Relaţiile interpersonale

A gândi, a simţi, a interacţiona.

Popa E. Emanuela

Sociologie, An II
 RELAŢII INTERPERSONALE sunt un tip de relaţii sociale
caracterizate prin faptul că sunt stabilite între persoane (nu grupuri, instituţii,
colectivităţi) şi sunt regizate într-o măsură semnificativă de logica necesităţilor
umane individuale. Multe necesităţi individuale sunt satisfăcute în relaţiile
dintre persoane: suport psihologic, dragoste, stimă, reducere a incertitudinii şi
anxietăţii, afiliere, securitate, statut, prestigiu. Omul este o fiinţă socială şi în
sensul că "are nevoie de celălalt om". Dinamica acestor necesităţi orientează şi
tegiează relaţiile dintre persoane. Sunt relaţii constituite în primul rînd pentru
satisfacerea necesităţilor de sociabilitate: relaţiile de prietenie, "distracţia" în
comun, relaţiile de dragoste. Şi în relaţiile sociale (relaţiile de muncă, politice)
componenta interpersonală este puternică. 1

Relaţiile dintre o persoană şi alte persoane sau relaţiile interpersonale

se numără în zilele noastre printre cele mai interesante şi mai pasionante
subiecte privitoare la viaţa socială, la interacţiunea dintre individ şi societate.
Cercetările teoretice şi experimentale efectuate până în prezent în acest
domeniu, deosebit de complex şi dificil şi totodată insuficient de explorat, au
stabilit ca relaţiile interpersonale au dublu caracter: concret – senzorial şi
logicraţional, astfel spus ele ne apar mai întâi ca fenomene, ca forme specifice
de manifestare a realităţii sociale şi apoi ca imagini abstractizate ale acestor
fenomene, concretizate în concepte şi teorii .

1 Lazăr VLĂSCEANU, Cătălin ZAMFIR, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, p. 498
 Fenomenele psihosociale interpersonale abordate de diferite ştiinţe, ca
sociologia, psihologia, antropologia, constituie obiectul principal al noii ştiinţe
interdisciplinare psiho - sociologia, formată la intersecţia dintre sociologie,
psihologie şi alte ştiinţe umaniste, şi care reprezintă, alături de fenomenele
psihosociale de masă, ale colectivităţilor umane, unul dintre cele mai importante
capitole ale acestei ştiinţe. Problematica raporturilor interpersonale poate fi
abordată pe mai multe căi : fie prin intermediul studiului conceptului sau
categoriei de raporturi interpersonale, ca şi componentă importantă a sistemului
de categorii proprii psiho - sociologiei, fie pe calea cercetării teoriei raporturilor
interpersonale, a sistemului unitar de idei şi de concepţii despre acest gen de
fenomene psihosociale.2

Relaţiile interpersonale se manifestă ca interacţiuni între indivizi în

urma cărora se realizează un schimb atât material, informaţional dar şi
sentimental. Există mai multe tipuri de relaţii interpersonale, în funcţie de
durata, intensitatea şi specificul interacţiunii dintre două sau mai multe
persoane. Astfel există interacţiuni de lunga durată, şi de o mare intensitate
afectivă, cum ar fi relaţiile de prietenie, de iubire, in familie, dar şi relaţii de
scurtă durată şi de o intensitate afectivă mică sau inexistentă, cum ar fi relaţia
cumpărător- vânzător. În oricare din aceste situaţii, starea individului este

2 M. RALEA şi Tr. HERSENI, Psihologia socială, în „Viaţa românească"' nr. 12/1963, p. 198.
afectată, în mod pozitiv sau negativ, ducând la o percepţie mai bună sau rea
asupra propriei persoane sau asupra mediului său de viaţă.

Relaţiile interumane pot fi clasificate după: durată (permanente,

temporare), intenţionalitate (intenţionate, neintenţionate), cadrul social
(familiale, grupale, instituţionale, organizaţionale) etc. O persoană este
înconjurată de-a lungul timpului de mai mulţi indivizi. Unii membrii o părăsesc,
în timp ce alţii i se alătură.

