GRUPUL

Formele de social, fie el supraindividual (cel care există și se manifestă dincolo de

voința și interesele individului) sau interindividual (cel existent în funcție de voința și
interesele individului), sunt numite convențional grupuri.
Definiții
Conceptul se referă nu la orice alăturare de persoane, ci doar la asocierile acelor
persoane care „interacționează și au sentimente de apartenență” (Chelcea, 2006:107), adică
au percepția categoriei de „noi” cu referire la grupul respectiv. O definiție generală
identifică grupul drept „număr de persoane interdependente care au legături afective și
care interacționează pe baza unor reguli” (idem). Interdependența (ca stare de „nevoie”
reciprocă a unora de ceilalți), afectivitatea (ca atașament) și interacțiunea reglementată
sunt caracteristicile cele mai importante ale grupului.
Psihosociologul englez Rupert Brown spune că „un grup există când doi sau mai
mulți oameni se autodefinesc drept membri ai grupului și când existența grupului este
recunoscută de cel puțin o altă persoană” (apud. ibidem: 108); el așază, așadar, ca
identificatori ai noțiunii de grup, definirea sa interioară (criteriul subiectiv al sentimentului
de partenență) cu percepția sau definirea sa exterioară (criteriul obiectiv).
În general, trăsăturile în funcție de care grupările de oameni pot fi recunoscute ca
grupuri sunt:
- Interdependența,
- Stabilitatea (durabilitatea grupului; generarea unei culturi/subculturi grupale),
- Interacțiunea structurată, reglementată între membri (ierarhic sau egalitar,
formal sau informal); interacțiunile întâmplătoare, spontane nu sunt definitorii
pentru grupuri;
- Scopurile comune (nu aceleași scopuri, scopuri identice sau similare la toți
membri, ci același scop al tuturor membrilor),
- Apartenența (sau atașamentul, ceea ce creează premisa subiectivă și afectivă a
identificării insului cu grupul și chiar a subordonării individualității sale față de
grup).
Trăsăturile grupurilor
Cele mai importante trăsături ale grupurilor, în funcție de care se pot construi
profile de grup, sunt:
1. Coeziunea – în funcție de care se deosebesc grupuri puternic coezive (care
generează culturi de grup puternice, cu capacitate mare de integrare și cu
identificări puternice ale membrilor) sau grupuri slab coezive (cu influență slabă
asupra membrilor lor). Coeziunea grupurilor este în interdependență cu
următoarele două dimensiuni care caracterizează grupurile, anume mărimea și
omogenitate.
2. Mărimea grupurilor este imprecis stabilită în literatura psihosociologică;
anumiți autori vorbesc de grupuri de două persoane (cuplurile), alții, analizând
diadele și triadele, consdieră că abia o a treia persoană oferă dinamica
structurală necesară grupului. Georg Simmel (1902) sublinia rolul pe care o a
treia persoană îl are în cazul tensiunilor presupuse de diadă: a) poate media
conflictul; b) poate folosi situația în beneficiul propriu; c) poate determina
coalizarea celorlalți împotriva sa.
Cercetări recente au determinat că, odată cu creșterea mărimii grupului,
coeziunea scade: participarea indivizilor la viața de grup este mai mică,
cooperarea este mai slabă, conflictualitatea este mai mare, scopurile comune
numai sunt clar percepute, intercunoașterea devine greoaie și controlul grupului
tinde să se concentreze în mai puține mâini.
3. Omogenitatea/eterogenitatea grupului se referă la asemănarea trăsăturilor de
personalitate, a valorilor și intereselor, a experiențelor de viață ale membrilor
grupului; grupurile omogene sunt mai coezive și au o mai mare capacitate
socializatoare (culturalizatoare) asupra noilor membri. Diversitatea unui grup
presupune fie un potențial conflictual mai mare, fie o mai mare detașare,
indiferență față de viața de grup (nevoia de toleranța este direct proporțială cu
nivelul de diversitate tocmai pentru a neutraliza potențialul conflictual;
toleranța presupune, însă, detașare și neimplicare, tocmai din precauția de a
evita discordanțele).
Tipologia grupurilor
Realitatea socială presupune existența unor categorii foarte diferite de grupuri.
Tipologizarea lor pornește de la polarizarea socialului în categoriile generale ale
comunității (Gemeinschaft) și societății (Gesellschaft), așa cum a fost teoretizată de
Ferdinand Tönnies (1855-1936). În această împărțire a lumii sociale în două tipuri de
spații, de mentalitate, de tipuri culturale, Tönnies invocă și o deosebire fundamentală între
două tipuri de personalitate, mobilizate de tipuri diferite de voință. Voința, pe care
sociologul german o definește mai curând ca ansamblul mecanismelor (de natură atât
