4.

Efectul cameleonului
Adina Karner Huţuleac
XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX

4.1. Introducere

Efectul cameleonului se referă la tendinţa naturală a unei persoane de a imita neintenţi‑

onat şi nonconştient postura, mimica, accentul, fluenţa etc. interlocutorului, în vederea
potrivirii sociale cu acesta (Chartrand & Bargh, 1999). Acest tip de mimetism are loc
fără conştientizare şi fără nici o intenţie de a mima sau de a imita. Dovezi empirice
sugerează existenţa unei relaţii bidirecţionale între mimetismul inconştient, pe de o parte,
şi simpatie, empatie şi afiliere, pe de altă parte. Aceasta înseamnă că imitarea inconştientă
creează afiliere iar afilierea poate fi exprimată prin mimetism inconştient. Cel mai pro‑
babil, imitarea comportamentală a jucat un rol important în evoluţia umană, având un rol
în supravieţuirea biologică. Scopul mimetismului uman a evoluat până în prezent, astfel
încât acesta a ajuns să susţină o funcţie socială, prin creşterea gradul de afiliere, ceea ce
ajută la cultivarea relaţiilor cu ceilalţi.

4.2. Definirea şi descrierea efectului cameleonului

Fiinţele umane sunt animale sociale (Caporael, 2001), iar cantitatea de interacţiune sociala
trăită cu regularitate de majoritatea indivizilor este extraordinară (Buss & Kenrick, 1998).
Din perspectivă evoluţionistă, importanţa interacţiunilor sociale de succes este evi‑
dentă. Strămoşii noştri trăiau într‑un mediu în care indivizii „pe cont propriu” nu puteau
mereu să supravieţuiască şi să se reproducă cu succes şi de aceea indivizii erau forţaţi să
se bazeze pe alţii pentru a îndeplini activităţi necesare supravieţui (localizarea şi asigu‑
rarea surselor de hrană şi a adăpostului, apărarea împotriva prădătorilor, creşterea copi‑
ilor). Grupurile în care au început să trăiască oamenii cei mai primitivi (care probabil
aveau de la 2 până la 200 de indivizi) au devenit nucleele acestor activităţi biologice
importante (Poirier & McKee, 1999). În termeni evolutivi, este posibil ca traiul în grupuri,
acesta incluzând ajutorarea rudelor (Dawkins, 1982) şi a celor fără grad de rudenie
(Axelrod & Hamilton, 1981), să fi devenit factorul cu cea mai puternică influenţă pentru
dezvoltarea abilităţilor necesare supravieţuirii şi reproducerii. Unii antropologi chiar au
susţinut ideea că mărimea medie a unui anumit grup de primate este cel mai sigur predictor
468 Cum (nu) gândim când ne alegem comportamentele

pentru mărimea neocortexului speciei respective. Cu cât sunt mai mari grupurile, cu atât
mai mare va fi neocortexul, care este cel puţin parţial angajat în organizarea şi stocarea
informaţiilor sociale necesare traiului în grup (Barton & Dunbar, 1997).
Având în vedere semnificaţia comportamentelor nonverbale în comunicarea mesajelor
importante către alţii (DePaulo & Friedman, 1998), există posibilitatea ca ele să fi fost
influenţate în mod deosebit de aceste presiuni de selecţie. Trebuie menţionat că, în timp,
aceste comportamente probabil au devenit automate, sau au evoluat în aşa fel încât să se
manifeste fără conştientizare sau intenţie (Bargh, 1990). E posibil să fie mai uşor să te
alături membrilor unui grup, dacă un repertoriu de comportamente nonverbale există şi
poate fi folosit pentru acest scop fără să necesite plănuire sau gândire excesivă. Deci,
mimetismul inconştient ori tendinţa de a adopta comportamente, posturi sau gesturi ale
partenerilor de interacţiune fără conştientizare sau intenţie este posibil să fi jucat un rol
important în evoluţia umană, prin faptul că a permis indivizilor să menţină relaţii armo‑
nioase cu membrii grupului de apartenenţă (Chartrand & Bargh, 1999; Chartrand,
Maddux & Lakin, 2006).
Indivizii imită în mod automat multe aspecte diferite ale partenerilor de interacţiune,
incluzând tiparele lor de vorbire, expresii faciale, emoţii, stări, posturi, gesturi, maniere
şi mişcări idiosincratice (Chartrand, Cheng & Jefferis, 2002; Chartrand, Maddux &
Lakin, 2006).
Se pare că prioritar imităm în mod inconştient accentele (Giles & Powesland, 1975),
viteza de vorbire (Webb, 1972) şi ritmul vorbirii (Cappella & Panalp, 1981) partenerilor
de interacţiune. De asemenea, imităm expresiile faciale ale altor oameni. Lucrul acesta
este atât de puternic înrădăcinat, încât copii de o lună au demonstrat ca au tendinţa să
zâmbească, să scoată limba şi să deschidă gura când văd pe altcineva că fac aceste lucruri
(Meltzoff & Moore, 1977). Când ajung la nouă luni, copiii imită expresii emoţionale mai
abstracte, ca de pildă bucuria, tristeţea sau furia (Termine & Izard, 1988). Imitarea aces‑
tor expresii faciale poate avea ca rezultat de asemenea preluarea emoţiilor şi stărilor
celuilalt (Hatfield, Cacioppo & Rapson, 1994). Dacă îi vedem sau auzim pe alţii că râd,
avem şi noi tendinţa să râdem mai mult, sau dacă ascultăm o persoană veselă sau una
tristă, tendinţa noastră va fi să imităm tonul ei şi să‑i preluăm starea de spirit (Neumann
& Strack, 2000).
În sfârşit, cercetările au scos la lumină de asemenea şi dovezi pentru ideea de coordonare
interpersonală. Coordonarea interpersonală se referă la „gradul în care comportamentele
din cadrul unei interacţiuni sunt nealeatorii, înscrise într‑un tipar sau sincro­nizate cu
privire la timp şi formă” (Bernieri & Rosenthal, 1991, p. 403). Coordonarea interperso‑
nală poate fi împărţită în sincronie de interacţiune şi ajustarea comportamentală. Sincronia
de interacţiune se referă la congruenţa ritmul de interacţiune dintre interlocutori şi la
măsura în care interacţiunea este cursivă (Bernieri, Davis, Rosenthal & Knee, 1994).
Ajustarea comportamentală se referă la tendinţa de a imita sau de a reflecta în oglindă
comportamentul partenerilor de acţiune. Această ajustare a fost demonstrată în mai multe
situaţii şi este mai degrabă neintenţionată (Bavelas, Black, Lemery, MacInnis & Mullet,
1986). De exemplu, s‑a observat că elevii dintr‑o clasă mică aveau aceleaşi poziţii ca cele
ale instructorului sau ale celorlalţi colegi (LaFrance, 1982), iar consilierii au arătat că
tind să imite comportamentul clienţilor lor (Maurer & Tindall, 1983). Există de asemenea
dovezi experimentale că oamenii mimează gesturile persoanelor complet străine. În cadrul
unui test referitor la această idee, Chartrand şi Bargh (1999) au solicitat participanţilor
să interacţioneze cu alţi doi „participanţi” necunoscuţi (în realitate complici). Pentru o
jumătate dintre participanţi, primul complice a manifestat tendinţa de a‑şi freca faţa, iar
 Efectul cameleonului 469

