formală.

VI.4. Deciziile

I. Stiluri de conducere
Una dintre cele mai cunoscute tipologii asupra stilurilor de conducere este oferită de Kurt
Lewin şi constituie o trihotomie: stilul autoritar, cel democratic şi "laissez-faire".
- Primul stil, cel autoritar se caracterizează prin aceea că scopurile grupului şi căile de a le
atinge sunt stabilite de lider, care ia decizii pentru fiecare etapă şi stabileşte metodele fără a le
comunica pe faze, dând dispoziţii în fiecare etapă. Liderul nu participă la viaţa grupului, exceptând
momentele dedicate demonstraţiei.
- Stilul democratic de conducere asociază grupul la toate demersurile, atât la stabilirea
ţelurilor cât şi a mijloacelor de realizare. Liderul se consideră un membru obişnuit al grupului,
asumându-şi menirea de a sugera căi şi de a da soluţii pe care le supune aprobării sau respingerii
colective.

48
- Stilul "laissez-faire" se caracterizează prin aceea că lucrurile sunt lăsate să se desfăşoare
de la sine. Liderul nu se implică doar când e solicitat, iar grupul îşi stabileşte singur ţelurile şi
mijloacele, fără participarea şefului, care nu întervine decât la cerere, nu ia decizii.
Aceste stiluri de conducere pot fi exprimate prin trei forme de autoritate: autocraţie —
democraţie — anarhie, pledoaria implicită fiind pentru stilul democratic, caracterizat prin
următoarele însuşiri: permisivitate, non-direcţionare, senzitivitate, empatie (perceperea sentimentelor
celorlalţi).

II. Decizii individuale şi decizii colective


În activitatea de conducere a unui grup intervin situaţii în care este preferabil ca deciziile să
fie luate în colectiv şi altele, în care e mai bine ca deciziile să fie individuale.
a) Este preferabil să fie soluţionate cu ajutorul gândirii colective problemele complexe, care nu au
soluţie formulabilă printr-un algoritm logic, în vreme ce probleme cu soluţii logice şi care trebuie
rezolvate în timp scurt pot fi abordate mai eficient printr-o decizie individuală.
b) Este preferabil ca deciziile care privesc activitatea întregului colectiv să fie luate împreună cu
acesta, iar cele care privesc o persoană — prin decizie individuală.
c) Deciziile având caracter general, politic, sunt în mod necesar colective. Ele nu sunt soluţii pur
tehnice la o problemă, ci opţiuni pentru un obiectiv sau altul.
d) O decizie luată la nivele ierarhic superioare nu mai poate fi obiect de decizie. Ea este obligatorie
pentru colectiv. Discuţii pot avea loc doar în legătură cu modalităţile de realizare, sau în cazul unor
întemeiate observaţii critice.

III. Subiectul deciziei


Pentru a putea lua decizii bune, un colectiv sau un individ trebuie să îndeplinească, cel puţin
două condiţii :
1. Să fie competent în tipul respectiv de problemă,
2. Să aibă o deprindere a participării, un antrenament decizional.

IV.Avantajele deciziilor colective


1. Creativitatea gândirii de grup. Ex.: tehnica Brainstorming (asaltul creierelor);
2. Cantitatea mai mare de informaţie utilizată în decizia colectivă prin participarea specialiştilor pe
domenii;
3. Estimarea mai corectă a adevărului;
4. Crearea unui grad ridicat de consens;
5. Reducerea distanţei psihologice între nivelele ierarhice;
6. Asigură angajarea şi participarea intensă a membrilor grupului.

