Cursul 10-12 Psihologie socială 1 (Psihologie, an II)

Grupurile sociale
1. Grupurile sociale
1.1. Organizarea socială

Conceptele de organizaţie şi instituţie se referă la mecanismele şi procesele de structurare

existente în societăţile moderne sau tradiţionale. Instituţiile şi organizaţiile sunt cadrele sociale
prin care activităţile umane cotidiene. Prin ele se instituie constrângeri şi recompense pentru
actorii sociali.

A organiza, în limbajul comun, înseamnă a pune o anumită ordine într-un stoc de resurse
diverse pentru a face din ele un instrument, o unealtă pentru realizarea unui anumit proiect.
Cuvântul organizaţie ne trimite, pe de o parte, la un obiect social, iar pe de altă parte, la un
proces social care constituie unul dintre aspectele cele mai importante ale acţiunii umane. În ceea
ce priveşte obiectul social desemnat de cuvântul organizaţie, el este cunoscut de fiecare dintre
noi, pentru că face parte din mediul nostru cotidian, aparţinem unor organizaţii sau/şi avem
relaţii cu ele. Administraţiile publice, întreprinderile economice (industriale, comerciale, de
servicii), partidele politice, asociaţiile culturale, sportive, religioase reprezintă organizaţii. În
cealaltă accepţiune, prin organizaţie înţelegem modalităţile de conducere şi îndrumare a
oamenilor, de coordonare şi armonizare a activităţilor lor, de control a acestor activităţi, de
folosire a unor resurse materiale în vederea realizării unor scopuri comune. Organizaţia poate fi
deci concepută fie ca un grup de oameni care îşi propun realizarea unui scop comun, fie ca un
proces, ca un sistem raţional conceput de metode şi mijloace. Conceptul de organizare socialăare
însă un sens mai larg.

Putem accepta definiţia următoare: „organizarea socială a unei anumite colectivităţi este un
sistem de modele de conduită, instituţii, roluri sociale, mijloace de control social care asigură
convieţuirea membrilor colectivităţii, adaptând năzuinţele şi acţiunile lor în procesul de
satisfacere a nevoilor, rezolvând problemele şi conflictele care rezultă în timpul convieţuirii”
(Szczepanski, 1972).

Pentru unii sociologi conceptul de organizare socială este identic cu cele de structură
socială sau sistem social. Prin sistem social înţelegem un ansamblu de elemente sociale care
formează un tot organizat, care depind unele de altele, în aşa fel încât schimbarea unuia duce la
schimbarea celorlalte. Această totalitate are o serie de proprietăţi cum ar fi capacitatea de
1
autoreglare, caracterul dinamic, echilibrul, feed-back-ul. Viaţa socială presupune existenţa unor
sisteme sociale cu diferite grade de cuprindere, de la familie sau întreprindere, de exemplu, până
la societatea în ansamblul său. Structura socială se referă la modul de alcătuire a realităţii sociale,
la modul în care se ordonează şi se ierarhizează elementele sistemului social, la relaţiile ce se
stabilesc între aceste elemente. „Structura socială este un ansamblu de relaţii cuprinzând o
multitudine de elemente (poziţii sociale, grupuri, pături şi clase sociale, instituţii sociale) ce
posedă însuşirile de totalitate, de transformare şi de autoreglaj” (Mihăilescu, 2000). Structura
socială se referă la modul de alcătuire a unui sistem social, pe când organizarea ne arată modul
său de funcţionare. Cele trei concepte sunt deci legate între ele dar nu se confundă unele cu
altele.

Organizarea socială asigură ordinea socială, adică o stare de echilibru a sistemului social.
Această stare face posibilă existenţă şi dezvoltarea sistemului. Starea de echilibru nu înseamnă
însă că sitemele sociale sunt statice, este vorba de un echilibru dinamic, în viaţa socială au loc în
mod contnuu schimbări, uneori aceste schimbări produc chiar schimbarea sistemului social,
dezechilibrări care duc la un nou echilibru social.