conștientă, cât și inconștientă) care motivează şi orientează conduitele oamenilor unii faţă
de alţii (Rocher, apud. Pascaru, 2012:117) se poate manifesta în două moduri distincte:
- ca voință organică – în măsura în care include gândirea și
- ca voință reflectată – în măsura în care este inclusă de gândire (idem), ceea ce se
apropie de definiția uzitată în psihologie.
Voința organică (al cărui echivalent conceptul este cel de voință esențială, după S.
Chelcea) este echivalentul psihologic al întregului corp uman și reprezintă principiul
unității vieții. Ea este organică în măsura în care este integratoare, nu separă conștiința de
subconștient, reflexivitatea la emoționalitate, gândirea de instinct. Voința organică sau
esențială este fundamentată și devine explicabilă pe baza experiențelor trecute, a stărilor
asimilate și sedimentate în personalitatea umană. Dimpotrivă, voința reflectată (voința
reflexivă, la Chelcea) este un rezultat al gândirii, un produs prin excelență conștient și
orientat rațional; ca atare, ea nu este inteligibilă decât prin raportare la viitor.
Legătura lor cu socialul se face prin cele două forme deosebite de existență umană:
comunitatea se manifestă prin manifestările voinței organice, în vreme ce societatea – prin
cele ale voinței reflectate. La baza comunității stă înțelegerea, comuniunea între oameni;
ea este un grup edificat pe existența unor sentimente comune și asociate, a unor experiențe
comune, a unui mari capacități empatice. Acest mod de legătură socială nu poate lua
naștere decât acolo unde există participarea directă a fiecăruia la viața celorlalți,
intercunoașterea intimă și continuitatea între spațiul social și cel personal. De aceea,
tipurile de comunitate cele mai relevante pentru acest mod de viață socială sunt rudenia,
vecinătatea și prietenia. După sociologul George Em. Marica (1904-1982), satul este una
dintre comunitățile cele mai reprezentative: „Oamenii se cunosc aici toţi între ei, sunt în
general în raporturi personale şi apropiate. Creşterea numărului unei colectivităţi, oricâtă
dispoziţie spre sociabilitate ar fi la membrii ei, implică în mod fatal predominarea relaţiilor
lipsite de intimitate, dat fiind că ei nu mai pot fi toţi în legătură, nici nu se mai pot cunoaşte
toţi personal. Şi cu cât această creştere este mai mare, cu atât creşte mai mult numărul
relaţiilor impersonale, indirecte şi pasagere, cu atât viaţa socială e mai mediatizată, cum ne
arată cazul marilor metropole. În orice caz, dacă raporturile sociale în sate au un caracter
personal, intim şi durabil, aceasta se datoreşte şi volumului redus al acestui tip de
comunităţi” (Marica, 1997 [1942], apud ibidem: 125)
Societatea este acel tip de grup social în care oamenii sunt organic separați. Fiecare
dinte ei se află într-o stare de tensiune față de toți ceilalți, bazată în mare măsură pe lipsa
intercunoașterii și pe efortul de coagulare a sinelui social. Nimeni nu face ceva pentru
ceilalți decât dacă primește ceva în schimb. Concurența și schimbul sunt relațiile sociale
generalizate și pot fi dublate de manifestări ordonatoare precum coaliția sau
competitivitatea.
Deși există sintagme care includ termenul de „comunitate” în situații de tip societal
(comunitate profesională, comunitate de state), ele nu includ și conceptul corespondent,
căci nu presupun existența condițiilor și nu manifestă trăsăturile care caracterizează
organizarea comunitară a socialului. Organizarea de tip comunitar este sătească (cu
reprezentare teritorială), artizanală (munca productivă nu este separată de munca
domestică), corporativă (relațiile economice reiau relațiile de tip familial), ierarhică (stările
sunt puține, dar foarte bine delimitate) și religioasă. Organizarea de tip societal este,
dimpotrivă, urbană (cu slabă reprezentare teritorială), industrială (munca productivă este
specializată și separată de economia domestică), capitalistă (veniturile nu sunt destinate în
totalitate consumului, ci reinvestirii sau capitalizării), democratică (meritocrația selectivă –
sunt promovați cei care demonstrează anumite competențe) și științifică.
Distincția între cele două tipuri de social a fost teoretizată de Henri Mendras (1927-
2003) în termenii de „societate a intercunoașterii” (comunitatea) și „societate de masă”
(societatea). Principalele deosebiri între cele două categorii sunt:
a) în societatea intercunoașterii, nu este nevoie de descoperirea celuilalt, în
vreme ce în societatea de masă sunt mereu descoperiți alții și
