Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Specializările: Sociologie, an II, grupa 1.
Materia: Teorii Sociale

Émile Durkheim
Le suicide

Despre
sinucidere
Student :

- Cluj Napoca -
2009
Émile Durkheim s-a născut pe data de 15 aprilie 1858 la Epinal, în Franţa.În
familia lui a existat o puternică tradiţie religioasă iar el a studiat ebraica şi doctrina
talmudică. Emile Durkheim şi-a susţinut doctoratul în filozofie iar titlul tezei sale a fost
"Despre diviziunea muncii sociale". Teza principală a fost însoţită de o teză
complementară redactată în latina. În anii 1885-1886 studiază la Paris ştiinţele sociale şi
continuă în Germania sub îndrumarea lui Wundt.În Germania publică trei articole:
„Studii recente asupra ştiintelor sociale”, „Ştiinţa pozitivă şi morala în Germania” şi
”Filosofia în universităţile germane”. Din anul 1882 predă la două licee din provincie, iar
în 1887 este remarcat de Louis Liard şi astfel devine profesor de pedagogie şi ştiintă
socială la Universitatea din Bordeaux - acesta fiind primul curs de sociologie predat într-
o universitate. În 1902 este numit lector în Ştiintele educaţiei la Sorbona şi profesor
titular de pedagogie în 1906, când va preda şi sociologia. În acelaşi an va preda şi la
catedra de pedagogie a facultăţii de litere din Paris. În 1913, catedra sa primeşte titlul de
"chair de sociologie" de la Sorbonne. Durkheim se stinge din viaţă pe 15 noiembrie 1917,
la numai 59 de ani. Emile Durkheim este considerat fondatorul şcolii franceze de
sociologie,având cea mai importanta contribuţie în stabilirea academică a sociologiei ca
ştiinţă şi acceptarea acesteia in cadrul ştiinţelor umaniste.

A treia lucrare ca importantă a sociologului francez este Sinuciderea, în franceză,