Jean Baechler (1997) vorbește despre „trei modalități plauzibile ale socialului” :
sodalitatea, sociabilitatea și socialitatea.

Sodalitatea este „capacitatea umană de a întemeia grupuri, definite ca unități de

activitate: cupluri, familii, întreprinderi, echipe sportive, biserici, armate, politii”.

Sociabilitatea este „capacitatea umană de a forma rețele, prin care unitățile de activitate,
individuale sau colective, transmit informațiile ce le exprimă interesele, gusturiel, pasiunile,
opiniile..., relații de vecinătate, categorii de public, saloane, cercuri, curți regale, piețe, clase
sociale, civilizații”.

Socialitatea este „capacitatea umană de a menține împreună grupurile și rețelele, de a le

asigura coerența și coeziunea ce le constituie în societăți: tribul, cetatea, națiunea ca forme de
solidaritate socială ce pot fi numite morfologii”.

În viziunea sociologului francez, avem de a face cu un continuum care marcheaz trecerea

de la instituționalizat la neinstituționalizat, de la organizat la neorganizat, continuum pe care se
situează grupurile, rețelele, morfologiile.

2
 Pierre De Visscher consideră grupul social o formațiune socială. Prin formațiune socială
el înțelege „o rețea de indivizi având în comun modele culturale sau subculturale, care
contribuie la desfășurarea, pe de o parte, a unor procese de uniformizare, pe de altă parte, a
unor procese de redistribuire a statutelor, pozițiilor și rolurilor”. Printre formațiunoile sociale,
se pot distinge grupuri sociale, pe de o parte, colectivități pe de altă parte, și, în fine,
organizații. Fiecare dintre aceste formațiuni face parte dintr-o <societate globală>, formațiune
socială înglobantă” (Visscher, 2001).

Pentru definirea mai precisă a grupului social este necesară precizarea diferernțelor dintre
grupuri și alte forme de agregare socială. Robert King Merton arăta, pe la mijlocul secolului
trecut care este specificul colectivităților sociale și ale categoriilor sociale, tocmai pentru că,
uneori ele sunt confundate cu grupurile. Sociologul american considera că prin colectivitate
înțelegem un ansamblu de „persoane care au un sentiment de solidaritate pentru că împărtășesc
anumite valori și pe care un sentiment de responsabilitate morală îi împinge să răspundă cum
trebuie așteptărilor legate de anumite roluri sociale” (Merton, 1965). Toate grupurile sunt
colectivități sociale. Mai mult, ele sunt un mediu prielnic pentru constituirea grupurilor.
Diferența, care face ca nu toate colectivitățile să fie grupuri, constă în modul de exercitare
acontrolului social și în modul de interacțiune de la nivelul colectivităților și a grupurilor.

Categoriile sociale, care sunt opuse grupurilor și colectivităților,„sunt agregate de poziții

și de statusuri sociale acăror deținători nu sunt în interacțiune socială; aceștia au aceleași
caracteristici (sex, vârstă, venit etc.) dar nu împărtășesc în mod necesar un corp comun de
norme și valori” (idem). Ele au un caracter statistic, sunt construcții teoretice ale cercetătorilor
care clasifică o membrii unei anumite populații statistice în funcție de anumite caracteristici.

Aceeași poziție o vom întâlni și la sociologul polonez Jan Szczepanski. Acesta pleacă de
la conceptul de grupare socială, prin care înțelege „o masă de oameni care posedă o anumită
trăsătură comună remarcată de către un observator exterior, indiferent dacă acei oameni sunt
conștienți de posedarea acestei trăsături” (Szczepanski, 1972). Este vorba despre grupuri în sens
statistic, care pot fi numite categorii sociale. În cazul lor nu avem de a face cu nici un fel de
coeziune internă. Ele nu sunt colectivități și nici grupuri. „Colectivitatea este o reuniune umană
alcătuită de bunăvoie, în cadrul căreia s-a creat și se menține , cghiar și pentru o perioadă
scurtă de timp, o anumită coeziune socială ”(idem.).

