Construcționismul social

1. Istoricul construcționismului social

Ideea de construct social apare în studiile sociologilor Berger și Luckmann care susțin
că, în problemele sociale, spre diferență de lumea naturală, ”realitatea” este cunoașterea
socială care ne ghidează comportamentul, dar fiecare dintre noi avem o opinie diferită asupra
acesteia. Ajungem să împărtășim aceleași opinii asupra realității prin variate procese sociale
ale economiei cunoașterii, care o organizează și o fac obiectivă. Activitatea socială devine
obișnuință, așa că împărtășim presupuneri despre cum sunt lucrurile (Payne, 2011, p.27).
De asemenea, ne comportăm conform unor convenții sociale stabilite pe baza
acelorași cunoștințe împărtășite. Deci instituționalizăm aceste convenții dat fiind că mai mulți
oameni sunt de acord privind sensurile acestui aspect al societății. Apoi, aceste sensuri sunt
legitimate printr-un proces care atașează ”semnificații” care, la rândul lor, integrează aceste
idei despre realitate într-un sistem organizat și general acceptat. Astfel, înțelegerea socială
este un produs al înțelegerilor umane. Pentru cei implicați, aceasta este și obiectivă, deoarece
cunoștințele asupra realității sunt larg acceptate. Cum oamenii cresc cu aceste înțelegeri
sociale privind realitatea, ei sunt, într-un fel, produsul societății. Prin urmare, este un proces
circular, în care indivizii contribuie prin instituționalizare și legitimare la crearea
semnificației sociale în cadrul structurii sociale a societăților. La rândul lor, societățile, prin
participarea indivizilor la structurile lor, creează convenții în baza cărora oamenii se
comportă într-un anumit fel. ceea ce vedem este o spirală a unei influențe care se modifică în
mod constant și care creează și recreează structuri, iar aceste structuri schimbătoare recreează
convenții conform cărora trăiesc oamenii.
Constructul social creează un joc politic al teoriilor, susține Payne, făcând referire la o
politică a asistenței sociale, deoarece teorii particulare au grupuri de interese care încearcă să
impună respectiva teorie în asistența socială. Acest lucru se întâmplă în profesii în același fel
ca în viața socială obișnuită, ca parte a interacțiunii constante privind esența realității.
Grupurile încearcă să câștige astfel influență pentru că le ajută să ne modifice viziunea asupra
naturii și practicii asistenței sociale și a ajutorului social în moduri pe care ei le cred a fi
folositoare sau a fi mai adecvate propriilor credințe politice sociale. Astfel, apărătorii și
suporterii unui punct particular de vedere se luptă pentru impunerea acestuia și folosesc
teoriile care le susțin premisele pentru a obține un loc mai important pentru acesta în cadrul
întregii construcții a asistenței sociale. O modalitate pentru a realiza acest lucru este de a
câștiga un impact mai mare pentru acesta în munca lucrătorilor din asistența socială pe
măsură ce-l construiesc zilnic prin interacțiunile cu clienții în mediile lor organizaționale.
Constructul social este o teorie interpretativă, postmodernistă propunând că
înțelegerile asupra lumii rezultă din interacțiunile dintre oameni ca parte a multor schimbări
care apar într-un context social, cultural și istoric.
Un aspect util al constructului social este abordarea sa distinctă a cercetării, care
folosește analiza detaliată a interacțiunii umane, în special analiza conversației, bazându-se
pe înregistrări audio și video ale interacțiunilor. Acestea sunt analizate în mod sistematic
pentru a releva modele de comunicare și comportament care ar putea fi ascunse (Payne, 2011,
p.79).
În cercetarea constructului social, un aspect important ține de faptul că trebuie să
implice oameni care sunt subiect al cercetării într-o relație de egalitate cu cercetătorii; astfel
să poată fi explorate înțelegeri complexe umane asupra situației din diferite puncte de vedere,
iar rezultatele să prezinte o imagine complexă și completă a situațiilor umane posibile.
Teoria constructelor sociale afirmă că oamenii descriu, explică și se raportează la
lumea din jurul lor ca parte integrantă a schimburilor ce au loc între ei, în contextul lor social,
cultural și istoric specific. În domeniul asistenței sociale, conceptul de construct social câștigă
importanță datorită utilizării acestuia în psihoterapie. Pentru asistența socială sunt importante
patru aspecte evidențiate în teoria sociologică a constructelor sociale (Payne, 2011, p.186):
- ideile lui Berger și Luckman (1971) privind construcția socială a realității;
- construcția socială a problemelor sociale;
- sociologia fenomenologică și postmodernismul;
- construcția socială a categoriilor umane, cum ar fi genul și ”rasa”.
Construcția socială a realității evidențiază modul în care constructele sociale comune
contribuie la socializarea indivizilor în cadrul societății și în cadrul grupurilor sociale din
societate, până acolo încât ideile sociale impărtășite pe o scară atât de largă ajung să
constituie ele însele o formă a realității pentru membrii societății respective.
Problemele sociale apar atunci când, folosindu-se în special mass-media, un grup
social reușește să solicite rezolvarea unui aspect problematic al societății, care necesită
acțiune socială și politică.