al doilea complice şi‑a scuturat piciorul pe tot parcursul sesiunii respective. Pentru cealaltă
jumătate, primul complice şi‑a scuturat piciorul şi al doilea complice şi‑a frecat faţa.
Rezultatele au scos la iveală faptul că participanţii au imitat gesturile complicilor, indi‑
ferent de tiparul de comportament motor, aceştia nefiind conştienţi de aceste gesturi ale
complicilor. Deci imitarea a fost inconştientă şi neintenţionată, într‑un cuvânt, automată.
Unele cercetări au arătat faptul că efectul de oglindire a comportamentului (într‑o
interacţiune, unul dintre vorbitori ridică, de exemplu, mâna dreaptă şi, în oglindă, celă‑
lalt ridică mâna stângă) depinde mult de calitatea relaţiei interpersonale. De exemplu,
într‑un studiu s‑a constatat un efect de oglindire mult mai puternic la studenţii care aveau
o legătură mai puternică de respect şi admiraţie cu profesorul, decât cei mai puţin implicaţi.
Pe de altă parte, efectul cameleon, adică imitarea comportamentală (mână stângă – mână
stângă) nu depinde în nici un fel de calitatea raportului dintre persoanele inter­locutoare.
Totodată, în alte studii se constată că persoanele care oglindesc comportamental mai
puternic sunt percepute ca fiind semnificativ mai drăguţe.
Efectul cameleon are la bază mecanismul legăturii percepţie‑comportament, ceea ce
înseamnă faptul că percepţia comportamentului celuilalt creşte automat probabilitatea
activării aceloraşi scheme comportamentale la observator.
Experimentele au arătat faptul că: (1) acest efect se manifestă şi în cazul interlocu‑
torilor – complici faţă de care nu existau înaintea interacţiunii nici un fel de relaţii şi nici
un fel de scopuri personale; (2) o persoană care imită neintenţionat un comportament al
interlocutorului este evaluată ca fiind mai simpatică sau plăcută, relaţia evoluând mult
mai uşor; (3) persoana cu un nivel mai ridicat de empatie dispoziţională (măsurat cu
instrumente de măsură validate ştiinţific) activează un comportament de imitare automată
a comportamentului celuilalt semnificativ mai puternic
De asemenea, cercetările au identificat unele efecte mediatoare ale relaţiei percepţie-
comportament:
1. Efectele de asimilare şi contrast în imitarea comportamentală automată. Sunt multe studii
care au dorit să înţeleagă relaţia dintre percepţia socială şi raţionamentul social şi au
constatat două situaţii distincte. Dacă percepţia socială era manipulată cu ajutorul
exemplarelor prototipice (de exemplu, pentru inteligenţă se utiliza imaginea lui Albert
Einstein), atunci tendinţa semnificativă a participanţilor era să se autoevalueze şi să‑i
evalueze pe alţii ca fiind diferiţi de model, deci se manifestă efectul de contrast. Dacă,
pe de altă parte, se utilizează caracteristici de bază ale unei persoane inteligente, respon­
denţii au tendinţa de a se percepe mai inteligenţi, deci se activează un efect de asimilare.
2. Experienţa. Cercetările au arătat că proximitatea cu un anumit grup de peroane cu
trăsături caracteristice (ex. adolescenţi sau persoane vârstnice) facilitează efectul
cameleonului, acesta manifestându‑se semnificativ mai intens la participanţii care
aveau experienţe multiple cu reprezentanţi ai acestor grupuri‑ţintă. Similar, cercetă‑
torii în domeniul coordonării comportamentale au verificat ideea în numeroase studii
pe cupluri maritale în care s‑a măsurat nivelul de empatie. Scheflen (1964) considera
că efectul cameleonului se manifestă evoluţionist deoarece postura este o sursă de
informaţie pentru ceea ce va urma în interacţiunea socială. De asemenea, s‑a consta‑
tat că persoanele au utilizat imitarea inconştientă când au intenţionat să se integreze
într‑un grup. Comportamentele specifice identificate şi măsurate au fost sincronizarea
ritmică (a tipurilor de mişcare ale corpului şi a vitezei de realizare a acestora), imi‑
tarea facială (multe experimente pe relaţia nou‑născuţi – mame) şi potrivirea compor‑
tamentală (preluarea anumitor tipare comportamentale).
470 Cum (nu) gândim când ne alegem comportamentele