3
 1.2. Definirea grupurilor sociale

Grupul social este un concept transversal în științele sociale, îl întâlnim în sociologie, în

psihologia socială, în științele politice, în științele educcației etc. Această situație și, de
asemenea, existența unor perspective teoretice diferite asupra grupurilor, au făcut să existe
numeroase moduri de a defini acest concept, care, deși diferite, într-o măsură mai mare sau mai
mică, nu sunt totuși contradictorii. Nu este intenția noastră de a trece în revistă toate aceste
definiții și nici de a face o analiză comparativă a lor. Vom oferi doar câteva exemple, unele din
sociologie, altele din psihologia socială. Trebuie să menționăm de la început faptul că psihologia
socială este preocupată de ceea ce se numește grupul mic, sau grupul restrâns, un tip de grup cu
un număr relativ mic de membri, între care se stabilesc relații interpersonale directe, care se
percep și comunică unul cu altul.

Vom începe această serie a exemplelor cu cea pe care o da, pe la mijlocul secolului trecut,
sociologul american Robert King Merton. El considera că „conceptul sociologic de grup
definește un ansamblu de indivizi în interacțiune după reguli stabilite, sau un oarecare număr de
persoane având între ei raporturi sopciale caracteristice și fixe” (Merton, 1965). Pentru
definirea grupului de apartenență, adică a grupului din care individul face efectiv parte, trebuie să
luăm în considerare trei criterii: a) un criteriu obiectiv, adică existența unor raporturi sociale între
membrii grupului, interacțiunea dintre ei; b) un prim criteriu subiectiv, care constă în faptul că
indivizii în interacțiune se definesc ei înșiși ca membri ai grupului și c) un aldoilea criteriu
subiectiv, care ține de faptul că persoanele în interacțiune sunt definite de alții, membri sau
nemembri ai grupului ca făcând parte din grup.

Sociologul polonez Jan Szczepanski scia că „grupul social reprezintă un anumit număr
de persoane (cel puțin trei), legate printr-un sistem de relații reglementate de către instituții,
care posedă anumite valori comune și care se deosebesc de alte colecticvități printr-un fel
(principiu) al său, total diferit”(Szczepanski, 1972). Putem vorbi despre existența unui grup
atunci când sut îndeplinite patru condiții: existența specificității, a organizării proprii, a
conștiinței lui „noi” la nivelul fiecărui membru și existența valorilor proprii ale grupului.

Michel De Coster, în 1990, scria că prin grup social „se înțelege o formațiune socială în
interiorul căreia indivizii sunt în interacțiune conform unor reguli fixe ... (criteriu obiectiv) și
împărtășesc sentimentul de a construi o entitate aparte (un prim criteriu subiectiv), astfel încât
membrii s-ar putea recunoaște ca atare (al doilea criteriu subiectiv)” (cf. De Vischer, 2001).

4
 Și în literatura de specialitate, sociologică și psihosociologică, din țara noastră
problematica grupului este abordată de numeroși cercetători. Dintre definițiile vehiculate în acest
spațiu epistemic, ne vom opri, spre exemplificare la câteva.

Septimiu Chelcea consideră că „grupurile sociale sunt ansambluri de persoane, diferite

ca mărime, care au un grad mai înalt sau mai redus de structurare și o durată mai mare sau mai
mică a interacțiunii și influenței interpersonale”(Chelcea, 2008).

Alfred Bulai definește grupul ca „un număr de indivizi între care există interacțiuni,
indivizi care care conștientizează apartenența lor la grup, își definesc clar distincția dintre
grupul lor și celelalte structuri externe, împărtășesc valori, norme și obiective comune generate
prin interacțiunile care au lor între ei”(Bulai, 2009).

După Constantin Schifirneț, „noțiunea de grup social desemnează diferite ansambluri de

indivizi - două sau mai multe persoane -, ce împărtășesc același sentiment de unitate și sunt
angajate în unul sau mai multe tipuri de interacțiune socială stabilă, condiționate de contexte
sociale și istorice” (Schifirneț, 2004).