2
2. Caracteristici ale construcționismului social

Construcționismul reprezintă o nouă orientare în sociologie (Cojocaru, 2005, p. 22),

care se bazează în principal pe lucrările lui Gergen apărute în anii 80 și desemnează abordări
diverse ale modului cum poate fi cunoscută realitatea și, mai ales, cum pot fi construite
realitățile. Există definiții diverse ale construcționismului social, dată fiind însăși natura sa,
datorită recunoașterii realităților multiple generate de interacțiunile diverse dintre indivizi
care construiesc aceste realități. Prin însăși natura sa, construcționismul nu poate genera o
definiție unitară, pentru că orice cunoștere este construită social (Cojocaru, 2005, p. 22).
În interacțiunile dintre indivizi exisă multiple realități construite. Ancheta
construcționismului social se concentrează, în principal asupra explicării proceselor prin care
oamenii descriu, explică sau interpretează lumea în care trăiesc (incluzându-se pe ei înșiși).
Construcționismul social este interesat de comunicarea și relațiile dintre oameni și procesul
de producere a sensului în interacțiunile sociale. Un punct de plecare este reprezentat de
faptul că oamenii, în aceleași circumstanțe, sunt capabili să elaboreze construcții sociale
foarte diferite ale aceleași realități.
În lucrarea Metode apreciative în asistența socială. Ancheta, supervizarea și
managementul de caz, autorul Ștefan Cojocaru, descrie următoarele caracteristici
semnificative ale construcționismului:
a) limbajul, comunicarea și discursul sunt considerate mijloace de interacțiune între
indivizi care construiesc realități multiple. ”Construcționismul social consideră că
realitățile sunt create de oameni care comunică prin intermediul limbajului, fiecare
influențând și imitând răspunsurile celorlalți. În această abordare, zona de interes nu
este reprezentată de individ, ci de rețeaua interacțiunilor dintre indivizi – abordare ce
se pretează la analiza căilor prin care se creează realitățile în organizații.
Construcționismul se referă la procesul prin care oamenii construiesc o imagine
despre problemele organizației, precum și la procesul prin care împreună cu ei
construim o nouă istorie ce include soluțiile problemei”. (Apud Campbell, Coldicot și
Kinsella, 1994). Aceste aspecte se traduc prin faptul că organizațiile umane reprezintă
modalitățile diferite în care oamenii le definesc prin explicații – înțelegeri personale
aduse în sfera negocierilor cu ceilalți;