V. Consecinţele negative ale gândirii colective


1. Blocarea deciziei (având ca surse insistenţele excesive ori divagaţiile);
2. Tensiuni şi conflicte ca urmare a confruntărilor;
3. Sentimentul frustrant că s-au acceptat opiniile persoanelor cu influenţă în grup;
4. Compromisuri în sensul eşecului soluţiei optime şi acceptarea uneia mai puţin bune, dar care să
satisfacă mai multă lume; nu se adoptă soluţia optimă, ci aceea mai convenabilă;
5. Decizia adoptată este cea pentru care militează cele mai vorbăreţe şi insistente persoane;
6. În diferenţele de opinii transpar interese şi atitudini personale.

49
VI.5. Normele deciziei colective le vom puncta într-o manieră direct personală spre a fi mai
incitante.
I. Fă distincţie clară între problemele certe şi cele incerte!
Problemele certe au două avantaje: au o singură soluţie corectă la care se ajunge prin unul sau
mai mulţi algoritmi, iar soluţia lor e universal acceptată.
Problemele incerte nu au algoritm de soluţionare.
O problemă certă nu trebuie pusă ca sarcină de discuţie colectivă, doar una incertă.
II. Aşteaptă-te la o diversitate de opinii în cazul problemelor incerte;
III. Nu considera că adevărul stă în mod necesar de partea ta. Nu pune semnul egalităţii între
convingerea ta subiectivă şi adevăr. Trebuie să dai aceeaşi şansă de a avea dreptate şi celorlalţi.(Cei
care vin cu intenţia de a convinge neapărat pe ceilalţi, cei care sunt rigizi şi dogmatici, sunt incomozi
într-o discuţie colectivă);
IV. Punctele de vedere se formulează ca principii, nu ca poziţii personale — de apărat. Discuţiile
nu se polarizează personal. Evită disputele personale!
V. Acordă atenţie opiniilor celorlalţi. A acorda atenţie opiniilor celorlalţi nu înseamnă numai "a
asculta", ci şi a înţelege ceea ce spun. Procedează astfel încâ şi ceilalţi să fie convinşi că ceea ce spun
ei poate fi important pentru tine şi că le accepţi datele şi informaţiile.
VI. Stimulează pe ceilalţii să-şi spună părerea şi nu-i inhiba, nu-i jigni. O bună funcţionare a
colectivelor de decizie depinde de priceperea de a crea o atmosferă stimulativă. Construieşte pozitiv
pe opiniile emise în discuţie.
VII. Convinge-te că ai înţeles exact punctul de vedere al celuilalt. Cea mai bună soluţie este să-ţi
testezi propria înţelegere ("Eu aş formula opinia ta astfel") sau de a cere lămuriri suplimentare.
VIII. Solicită părerile celorlalţi în legătură cu propriile tale opinii, ca mijloc de autoverificare.
IX. Fii obiectiv în discuţie. Nu este deloc important cui aparţine ideea. Este meritul tuturor că au
ales soluţia cea mai bună. Interesul tuturor este soluţia comună. Odată emisă, devine un bun "al
nostru".
X. Nu fii criticist! Există persoane care caută cu predilecţie punctele slabe. Atitudinea trebuie să
fie de valorificare, nu negativistă. Caută ceea ce este interesant în opiniile celorlalţi şi pune acest
lucru în valoare.
XI. Accentuează obiectivele generale. Un asemenea criteriu crează o bază mai largă de consens.
Exemplul personal e esenţial: dă dovadă că te poţi desprinde de poziţia ta şi te poţi situa pe aceea a
interesului general.
XII. Trebuie să existe certitudinea că o soluţie bună pentru colectiv nu este total proastă pentru un
membru al său. Nu ignora interesele personale.
XIII. Fii pregătit pentru situaţia în care discuţia nu duce la consens general. Uneori nu toată lumea
este de acord. În primul rând trebuie considerată această situaţie ca normală. Dacă decizia nu poate
fi amânată, se recurge la o procedură: cea mai bună este votul. Votul nu trebuie considerat ca o
bătălie, ci ca o manieră de lucru. Formula (generală) poate fi: "Sunt de acord să adoptăm această
soluţie întrucât majoritatea a votat-o, deşi eu am rezerve".
XIV. Nu monopoliza discuţia şi nu insista excesiv în argumentarea ta.
XV. Nu căuta să influenţezi opinia celorlalţi folosind poziţia ta ierarhică.
XVI. Nu încuraja acordul de complezenţă.

