Sunteți pe pagina 1din 8

Limbajul culorilor

Oamenii difera între ei si acesta este un lucru evident. Ei au constiinta acestor


deosebiri, mai ales când se au în vedere criteriile socio culturale. Exista tipuri de
mentalitati si conduite diferite, de relevanta a legaturilor afective cu semenii.
Transparente sunt astfel de diferente când e vorba de cultura africana, asiatica,
euramericana si, în cadrul lor, de etnii.

Principalele modalitati si mecanisme ce intervin în abordarea cognitiva a celorlalti


sunt: comunicarea verbala, comunicarea paralingvistica, limbajul non verbal,
atribuirea, combinarea si sinteza informatiilor. Cultura si mediul social au o
influenta mare asupra comportamentului uman. Relatiile umane, pentru o mai mare
conectivitate, necesita un cod comun sau o limba comuna, o mostenire, o istorie
comuna sau norme, cunostinte, atitudini, valori, credinte, modele de perceptie care
sunt acceptate de grup si acest lucru se vede în exprimarea verbala si non verbala.

În acord cu specificitatea culturala, functioneaza reguli deosebite, uneori


contrastante, în legatura cu unde si cum emotiile ar trebui sa fie exprimate.
Asemenea norme sunt numite în literatura de specialitate ( Ekman, 1971) reguli de
expunere (display rules). În mai multe culturi este total nepoliticos sa te bucuri când
ai învins un oponent. Dar regulile de expunere se aplica si în interiorul unei culturi,
ele fiind învatate de mic copil. De exemplu sa nu razi de cei infirmi sau de anumite
gafe. Totusi, se considera ca respectivele reguli au un caracter represiv, inhibator, si
ca tendinta fiintelor umane de pe toata planeta este sa-si exprime spontan si similar
trairile prin intermediul miscarilor faciale. Comunicarea non-verbala este din
aceasta cauza mai greu de controlat decât cea verbala.

Oamenii din diferite culturi au orientari diferite catre individualism , autoritate,


nesiguranta, feminitate. S-au facut cercetari pornindu-se de la distinctia: cultura
individuala - centrata pe calitatile si performantele individuale, adica cultura
occidentala si cultura de tip colectivist, unde individul este estompat în favoarea
grupului (cultura asiatica, hispanica, sud-europeana si la majoritatea populatiilor
simple, iliterate). Pe aceasta linie cercetari mai aprofundate s-au facut comparînd
conceptia de sine în cultura japoneza si cea americana, considerându-se
reprezentative pentru diferenta Est (cuvânt cheie: colectivism) si Vest (cuvânt
cheie: individualism) . Asemenea studiu s-a întreprins prin colaborarea unui
specialist american cu unul de origine japoneza (Markus si Kit Ayama- 1991).

În America- independenta si capacitatea de a te descurca singur sunt privite ca


valori centrale în procesul de socializare. Esti învatat de mic sa fii competitiv, sa
lupti pentru reusita, sa fii în stare sa te autodepasesti continuu si sa depasesti orice
obstacol prin fortele proprii.
Cultura japoneza – sinele apare ca interdependent , oamenii vazându-se pe sine ca
integrati profund micromediului social în care activeaza, puternic angajati în
relatiile cu ceilalti si conducându-se dupa principiul ca ei trebuie sa se comporte
potrivit gândurilor, sentimentelor si actiunilor celorlalti cu care sunt în relatie.
Gelozia, frustrarea, nu mai sunt valabile atunci cand se obtine un succes remarcabil
pentru culturile interdependente.

Practica cotidiana si numeroase cercetari experimentale arata deosebiri marcante


individuale în abilitatile de a deduce stari sufletesti din expresiile faciale. Dincolo
de varietatea individuala s-au constatat diferente semnificative dupa criterii
sociodemografice. Dar mai pregnanta apare deosebirea de gender: femeile au mai
pronuntate abilitati în descifrarea starilor sufletesti pornind de la expresiile faciale
( a limbajului non-verbal în general).

Miscarile trupului merita sa retina atentia în aceeasi masura cu institutiile sau cu


alte forme consacrate de manifestare a interactiunii sociale, tocmai pentru ca în ele
vedem cultura încorporându-se. O data ce aceeasi realitate este desemnata în limbi
diferite prin complexe sonore diferite, e clar ca între cuvânt si lucrul pe care acesta
îl denumeste nu exista o legatura naturala, ci o pura conventie.