4.3. Funcţiile activării imitării comportamentale inconştiente

Mimetismul automat este un fenomen universal, dar cărui scop serveşte? Răspunsul la
această întrebare este complex, necesitând integrarea mai multor abordări.
1. Funcţia adaptativă a imitării comportamentale – de la supravieţuirea biologică la
„supravieţuirea socială”.
Din perspectivă evoluţionistă, nu e dificil de văzut că mimetismul automat are o valoare
semnificativă în ceea ce priveşte adaptarea. Acţiunile altor membri din specia noastră ne
comunică trăsături importante ale mediului, cum ar fi prezenţa prădătorilor, a prăzii şi a
posibililor parteneri. De fapt, mimetismul şi coordonarea sunt premise absolut necesare
comunicării (Condon & Sander, 1974).
Capacitatea noastră de a percepe a evoluat nu pentru că noi am avut nevoie de ea ca
să analizăm şi să înţelegem lumea, ci pentru ca a trebuit să învăţăm să ne comportăm
(Dijksterhuis & Bargh, 2001; Milner & Goodale, 1995). Faptul că a existat în noi o
legătură directă între percepţie şi comportament a fost astfel esenţial pentru supravieţui‑
rea noastră ca specie, iar selecţia naturală a asigurat că cei care au prezentat tendinţe de
mimetism automat, au supravieţuit.
În acelaşi fel a evoluat şi lumea socială, omul devenind o specie puternic dependentă
de grupurile sociale pentru a supravieţui. Presiunea selecţiei în perspectiva ”supravieţu‑
irii sociale” e posibil aşadar să se fi intensificat pe parcursul evoluţiei, iar mimetismul
automat ne poate ajuta acum să supravieţuim în lumea socială. Oamenii au o nevoie
fundamentală de apartenenţă şi afiliere (Baumeister & Leary, 1995); tendinţa noastră
constantă de a ne înţelege bine cu ceilalţi şi de a obţine acceptare socială sugerează că
mimetismul automat este funcţional la un nivel de rutină cotidiană. În acest context,
considerăm că imitarea automată a rămas cu rol adaptativ pentru oameni, cu toate că scopul
lui specific e posibil să se fi schimbat în acela de a ajuta oamenii să stabilească legături
între ei. Cu alte cuvinte, mimetismul automat funcţionează în ziua de azi ca „liant social”.
2. Efectul cameleonului are la bază legătura percepţie  – comportament. Legătura
percepţie  – comportament se manifestă şi la animale, a fost foarte importantă pentru
supravieţuirea omului şi, în ciuda evoluţiei, acest mecanism se menţine la fel de automat
şi nonconştient, deoarece el serveşte acum unei „supravieţuiri sociale”. Omul devine mai
asemănător şi, deci, mai acceptat în grupuri. Dacă persoanele nu au această nevoie de a
aparţine unui grup mai mare satisfăcută, apar tot felul de probleme emoţionale ca triste‑
ţea şi anxietatea, care, în timp, ajung să se somatizeze şi să determine apariţia unor boli
grave. De asemenea, imitarea automată creează senzaţia de empatie, interacţiune uşoară
şi comunicare facilitată.
Acest mecanism percepţie – comportament este susţinut şi neurofiziologic prin faptul
că se activează aceleaşi arii cerebrale (cortex cingular anterior) şi atunci când facem o
mişcare şi atunci când ne gândim să facem acea mişcare, ceea ce sugerează ideea că
percepţia şi comportamentul au un sistem reprezentaţional comun. Acelaşi aspect
neuro‑funcţional s‑a constatat şi în cazul persoanelor care fie percep comportamentul unui
interlocutor, fie realizează ele însele acel tipar comportamental. Deci, schemele interpre‑
tative (percepţia) şi cele comportamentale (motrice) se suprapun în mare măsură şi de
aceea nu le putem disocia voluntar total, chiar dacă putem influenţa această legătură.
3. Relaţia dintre imitarea comportamentală inconştientă şi afiliere. Având în vedere
rolul pe care l‑au jucat grupurile sociale în istoria evolutivă a umanităţii, ar fi esenţial
pentru membrii unui grup să aibă un simţ al conectării psihologice reciproce, ceea ce
 Efectul cameleonului 471

le‑ar permite să trăiască în armonie şi să realizeze toate activităţile necesare supravieţu‑