50
XVII. În sfârşit, nu-ţi pierde niciodată umorul. Este cel mai bun mijloc de relaxare a atmosferei,
semn de detaşare personală.

ANEXA I.

ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE

PROBLEMA SOCIALĂ

CERCETĂTOR BENEFICIAR

Alegerea problemei de cercetare

Receptarea comenzii Lansarea comenzii

Organizarea muncii

I ETAPA PREGĂTITOARE Asigurarea economici-


- Elaborarea proiectului de tăţii cercetării Urmărirea
cercetare
- Studierea bibliografiei Sociotehnica muncii activităţii
- Precizarea conceptelor în echipă
- Operaţionalizarea con-
ceptelor
- Stabilirea ipotezelor
- Alegerea metodelor II. CULEGEREA
- Construirea instru- INFORMAŢIEI
mentelor de lucru - Observaţia
- Delimitarea eşantio- - Interviul
nului - Ancheta
- Organizarea acţiunii - Analiza docu-
practice mentelor
- Studiul pilot - Experimentul

III VALORIFICAREA
INFORMAŢIEI
- Verificarea datelor
- Prelucrarea sumară
- Analiza, clasificarea,
interpretarea
- Concluzii

51
- Elaborarea Primirea
raportului final raportului final

Arhivarea datelor Aplicaţii practice

ANEXA II.

OPERAŢIONALIZAREA
CONCEPTELOR (I)

Ex. Prietenie

Relaţia de prietenie o exprimăm prin recurs la fapte observabile, care sunt "caractere
externe", atribute ale relaţiei.

Operaţionalizarea (I) este procesul prin care punem în legătură explicită conceptul cu
indicatorii săi.
Definiţie: Indicatorul este un "caracter extern" al unui fenomen general.

Considerăm următoarele fapte prin care se manifestă prietenia :


- simpatie reciprocă exprimată verbal şi atitudinal
- întâlniri periodice, constante
- aceleaşi convingeri (de pildă — politice)
- stimă reciprocă
- exigenţă reciprocă
- aceleaşi gusturi (pentru lectură,...)
- ajutor în situaţii dificile
- încredere
- putere de sacrificiu
- sinceritate
- fidelitate
- aceleaşi trăsături de caracter

52
ANEXA III.

VARIABILELE

CONCEPTUL ≠ VARIABILA

- Este sintetic - Este analitică


- denumeşte o constelaţie de fapte - intervine în procesul explicării,indicând
prin totalitatea notelor sale esenţiale elemente ale faptelor implicate în
cercetare

Clasificarea variabilelor

a) globale - redau fapte complexe (ex.: variabila economică în


sistemul social; variabila politică; variabila religioasă)
specifice -redau fapte mai simple (ex: variabila religioasă se poate
descompune în: habitudini de ritual, aderarea la o
grupare religioasă, sistemul de ceremonialuri etc.)
Variabilele specifice apar ca indicatori ai variabilelor globale.

b) Variabile independente (elemente care furnizează explicaţii)


dependente (elemente care trebuie explicate)
intermediare (mijlocesc relaţia între primele două)

c) Variabile date (ex: sex, naţionalitate)


dobândite (ex: şcolaritate, venit)

Exerciţiu:
Să se analizeze relaţia dintre statutul socio-profesional
al părinţilor şi reuşita şcolară a copiilor, indicându-se
variabila dependentă şi variabila independentă.