Privind definițiile pe care le-am prezentat, putem vedea acele elemente care
caracterizeaza grupurile soaciale. Ele sunt ansambluri de indivizi aflați în interacțiune, între care
se stabilesc relații sociale specifice. Grupul are valori comune tuturor membrilor sai, are un
sistem de norme care reglementează activitatea fiecaruia dintre ei, are scopuri comune pentru toti
membrii grupului. Fiecare membru are sentimentul apartenenței la grup, sentimentul de „noi”, și
el este privit de ceilalți membri ai grupului, dar și de cei din afara grupului ca făcând parte din
grup.

Așa cum arătam, psihologia socială își concenrează atenția asupra grupului mic (sau
grupul restrâns). Grupul joacă un rol crucial în evoluția persoanei, constituie cel mai important
mijloc de socializare și integrare socială, contribuie decisiv la transmiterea valorilor culturale ale
societății respective. Grupul îi oferă individului securitate și mijloace de afirmare, răspunde
nevoilor de asociere și de apartenență ale oamenilor. Grupul, cum arăta A. Neculau, constituie un
mediu și un mijloc de învățare a unor roluri sociale, formează competențe de evaluare a altora și
poate contribui la dezvoltarea conștiinței de sine a membrilor săi (A. Neculau, 2004).

Wilhelmina Wosinska definea grupul mic ca „o comunitate de două sau mai multe
persoane, ale căror acțiuni se întrepătrund pentru a servi atingerii unui scop comun și pe care le
unește sentimentul legăturii („noi”) (Wosinska, 2005). După cercetătoarea poloneză, trăsăturile
5
care pot caracteriza grupul sunt: scopul, interacțiunile care urmăresc atingerrea scopului,
structura, coeziunea și dinamica dezvoltării grupului.

Din perspectiva lui Pierre De Visscher, „grupul restrâns poate fi definit, prin urmare, ca
un ansamblu de persoane în număr mai mare sau egal cu cinci, adunate efectiv în același timp și
în același loc, având posibilitatea să se perceapă, să comunice și să interacționeze la nivelul
personal și intragrupal, în mod direct și reciproc, împărtășind o experiență suficient de
semnificativă și de durabilă pentru a începe, eventual, un proces de instituire și pentru a ajunge
la un anume caracter de entitate” (De Visscher, 2001).

Psihologul social belgian, unul dintre cei mai cunoscuți și reputați specialiști în domeniul
grupurilor, analizând definițiile date de diverși autori grupului restrâns, consideră că trebuie să
ținem cont de următoarele caracteristici ale acestui tip de grup:

1. O unitate de timp și de loc, un „aici și acum”, care presupune o relativă proximitate, o

distanță interindividuală minimală;

2. O semnificație: o rațiune sau rațiuni de a fi și de a rămâne împreună; aceasta nu

implică existența unor obiective identice și nu presupune un trecut, o motivație sau
experiențe comune; de asemenea nu este necesar să fi existat intenția de asociere,
participanții putând să fie reuniți prin constrângere;

3. O soartă relativ comună: participanții vor împărtăși, într- mădsură care poate fi
variabilă, evenimente sau experiențe, precum și efectele lor;

4. Posibilitatea perceperii și a reprezentării fiecărui membru de către ceilalți: astfel unii

specialiști vorbesc despre grupuri „față în față”;

5. Un caracter rezonabil de „entitate” de grup, perceput de către membri și/sau de către

persoanele exterioare grupului;

6. Posibilitatea de instaurare a unui proces interactiv efectiv: aceasta presupune ca

membrii să poată comunica între ei și să se influențeze reciproc;

7. O durată suficientă pentru ca un eventual proces de instituționalizare să fie declanșat,

să se poată dezvolta o structură, adică relații relativ stabile, funcții, roluri, norme.