 b) în societatea intercunoașterii, opiniile sunt cu totul absente, în vreme ce
ele sunt omniprezente și valorizate în societatea de masă.
*
Dincolo de această dihotomie a organizării socialului (comunitate-societate),
grupurile fost clasificate după multe criterii. Astfel, s-a deosebit grupul informal (asociere
în afara reglementărilor oficiale) de grupul formal (care s-au născut și funcționează în
baza unei hotărâri judecătorești sau guvernamentale și care este numit convențional
organizație).
O altă clasificare importantă este între grupuri primare și grupuri secundare.
Charles Cooley (1864-1929), vorbind despre rolul grupului în precizarea raporturilor între
eu și sine, remarcă importanța grupurilor primare: „grupări caracterizate prin asociere şi
cooperare intimă, faţă în faţă. Ele sunt primare în mai multe sensuri, dar în primul rând
prin aceea că ele sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi a ideilor indivizilor”
(apud. Bădescu, Dungaciu, Baltasiu, 1996: 322). Tipurile cele mai specifice de grupuri
primare sunt, în teoria lui Cooley, familia, grupul de joacă al copiilor, vecinătatea,
comunitatea vârstnicilor. Ele descriu ceea ce este „universal în natura umană” şi se
întâlnesc în toate epocile, în mai toate culturile. Prin ele se afirmă şi se modelează cel de al
treilea nivel al naturii umane, cel social (primele două fiind nivelul ereditar şi cel biologic).
În cadrul grupurilor primare – ce pot fi asimilate categoriei comunităților – se
manifestă sentimentul de „noi”, prin care se produce identificarea indivizilor cu „întregul
compus din coexistenţa actualizată”(idem), un întreg comun tuturor produs de fuziunea, de
asocierea intimă a tuturor membrilor; „valoarea” este preluată de individ de la acest grup,
prin asumarea identitară. Tot în interiorul lor, prin „viaţa comunicativă”, se afirmă sinele
sau eu-ul, ca mod de polarizare a „fluxului energetic al vieţii comune”. Grupurile secundare
(construite, nu date) presupun relații indirecte și formale, un sentiment de apartenență
scăzut, nivel de afectivitate coborât și chiar o durată mai scurtă de viață.
În funcție de alte criterii de clasificare, Septimiu Chelcea (Septimiu Chelcea et al.,
2006: 111-115) distinge între grupuri de apartenență (cu care ne identificăm, care de
influențează viața, modul de a gândi și de a ne comporta) și grupurile de referință (cele cu
care ne comparăm, la care ne raportăm negativ sau pozitiv – să fim sau să nu fim ca „ei”).
Jean Maisonneuve consideră că „grupul de referință este un concept tipic psihosocial în
măsura în care el joacă un rol de mediator între normele culturale și motivațiile și opțiunile
personale (1973 – apud. ibidem: 113). Studiile psihosociologice au remarcat: a) influența
explicită a grupurilor de referință asupra celor care se raportează la ele; b) existența
diferențelor între grupurile de apartenență și cele de referință, c) existența unor grupuri de
referință pozitive și negative și d) posibilitatea schimbării grupului referință.
De asemenea, cu trimitere tot la apartenența sau non-apartenența la grup se pot
distinge grupurile interne (ingroups) și grupurile externe (outgroups): grupurile de gen,
de vârstă, profesionale, culturale, chiar și organizațiile se pot manifesta ca grupuri interne
(de care aparținem) și care se diferențiază și le exclud pe cele externe (de același fel, dar de
care nu aparținem).
Un tip special de grupuri discutat în literatura de specialitate sunt grupurile de
presiune. Un grup de presiune este „o coaliție, ocazională sau permanentă, formată din
actori sociali ce își propun să smulgă puterii politice unele scutiri sau privilegii” – conform
definiției sociologului Jean Baechler, specialist în mișcările social-politice ale societăților
contemporane.
Din punct de vedere statistic sunt definite grupurile nominale, care nu au decât o
existență virtuală, cu valoare euristică, nu și psihosocială. Ele se definesc prin împărtășirea
unei caracteristici distinctive (electoratul de dreapta, persoanele cu venituri medii etc.).
O altă distincție diferențiază grupurile naturale (care există în condițiile obișnute
ale realității sociale) de grupurile artificiale (grupuri constituite în cadrul cunoașterii de
tip științific, de laborator – grupurile experimentale sau de control).
Conform lui Adrian Neculau (2003), tipologizarea grupurilor se poate face și după
finalitatea acțiunii de grup. Din acest punct de vedere putem avea: grupuri de sarcină
(echipe de lucru), de formare profesională, de acțiune comunitară, de învățare, de loisir și
familiale.