Cercetatorii s-au întrebat daca expresiile faciale pot identifica nationalitatea si


cultura celui care le exprima. Abigail A. Marsh a demonstrat ca pot exista astfel de
“accente" ale expresiilor faciale care apar în urma diferitelor emotii. Cercetatorii
notau ca “diferentele culturale sunt intensificate în timpul actului de exprimare a
emotiilor". Prin urmare, “expresiile emotionale pot functiona ca limbaj universal,
fiind în acelasi timp unul cu accente regionale". Alte studii au încercat sa arate daca
expresiile faciale exprimate în timpul emotiilor, pe de o parte, reprezinta un limbaj
universal, iar pe de alta parte daca exista modalitati si cai unice de exprimare a
emotiilor tinând seama de diferitele culturi.

De exemplu, Izard era de parere în 1980 ca “ exista rezultate impresionante privind


universalitatea a sase emotii fundamentale: bucuria, tristetea, furia, dezgustul,
surprinderea si teama. Din moment ce toate fiintele umane cunosc aceste expresii si
le atribuie aceeasi importanta din punct de vedere al experientei , este rezonabil sa
deducem ca acestea au o baza genetica sau sunt programate." În 1988, Buck afirma
ca “cercetarile privind comunicarea emotiilor si expresiilor faciale sugereaza ca
apar anumite manifestari care sunt si corect recunoscute pe scara larga în diferite
culturi."

Toate cele cinci modalitati senzoriale – vazul, mirosul, auzul, gustul, pipaitul, au
organele de simt pe fata sau în apropierea ei. Din ele numai pipaitul poate fi întâlnit
pe toata suprafata corpului. Fata ramane sursa principala de informatie despre
starile noastre emotionale – observându-ne fata ceilalti pot spune daca suntem
fericiti, tristi, furiosi, surprinsi sau speriati. Uitându-se la fata noastra pot spune
daca ne simtim dominati sau supusi. Oamenii ale caror sprâncene sunt coborâte sau
îsi coboara linia sprâncenelor sunt priviti ca dominanti, în timp ce oamenii care au
sprâncene ridicate sau si le ridica temporar sunt priviti ca supusi. Acesta este unul
dintre motivele pentru care femeile îsi penseaza sprâncenele – subliniindu-le si
ridicându-le, femeile creeaza un semnal semi permanent al sumisiunii care pentru
barbati se presupune ca este atragator. Limbajul sprâncenelor ridicate si coborâte
este larg raspandit. Foarte interesant este ca exista parti ale lumii, inclusiv Africa si
Asia , unde sprâncenele ridicate nu sunt interpretate ca un semnal de sumisivitate.

Cultura poate oferi un sens particular miscarii. De exemplu, o ridicare rapida a


sprâncenelor sau bataia pleoapelor înseamna promptitudine, bunavointa în
interactiune, dar în functie de cultura o conotatie de prietenie si ostilitate este
adaugata în contextul comunicarii.

Contactul vizual este un canal de mare relevanta în cunoasterea celuilalt si


interpretarea gândurilor, afectelor si a intentiilor sale. De exemplu, evitarea privirii
unei persoane poate sa însemne (daca se priveste în alta parte) dispret, dezinteres
etc. iar daca se priveste în jos – rusine, vinovatie, timiditate. Pe de alta parte,
privirea insistenta poate semnifica pretuire, simpatie, interes.

Contactul vizual are o mare variabilitate cultural - sociala. De exmplu, în societatile


feudale, în special în cele imperial-asiatice, pentru oamenii de rând era indecent sau
chiar interzis sa se uite în ochii nobililor si cu atât mai mult ai împaratului. Urme
mai vagi sunt si astazi, inclusiv în societatile democratice, unde a-ti înfrunta
privirea cu seful nu e deloc recomandabil.

si o intonatie ascendenta sau descendenta transmite mesaje importante. Un timbru


descendent este asociat cu declaratiile, siguranta si dominanta, în timp ce unul
ascendent este caracteristic întrebarilor, nesigurantei, sumisiunii. Totusi, lucrurile
nu stau mereu asa. Daca vorbesti cu un australian, de exemplu, vom observa ca de
multe ori afirmatiile sale suna a întrebare din cauza intonantei ascendente. Prin
urmare, opiniile sale mai putin sigure si mai putin categorice sunt importante pentru
faptul ca reduc probabilitatea unui conflict. Totusi, din alte puncte de vedere
australienii încep sa se afirme mai mult- cel putin femeile australiene. Cercetarile
comparative arata ca în ultimii cincizeci de ani timbrul vocii femeilor din Australia
a devenit mai jos. Vocile barbatilor si femeilor tind sa fie din ce în ce mai apropiate,
ca frecventa vocala, si acest lucru se întampla pentru ca femeile abandoneaza
tonurile sumisive si încep sa se apropie de felul de a vorbi masculin.