6
 La rândul său, Adrian Neculau considera că elementele care pot defini grupul mic sunt
următoarele: „un ansamblu de persoane; aflate în interacțiune; în vederea atingerii unui scop;
diferențiindu-se după funcții sau sarcini ” (Neculau, 2004)

1. Liderul în cadrul grupului

1.1. Conducerea

2.1. Conceptul de „conducere”

Procesul de conducere are un caracter complex şi el poate fi, şi a fost, abordat din
perspective diferite, ale unor ştiinţe sociale diferite, ale unor fundamente teoretice diferite. Există
numeroase cercetări asupra fenomenului conducerii, realizate în ultimul secol, mai ale în a doua
jumătate a secolului XX, şi ni s-au propus, de-a lungul timpului, numeroase definiţii date
conducerii (leadership-ului).

Primele studii psihologice asupra conducerii şi, mai ales, a conducătorilor, au fost
efectuate de către L.M. Terman în 1904.

Specificul perspectivei pe care o oferă psihologia socială asupra conducerii este

acela că ea tratează acest fenomen în contextul proceselor de influenţă socială. Iată câteva dintre
foarte numeroasele definiţii date conducerii de către psihologii sociali care s-au ocupat de
această problematică.

„Conducerea este influenţa interpersonală exercitată într-o situaţie definită şi

dirijată, graţie proceselor de comunicare, spre atingerea unui scop sau a unor scopuri
determinate” considerau R. Tannenbaum, J.R. Weschler şi F. Massarik în 1961.

„Conducerea este procesul de influenţare a activităţilor unui grup organizat în

vederea atingerii scopului” considerau C.F. Rauch şi O. Behling în 1984.

„Conducerea oamenilor este un proces dinamic de grup prin care o persoană

reuşeşte să-i determine, prin influenţă, pe ceilalţi membri ai grupului să se angajeze de bunăvoie
7
în realzarea sarcinilor sau scopurilor grupului, de-a lungul unei anumite perioade de timp şi
într-un context organizaţional particular” scria G.A. Cole.

Procesul de influenţă socială poate fi definit ca „acţiune asimetrică exercitată

între două entităţi sociale (indivizi, grupuri) care interacţionează în scopul modificării
atitudinilor şi comportamentelor uneia dintre părţi, fie că aceasta este conştientă sau nu”
( Chelcea, Iluţ, 2003). Desigur, sfera conceptului de influenţă socială este mult mai largă decât a
celui de conducere, dar o include şi pe aceasta din urmă.

Definiţiile pe care vi le-am prezentat, şi multe altele, cuprind trei elemente care
sunt definitorii pentru procesul conducerii: grupul, influenţa, scopul. Din perspectiva psihologiei
sociale, conducerea apare ca un raport psihosocial, nu putem vorbi despre ea în afara unor relaţii
concrete între oameni, relaţii directe sau mijlocite. Aceste relaţii sunt relaţii intersubiective, de
comunicare, de intercunoaştere, relaţii socio-afective, relaţii de subordonare sau de dependenţă.

În încercarea de a preciza şi mai bine sensurile conceptului de conducere, uni

cercetători îl definesc din perspectiva psihologie organizaţionale, care este, în fond, o psihologie
socială aplicată. În ultima vreme, numeroase tratate care abordează problematica organizaţiilor se
intitulează tratate de „psihologie a organizaţiilor şi conducerii”, deci cele două domenii,
organizaţiile şi conducerea, sunt privite împreună, aşa cum este şi firesc să fie, având în vederee
că, în marea majoritate a cazurilor, nu este posibilă conducerea decât în cadrul unor organizaţii,
iar organizaţiile nu pot exista, nu îşi pot îndeplini obiectivele pentru care s-au constituit, fără să
existe procesele de conducere.

O astfel de definiţie este propusă de Mihaela Vlăsceanu:

„Într-o formulare simplă vom defini conducerea ca un proces de organizare şi

coordonare de către un grup, într-o anumită perioadă de timp şi într-un context organizaţional
specific, a altor grupuri de membri ai organizaţiei, în scopul realizării unor sarcini sau scopuri
specifice” (Vlăsceanu, 1993).