irii. Indivizii care aveau tendinţa să îi imite pe egalii lor aveau mai multe şanse să ajungă
la această conectare psihologică, şi, prin urmare, mai multe şanse să continue să fie incluşi
în grup. Primele cercetări legate de mimetismul comportamental s‑au concentrat pe imi‑
tarea posturii, ca indicator nonverbal al legăturii empatice din cadrul grupului. Poziţionarea
corpului s‑a crezut ca este un indicator pentru afinitate şi înţelegere (Scheflen, 1964),
ceea ce a anticipat argumentul lui Bavelas et al. (1986), cum că imitarea comportamentală
este un instrument folosit pentru a comunica afinitatea şi afilierea (LaFrance et al., 1976;
Bernieri et al., 1991).
4. Relaţia dintre imitarea comportamentală automată şi empatie. Există de asemenea
dovezi experimentale că mimetismul comportamental creează o legătură empatică. Chartrand
şi Bargh (1999) au descoperit că oamenii au tendinţa de a imita automat comportamentul
nonverbal al partenerilor de interacţiune. Într‑un al doilea studiu, ei au explorat funcţia
mimetismului comportamental. Participanţii au fost implicaţi într‑o sarcină de lucru
împreună cu un complice care ori le‑a mimat gesturile, ori au avut gesturi neutre, inex‑
presive. Prin comparaţie cu cei care nu au fost imitaţi, participanţii care au fost imitaţi
au mărturisit ulterior că l‑au simpatizat pe complice mai mult şi că interacţiunea a fost
mai cursivă şi mai armonioasă. Aceste rezultate sugerează că mimetismul comportamen‑
tal creşte în realitate relaţie empatică între membrii grupului.
Relaţia cauzală dintre imitare şi empatie poate merge şi în sens invers: empatizarea
şi apropierea interpersonală poate duce la faptul că o persoană o va imita mai mult pe
cealaltă. Jefferis, van Baaren, şi Chartrand (2003) au explorat această idee în cadrul unei
cercetări în care un participant şi un complice au răspuns pe rând la o serie de întrebări
în formă scrisă. Într‑o situaţie, întrebările au rămas impersonale (ex: „Care este speci‑
alitatea dumneavoastră principală?”) pe parcursul întregii sesiuni. Într‑o a doua situaţie,
întrebările au devenit mai personale pe parcursul înaintării în cadrul sesiunii (ex: „Descrieţi
relaţia dumneavoastră cu părinţii.”). Pe parcursul sesiunii, complicele şi‑a scuturat picio‑
rul şi s‑a observat în ce măsură participanţii au imitat. Când întrebările au rămas imper‑
sonale, imitarea nu s‑a schimbat cantitativ pe parcursul experimentului. Totuşi, în cadrul
sesiunii în care s‑a crescut progresiv gradul de personalizare a întrebărilor, imitarea s‑a
intensificat în timp ce întrebările deveneau tot mai intime. Cu alte cuvinte, pe parcurs ce
oamenii împărtăşeau informaţii despre ei şi aflau informaţii despre interlocutor, se anga‑
jau din ce în ce mai mult în tipare comportamentale asemănătoare inconştiente. Împărtăşirea
de informaţii poate duce la o intensificare a relaţiei empatice, ceea ce se manifestă prin
creşterea gradului de imitare.
Mimetismul care rezultă din creşterea apropierii interpersonale ar putea fi un exemplu
deosebit de interesant pentru cât de adaptativ este acest comportament. Chartrand şi Bargh
(1999) au demonstrat că imitarea altuia creşte legătura empatică, ceea ce ar trebui să
conducă în mod aşteptat la o apropiere interpersonală, ceea ce duce la mai multă imitare
(Jefferis et al., 2003). Acesta este un circuit fără sfârşit, care ar trebui să ajute membrii
unui grup să obţină succes în cadrul interacţiunilor de grup. Un individ imită pentru a
crea o legătură empatică şi pentru a fi inclus în grup. Apropierea interpersonală care se
dezvoltă în mod inevitabil între membrii grupului se perpetuează în cadrul ciclului, pen‑
tru că determină membrii grupului să continue să se imite, ceea ce creează o mai puter‑
nică legătură empatică.
472 Cum (nu) gândim când ne alegem comportamentele

4.4. Facilitatori şi inhibitori ai imitării comportamentale

automate

Există o multitudine de studii care au evidenţiat diferenţele interindividuale şi situaţionale