Jan Szczepanski, este de părere că sociologia trebuie să studieze

relaţiile sociale, ca un sistem complex, cu laturile lor materiale, obiective şi cele
subiective, psihologice, interindividuale. În opinia sa, pot fi distinse câteva
tipuri de contacte interpersonale:

- contactul spaţial, individul devine conştient de existenţa, în

acelaşi
spaţiu, a altor indivizi, în baza căruia indivizii intră în contact, unii cu alţii în
diverse împrejurări : la locul de muncă, în localurile de studii, etc. Totuşi, nu
orice contact spaţial duce la apariţia unor relaţii interpersonale. Uneori acest tip
de relaţii se încheie, dupa dispariţia contactului spaţial.

- contactul psihic, presupune ca individul să aprecieze persoana cu

care întră în contact. Această apreciere poate fi: conştientă sau inconştientă
reciprocă sau unilaterală.

Când aceste două condiţii au fost indeplinite, indivizii încheie un

contact social. Acesta presupune legătura dintre două sau mai multe persoane,
care realizează diferite acţiuni, de o anumită valoare. Acest tip de contacte pot
fi trecătoare sau durabile, publice sau private, personale sau materiale, directe
sau indirecte.3

3 Maria BULGARU, Manual de Sociologie, Ed. Universitară, Chişinău, 2003

 Leopold Wiese face distinţia clară dintre procesul social şi relaţia
interpersonală: „toate raporturile interumane sunt produse ale proceselor sociale,
dar nu toate procesele sociale duc la raporturi. Acele procese care nu duc în
mod necesar la raporturi, ci în cea mai mare parte a cazurile rămân atingeri
trecătoare, le numim contacte.”4

Cercetarea raporturilor interpersonale sub specie conceptuală ne

conduce la evidenţierea prezenţei şi afirmării active a unei multitudini de
orientări şi de modalităţi de interpretare asupra naturii şi semnificaţiei acestui
fenomen psihosocial.
Potrivit opiniei majorităţii psihosociologilor, în sistemul categorial al
psihosociologiei ar fi cuprinse asemenea noţiuni de baza : percepţia socială,
empatia, alegerea partenerului, statusul, rolul, raportul interpersonal,
vecinătatea, distanţa, interesul, comportamentul, afinitatea, atitudinea, opinia,
atracţia, simpatia, repulsia, aversiunea, indiferenţa, conflictul, motivaţia, grupul
mic, cooperarea, comunicarea, conversaţia, imitaţia, competiţia, contagiunea
afectivămentală, sugestia în masă, violenţa, moda, entuziasmul, conformismul,
nonconformismul, coeziunea, moralul, prestigiul, autoritatea etc.5

După sociologul american P. A. Sorokin, există următoarele categorii

de raporturi interpersonale : relaţia cu caracter unilateral sau bilateral ; relaţia
prelungită şi permanentă şi relaţia accidentală şi temporară ; relaţia antagonista
şi solidaristă ; relaţia conştientă sau intenţională şi inconştientă sau
nonintenţională ; relaţia formală sau instituţională şi relaţia nonformală sau
noninstituţională6.

4 Leopold v. Wiese, Beziehungssoziologie, in Handwörterbuch der Soziologie, p. 74

5 J. MAISONNEUVC, Bullctin de Psychnlogie" nr. 16/1963, p. 986
6 A. SOROKIN, Leş Theories sociologiques contemporaines, Paris, Payot, 1938, p. 373
7
GURVITCH, Essais de sociologie, Paris, 1947
 sau

G. Gurvitch împarte raporturile interpersonale, sau aşa cum le

numeşte el, „raporturi cu altul" (raports avec autrui) în trei categorii principale :
„relaţii de apropiere, relaţii de îndepărtare şi relaţii mixte".7
Influenţat de G. Gurvitch, psihosiciologul, francez J. Maisonneuve,
există trei tipuri fundamentale de relaţii interindividuale :

1. raporturi elective, alcătuite din

 raporturi de afinitate
 raporturi conflictuale

2. raporturi de ascendenţă - dependenţă , caracterizate de fenomene

de unitate şi de inegalitate dintre parteneri;

3. raporturi contractuale, cuprinzînd toate formele de schimb

indirect, de la discuţii pînă la comerţ;

Ambele tendinţe sunt, evident, unilaterale şi nu servesc formării unei

imagini reale despre specificul acestui fel de relaţii dintre oameni.
Relaţiile interpersonale au fost apoi clasificate după sensul în care
evoluează sau după planul social în care se desfăşoară. In lumina acestei
clasificări, pe care o întîlnim, dealtfel, la aproape toţi psihosociologii,
raporturile interpersonale se împart în două grupuri principale : raporturi
orizontale şi raporturi verticale, sau, altfel spus, avem o structură a raporturilor
 interpersonale orizontale şi o structură a raporturilor interpersonale verticale.
Conceptul de raporturi orizontale are mai multe sensuri. Mai întîi el indică
faptul că avem de-a face cu raporturi interpersonale care se desfăşoară pe
acelaşi palier al vieţii sociale, de exemplu în sistemele microsociale. În al
doilea rînd, astfel de raporturi se desfăşoară între egali sau semiegali, oameni
care au statute sociale relativ asemănătoare. Aceste raporturi ce se desfăşoară
la acest nivel de organizare socială, nu presupune întotdeauna ca ele să aibă un
caracter obligatoriu, oficial.