Un loc aparte printre mijloacele de comunicare sonora nonverbala îl ocupa


fluieratul. În afara de binele cunoscutele sale codificari utilizate în sport si în
domeniul militar, fluieratul s-a dezvoltat si ca limbaj alternativ, menit sa se
substituie total vorbirii atunci când distanta dintre emitator si receptor este prea
mare. Cazul cel mai spectaculos este cel al obiceiului populatiei Guanche din
insulele Canare de a conversa prin fluieraturi pana la distante de cca 5 km. Astazi
acest sistem neobisnuit de comunicare nu se mai mentine decat în insula La
Gomera. De remarcat e faptul ca semnalele nu codifica aici notiuni sau cuvinte, ci
chiar sunetele limbii, ceea ce apropie aceasta modalitate de transmitere a
informatiei de schema de principiu a functionarii telefonului.
Daca în cadrul culturii sus amintite fluieratul era un gest normal, în societatile
europene fluieratul pe strada, mai ales dupa reprezentantele sexului feminin, este
considerat o insulta, sau daca nu, în orice caz, este privit ca un gest nepoliticos.

O alta trasatura importanta a limbajului non-verbal este atingerea. S-a afirmat ca


cea mai mare parte a societatilor evoulate nu sunt societati tactile. Cea mai mare
parte a atingerilor verticale implica o persoana dominanta care atinge un subordonat
dar se poate întampla si invers. Daca tânarul care tocmai fusese atins reactiona
punînd la rândul lui mâna pe umarul sefului, acest gest ar fi sugerat ca sunt mai
egali decât sunt în realitate si ar fi putut ameninta autoritatea sefului. În unele
situatii, ca de exemplu plimbarile, oamenii cu un statut social înalt se supara la
atingerile altor persoane. De regula nu le place pentru ca stiu ca ele pot reduce
autoritatea.

Unele pot chiar jigni, deocarece comunicarea dintre oamenii de diferite culturi
poate avea de suferit din cauza întelegerii gresite a acestui tip de limbaj. De
exemplu, când Regina Elisabeta a II-a a fost în vizita în Australia în 1992, primul
ministru australian, Paul Keating, a luat-o fara sa se gândeasca de dupa umeri.
Pentru multi britanici acest gest a fost ofensator iar presa britanica de scandal l-a
poreclit pe Paul Keating “soparla din Oz". Cei mai multi australieni nu întelegeau
de ce se facea atata scandal. Ei nu si-au dat seama ca pentru britanici acesta era un
subiect foarte delicat. Gestul atingerii bratului sau al umarului pentru a exprima
compasiune sau asigurare nu este permis în aceeasi circumstanta în toate societatile.

Un alt exemplu pentru sustinerea aceleiasi idei este urmatorul : a fost un caz în care
un lider sovietic, dupa o conferinta în SUA si-a manifestat prietenia dintre cele
doua natiuni prin împreunarea mâinilor peste cap, un gest care pentru americani
înseamna triumf.

Ridicatul din umeri este în planul gesturilor eschivarea prin excelenta. Din acest
motiv nu este deloc surprinzatoare frecventa sa. În comunitatile unite unde oamenii
îsi adreseaza constant cereri unii altora pentru favoruri sau informatii si trebuie sa
existe un mod de a refuza aceste cereri fara a se supara. Ridicatul din umeri poate fi
realizat în mai multe feluri, în functie de felul în care se combina diferitele sale
componente- înaltarea umerilor ridicarea bratelor, aratarea palmelor, ridicarea
sprâncenelor si întoarcerea capului. Felul în care oamenii combina aceste elemente
depinde foarte mult de mediul lor cultural de provenienta.