Structura grupurilor
Grupurile se constituie pe baza structurii reprezentată de rolurile și statusurile
sociale. Diferența dintre statut (poziție în ierarhia socială) și status (poziția în grup) este
una datorată diferențelor de valorizare care deosebesc pozițiile cu valoare mare (înalte
ierarhic) de cele cu valoare scăzută (coborâte ierarhic). În afară de nivelul de valoare
socială acordată unei poziții, se mai diferențiază între status-urile prescrise (cele cu care te
naști, pe care le primești fără a trebui să dovedești merite sau calități personale deosebite,
cum sunt status-urile de natură comunitară, familiale, religioase, etnice ș.a.) și status-urile
dobândite (cele pe care le primești conform unor merite și străduințe individuale). Rolurile
reprezintă suma tuturor modelelor culturale asociate unui status, adică modul de
comportament așteptat de către ceilalți în virtutea faptului că cineva ocupă o anumită
poziție; modelul de conduită asociat unui status sau unui statut. Status-ul și rolul se leagă
strâns de personalitatea individului și formează împreună ecuația personală.

Funcțiile grupurilor
Conform cercetărilor din spațiul anglo-saxon (D. Krech și R. S. Crutchfield – apud.
Chelcea et al., 2006: 119), funcțiile grupurilor se măsoară după nivelul lor de utilitate față
de necesitățile individului. Astfel, se disting
a) funcția de satisfacere diferențiată a nevoilor membrilor,
b) de satisfacere a nevoii de încorporare socială și de dominare (respectarea
tradițiilor și participarea socială),
c) îndeplinirea unor sarcini specifice și auxiliare (în raport fie cu obiectivele
comune ale membrilor, fie cu obiective ale altor grupuri, dominante),
d) crearea altor nevoi după atingerea scopurilor inițiale.
Psihologul Anne Schützenberg (1919-2018) a identificat următoarele funcții:
a) de integrare,
b) de reglementare a relațiilor intra- și interindividuale și
c) de securitate.

Gândirea de grup
Asimilat și comparat, din punctul de vedere al performanțelor sale, grupul poate fi
inferior sau superior indivizilor care îl compun. În general, finalitatea, comportamentelor,
valorile grupurilor sunt diferite de cele ale oamenilor individuali. De pildă, gândirea de
grup a fost cercetată de psihosociologul american Irving Janis (1918-1990) o formă
secundară de gândire, o gândire „deteriorată”, mai puțin eficientă, subordonată judecății
morale și dorinței de unanimitate (apud. Chelcea et al.: 120). Ea apare atunci când
menținerea coeziunii este mai importantă decât găsirea celor mai bune soluții individuale;
ca atare, este ușor să legăm judecata lui Janis de tipurile de grupuri cu slabă capacitate
integratoare, deoarece, în categoriile comunitare, nimic nu este mai important decât
menținerea coeziunii și a integrității grupului (cu alte cuvinte, în lipsa integrității
comunității, nu poate exista integritate individuală). Conform acestei perspective
individualiste, asumată de cercetările americane asupra gândirii de grup, orice decizie
majoră implică un nivel ridicat de responsabilitate și deci de tensiune (morală, intelectuală,
psihică etc.). Pentru eludarea acestei tensiuni, indivizii preferă să cedeze decizia altor
persoane: gândirea coelctivă este, din acest punct de vedere, „un pattern colectiv de
eludare defensivă” a stresului presupus de luarea deciziilor care privesc grupul.
Din dorința de a raționaliza (controla) gândirea de grup, a fost inventat și propus
lucrului în psihosociologie termenul de teamthink – o formă de gândire care presupune
participarea tuturor membrilor. Prezentarea comparativă a gândirii de grup și a gândirii de
echipă (considerate fenomene distincte, aproape opuse) s-a făcut astfel (Rujoiu, apud.
ibidem. 122):