Din această perspectivă, conducerea nu este limitată, în mod necesar, la o singură

persoană. În condiţiile conducerii moderne, există un grup de conducere în cadrul organizaţiei.

Pe de altă parte, conducerea este un proces dinamic, influenţat de o multitudine de

factori, cum ar fi: climatul organizaţional, caracteristicile grupului sau a indivizilor care urmează
să realizeze sarcinile, schimbările situaţionale care pot interveni etc. Dinamismul procesului de

8
conducere presupune şi faptul că sarcina conducerii este aceea de a transforma potenţialul în
realitate, adică un conducător sau un grup de conducători trebuie să acţioneze ca un factor de
schimbare, de progres şi inovare, şi nu doar să reacţioneze pasiv la ceea ce se întâmplă în cadrul
organizaţiei.

De asemenea, o implicaţie a acestei definiţii a conducerii este aceea că ea

accentuează importanţa factorului uman. Conducătorul nu poate face totul singur. Ca să fie
eficient, el trebuie să integreze şi să coordoneze eforturile tuturor membrilor organizaţiei.

Încercând să ţină cont de tendinţele actuale ale conducerii eficiente, care înseamnă
conducere tranzacţională şi, mai ales, transformaţională, D.R. Forsyth propune următoarea
definiţie a conducerii, pe care o consideră definiţie interacţională:

„Leadership-ul este un proces reciproc tranzacţional şi transformaţional prin

care indivizilor li se permite să-i influenţeze şi să-i motiveze pe ceilalaţi pentru promovarea
scopurilor individuale şi de grup” (Forsyth, 2001).

El consideră că acestă definiţie accentuează câteva trăsături cheie, cum ar fi:

1. Leadership-ul este un proces reciproc. Cadrul de acţiune, membrii grupului,

liderul pot influenţa şi pot fi influenţaţi de orice variabilă a sistemului
organizaţional. Conducerea este un proces dinamic, care implică ajustări continue
între cele trei elemente (lider, membrii grupului, cadrul de acţiune).
2. Leadership-ul este un proces tranzacţional. Relaţia dintre lider şi membrii
grupului este o formă de schimb social. Liderii şi membrii grupului oferă timpul şi
energia lor în schimbul unor beneficii materiale şi sociale.
3. Leasership-ul este un proces transformaţional. Liderul intensifică motivaţia,
încrederea, satisfacţia membrilor grupului, contribuie la schimbarea valorilor,
atitudinilor şi opiniilor acestora, a nevoilor lor chiar.
4. Leadership-ul este un proces de cooperare. El se caracterizează printr-o influenţă
legitimă, nu prin exercitarea puterii absolute de către lider.
5. Leadership-ul este un proces de urmărire a scopurilor adaptat în permanenţă.
Liderul are rolul de a-i organiza şi de a-i motiva pe membrii grupului pentru
atingerea scopurilor individuale şi de grup.

9
Bibliografie:

1. Abric, Jean-Claude, [1984](2010), Creativitatea grupurilor, în S. Moscovici, Psihologie

socială, București, Ideea Europeană

2. Agabrian, Mircea, (2003), Sociologie generală, Iași, Institutul European

3. Baechler, Jean, [1992](1997), Grupurile și sociabilitatea, în R. Boudon, (coord.), Tratat

de sociologie, București, Humanitas

4. Boudon, Raymond, Bourricaud, François, (2000), Dictionnaire critique de la sociologie,

Paris, P.U.F.