În faimoasa cercetare facuta pe italieni si evrei în New York, David Efron a


observat ca în timp ce italienii tind sa gesticuleze folosind o circumferinta larga în
miscari, evreii est-europeni au obiceiul de a –si tine coatele apropiate de corp.
Aceste diferente sunt observabile si în felul în care ridica din umeri. Italienii tind sa
ridice din umeri ridicînd totodata si bratele, în timp ce evreii est- europeni tind sa
ridice umerii tinînd bratele apropiate de corp. Gestul facut de italieni este mult mai
expansiv, bazându-se pe autoapararea oferita de umerii ridicati. Ridicatul din umeri
este dublu defensiv la evreii est-europeni pentru ca se bazeaza pe protectia oferita
de umerii ridicati dar si pe apropierea coatelor de corp. Faptul ca nu se vad coatele
reduce si probabilitatea ca gestul sa para dominant.

Pe de alta parte, la francezi acest gest tinde sa fie si mai economic. Deseori aceasta
consta numai într-o eschivare schitata cu gura, unde gura imita un “U" rasturnat,
coborînd mandibula, tinand buzele împreunate si tragând simultan colturile gurii în
jos. Eschivarea clasica la francezi este însotita de expresia Boff , o exclamare care
rezuma foarte exact tonul plictisit si dispretuitor pe care francezii l-au adaugat la
mesajul de baza al ridicarii din umeri. De fapt, ridicatul din umeri la francezi are
deseori un ton dispretuior aproape, ca si cum autorul gestului ar spune : “ nu am ce
sa comentez, sunt plictisit si neinteresat si oricum este irelevant!" Acest mesaj este
foarte diferit de cele comunicate de alte variante etnice ale gestului – de exemplu
italienii par sa spuna: “ ce legatura are asta cu mine, sunt nevinovat!" iar mesajul
transmis de evreii est-europeni este ceva de genul: “ ce pot face eu, nu am nici o
putere".

În ceea ce priveste indicatorii corporali, putem afirma ca atributele pe care le cauta


barbatii si femeile la parteneri sunt totusi foarte susceptibile la influenta culturii,
modei si a circumstantelor. Atributele fizice pe care barbatii din societatea noastra
le considera atragatoare la o femeie sunt adeseori foarte diferite de cele care maresc
pulsul în alte parti ale lumii. În societatea noastra au existat variatii istorice foarte
puternice si profunde în notiunea despre frumusete. Sa comparam, de exemplu,
delicioasele femei durdulii pictate de Rubens cu modelele slabe si Calistele
Flockhart de astazi.

Cel mai evident este când luam în considerare modelul de frumusete asiatica sau
africana în comparatie cu modelul de frumusete european. Înca o data contextul
socio-cultural îsi pune amprenta asupra modului în care sunt perceputi oamenii:
standardele de frumusete, inclusiv a fetelor umane, variaza de la o cultura la alta. si
aici se ia în consideratie distinctia între “cultura individualista" si “cultura
colectivista", pe baza rolului acordat individului, respectiv colectivitatii, ca orientari
ale valorilor fundamentale. Sub acest raport individualism - colectivism Franta,
Italia, Olanda si România apartin culturii individualiste si acest lucru ar putea
explica cel putin partial stereotipul atractivitatii fetei feminine.

În cultura europeana fata ovala este considerata ideal al frumusetii. Daniel McNeill
observa ca fata ovala este modelul perfectiunii în sculptura greaca si romana si a
dominat mare parte din pictura Renasterii. Mozaicul de pe peretele din stanga al
Bisericii San Vitale din Ravena o înfatiseaza pe împarateasa Bizantului, Teodora,
înconjurata de curtea sa. Fata acestei splendide împaratese are forma ovala, iar
alaturi de ea este prezentata o femeie din suita împaratesei care are fata
triunghiulara. Contrastul este izbitor: frumusetea sta în fata ovala.

Trebuie adaugat si faptul ca pictura religioasa crestina, sub influenta artei bizantine
a consacrat fata ovala a Maicii Domnului. Nici intentia mass-media nu trebuie
ignorata. La televiziune, în general, ne sunt prezentate cu precadere fete frumoase,
adica ovale. Aceste fapte conduc spre ipoteza învatarii socio-culturale a
standardelor de atractivitate a fetei feminine si explica motivele pentru care acest
model este considerat frumos.