Le suicide scrisă în 1897, este. Acest studiu cuprinde trei părţi şi anume, prima parte
Factorii extra- sociali, ceea de-a doua Cauzele sociale şi tipuri sociale şi ultima
Sinuciderea ca fenomen social general. Durkeim precizează încă de la început că:
„Sociologul are datoria să studieze cauzele prin intermediul cărora este influenţat grupul,
iar nu individul izolat, de el se ocupă psihologii. Dintre factorii de sinucidere la care se va
raporta sunt aceia care îşi fac simţită acţiunea asupra ansamblului societăţii. Rata
sinuciderii este podusul acestor factori.” Durkeim pleacă de la mai multe teorii conform
cărora sinuciderea ar fi influenţată fie de stările psihopatice, fie de clima, fie de procesul
imitaţiei.
 Voi incepe cu prima parte a cărţii şi anume Factorii extra – sociali , unde autorul
tratează subicete despre : sinuciderea il stările psihopatice, Sinuciderea şi stările
psihologice normale, Rasa., Ereditatea., Sinuciderea şi factorii cosmici şi Imitaţia. după
părerea lui Durkheim, existând două astfel de cause şi anume dispoziţia organo-fîzică şi
natura meatului fizic. El nu este de acord cu afirmţia cum că sinuciderea este o afecţiune
individuală, spunând, că dacă acest lucru aşa ar fi nu ar mai avea rost cartea sa.
Sinuciderea şi stările psihopatice aceatsa este na dintre tezele abordate de
Durkeim susţine şi care susţine că sinuciderea este o formă de nebunie, dar nu poate fi
decât o nebunie parţială şi limitată la un singur act. În terminologia patologiei
tradiţionale, delirul cu arie restrânsă se numeşte. Această teză a fost totuşi abandonată,
studii recente au demonstrat că atunci când o facultate mintală este afectată sunt afectate
şi celelalte. Întrepătrunderea lor este atât de mare pentru ca nebunia să o poată lovi pe una
lăsându-le intacte pe celelalte. Concluzia lui Durkeim a fost aceea că, dacă nu exista
monomanie, nu are cum să existe nici o monomanie-sinucidere, şi de ci că sinuciderea nu
este o nebunie. Clasificarea sinuciderii în funcţie de caracteristicile esenţiale ale nebuniei
după Jousset şi Moureau de Tours ar fi: Sinuciderea maniacală – bolnavul se omoară
pentru a scăpa de un perico, sau de o ruşine imaginară, Sinuciderea melancolică – este
legată de o stare generală de depresie, de tristeţe exagerată; vede totul în negru, plăcerile
nu-l mai atrag; viaţa i se pare plicticoasă şi chinuitoare; Sinuciderea obsesivă – nu este
cauzată de nici un motiv anume, nici imaginar, nici real, ci doar de ideea fixă a morţii,
deşi ştie exact că nu are nici un motiv; Sinuciderea impulsivă sau automatismul sinucigaş
– dorinţa de sinucidere nu ese motivată, nici în raport cu realitatea, nici în funcţie de
imaginaţia bolnavului. Între alienarea mintală propiu-zisă şi echilibrul perfect al
inteligenţei, există o serie întreagă de trepte, sunt diversele anomalii reunite de obicei sub
denumirea de neurastentie. Durkeim crede că dacă o alterare profundă poate să ducă pas
cu pas la sinucidere, o mai mică alterare trebuie să ducă la aceleaşi efecte. Aşadar,
neurastenia este un fel de nebunie rudimentară ce poate constitui unul dintre factorii în
funcţie de care variază rata sinuciderii. Temperamental neurastenicii sunt predestinaţi
suferinţei. De exemplu pentru un nevropat orice impresie este motiv de neplăcere, orice
mişcare este obositoare, nervii lui vibrează la orice atingere. Are tendinţa de a se retrage
în singurătate, iar dacă trebuie să se amestece în mulţime are toate şansele să încerce mai
de grabă durerea decât plăcerea, şi de aceea este predispus sinuciderii.ca urmare a
sistemului nervos sensibil, ideile şi sentimentele sale sunt într-un permanent dezechilibru,
iar într-o societate cu o organizare determinată, nevropatul nu se poate adapta, el va căuta
mereu ceva nou. Cu cât un sistem social este mai stabil, cu atât unui asemenea subiect
labil îi va veni greu să se adapteze. Chiar dacă neurastenia poate predispune pentru
sinucidere, ea nu are în mod necesar această consecinţă. Neurastenia este o predispoziţie
foarte generală, dar care nu conduce la un act determinat, însă poate să capete formele
cele mai diverse. Pentru a demonstra ca sinuciderea nu este o consecinţă a neurasteniei,
Durkeim a comparat numărul de internări în azilurile psihiatrice a bărbaţilor şi femeilor şi
numărul de sinucideri în rândul ambelor sexe. S-a constatat că, deşi sunt mai multe femei
internate în aziluri decăt bărbaţi, acestea se sinucid mai puţin. Deci diferitele forme ale
neurasteniei nu au ca şi consecinţa sinuciderea. Concluziile la care a ajuns Durkeim au
fost că: dacă există un determinism organo-fizic, de origine ereditară, din cauza căruia
omul este predestinat pentru sinucidere, acesta ar trebui să afecteze ambele sexe sau dacă
sinuciderea ar fi ereditară ar trebui să se manifeste în primii ani de viaţă, ori cazurile de
sinucidere în rândul copiilor sunt foarte rare. Sinuciderea şi factorii cosmici : cilma şi
temperatura anuală Sinuciderea este minimă doar în sudul şi nordul Europei, în centru
fiind mai dezvoltată. Unii cercetători au concis că zona temperată este câmpul predilect al
sinuciderii, dar încă nu se poate înţelege clar care este legătura între climă şi sinucidere.
După părerea lui Durkeim influenţa de-a lungul anotimpurilor pare mai justificată „Omul
părăseşte de preferinţă viaţa când îi este foarte lesnicioasă”. S-a crezut pentru mult timp
că toamna este anotimpul care favorizează sinuciderile, datorită faptului că este un
anotimp cu umiditate ridicată şi ceaţă în care oamenilor le este greu să suplinească lipsa
de căldură. Statisticile arată că din 1000 de sinucideri anual, între 590 şi 600 se comit în
anotimpurile calde, şi doar 400 în restul anului. În proporţie de 76%, anotimpurile se
clasează în ordinea următoare: vară, primavară, toamnă şi iarnă. Interesant este faptul că
acest clasament se aplică pentru toate ţările. Durkeim a mai constatat că atunci când zilele
cresc repede, sinuciderile se înmulţesc (din ianuarie până în aprilie), când creşterea zilelor
încetineşte se reduc şi sinuciderile (aprilie-iunie). Aceeaşi corespondenţă se regăseşte şi
în perioada de descreştere. Chiar şi în luni diferite când ziua are aproape aceeaşi durată
există aproape acelaşi număr de sinucideri (iulie- mai, august-aprilie). Totodată în timpul
unei zile, sinuciderile ating recordurile în două momente: dimineaţa şi după-amiază,
atunci când dinamica afacerilor este mai rapidă. Astfel, creşterea zilelor permite creşterea
activităţilor sociale. Imitaţia În analiza procesului de imitaţie, Durkeim ţine neapărat să
precizeze sensul cuvântului, şi importanţa cunoaşterii sensului de către sociologi. „Dacă
dorim să ne facem înţeleşi, nu putem să denumim cu acelaşi cuvânt prcesul în virtutea
căruia, în sânul unei colectivităţi ameneşti, se elaborează un sentiment colectiv, acela din
care rezultă adeziunea noastră la regulile comune sau tradiţionale de conduită şi, în fine,
aruncarea în apă ca o turmă pentru că o oaie a dat tonul. În prima serie de fapte lipeşte
orice reproducere, în cea de-a doua, ea este doar consecinţa operaţiunilor logice,
judecăţilor şi raţionamentelor, implicite sau formale, care constituie elemntul esenţial al
fenomenului. Reproducerea deplină nu este decât în al treilea caz, acolo, noul act fiind
doar ecoul celui iniţial.” Aşadar, imitaţia apare atunci când între un act comis de o
persoană şi reprezentarea şi execuţia acelui act de altă persoană nu există nici o operaţie
intelectuală. Imitaţia poate da naştere la cazuri individuale mai mult sau mai puţin
numeroase, dar nu are contribuţie determinantă asupra înclinaţiei spre moarte voluntară.