cu privire la imitarea comportamentală automată şi neintenţionată. Vom sistematiza pe
scurt cei mai importanţi factori care modulează frecvenţa şi intensitatea efectului came‑
leonului.
Facilitatorii efectului cameleon:
1. Intensitatea relaţiei dintre interlocutori creşte efectul cameleonului. Se constată o
relaţie bidirecţională între cele două fenomene. Se observă că între persoanele care au o
relaţie foarte apropiată de încredere şi respect se manifestă mai intens reflexul de imitare
automată, dar şi că în interacţiunile unde se imită mai mult, membrii grupului au senti‑
mentul unei interacţiuni de calitate, cu oameni empatici, între care există o comunicare
clară şi eficientă, un interes crescut şi un sentiment de „împreună”.
2. Existenţa motivaţiei persoanei de a se afilia unui grup. La nivel inconştient, omul
foloseşte imitarea în avantajul lui, pentru că manifestă o cunoaştere implicită a faptului
că imitarea şi afilierea îi vor aduce avantaje sociale personale. Oamenii folosesc automat
imitarea pentru a se face plăcuţi şi pentru a creşte probabilitatea unor comportamente
pozitive din partea membrilor grupului. Cercetări recente au demonstrat, de asemenea,
că imitarea comportamentului altor persoane este un răspuns natural în situaţii în care
există o dorinţă de afiliere. De exemplu, oamenii cărora li se dă un scop conştient care
vizează afilierea („veţi interacţiona cu această persoană in cadrul unei sarcini bazate pe
cooperare, în care este important să vă înţelegeţi şi să lucraţi bine împreună”) sau un
scop neconştientizat care vizează afilierea (adică primesc subliminal mărci verbale legate
de afiliere: prieten, împreună) prezintă mai multe şanse de a imita comportamentul
partenerului de interacţiune decât persoanele care nu au un scop în această direcţie (Lakin
& Chartrand, 2003).
3. Interdependenţa în construirea imaginii de sine. Leary & Baumeister (2000) au
propus ideea că stima de sine poate fi înţeleasă ca barometru despre cum se simt oamenii
referitor la acceptarea lor de către grupurile sociale (Leary, Tambor, Terdal & Downs,
1995). Mai precis, ei susţin că stima de sine ar trebui să scadă de fiecare dată când o
persoană se află în pericol de excluziune socială, iar această scădere ar informa individul
că trebuie să facă ceva pentru a‑şi redresa poziţia în cadrul grupului. Excluderea ar trebui
să activeze sistemul stimei de sine, care ar informa persoana în cauză că se află în pericol
(social), iar această activare a sistemului stimei de sine ar putea fi un factor care activează
la rândul lui tendinţa de a imita comportamentul membrilor grupului. De asemenea,
cercetările arată că persoanele care au tendinţa de a se gândi pe sine fără a se raporta
major la părerea celorlalţi (autoreprezentare independentă) sunt mai puţin active în imi‑
tarea comportamentală decât persoanele care se definesc pe sine în contextul grupului şi
în funcţie de calitatea relaţiei cu membrii acestuia (autoreprezentare interdependentă).
4. Empatia. Chartrand şi Bargh (1999) au descoperit că oamenii care aveau un scor
mai mare la sub‑scala ce viza asumarea perspectivei altora din chestionarul referitor la
empatie al lui Davis (1983), prezentau o probabilitate mai mare de a imita comportamen‑
tul altora, faţă de cei care înregistraseră un scor mai mic. Astfel, capacitatea de asumare
a perspectivei altora creşte efectul cameleonului, sugerând că indivizii care sunt capabili
să se afilieze unui grup datorită abilităţii lor de a‑i înţelege pe alţii, folosesc în mod
frecvent comportamentul mimetic.
 Efectul cameleonului 473

5. Distinctivitatea ridicată a unei persoane. Altă situaţie care ar putea avea ca rezultat
o creştere a gradului de imitare ar fi atunci când cineva se simte prea diferit de un grup
important. Conform Teoriei distinctivităţii optime a lui Brewer (1991), oamenii sunt într‑o
căutare continuă a echilibrului dintre nevoia de a fi diferit de ceilalţi şi nevoia de asimi‑
lare sau de a fi la fel ca ceilalţi. Acest lucru conduce la anticiparea ideii că indivizii, care
în mod frecvent se simt prea diferiţi de un grup important (adică manifestă o nevoie
accentuată de asimilare), ar trebui să se angajeze în comportamente care să‑i aducă mai
aproape de grup (adică mimetism). Uldall, Hall şi Chartrand (2003) au testat această
ipoteză oferind participanţilor feedback fals la un „inventar de personalitate” fictiv, care
a sugerat că aceştia aveau fie un profil de personalitate relativ rar, fie unul relativ comun.
După ce au primit feedback‑ul fals, s‑au implicat într‑o sarcină de lucru cu un complice,
care şi‑a scuturat piciorul pe tot parcursul interacţiunii. Conform aşteptărilor, participan‑
ţii care au fost determinaţi să creadă că sunt prea diferiţi, fiind plasaţi într‑o categorie
rară, au imitat complicele mai mult faţă de cei care au fost făcuţi să creadă că sunt la fel
ca toţi ceilalţi, fiind plasaţi într‑o categorie obişnuită. Astfel, participanţii au imitat mai
mult când s‑au aflat în situaţia în care s‑au simţit prea diferiţi de grupul de egali.
6. Cultura şi imitarea automată. Comportamentele care au o bază evoluţionistă sunt
considerate în mod tipic a fi transculturale (Buss & Kenrick, 1998). Astfel, ne‑am aştepta
ca cercetările descrise mai sus să se desfăşoare în acelaşi fel cu participanţi din multe
alte culturi, cu toate că studii care să exploreze acest aspect specific aşteaptă să fie între‑
prinse de acum încolo. Totuşi, generalizarea interculturală a efectelor de ajustare com‑
portamentală nu exclude faptul că s‑ar putea, de asemenea, să existe diferenţe culturale
în tendinţa de a imita comportamentul partenerilor de interacţiune. Cercetări recente au
arătat că indivizii din culturi interdependente ar putea să manifeste o tendinţă cronică de
a imita comportamentul altora într‑o mai mare măsură decât indivizii din culturi mai
independente (Stapel & Koomen, 2001). Într‑un studiu care explorează această proble‑
matică (van Baaren, Maddux, Chartrand, de Bouter & van Knippenberg, 2003), oamenii
cu o interpretare de sine interdependentă (japonezii) au manifestat un grad mai mare de
imitare neconştientizată faţă de oamenii cu o interpretare de sine independentă (america‑
nii), indiferent de etnia partenerului de interacţiune complice. Se pare că există o relaţie
complexă între cultură şi mimetismul comportamental inconştient, care va trebui explorată
în cercetări viitoare.
7. Diferenţele individuale în automonitorizare (Gangestad & Snyder, 2000). Automoni­
torizarea ar putea fi o altă variabilă care influenţează mimetismul. Comparativ cu cei care
prezintă un grad scăzut de automonitorizare, cei cu un grad ridicat de automonitorizare
sunt sensibili cronic la factorii din mediul social care le‑ar putea fi de folos. Astfel, când
interacţionează cu indivizi care sunt posibili candidaţi pentru relaţii de grup, cei care se
automonitorizează mai mult prezintă o mai mare probabilitate de a‑şi imita partenerii de
interacţiune faţă de cei care se automonitorizează mai puţin. Cheng şi Chartrand (2003)
au presupus că studenţii unei facultăţi au ca scop apropierea de un coleg student, în timp
ce ei nu ar fi la fel de motivaţi să se apropie de altcineva dintr‑o categorie de vârstă
diferită  – fie un elev de liceu, fie un absolvent al facultăţii. S‑a mers mai departe cu
ipoteza conform căreia cei cu un grad mare de automonitorizare sunt mai conştienţi de
diferenţele de vârstă şi de semnificaţia acestui lucru pentru ei şi astfel vor fi mai receptivi
la situaţiile în care îşi pot face un prieten (un student), faţă de situaţiile în care nu ar
putea face aceasta. Participanţii au interacţionat cu o femeie complice, care era aparent elevă
de liceu, studentă sau absolventă, şi care şi‑a atins faţa în mod subtil pe parcursul întregii
interacţiuni. Rezultatele au susţinut ipoteza: cei care aveau tendinţa de a se automonitoriza
474 Cum (nu) gândim când ne alegem comportamentele