5. Brehm, Sharon S., Kassin, Saul M., (1990), Social Psychology, boston, Houghton Mifflin
Company

6. Bulai, Alfred, (2009), Concepte fundamentale în sociologie, București, Ed. Paideia

7. Chelcea, Septimiu, Iluț, Petru (coord.), (2003), Enciclopedie de psihosociologie,

București, Ed. Economică

8. Chelcea, Septimiu, (2008), Grupurile sociale, în S. Chelcea (coord.), Psihosociologie.

Teorii, cercetări, aplicații, Iași, Polirom

9. Chelcea, Septimiu, (2013), Grupurile sociale, în A. Duduciuc, L. Ivan, S. Chelcea,

Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane, bucurești, Ed. comunicare.ro

10. Cherkaoui, Mohamed, [2005](2009), Grup de aparteneță/grup de referință, în M.

Borlandi, R. Boudon, M. Cherkaoui, B. Valade, Dicționar al gândirii sociologice, Iași,
Polirom

11. Cristea, Dumitru, (2000), Tratat de psihologie socială, Ed. Pro Transilvania

12. Dépret, Éric, [2004](2006), Grup, în Larousse – Marele dicționar al psihologiei, Paris,
Larouuse

13. Deschamps, Jean-Claude, [2005](2009), Dinamica și psihololgia grupurilor, în M.

Borlandi, R. Boudon, M. Cherkaoui, B. Valade, Dicționar al gândirii sociologice, Iași,
Polirom

10
14. De Visscher, Pierre, (1996), Dinamica grupurilor restrânse, în A. Neculau (coord.),
Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași, Polirom

15. De Visscher, Pierre, Neculau, Adrian, (coord.), (2001), Dinamica grupurilor. Texte de
bază, Iași, Polirom

16. Doise, Willem, Moscovici, Serge, [1984](2010), Deciziile în grup, în S. Moscovici,

Psihologie socială, București, Ideea Europeană

17. Forsyth, D.R., [1990] (2001), Leadership, în Pierre De Visscher, Adrian Neculau (coord.),
Dinamica grupurilor. Texte de bază, Ed. Polirom, Iaşi,
18. Gavreliuc, Alin, (2019), Psihologia socială și dinamica personalității, Iași, Polirom

19. Iluț, Petru, (2009), Psihologie socială și sociopsihologie, Iași, Polirom

20. Ionescu, Ion, Stan, Dumitru, (1999), Elemente de sociologie, vol. 1, Iași, Ed. Universității
„Alexandru Ioan Cuza” Iași

21. Krâsiko, V.G., [2005](2007), Psihologia socială, București, EuroPress Group

22. Lorenzi-Cioldi, Fabio, Doise, Willem, (1996), Relațiile între grupuri: identitate socială și
identitate personală, în A. Neculau (coord.), Psihologie socială. Aspecte contemporane,
undamente,

23. Merton, Robert King, [1953](1965), Éléments de théorie et de méthode sociologique,

Paris, Plon

24. Mihăilescu, Ioan, (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz,
Iași, Polirom

25. Neculau, Adrian, (2004), Grupul în psihologia socială, în A. Neculau (coord.), Manual de
psihologie socială, Iași, Polirom

26. Nedelcu, Elena, (2009), Sociologie. Concepte, Teorii, Fundamente, bucurești, Ed.
Universitară

27. Perpelea, Nicolae, (2008), Imagini ale sociologiei contemporane. Idei, concepte,
metodologie, București, Ars Docendi, Universitatea din București

28. Rouchy, Jean Claude, [1998](2000), Grupul -spațiu analitic. Observație și teorie, Iași,
Polirom
11
29. Schifirneț, Constantin, (2004), Sociologie, București, Ed. comunicare.ro

30. Simmel, Georg, (1992), Sociologie. Études sur les formes de la socialisation, Paris,
P.U.F.

31. Visscher, Pierre De, (1996), Dinamica grupurilor restrânse, în A. Neculau (coord),
Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași, Polirom

32. Visscher, Pierre De, Neculau, Adrian, (coord.), (2001), Dinamica grupurilor. Texte de
bază, Iași, Polirom

33. Vlăsceanu, Mihaela, (1993), Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Ed. Paideia,

Bucureşti
34. Weber, Max, [1921](1995), Économie et société/1, Les catégories de la sociologie, Paris,
Plon

35. Wosinska, Wilhelmina, [2004](2005), Psihologia vieții sociale, București, Renaissance

12