La rîndul său, conceptul de raporturi verticale presupune o ierarhie,

indică faptul că ele se desfăşoară între oameni cu statute sociale inegale, mai
precis între conduşi şi conducători, între inferiori şi superiori, atât în cadrul
grupurilor mici, cît şi între ele şi întreaga organizaţie socială de care aparţin.7

7 Conf. univ. dr. Vasile C-tin CIOCÂRLAN, Eseu psihosociologic – Raporturile interpersonale, p. 32
 Sociologii români Tr. Herseni ş M. Ralea au clasificat relaţiile
interpersonale după domeniul în care acestea se desfăşoară. Este foarte
probabil, că mare parte din viaţa psihică superioară, din viaţa spirituală a
oamenilor, îşi are rădăcina în relaţiile interpersonale, care practic, material, s-au
desfăşurat şi se desfăşoară încă pe trei planuri principale : în relaţiile de familie
în frunte cu maternitatea, în relaţiile de muncă în frunte cu tovărăşia, în relaţiile
de convieţuire în frunte cu amiciţia”8

Interacţiunea reprezintă procesul firesc ce are loc între actorii actului

relaţional, care se manifestă prin influenţare, condiţionare sau acţiune cauzală
reciprocă. Prin interacţiunea cu cei din jur, individul îşi dezvoltă sentimentul de
comuniune umană, se simte pe sine parte din lume.

În planul relaţiilor socioafective dintre actorii actului relaţional este

importantă coloratura sentimentală a interacţiunilor, al căror fundament îl
constituie atracţia interpersonală.

Atracţia interpersonală presupune orientarea directă a unei persoane

către o altă persoană, orientare care poate fi descrisă după direcţie şi intensitate.

Factorii care influenţează atracţia interpersonală sînt:

1. Proximitatea: exercită o influenţă critic asupra evaluării

celuilalt. Efectele proximităţii nu sunt întotdeauna pozitive. Vecinii pot fi cei
mai buni prieteni sau cei mai aprigi duşmani. Proximitatea oferă şanse pentru
interacţiuni sociale, dar nu determină calitatea lor. Preferinţele pentru spaţiul
personal constituie un indicator subtil al fricii sau al prejudecăţilor. Violarea
spaţiului personal intensifică reacţiile negative faţă de alţi.

8 M. RALEA şi Tr. HERSENI, Psihologia socială, în „Viaţa românească" nr. 12/1963, p. 200.
 Deşi aparent nu am atribui învecinării cu celălalt decît un rol
conjunctural, numeroase studii din domeniu dovedesc impactul considerabil al
acestui factor asupra iniţierii unei relaţii şi asupra proiectării unor trăsături
pozitive celor care sunt fizic, în drumul nostru prin viaţă. Se poate aprecia că
mediul înconjurãtor exercită o influenţă critică asupra evaluării celuilalt.,
proximitatea generînd o resursă interpersonală importantă familiaritatea.9

2. Similaritatea: presupune alegerea persoanelor care ne seamănă

foarte mult în plan aptitudinal, valoric şi motivaţional; similaritatea structurilor
psihologice facilitează comunicarea.

3. Complementaritate, este opusă teoriei similaritatii şi susţine că

oamenii sunt atraşi de cei care le pot satisaface nevoile – de pildă, o persoană
dominantă îşi va alege un partener înclinat spre supunere.

Cercetările ulterioare au demonstrat că similaritatea este mai

importantă decât complementaritatea. S-au comparat nu numai atitudinile şi
credinţele partenerilor din relaţiile de dragsote şi prietenie, dar şi vârsta lor, rasa,
nivelul economic, educaţia, înălţimea, inteligenţa, înfăţişarea fizică, opţiunea
pro sau anti tabac.