puţin nu au mimat complicele în mod diferit, în timp ce persoanele cu o tendinţă ridicată

de automonitorizare au imitat colega studentă mai mult decât au făcut‑o în cazul elevei
sau al absolventei. Un alt tip de informaţie socială la care cei ce se automonitorizează
mai mult ar putea fi mai atenţi este reprezentată de diferenţele date de puterea relativă.
Într‑un alt studiu, Cheng şi Chartrand (2003) au testat dacă persoanele care se automo‑
nitorizează mai mult ar fi mai dispuse să manifeste mimetism când rezultatul aşteptat ar
depinde de persoana cu care interacţionează. Participanţilor li s‑a spus că ei sunt „leader‑ul”
sau „muncitorul” în timpul unei interacţiuni cu un alt participant (în realitate un complice).
S‑a anticipat că, faţă de cei cu un grad scăzut de automonitorizare, este mult mai probabil
ca cei cu grad ridicat de automonitorizare să aibă un scop vizând afilierea, care se activează
automat când indiciile din cadrul situaţiei vor sugera că poate fi folositor pentru ei (adică
atunci când erau în postura de „muncitor” iar celălalt deţinea controlul). Rezultatele
studiului au arătat faptul că participanţii cu mai multă automonitorizare au imitat compli­
cele mai mult, atunci când complicele era „leader”, faţă de situaţiile în care era „muncitor”,
în timp ce aceia cu automonitorizare scăzută nu au imitat complicele in mod diferit.
8. Ostracizarea anterioară a persoanei. Se ştie că a fi respins de un grup este una din
experienţele psihologice cele mai dăunătoare pe care un individ o poate suporta (Williams,
2001). Lakin (2003) a descoperit că participanţii care au fost excluşi dintr‑un joc de
aruncare a mingii au avut o probabilitate mai mare de a imita comportamentul unui par‑
tener de interacţiune ulterior.
9. Oportunitatea primirii de ajutor şi alte tipuri de comportament pro‑social. Ştim că
imitarea comportamentală determină activarea automată a comportamentelor pro‑active
de suport şi întrajutorare. Van Baaren et al. (2003) au evaluat imitarea comportamentală
în cazul acordării de bacşişuri în restaurante. Ei au descoperit că, atunci când chelnerul
i‑a imitat pe clienţi, numărul de bacşişuri pe care le‑a primit a crescut semnificativ. De
asemenea, ei au constatat că participanţii la un bal de caritate făceau donaţii semnificativ
mai mari dacă erau imitaţi nonverbal şi verbal, decât în cazul lipsei imitării (van Baaren
et al., 2004). Aceste studii demonstrează că mimetismul poate să conducă la împărţirea
resurselor cu altcineva, ceea ce trebuie să fi fost important pentru strămoşii noştri, care
nu reuşeau mereu să facă rost de suficientă mâncare pentru a se hrăni pe sine şi pe cei
care depindeau de ei. Este posibil chiar ca imitarea comportamentului altora să fi reuşit
să intensifice comportamentul pro‑social în general, precum şi să conducă la alte rezultate
adaptative. Experimentele lui van Baaren et al. (2003) au validat efectul cameleonului în
ceea ce priveşte preferinţele pentru consum. Cercetătorii au constatat că imitarea automată
în ceea ce priveşte alegerile produselor de consum se manifestă doar în situaţia în care
cumpărătorii sunt orientaţi către persoanele din magazine; dacă un client este foarte
concentrat pe propria listă de cumpărături şi evită să privească ceea ce fac ceilalţi clienţi,
efectul de influenţă nu se mai manifestă în comportament şi preferinţe. De asemenea,
clientul imitat comportamental (nonverbal şi verbal) are tendinţa de a fi de acord cu un
produs, mai ales când acesta îl percepe pe vânzător ca pe un om care este foarte implicat
în realizarea unui proiect pozitiv, a unui produs bun, care merită să fie cumpărat de oameni
pentru binele lor şi secundar, pentru binele afacerii. Apare o disociere între dorinţa con‑
ştientă de a rezista persuasiunii vânzătorului şi tendinţa inconştientă de a fi deschis, de
ajutor, pro‑social. Deci, când un client este imitat, se transmite automat ideea de afiliere,
raport şi apropiere, ceea ce duce la activarea dorinţei de a ajuta şi la o decizie compor‑
tamentală prosocială. Acest efect inconştient este cu atât mai intens cu cât planul de
cumpărături este mai neclar (nu ştiu exact ce vreau să cumpăr) şi mai puţin transparent
(nescris, necomunicat altora).
 Efectul cameleonului 475