Gândirea de grup Gândirea de echipă

Presiune împotriva părerilor divergente
Autocenzurarea părerilor divergente
„Iluzia” (conștientizarea) posibilității de a greși
„Iluzia” (nevoia) unanimității
Existența „paznicilor minții”
Raționalizarea colectivă
Imagini stereotipe despre liderii inamici
„Iluzia” moralității
Încurajarea opiniilor contradictorii
Exprimarea liberă a opiniilor
Conștientizarea limitelor/amenințărilor
Recunoaștere unicității fiecărui membru
Recunoașterea perspectivelor exterioare
Discutarea îndoielilor colective
Păreri nestereotipizate
Recunoaștereaconsecințeloretico-moralealedeciziilor

Fenomene de grup
Fenomenele recunoscute în psihologia sociale ca fenomene de grup se referă, de
fapt, la modificare unor comportamente ale indivizilor sub influența aderării la un anumit
grup. Astfel, se discută mai ales despre facilitarea socială, frânarea socială și
dezindividualizare.
1. Frânarea („lenea”) socială a fost concluzia primului experiment interpretat ca
parte a gândirii psihosociologice, deși el al fost organizat de un inginer agronom francez,
Max Ringelmann. Planificând o sarcină simplă (a trage cu putere de o funie) a fi îndeplinită
individual sau în echipă, Ringelmann a constatat că munca în echipă presupune scăderea
participării individuale, ceea ce a fost denumit apoi „efectul Ringelmann”. Cauzele au fost
identificate în lipsa coordonării eforturilor conjugate și în deficitul de motivație. Ulterior,
alți cercetători au identificat drept cauză principală diminuarea motivației, nu lipsa
coordonării. Această scădere a motivației la nivel individual se poate explica prin
anonimatul actorilor din echipă, estimarea echității participării (participare egală pentru
recompensă egală) și necunoașterii standardului de performanță care trebuie atins.
2. Facilitarea socială a fost diagnosticată experimental pentru prima dată de
Norman Triplett (1861-1931), dar a fost numită astfel de către Floyd Allport (1890-1979).
Fenomenul se referă la creșterea nivelului de performanță individuală atunci când sunt și
alții de față (în raport cu situația când individul este singur). Descoperirea acestei
potențiale îmbunătățiri a performanței într-o situație de grup a apărut după ce a fost
experimentat fenomenul frânării sau lenei sociale (1898). Ulterior, constatându-se
persistența ambelor fenomene de grup, autori precum Robert Zajonc (1923-2008) sau
Nickolas Cottrell au rafinat explicația. Astfel, Zajonc a remarcat faptul că există posibilitatea
facilității sociale (creșterii performanței individuale în coprezența altora) în ceea ce
privește sarcinile simple; sarcinile cu un grad mare de complexitate pot fi însă îngreunate
de prezența altora. Cottrell a remarcat, în cadrul experimentelor sale (1972), că facilitarea
socială poate fi potențată de frica de evaluare, adică de reprezentarea judecății pe care alții
o au asupra performanțelor individuale.
În oprice caz, facilitarea socială nu este în niciun caz un fenomen de grup general; ea
poate apărea sau nu, în funcție de multe condiții, unele anticipate, altele nu.
3. Dezindividualizarea este starea caracterizată prima dată de Gustave Le Bon
(1895) prin reducerea proceselor de autoevaluare și reducerea fricii de evaluare (a
„gândului judecății” – R. Scruton1), ceea ce duce la comportamente dezinhibate și chiar
antisociale. Carl G. Jung vorbește despre „individualizare” ca „proces de diferențiere ca are
drept scop dezvoltarea personalității individului” (apud Neculau, 2006: 235); reversul
acestui proces ar însemna nediferențierea, nocivă atât pentru individ, cât și pentru
societate. Dezindividualizarea presupune imposibilitatea identificării insului. Philip
Zimbardo enumeră câțiva dintre factorii care pot favoriza dezindividualizarea: anonimatul,
scăderea reponsabilității, activitatea în grup, mărimea grupului, perspectiva temporală
modificată (în sensul accentului pus pe prezent), excitarea fiziologică, suprastimulare,
implicarea fizică în activitate, stări de conștiință alterate. Conform acestui autor, care a
cercetat dezindividualizarea în cadrul unui experiment de teren asupra vandalismului,
dezindividualizarea presupune „un proces ipotetic în care condițiile sociale conduc la
schimbarea percepției eu-lui și la comportamente necontrolate” (apud ibidem: 237).

1„Cultura comună îi spune (omului) cum şi ce să simtă, iar făcând asta îi ridică viaţa pe planul etic, unde
gândul judecăţii sălăşluieşte în tot ce face” (Scruton, 2011, p. 28).