Comunicarea interpersonală, se realizează între două sau mai multe

persoane aflate în poziţii de proximitate, de obicei spaţială, care interacţionează
sau se influenţează reciproc.10

În accepţiunea sa generală, comunicarea reprezintă un mod de

manifestare al gândurilor şi sentimentelor cu ajutorul vorbirii, scrierii, gesturilor
şi mimicii, în scopul de a te face înţeles. Prin definiţie, comunicarea
interpersonală este „un mod fundamental de interacţiune psiho-socială al
persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor şi a semnificaţiilor sociale, în
9 Alin GAVRELIUC, De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială, Bucureşti, Polirom, 2007
10 Mihai COMAN, Introducere în sistemul mass – media, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pag. 14.
vederea obţinerii stabilităţii sau a realizării unor modificări de comportament
individual sau la nivel de grup”.11

Comunicarea are doua componente : comunicare verbală, care

implică activităţi diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea de
mesaje sonore, reproducerea sau traducerea lor şi comunicare non – verbală care
recurge la o serie de modalitãti: aparenta fizicã, gesturile, mimica, expresia
fetei.

Comunicarea non – verbală, ne poate da informaţii despre starea

psihologică a interlocutorului. De exemplu o persoană o personalitate
extrovertita poate comunica, în mod inconstient, prin gesturi energice, în timp
ce, în cazul unei personalităţi introvertite gesturile vor fi mai discrete.

Prin comunicare interpersonală actorii sociali urmăresc să îşi

satisfacă diferite dorinţe, precum:

• persuadarea interlocutorului;

• autocunoaşterea: presupune dirijarea interacţiunii cu

partenerii de
comunicare în asa fel încât sa-i determine sa ne destainuie constatarile pe care
le-au facut în legatura cu trasaturile si manifestarile noastre ce scapa propriei
capacitati de observare;

• descoperirea lumii exterioare: cunostintele noastre despre

lume provin din multe alte surse, schimbul de informatii cu
interlocutorii umani directi ocupând, din acest punct de vedere, un loc
destul de modest, dar nu este mai putin adevarat ca ele se fixeaza
devenind parte a personalitatii noastre, în mare masura sub influenta
convorbirilor purtate cu cunoscutii pe temele respective;

11 Valentina MARINESCU, „Introducere în teoria comunicării”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 7

 • stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte
fiinte umane;

• ajutorarea semenilor reprezinta motivatia si obiectivul unei

clase bogate de comunicari interpersonale. Comunicarea în scopul
ajutorarii face obiectul unor profesiuni distincte, precum cea de
medic, preot sau consilier.

Teoria schimbului social (social excenge theory) propusă de Thibant

şi Kelley (1959) stabileşte că toate comportamentele noastre interpersonale se
bazează pe o formulă cost-beneficiu. Căutăm acele relaţii care ne aduc beneficii
mai mari decât costurile.12

Teoria schimbului arată că, în orice relaţie interpersonală, actorii intră

într-un joc de schimburi de resurse; problema, în analiza unei relaţii
interpersonale, este identificarea resurselor care sunt schimbate în cadrul ei.
Tipuri de resurse: bani, bunuri, servicii, dragoste, protecţie, statut, valorizare
socială, informaţie.

Parametri de analiză a resurselor sunt particularitatea şi materialitatea.

Particularitatea se referă la măsura în care o anumită resursă poate fi dată în
mod nediscriminativ. Se consideră că un schimb este echitabil atunci cînd, pe
lângă cantitatea de resurse oferite, se înregistrează şi o adecvare din punctul de
vedere al particularităţii şi materialităţii. Semnificaţia resursei schimbate nu
poate fi cunoscută şi evaluată decît din interiorul relaţiei.

În proporţie de 70-75%, relaţiile interpersonale pot fi explicate foarte

bine prin teoria schimbului.