În al doilea capitol Cauze sociale şi tipuri sociale, Durkheim vorbeşte de diferitele

tipuri de sinucidere şi anume: Sinuciderea egoistă,Sinuciderea altruistă şi ceea anomic.
Sinuciderea egoistă Durkeim numeşte alienarea de la obiceiurile comune egoism
„Omul nu poate trăi dacă nu simte ataşament faţă de ceva care să-l depăşească [...] viaţa
nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem raţiunea de a fi, dacă are un ţel prin care să
merite osteneala de a o trăi.” Atenţia sociologului s-a îndreptat felul în care diferite
confesiune acţionează asupra sinuciderii. Datele statistice au arătat ca media sinuciderilor
la un milion de locuitori, în rândul religiei protestante este de 190 de sinucideri, pe când
în rândul catolicilor şi greco-catolicilor este de 58, respectiv 40 de sinucideri. Atunci
când într-o societate una dintre confesiunile religioase este în minoritate, rata sinuciderii
scade datorită faptului că acestea trebuie să-şi impună un autocontrol mai sever şi o
disciplină mai riguroasă, pentru a fi acceptaţi în societate. Dacă mediul protestant
favorizează dezvoltarea sinuciderii, nu este pentru faptul că religia protestantă priveşte
diferit sinuciderea faţă de catolicism, ci datorită faptului că protestantismul acordă mai
multă importanţă gândirii individuale şi are mai puţine dogme şi practici comune.
„Superioritatea numerică a cazurilor de sinucidere în sânul protestantismului provine din
faptul că are o Biserică mai slab integrată decât Biserica Catolică.” O altă diferenţă între
cele două religii este dată de faptul că protestanţii au fost şi sunt mai mult preocupaţi de
educaţie, iar sinuciderea este mai răspândită printre oamenii mai bine educaţi. Un
paradox este faptul că iudaismul numără cei mai puţini sinucigaşi, deşi la o mie de tineri
16% urmează studii superioare, pe când la o mie de tineri catolici 1,3% sunt în
universităţi, iar la o mie de tineri protestanţi 2,5%. Acest lucru este explicat prin faptul că
iudaismul, în majoritatea ţărilor Europene, este în minoritate, iar cum am spus mai sus,
pentru a rezista la ura pe care o stărnesc alte religii, se străduiesc să ştie mai multe decât
ceilalţi pentru a se putea apăra de opinia publică şi uneori chiar de lege. Totuşi practicile
comune în rândul acestei confesiuni religioase, nu lasă loc indivizilor de a acţiona după
bunul plac, de a gândi pentru ei. „O societate nu se poate dezintegra fără ca, în egala
măsură, individul să nu fie detaşat de viaţa socială, fără ca scopurile lui să nu devină
preponderente faţă de scopurile comune, fără ca personalitatea lui să nu tindă a se plasa
mai presus de fiinţa colectivă.”
Sinuciderea altruistă „Când omul este detaşat de societate, el se omoară cu
uşurinţă, dar tot la fel de uşor se omoară când este prea legat de ea.” Altruismul este
definit în următorul fel: eul nu îşi aparţine deloc, el se confundă cu altceva decât el însuşi,
polul conduitei sale se situează în afara lui, adică în grupul din care face parte; indivudul
este nediferenţiat de semenii lui, nu este decât o parte din întreg, fără valoare prin el
însuşi. Printr-o analogie la organismele vii, putem să ne explicăm sinucidera egoistă şi
altruistă. Ceea ce este în exces duce la consecinţe neplăcute, dar si ceea ce este puţin duce
la aceleaşi efecte. Propunerea sociologului, este aceea să consumăm totul cu măsură, atât
cât trebuie. În diferite culturi inefrioare, sinuciderea era văzută ca un act de vitejie, iar
aşteptarea morţii era considerată o ruşine. Bătrânii chinuiţi de boli preferau să îşi ia viaţa,
femeile care rămânau văduve trebuiau să se sinucidă pentru a îşi urma soţul; le fel se
întâmpla şi în cazul slugilor atunci când le murea stăpânul. Aceste practici sunt impuse de
către societate, iar omul îşi ia viaţa fără a fi neapărat obligat să o facă. „Totuşi aceste
sinucideri nu au altă natură decât sinuciderile obligatorii. Convingerea de a nu ţine la
propia viaţă fiind socotită o virtute, şi încă una prin excelenţă, este foarte lăudat acela
care renunţă să mai trăiască după cea mai mică solicitare a impreujurimilor sau chiar din
simplă bravadă.” În societatea contemporana sinuciderea altruistă îşi face loc în domeniul
militar, diferenţa dintre cazurile de sinucidere în rândul civililor şi a militarilor cariază de
la 25% până la 900%, iar rata sinuciderii creste direct proporţional cu creşterea perioadei
de încadrare. În acest fel putem concide că fiecare tip de sinucidere nu este decât forma
exagerată sau deviată a unei virtuţi.
Sinuciderea anomică „Societatea nu este numai ceva care absoarbe, cu intensitate
agală, sentimentele şi energia individului, ea este şi puterea care le reglează.” De obicei,
atunci când într-o societate are loc un progres economic sau un cataclism neprevăzut, rata
sinuciderii creşte. Orice perturbare a echilibrului unei socităţi, chiar dacă duce la
prosperitate, împinge la sinucidere. „Nevoile unui individ sunt infinite.” Atât timp cât
nevoile unei persoane sunt infinite, aceasta nu va putea fi niciodată pe deplin fericită.
Dezvoltarea industriei, progresele economice, depărtarea de la tradiţional, depărtarea de
forţa care suprimă „pasiunile”, a dus la căutarea altor idealuri, a unor aventuri, care devin
riscante, spune Durkeim. Eşecurile sporesc pe măsura riscurilor şi astfel, rata sinuciderii
creşte. Atunci când o nevoie este satisfăcută, apare alta şi tot aşa. Durkeim propune în
acest sens ca „pasiunile să fie ţinute în frâu” de către raţiune. Dar în acelaşi timp
recunoaşte ca nu există această putere în om. Fiecare individ, dacă este mulţumit de
statusul pe care îl are în societate, nu se gândeşte să îşi ia viaţa. Cu cât oamenii deţin
funcţii de subordonare, cu atât orizontul lor este mai închis, sunt mai cumpătaţi, nevoile
lor sunt în concordanţă cu statusul lor social, dorinţele sunt precise, iar ei sunt mai
protejaţi împotriva sinuciderii.