53
ANEXA IV.

STABILIREA IPOTEZELOR

Exemplu:
Pornind de la problema influenţei normative a grupului social
asupra membrilor săi, formulăm următoarele ipoteze.
a) Dacă grupul are o structură coezivă va genera comportamente de colaborare
(influenţă normativă eficientă);

b) Dacă grupul are o structură slab coezivă generează comportamente


individualiste (influenţă normativă minim eficientă)

Conform ipotezelor, relaţiile sunt următoarele :

Variabila Variabila Variabila


independentă intermediară dependentă
Influenţa → Structura → Comportamentul
normativă a grupului individual
grupului

54
ANEXA V.

CLASIFICAREA PRINCIPALELOR METODE DE


CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

A. După diferitele momente ale cercetării:


a) metode de recoltare a datelor, explorare şi înregistrare
1. Observaţia propriu-zisă: - exterioară;
- prin coparticipare;
2. Interviul: - individual;
- de grup;
3. Ancheta: - directă;
- indirectă;
4. Analiza documentelor;
5. Experimentul: - de teren;
- de laborator.
b) metode de prelucrare, analiză şi interpretare: exprimarea
procentuală, media, mediana, valoare modală, amplitudinea,
coeficinetul de corelaţie, analiza multivariată.
B. După strategia de abordare în plan temporal:
a) metode longitudinale — surprind evoluţia în timp
- biografia socială, monografia, analiza de caz;
b) metode transversale — surprind un moment al procesului
- observaţia, interviul.
C. După gradul de intervenţie al cercetătorului în desfăşurarea
evenimentelor:
a) metode experimentale — prin care se provoacă fenomenele:
experimentul;
b) metode neexperimentale — prin care se urmăreşte, se constată un feno-
men: observaţia, analiza documentelor.
D. După extensiunea unităţilor cercetate:
a) metode pentru cercetare de tip extensiv : ancheta, tehnici
statistico-matematice;
b) metode pentru cercetare de tip intensiv: studiul de caz,
monografia, biografia socială, interviul.

Tehnici şi procedee de cercetare

Tehnica de cercetare cuprinde un ansamblu de reguli, prescripţii,


instrumente necesare pentru desfăşurarea cercetării eficiente.
Metodele presupun utilizarea unor tehnici multiple.

Procedeul se referă la aspecte particulare, la modul concret de


utilizare a unor tehnici.

ANEXA VIII.

Observaţia sociologică
Redăm în tabelul de mai jos o clasificare generală a observaţiilor sociologice:
55
Domeniul de referinţă
Tipuri şi subtipuri
Indivizi Grupuri Activităţi
A. După Externă X X X
poziţia
observato- Internă X
rului
B. După
Directă măsura Sistematică X X X
utilizării
explicite
a unor Nesistematică X X X
categorii
C. După Permanentă X X X
timpul
efectuării Instantanee X X X

56
ANEXA VI.

Tipuri de chestionare

Nr. Criteriul de Tipurile Întrebări ajutătoare pentru


crt. clasificare chestionarului caracterizarea tipului de chestionar
1. Conţinutul 1-chestionare de date 1. Ce caracteristici au dat
informaţiilor factuale datele recoltate cu ajutorul
2-chestionare de opinie 3- acestor chestionare de
chestionare de date factuale?
cunoştinţe 2. Dar cele recoltate cu
ajutorul chestionarelor de
opinie?
2. Cantitatea 1-speciale 3. Datele recoltate cu ajutorul
informaţiilor 2-"omnibus" chestionarelor omnibus se
(numărul referă la:
temelor) - o singură temă?
- la mai multe teme?
(subliniaţi răspunsul corect).
3. Forma 1-cu întrebări 4. Ce caracteristici au
întrebărilor precodificate răspunsurile la întrebările
(închise) precodificate?
2-cu întrebări post 5. Care este caracteristica de
codificate sau bază a răspunsurilor la
deschise întrebările postcodificate?
6. Dar la intrebările mixte?
4. Modul de 1-autoadministrate 7. Prezentaţi trăsăturile
aplicare 2-administrate distinctive ale celor două
tipuri de chestionare

57
ANEXA VII.

REGULI DE CONSTRUIRE A ÎNTREBĂRILOR

EXEMPLE

- Întrebările să fie formulate Formă incorectă:"Concepţia dvs.este că...?"