O alta caracteristica a limbajului non-verbal care a luat diverse forme în timp este
disponibilitatea. La majoritatea mamiferelor este cel care face avansurile aratând
femeii cât este de puternic, sanatos si plin de resurse si ca va fi un partener perfect.
Totusi la oameni se întampla invers pentru ca majoritatea semnalelor de
disponibilitate sunt transmise de femei – femeile sunt cele care se îmbraca elegant,
îsi aranjeaza parul, se dau cu parfum si se machiaza. Dar lucrurile nu au stat
întotdeauna asa. De exemplu, în Anglia secolului al XVII-lea, pe vremea dandy-lor,
barbatii educati erau cei care se îmbracau ca niste pauni iar sotiile lor aratau ca niste
paunite saracacioase. La fel de adevarat este astazi ca daca femeile sunt cele care
îcearca sa fie atragatoare din punct de vedere sexual, barbatii preiau o parte din ce
în ce mai mare a nevoii de a cheltui bani pe haine, de a avea o tunsoare la moda, de
a folosi apa de colonie si lotiuni parfumate. Hainele, bijuteriile si parfumul sunt
toate purtate si de barbati si de femei.

Exista si alte forme de reclama sexuala pe care persoana respectiva nu le poarta -


este vorba de bogatii, de posesiuni. În domeniul acesta barbatii fac cele mai mari
eforturi investind în masini, apartamente si aparatura electronica pentru a putea
impresiona membrii sexului opus. De exemplu, la tigani, exista obiceiul de a
cumpara viitoarea sotie în aur: viitorul sot plateste familiei alesei lui greutatea fetei
în aur.

Mauss (1935) a definit tehnicile trupului ca felul în care oamenii, în societatea lor
de bastina, stiu ca prin traditie sa-si foloseasca trupul. Hewes a descris în 1957
distributia a peste o suta de variante a posturilor umane. Aceste posturi primesc
conotatii diferite de la o cultura la alta: postura deschisa a femeii: coatele departate
de corp, picioarele apropiate, bratele încrucisate versus postura închisa: coatele
apropiate de corp, genunchii departati, picior peste picior, este judecata pozitiv în
SUA dar considerata imorala în Japonia.

Cel mai cunoscut exemplu al diferentelor culturale în cazul limbajului trupului îl


reprezinta miscarile de negare / de afirmare facute din cap. Asa cum remarca
Jakobson în 1972 , se pot distinge trei patternuri în Europa :
• Miscare verticala pentru “da" si miscare orizontala pentru “nu"
• Miscare orizontala pentru “da" si aplecarea capului pe spate pentru “nu"
• Aplecarea capului în fata pentru “da" si pe spate pentru “nu".

Un alt exemplu este aratarea limbii, care în Europa este înteleasa ca un teasear, ca o
cicaleala iar în Tibet acest gest este folosit în salut. Gestul OK în America este
perceput în functie de cultura: ca zero în Franta , bani în Japonia sau este o aluzie la
homosexualitatea cuiva în Malta si o amenintare cu moartea în Tunisia. De
asemenea, exista posibilitatea exprimarii aceleiasi idei prin gesturi asemanatoare:
de exemplu, rusul ridica degetul mare în pozitie verticala, francezul îsi duce la buze
aratatorul si degetul mare unite la vârf, brazilianul îsi strânge între degete lobul
urechii ; acesta din urma îi semnaleaza altui barbat trecerea unei femei frumoase
ducând mâinile la ochi în pozitia binoclu, în timp ce italianul se trage cu aratatorul
de pleoapa inferioara, daca nu cumva este sicilian, fiindca atunci se va ciupi usor de
obraz.

Aratatorul si degetul mijlociu formând litera V semnifica “victorie" si “pace" numai


daca podul palmei este orientat spre interlocutori, spre public. Daca este îndreptat
catre cel care face semnul este considerat pentru britanici un gest obscen. Pentru
europenii continentali ambele versiuni ale gestului semnifica victorie. Este
interesant ca semnul victoriei cunoscut astazi în cultura occidentala, prin anii
saizeci ai secolului trecut avea înca pentru persoanele vârstnice din Sua o
semnificatie obscena, simbolizând picioarele desfacute ale unei femei. Mâna cu
degetul mare în pozitie verticala si cu celelalte degete strânse echivaleaza în SUA,
Rusia sau Franta cu adresarea unei felicitari pentru un lucru bine facut. Originea
gestului se pierde în negura timpului. În Roma antica, viata unui gladiator deosebit
de curajos era crutata daca împaratul îndrepta degetul mare în sus; daca îl îndrepta
în jos, era condamnat la moarte.