În ultima parte a cărţii , tratează subiectul legat de Sinuciderea ca denomen social,

unde în trei subcapitole vorbeşte despre : Elementul social al sinuciderii, Raporturile
sinuciderii cu celelalte fenomene sociale şi Consecinţe practice.„Fiecare grup social are
realmente o înclinare colectivă ce îi este carcateristică şi din care derivă atracţiile
individuale, iar nu invers. Ceea ce conturează înclinarea respectivă sunt curentele de
egoism, altruism sau de anomie care ajută societatea în cauză, împreună cu predispoziţiile
pentru melancolie languroasă, sau pentru renunţare activă, sau pentru oboseala exaperată
ce reprezintă curentele acestor curente. Aceste tendinţe ale colectivităţii, penetrând la
nivelul indivizilor, sunt cele care îi determină să se omoare.” Intensitatea sinuciderii nu
poat să depindă decăt de următoarele trei cauze: natura indivizilor care compun societate,
felul în care ei sunt asociaţi, adică natura organizaţiei şi evenimentele trecătoare care
tulbură funcţionarea vieţii colective această intensitate se menţine constantă în societate
pentru că „nimic nu a modificat nici felul în care sunt grupate unităţile sociale, nici natura
consensului lor, acţiunile şi reacţiile reciproce rămân deci identice, prin urmare, ideile şi
sentimentele care se degajă din ele nu au cum să varieze.”

Bibliografie:
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89mile_Durkheim
2. Durkheim, Émile „Despre sinucidere”, Editura Institutul European, Iasi, 1993