Inhibitorii imitaţiei automate:

1. Dezgustul şi reactivitatea faţă de alţii. S‑au realizat diverse studii care au arătat că,
de exemplu în interiorul partidelor politice, efectul cameleonului este foarte ridicat,
membrii aceluiaşi partid manifestând un reflex de imitare comportamentală foarte puter‑
nic. De asemenea, când aceleaşi persoane observau un reprezentant dintr‑un partid advers,
aceştia manifestau reacţii comportamentale opuse, arătând în acest fel o dezicere de la
principiile susţinute de adversarii politici, un mesaj clar de opoziţie.
2. Poziţia egocentrică a persoanei, focalizarea pe sine. Clark et al. (1979) a realizat
un experiment care a avut ca scop evidenţierea diferenţelor interindividuale cu privire la
imitarea automată şi neintenţionată şi a constatat, pe de o parte, că efectul cameleon nu
depinde substanţial de nivelul de empatie al celui care percepe (dacă nu sunt niveluri
psihopatologice ale empatiei), ci mai degrabă de atitudinea orientată spre relaţie. Pe de
altă parte, pentru a cerceta mai amănunţit acest aspect, echipa de cercetători a constata
că efectul cameleon se manifesta mai slab la persoanele care au o orientare individualistă,
independentă, care se centrează pe diferenţe în vederea unui schimb uman complementar.

***

Efectul cameleon se bazează pe legătura percepţie‑comportament şi are o funcţie

adaptativă, de facilitare a interacţiunilor plăcute dintre oameni şi a implicării emoţionale
dintre acestea, prin creşterea înţelegerii empatice în interacţiunile sociale.
La nivel de grup, efectul cameleon sporeşte coeziunea şi intensitatea schimburilor
dintre indivizi şi facilitează coordonarea comportamentală, creşte empatia şi rigidizează
funcţional graniţele care protejează grupul. Legătura total pasivă şi neintenţionată dintre
perceperea comportamentului celuilalt şi creşterea tendinţei perceptorului de a se comporta
în aceeaşi manieră creează un fel de „liant social” şi răspunde nevoii de afiliere, adică
acelei nevoi de a avea relaţii nonagresive, puternice şi stabile cu semenii. De asemenea,
există diferenţe individuale şi situaţionale în ceea ce priveşte tendinţa oamenilor de a imita
comportamentul altora. Indivizii empatici, care se automonitorizează mai mult, care au
o atitudine orientată spre relaţie, care se simt mai diferiţi şi au mare nevoie de afiliere,
mai ales dacă fac parte şi dintr‑o cultura de tip colectivist, îi imită pe oameni mai mult,
deci activează un efect cameleon mai intens.

Bibliografie

Axelrod, R. & Hamilton, W. D. (1981). The evolution of cooperation. Science, 211, 1390– 96.
Bargh, J. A. (1990). Automotives: Preconscious determinants of social interaction. In E. Higgins
& R. Sorrentino (Eds.), Handbook of motivation and cognition (Vol. 2, p. 93‑130). New York:
Guilford Press.
Bavelas, J. B., Black, A., Lemery, C. R., MacInnis, S. & Mullet, J. (1986). Experimental methods
for studying „elementary motor mimicry.” Journal of Nonverbal Behavior, 10, 102‑119.
Bernieri, F. J., Davis, J. M., Rosenthal, R. & Knee, C. R. (1994). Interactional synchrony and
rapport: Measuring synchrony in displays devoid of sound and facial affect. Personality and
Social Psychology Bulletin, 20, 303‑311.
476 Cum (nu) gândim când ne alegem comportamentele