3
 b) construcționismul social se concentrează asupra relațiilor prin care actorii sociali
construiesc realitățile: ”Abordarea construcționismului social pleacă de la supoziția că
termenii prin care lumea este înțeleasă sunt artefacte sociale, producții istorice ale
schimburilor dintre oameni” (Apud Gergen, 1985);
c) acest tip de abordare consideră că distincția subiect-obiect nu este suficient de
productivă și generativă păstrând un dualism care implică ideea că subiectul și
obiectul sunt independente unul față de altul.”Construcționusmul social abandonează
iluzia fisurii ontologice dintre subiect și obiect și o înlocuiește cu o realitate
intersubiectivă. Construcționismul crede în ideea potrivit căreia realitatea este
considerată un proces interactiv pentru că oamenii dau sens experiențelor proprii prin
interacțiunea constantă cu mediul” (Apud Van der Haar, 2002). Postmodernismul,
susțin unii autori, se întoarce în teoriile sociale prin faptul că viziunea construcționistă
depășește toate supozițiile de tipul separării dintre subiect și obiect, dintre observator
și observat, cuvintele văzute ca instrumente, rigoarea descoperirii modelelor și legilor
imuabile;
d) cunoașterea și realitatea socială sunt dependente de relațiile sociale și de procesele de
negociere dintre oameni. Sociologia cunoașterii a rafinat abordarea
construcționismului social pentru a arăta că toată cunoașterea realității este mai
curând o creație umană decât o oglindă a realității independente. ”Construcționismul
social consideră că atunci când noi începem să observăm sau să vorbim despre ceea ce
este, de fapt construim o realitate socială” (Apud Van der Haar, 2002).

3. Construcționism versus constructivism

Atât constructivismul, cât și construcționismul pleacă de la ideea că realitatea socială

se construiește și poate fi cunoscută, dar se deosebesc prin modurile diferite în care a fost
văzută relația subiect-obiect.
Perspectiva constructivistă consideră, ca și constucționismul, că ”tot ceea ce
cunoaștem despre lume este rezultatul unui proces de construcție”. Abordarea constructivistă
păstrează dualitatea subiect-obiect și prezintă faptul că procesul de construcție se realizează
în mintea individului prin intermediul procesului de socializare, individul rămânând un
observator exterior care interiorizează cunoștințe despre lume ca o realitate exterioară. Mintea
e ca o oglindă a realității, iar habitusul individual reprezintă o construcție socială, dar care

4
este proprie individului. Habitusul reprezintă o ”hartă a realității” construită de individ în
interacțiunile sociale și nu realitatea însăși. Acest proces de internalizare are loc în mintea
individuală în cadrul contractului cu structurile sociale cărora individul le aparține și ”este
influențat de relațiile sociale ale individului” (Apud Gergen, 1999).
Perspectiva construcționistă afirmă că niciodată nu putem cunoaște ce este universal
adevărat sau fals, ce ste bine sau rău, corect sau greșit, ci cunoaștem doar istorii despre
adevăr, fals, bine, rău, corect sau greșit și abandonează ideea constructivismului conform
căreia mintea individului reprezintă o oglindă a realității.
Construcționismul social nu este interesat să elaboreze o hartă perfectă a realității sau
realităților, ci să surprindă procesele prin care acestea se construiesc și se negociază între
indivizi prin acordarea hărților individuale deoarece lucrul cel mai important este acest proces
de construcție, căci ”atenția trebuie să fie îndreptată spre multiplicarea căilor prin care lumea
poate fi construită”(Apud Gergen, 1994).Hărțile dinamice se construiesc și reconstruiesc
continuu, având mai multe motoare sociale filtrate din perspectiva individului: interes,
scopuri și mijloace, valori, obișnuințe și cunoștințe. Acestea ne folosesc și pentru a interpreta
vulnerabilitatea socială, văzută ca o construcție socială a individului în interacțiunea cu
mediul său, dar și ca o abordare distinctă a defavorizării sociale, problemă tratată tot mai mult
de cercetătorii fenomenelor sociale și o preocupare a politicului pentru rezolvarea ei.
(Cojocaru, 2005, p. 24).

Bibliografie

1. Cojocaru, S., 2005, Metode apreciative în asistența socială. Ancheta, supervizarea și

managementul de caz, Editura Polirom, Iași
2. Payne, M., 2011, Teoria modernă a asistenței sociale, Editura Polirom, Iași