În lucrarea Fundamanetul cultural al personalităţii, Ralph Linton,

12 Septimiu CHELCEA, Psihologie Socială, Note de curs, Bucureşti, 2001

afirmă: „relaţiile interpersonale, care au o importanţă maximă în formarea
personalităţii, nu pot fi înţelese decât în funcţie de poziţiile pe care le ocupă
indivizii în sistemul structural al societăţilor lor“. 13
Autorul, analizează
conţinutul termenilor de status şi de rol astfel: „Status-ul a fost multă vreme
folosit cu referire la poziţia unui individ în sistemul de prestigiu al societăţii
sale. În sensul actual, noţiunea cuprinde şi poziţia individului în fiecare din
celelalte sisteme. Al doilea termen, rol, va fi folosit pentru a desemna suma
totală a modelelor culturale asociate unui anumit status“14

Reconstituirea relaţiilor interpersonale, după o logică umană pozitivă

reprezintă obiectul diferitelor tehnici de grup dezvoltate în ultimele decenii,
dintre care cele mai cunoscute sînt T-Grupulşi Grupul de ȋntâlnire. Cari Rogers,
întemeietorul acestuia din urmă, aprecia că descoperirile teoretice şi tehnice
legate de utilizarea grupului sînt echivalente ca importanţă cu descoperirea
energiei nucleare.

Toate formele de învăţare de grup se centrează pe principiul că

reconstituirea relaţiilor pot să reprezinte frâne sau dimpotrivă facilitatori ai
dezvoltării personale, cooperării şi colaborării.

Unele tehnici de învăţare în grup (T-Grupul) încearcă să sporească

capacitatea de înţelegere de sine a celorlalţi, a proceselor interpersonale, de
grup, pentru a mări capacitatea acţiunii sociale; alte tehnici (Grupul de întâlnire)
sunt orientate mai mult spre dezvoltarea personalităţii, prin eliminarea
inhibiţiilor sociale, prin crearea unor relaţiilor interpersonale reciproc suportive.

RELAŢIILE

INTERPERSONALE

13 Ralph LINTON, Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 43

14 Op. citată, p. 111
 INFLUENŢE
ROLUL SOCIAL DETERMINĂ
COGNITIV - AFECTIVE
ACŢIUNI

Rude: Altele - ȋi place / displace - vorbeşte cu … gGEA

- fratele/sora - şeful / colegul - admiră / dispreţuieşte - oferă ajutor lui …

- mama / tatal - prietenul - iubeşte / urăşte - lucrează acolo …

- verişorul/ … - prosesorul … - ȋnvăţat / neinstruit - trăieşte cu …

O relaţie interpersonală este o relaţie psihologică în care există

implicare psihologică, conştientă, de ambele părţi, chiar dacă implicarea nu este
simetrică, o interdependenţă psihologică a unuia faţă de celălalt.

Relaţiile interpersonale parcurg diferite faze de desfăşurare:

prefigurarea, amorsarea, cristalizarea, evoluţia, manifestarea matură şi involuţia
(restructurarea). Parametrii unei relaţii interpersonale sunt reprezentaţi de timp,
intensitate şi indicele de structurare. Cu cât indicele de structurare este mai
mare, cu atât relaţia s-a structurat mai rapid, şi cu cît este mai mic şi relaţia s-a
structurat mai lent.

Nu orice tip de relaţie poate fi dezvoltat de orice tip de personalitate,

există un fel de câmp potenţial în care relaţiile se pot dezvolta. Debutul unei
relaţii interpersonale presupune contactul vizual şi stabilirea unei legături
concrete minimale. Ulterior se adaugă elemente suplimentare de ordin afectiv şi
are loc un fel de reconstruire a imaginii celuilalt, care presupune de cele mai
multe ori şi o înfrumuseţare. Relaţia evoluează în timp pînă la un maxim şi la
oarecare stabilitate.

Bibliografie :

Lazăr VLĂSCEANU, Cătălin ZAMFIR - Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel

M. RALEA , Tr. HERSENI - Psihologia socială, în „Viaţa românească"' nr. 12/1963

Maria BULGARU, Manual de Sociologie, Ed. Universitară, Chişinău, 2003

Leopold von WIESE, Beziehungssoziologie, in Handwörterbuch der Soziologie

J. MAISONNEUVC, Bulletin de Psychnlogie nr. 16/1963

Alexandrovich SOROKIN, Leş Theories sociologiques contemporaines, Paris, Payot, 1938

Georges GURVITCH, Essais de sociologie, Paris, 1947

Conf. univ. dr. Vasile C-tin CIOCÂRLAN, Eseu psihosociologic – Raporturile interpersonale

Alin GAVRELIUC, De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială, Bucureşti,

Polirom, 2007

Mihai COMAN, Introducere în sistemul mass – media, Editura Polirom, Iaşi, 1999
Valentina MARINESCU, Introducere în teoria comunicării, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003

Septimiu CHELCEA, Psihologie Socială, Note de curs, Bucureşti, 2001

Ralph LINTON, Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968

Referinţe web:

www.scribd.com