Barton, R. A. & Dunbar, R. I. M. (1997). Evolution of the social brain. In A. Whiten & R. W.
Byrne (Eds.), Machiavellian intelligence II: Extensions and evaluations (p. 240‑63). New
York: Cambridge University Press.
Baumeister, R. F. & Leary, M. R. (1995). The need to belong: Desire for interpersonal attachments
as a fundamental human motivation. Psychological Bulletin, 117, 497‑529.
Bernieri, F. J. & Rosenthal, R. (1991). Interpersonal coordination: Behavior matching and interac‑
tional synchrony. In R. S. Feldman & B. Rim´e (Eds.), Fundamentals of nonverbal behavior
(pp. 401‑432). New York: Cambridge University Press.
Buss, D. M. & Kenrick, D. T. (1998). Evolutionary social psychology. In D. T. Gilbert, S. T.
Fiske & G. Lindzey (Eds.), The handbook of social psychology (4th ed., p. 982‑1026). New
York: Oxford University Press.
Caporael, L. R. (2001). Evolutionary psychology: Toward a unifying theory and a hybrid science.
Annual Review of Psychology, 52, 607‑628.
Cappella, J.N. & Panalp, S. (1981). Talk and silence sequences in informal conversations: III.
Interspeaker influence. Human Communication Research, 7, 117‑32.
Chartrand, T. L., Maddux, W. W. & Lakin, J. L. (2006). Beyond the perception‑behavior link:
The ubiquitous utility and motivational moderators of nonconscious mimicry. In R. Hassin, J.
S. Uleman & J. A. Bargh (Eds.), Unintended thought II: The new unconscious. New York:
Oxford University Press.
Chartrand, T. L., Cheng, C. M. & Jefferis, V. E. (2002). You’re just a chameleon: The automa‑
tic nature and social significance of mimicry. In M. Jarymowicz & R. K. Ohme (Eds.), Natura
automatyzmow (Nature of Automaticity, pp. 19‑23). Warszawa: IPPAN & SWPS.
Chartrand, T. L. & Bargh, J. A. (1999). The chameleon effect: The perception‑behavior link and
social interaction. Journal of Personality and Social Psychology, 76, 893‑910.
Cheng, C. M. & Chartrand, T. L. (2003). Self‑Monitoring Without Awareness: Using Mimicry
as a Nonconscious Affiliation Strategy. Journal of Personality and Social Psychology, 85(6),
1170‑79.
Clark, M. S. & Mills, J. (1979). Interpersonal attraction in exchange and communal relationships.
Journal of Personality and Social Psychology, 37(1), 12‑24.
Condon, W. S. & Sander, L. W. (1974). Synchrony demonstrated between movements of the neo‑
nate and adult speech. Child Development, 45, 456‑462.
Dawkins, R. (1982). The extended phenotype. San Francisco: W. H. Freeman. Ehrlich, 2000;
DePaulo, B. M. & Friedman, H. S. (1998). Nonverbal communication. In D. T. Gilbert, S. T.
Fiske & G. Lindzey (Eds.), The handbook of social psychology (4th ed., p. 3‑40). New York:
Oxford University Press.
Dijksterhuis, A. & Bargh, J. A. (2001). The perception‑behavior expressway: Automatic effects
of social perception on social behavior. Advances in Experimental Social Psychology, 33, 1‑40.
Gangestad, S. W. & Snyder, M. (2000). Self‑monitoring: Appraisal and reappraisal. Psychological
Bulletin, 126, 530‑55.
Giles, H. & Powesland, P. F. (1975). Speech style and social evaluation. London: Academic Press.
Hatfield, E., Cacioppo, J. T. & Rapson, R. L. (1994). Emotional contagion. Cambridge: Cambridge
University Press.
Jefferis, V. E., van Baaren, R. & Chartrand, T. L. (2003). The functional purpose of mimicry for
creating interpersonal closeness. Manuscript in preparation, The Ohio State University.
LaFrance, M. (1982). Posture mirroring and rapport. In M. Davis (Ed.), Interaction rhythms:
Periodicity in communicative behavior (p. 279‑98). New York: Human Sciences Press.
Lakin, J. L. (2003). Exclusion and nonconscious behavioral mimicry: Mimicking the behaviors
of others to regulate identity. Unpublished doctoral dissertation, Columbus: The Ohio State
University.
Lakin, J. L. & Chartrand, T. L. (2003). Using Nonconscious Behavioral Mimicry to Create
Affiliation and Rapport. Psychological Science, 14, 334‑339.
 Efectul cameleonului 477

Leary, M. R. & Baumeister, R. F. (2000). The nature and function of self‑esteem: Sociometer
theory. In M. Zanna (Ed.), Advances in Experimental Social Psychology, 32 (p. 1‑62). San
Diego, CA: Academic Press.
Leary, M. R., Tambor, E. S., Terdal, S. K. & Downs, D. L. (1995). Self‑esteem as an interper‑
sonal monitor: The sociometer hypothesis. Journal of Personality and Social Psychology, 68,
518‑530.
Maurer, R. E. & Tindall, J. H. (1983). Effect of postural congruence on client’s perception of
counselor empathy. Journal of Counseling Psychology, 30, 158‑163.
Meltzoff, A. N. & Moore, M. K. (1977). Imitation of facial and manual gestures by human neo‑
nates. Science, 198, 75‑8.
Neumann, R. & Strack, F. (2000). „Mood contagion”: The automatic transfer of mood between
persons. Journal of Personality and Social Psychology, 79, 211‑223.
Poirier, F. E. & McKee, J. K. (1999). Understanding human evolution (4th ed.). Upper Saddle
River, NJ: Prentice Hall.
Scheflen, A. E. (1964). The significance of posture in communication systems. Psychiatry, 27,
316‑31.
Stapel, D. & Koomen, W. (2001). I, we, and the effects of others on me: How self‑construal level
moderates social comparison effects. Journal of Personality and Social Psychology, 80, 766‑781.
Termine, N. T. & Izard, C. E. (1988). Infants’ response to their mothers’ expressions of joy and
sadness. Developmental Psychology, 24, 223‑29.
Uldall, B., Hall, C. & Chartrand, T. L. (2003). Optimal distinctiveness theory and mimicry: When
being distinct leads to an affiliation goal and greater nonconscious mimicry. Manuscript in
preparation, The Ohio State University.
van Baaren, R. B., Holland, R. W., Steenaert, B. & van Knippenberg, A. (2004). Mimicry for
money: Behavioral consequences of imitation. Journal of Experimental Social Psychology.
van Baaren, R. B., Maddux, W. W., Chartrand, T. L., de Bouter, C. & van Knippenberg, A. (2003).
It takes two to mimic: Behavioral consequences of self‑construals. Journal of Personality and
Social Psychology, 84, 1093‑1102.
Webb, J. T. (1972). Interview synchrony: An investigation of two speech rate measures in an
automated standardized interview. In B. Pope & A. W. Siegman (Eds.), Studies in dyadic
communication (p. 115‑33). New York: Pergamon.
Williams, K. D. (2001). Ostracism: The power of silence. New York: Guilford Press.