Roger E. Axtell considera ca industria cinematografica a Hollywoodului ar fi


“vinovata" de punerea în circulatie a acestei explicatii si îl citeaza pe Desmond
Morris, care aprecia ca este vorba de traducerea gresita a expresiei latine “pollice
verso" prin “îndreptarea degetului mare în jos". În realitate, sustine Desmond
Moris, când se rostea crunta condamnare nu era obiceiul de a se orienta degetul
mare în jos. Mai mult , nici pronuntarea verdictului imperial “el va trai" nu era
semnalizata de ridicarea policelui. Chair daca originea semnului – emblema despre
care am amintit ramane neclara, cinematograful l-a pus în circulatie aproape în
întreaga lume, mai cu seama în America de Nord si Europa.

si în România acest gest a fost adoptat de la americani. Când presedintele SUA,


George W. Bush a vizitat România (23 nov 2002) dupa summitul istoric de le
Praga, unde s-a consfiintit intrarea tarii noastre cu drepturi depline în NATO, dupa
încheierea discursului din Piata Revolutiei din Bucuresti, raspunzînd ovatiilor
miilor de participanti la miting, nu a rostit nici un cuvânt : a ridicat doar bratul, cu
pumnul strâns si cu policele în sus. Toti am înteles ca România facuse un pas
important si foarte bun totodata. Doi ani mai tarziu, la alegerile locale din 2004,
Capitala era împanzita cu afisele candidatilor cu policele în sus.

Înca o dovada a faptului ca România a adoptat acest gest tipic american este faptul
ca la restaurantul McDonald’s din Piata Unirii existau cateva siluete desenate pe
carton si atârnate pe tavan cu un fir subtire, aproape invizibil. Înfatisau un barbat
tânar, tinand în mana o punga inspcriptionata cu emblema celor doua arcuri aurite
iar cealalta mâna era cu pumnul strâns si cu degetul mare orientat în sus. Sub siluete
scria : “la placinte înainte". Preluarea gestului cu degetul mare orientat în sus
constituie înca o dovada a mcdonaldizarii comunicarii nonverbale. Într-un cotidian
românesc de mare tiraj, sub fotografia presedintelui Poloniei, Aleksander
Kwasnievski (acesta era cu pumnul strâns si cu degetul mare îndreptat în sus, scria:
“Kwasnievski l-a contrazis pe Bush pe limba lui". Asadar, limbajul gestual al
americanilor tinde sa fie adoptat tot mai mult si în tot mai multe tari de catre
oamenii politici si de aici în rândul maselor.

Explicatia unor gesturi îsi are originea în simbolism, asa cum este sustinuta ideea
gesturilor insultatoare sau acoperirea gurii în vreme ce se casca – acum este un
semn de civilizatie dar initial a fost o forma de protectie împotriva factorilor nocivi.
Aceste gesturi provin din credinta într-un ochi rau, malefic sau într-o influenta
demonica printr-o practica magica. În cele mai multe cazuri traditia gesturilor s-a
pierdut. Pare “natural" sa-ti exprimi dispretul scuipând si bucuria batând din palme
sau salutul prin strângere de mâna- cei care le fac rareori pot da o explicatie
plauzibila a gestului lor.

Limbajul culorilor este un un alt domeniu care isi manifesta specificitatea in functie
de contextul socio- cultural. Culoarea, dincolo de perceptia ei afectiva, este si o
oglinda a personalitatii noastre si deci influenteaza comunicarea. Semnificatia
culorilor poate fi diferita în diferite culturi. De exemplu, în China rosul este asociat
cu bucurie si festivitate iar în Japonia cu lupta si mânie. În cultura indienilor
americani semnifica masculinitate . În Europa semnifica dragoste, în SUA
comunism. În tarile cu populatie africana negrul sugereaza binele iar albul raul.
Pentru europeni, negrul este culoarea tristetii în timp ce aceste stari sunt sugerate la
chinezi si la japonezi prin culoarea alb.

– Dinu, Mihai . “Comunicarea" . editura ALGOS Bucuresti 1994


- Cole, Michael , Means, Barbara “Comparative Studies of How People Think"
1981
- Feyereisen, Pierre. “Gestures and Speech" Cambridge University 1991
- Ilut, Petru “Sinele si cunoasterea lui" .Polirom 2001
- Gudykunst, Ting “Communication in personal Relationships Across Cultures"
Sage Publications 1996