în termeni simpli; Formă corectă:"Credeţi că.....?
(Într-o anchetă pentru o categorie de populaţie
cu nivel de instrucţie scăzut, a apărut întrebarea:
"Ce părere aveţi despre rolul stimulentelor în
activitatea dvs?"
- Este corectă forma întrebării?)

- Întrebările să fie clare, Formă incorectă:"Cu care din aceste păreri


nu ambigue; sunteţi de acord în cea mai mare
măsură?"
Cuvinte ambigue frecvente: mult, puţin, cât, acum

- Întrebările să fie precis Formă incorectă:"Navetiştii din secţia d-voastră


formulate; se întîmplă să întârzie frecvent
la program?"
Formă corectă: 1."Sunteţi navetist? "Da...Nu..."
2. (Dacă da) Vi s-a întâmplat să
întârziaţi în ultima săptămână de
la program?" Da... Nu..."

- Întrebările nu trebuie să Efectuaţi exerciţii de formulare a unor întrebări care


conţină neologisme, -satisfac această regulă.
arhaisme, expresii figurate; -nu satisfac această regulă

- A se evita întrebările Exemple:"Ce aţi face dacă..?"


ipotetice; "Cum aţi proceda dacă?"

-A se evita întrebările cu Exemplu:"Nu consideraţi că nu s-a făcut


dublă negaţie; suficient pentru ...?"

-A se evita întrebările care Exemplu:"Nu-i aşa că d-voastră..?"


sugerează răspunsul;

-Se vor evita întrebările Formă incorectă:"Ce retribuţie lunară aveţi?"


care provoacă "reacţia Formă corectă:"Retribuţia dvs.lunară este:
de prestigiu" . - până la x lei;
- între x1- y lei;
- peste y1 - z lei?"

58
ANEXA IX.

TABELUL 3. Distribuţia născuţilor vii în România, în 1982, după vârsta


mamei la naştere (Sursa: Anuarul statistic 1983)

50
Vârst sub 15-19 20-24 25-29 30-34 35-39 40- 45-49 şi TOTAL
a în 15 44 pest
ani e

Frec- 638 46.693 l46.l0 95.93 38.621 12.324 3.72 302 29 344.369
venţe 3 9 0

% 0,2 13,6 42,2 27,8 11,2 3,6 1,1 0,1 - 100

Fig.1 Poligonul frecvenţelor din tabelul 3

Pentru o imagine comparativă privind numărul născuţilor vii în România după vârsta mamei
la naştere, oferim şi datele din 1985 şi 1993:

TABELUL 4.
50
Vârst sub 15-19 20-24 25-29 30-34 35-39 40- 45- şi TOTAL
a în 15 44 49 pest
ani e

1985 545 55.96l 132.104 103.37 47.749 15.59 3.16 291 16 314.746
6 2 3

1993 559 43.37 114.902 56.726 19.926 9.786 2.56 156 - 249.994
5 4

59
ANEXA X.

TABELUL 5. Distribuţia mediilor candidaţilor la admiterea în liceu


(date fictive)

Medii 2-2,99 3-3,99 4-4,99 5-5,99 6-6,99 7-7,99 8-8,99 9-10 Total

Nr.
de 30 40 130 150 100 75 50 25 600
candidaţ
i

% 5,6 6,7 21,7 25,0 16,7 12,5 8,3 4,2 100

Fig.2 Histograma frecvenţelor din tabelul 5

60
ANEXA XI.

Completaţi cu "x", în coloanele din tabelul de mai jos, acele căsuţe care se potrivesc pentru
principalele caracteristici ale mărimilor medii:

Model

Nr. Caracteristici ale Media Mediana Valoarem


crt. mărimilor medii odală
Da Nu Da Nu Da Nu
1. Ţine seama de toate X X
cazurile
2. Este afectat de valo- X
rile tuturor cazurilor
3. Ia în seamă doar
mărimile cele mai X
reprezentative
4. Necesită ordonarea X
datelor
5. Necesită cunoaşterea
sumei şi mulţimii X X
cazurilor
6. Poate coincide cu
unul din termenii X X
seriei
7. Poate coincide cu mai X
mulţi termeni ai seriei
8. Poate fi interpolat X

61
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Abraham, Dorel - Introducere în sociologia urbană, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.


Albuţ, Constantin - Sociologie juridică, Ed.Chemarea, Iaşi, 1993.
Andrei, Petre - Sociologie generală, Polirom, Iaşi, 1997.
Barber, Bernard - Social Stratification, Harcourt, Brace & World INC., New-York, 1957.
Berge, André - Education familiale, Abuier montaigne, Paris, 1967.
Boudou, Raimond – Tratat de sociologie, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994.
Cazacu, Aculin şi Bădescu, I. - Metode şi tehnici de cercetare sociologică,Universitatea Bucureşti,
1981.
Cazacu, Honorina - Mobilitate socială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974.
Chelcea, Septimiu - Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1975.
Chelcea, Septimiu - Experimentul în psiho-sociologie, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982.
Chombart de Lauwe - Compoziţia familiei şi tulburările de comportament la copil, în "Sociologia
franceză contemporană", Ed.Politică, Bucureşti.
Constantinescu, Miron - Introducere în sociologie, Ed.Universităţii Bucureşti, 1975.
Counts, George - Social Status of Occupations, School Rev., nr.33, 1925.
Crompton, Rosemary - Economy and Class Structure, Macmillan Press, London, 1977.
Davis, Kingsley & Moore, Wilbert - Some Principles of Stratification, The American Sociological
Review, nr.2, 1945.
Dahrendorf, Ralf - Class and Class Conflict in Industrial Society, Lowe & Brydou, London, 1963.
Drăgan, I.şi Nicola, I. - Cercetarea psihopedagogică, Ed.Tipomur, Tg.Mureş, 1993.
Dumitru, Cornelia - Constelaţia familială şi deformările ei, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1973.
Durkheim, Emille - Regulile metodei sociologice, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
Eder, Klauss - The New Politics of Class, Sage Publication, London, 1993.
Eisenstadt, S.N. - Prestige, Participation and Strata Formation in Jackson J.A. - Social
Stratification, 1968.
Erikson, Robert & Goldthorpe, John - The Constant Flux, Clarendon Paperbacks, Oxford, 1993.
Gerth, H. &Mills, W. - From Max Weber - Essays in Sociology, Routledge & Kegan Paul, London,
1957.
Giddens, Anthony - Sociology, Polity Press, Cambridge, 1993.
Goldthorpe, John & Marshall Gordon - The Promising Future of Class Analysis: a Response to
recent Critiques, in Sociology Rev., no.3, 1992.
Gordon, Milton - Şcoala Warner în Social Class in American Sociology, McGraw Hill Book, New-
York, 1963.
Gupta, Dipankar - Social Stratification, Oxford Univ.Press, 1992.
Van Haecht, Anne - L'ecole a l'epreuve de la Sociologie, De Boek, Bruxelles, 1990.
Herseni, Traian - Sociologie, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Horton, P. & Hunt, Ch. - Sociology, McGraw Hill Book Comp., New-York, 1980.
Iluţ, Petru - Sociologia familiei, Ed.Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1994.
Lemel, Yannick - Stratification et mobilité sociale, Armand Colin, Paris, 1991.
Malrieu, Ph. - Viaţa afectivă a copilului în "Psihologia copilului" ? M.Debesse, Ed.Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970.
Mărginean Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
Miftode, Vasile - Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Ed.Junimea, Iaşi,1982.
Mihăilescu, Ioan – Sociologie generală, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2000.
Mihu, Achim - Sociologia Dreptului, Universitatea "Dimitrie Cantemir", Cluj-Napoca,1994.
Mihu, Achim - ABC-ul investigaţiei sociologice, Ed.Dacia, Cluj, 1973.
62
Mihu, Achim - Sociologia americană a grupurilor mici, Ed.Politică, Bucureşti, 1970.
Mihu, Achim - Sociometria, Ed.Politică, Bucureşti, 1967.
Mitulescu, Sorin - Stratificarea ca dimensiune a structurii sociale, în vol.Structura socială,
diversificare, diferenţiere, omogenizare, Ed.Academiei, Bucureşti, 1988.
Moser, C.A. - Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti,
1967.
Neculau, Adrian - Liderii în dinamica grupurilor, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
Osterrieth, Paul - L'enfant et la famille, Ed.du Scarrabée, Paris, 1967.
Pahl, R.E. - Is the Emporer Naked?, in International Journal of Urban and Regional Research, nr.13,
1989.
Parkin, Frank - Key Sociologists - Max Weber, Routledge ed., New York, London,1990.
Parsons, Talcott - Essays in Sociological Theory, Glencoe, 1958.
Radu, Ioan, Iluţ, P., Matei, L. - Psihologie socială, Ed.Exe, Cluj-Napoca, 1994.
Rotariu, Traian - Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Rotariu, Traian - Metode şi tehnici în sociologie, Ed.Univ.Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1991.
Rotariu, T. Şi Iluţ, P. – Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.
Rotariu, T. Şi Iluţ, P. (coord.) – Sociologie, Ed. Mesagegul, Cluj-Napoca, 1996.
Saunders, P. - Social Theory and the Urban Question, Unrvin Hyman ed., London, 1987.
Schaefer, Richard - Sociology, McGraw Hill Book Comp., New-York, St.Louis, San Francisco,
1986.
Smelser, Neil - Handbook of Sociology, Sage Publ., London, 1989.
Sorokin, Pitirin - Social and Cultural Mobility, The Free Press, New-York, 1959.
Toffler, Alvin - A crea o nouă civilizaţie, Ed.Antet, Bucureşti, 1995.
Toffler, Alvin - Puterea în mişcare, Ed.Antet, Bucureşti, 1995.
Tumin, Melvin - Some Principles of Stratification — a Critical Analysis, The American Sociological
Review no.18, 1953.
Ungureanu, Ion - Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1990.
Vander Zanden, James - The Social Experience, Ohio State Univ.Press, New-York.
Voinea Maria - Sociologia dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994.
Warner, Lloyd - Social Class in America
Waters, Malcolm - Succesion in the Stratification System, in International Sociology Review, no.3,
1994.
Weber, Max - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993.
Weber, Max - The Interpretation of Social Reality, Ed.J.E.T. Eldridge, London, 1971.
Weber, Max - The Theory of Social and Economic Organization, Glencoe, The Free Press, 1947.
Weber, Max - Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed.Anima, Bucureşti, 1992.
Weiss, Johannes - Weber and the Marxist World, Routledge and Kegan Paul, London, 1986.
Wesolowski, Wlodzimierz - Some Notes on the Functional Theory of Stratification, repr. from the
Polish Sociogical Bulletin, no.3-4, 1962.
Zamfir, Cătălin şi Filipescu Iancu - Sociologie industrială, Institutul Politehnic Bucureşti, 1982.
Zarifopol, Paul - Localismul esenţial în "Pentru arta literară", vol.II, Ed.Minerva, Bucureşti,
1971.
* * * - Dicţionar de psihologie socială, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
* * * - Dicţionar de sociologie – coord. Zamfir Cătălin, Ed.Babel, Bucureşti, 1994.

63