PERSONALITATEA

În legă tura dintre om și lume sau între ins și mediul social, conform categoriilor
psihologiei sociale, ceea ce a intrigat și a provocat curiozitatea și cercetă rile oamenilor de
știință a fost în primul râ nd constituția tipului uman, ceea ce a fost denumită , în mod destul
de convențional, personalitate.
Sensul comun
Acest termen denumește în câ mpul științific altceva decâ t se poate înțelege, în
limbajul comun: aici, a avea sau nu personalitate poate însemna a fi sau nu un om cu
inițiativă și autoritate; a fi o personalitate înseamnă , de obicei, a avea un status social înalt
(din punct de vedere cultural sau politic, adică în domeniul public, de vizibilitate, unde ceea
ce se acordă personalită ților este notorietatea).
„Concepția populară despre personalitate se referă la un mă nunchi de tră să turi care
sunt atră gă toare și eficiente, din punct de vedere social”, arată psihologul american Gordon
Allport (1897-1967), unul dintre primii care a abordat personalitatea ca obiect de studiu și
care poate fi considerat fondator al psihologiei personalită ții. „Cei care se ocupă cu reclama
– a adă ugat el – și care pretind să vă ajute „să vă dezvoltați personalitatea” au ca scop să vă
întă rească acest mă nunchi de tră să turi, cu ofertele lor de instruire în ceea ce privește
vorbirea în public, postura, dansul, conversația; chiar și mijloacele lor cosmetice pretind
acest lucru. Despre un anumit ruj de buze sau o rochie modernă se spună că „conferă
personalitate””.
Personalitatea, în acest sens, poate să fie specific definită în cadrul culturilor și
epocilor diferite. Cuvâ ntul, deși vechi, a reapă rut recent în limbile moderne. În romană ,
acolo unde se plasează originea sa, persona desemna rol sau personaj în teatru; uneori,
masca pe care actorii o purtau în fața publicului pentru a interpreta un rol. De aici, se poate
trage concluzia că sensul cuvâ ntului era îndreptat în afara insului, spre modul în care era el
înțeles și reprezentat de că tre un public. Tot în societatea romană , însă , persona însemna și
om cu capacitate juridică (cetățean), adică avâ nd „aptitudinea generală și abstractă de a
avea drepturi și obligații” (Ungureanu, 2017: 4). Acestea atestau rolul în societate/cetate pe
care un om îl că pă ta nu în virtutea umanită ții sale, ci în virtutea unor calită ți naturale (sex
și vâ rstă : femeile nu erau cetă țeni, și nici copiii, ci numai bă rbații maturi), sociale
(apartenența de categoria socială a cetă țenilor, nu de cea a sclavilor sau a plebeilor) sau
llerculturale (calitatea de autohton, nu de stră in). Mai ales diferența între persona și res,
simetrică celei între cetă țean și necetă țean ne ajută să înțelegem originea cuvâ ntului:
sclavii, copiii, femeile erau considerați mai ales res (lucruri) sau instrumenta vocalia (unelte
vorbitoare) – referințe înregitrate mai ales cu referire la sclavi –, deci erau lipsiți de
existență politică (de dreptul de a face politică ), chiar dacă ei erau parte a unei ginte
condusă de un patrician și aveau identitate și statut familial, religios sau cultural; cu alte
cuvinte, neavâ nd drept de manifestare politică , nu erau excluși din categoria umanului.
Mai tâ rziu, în creștinism, persona ajunge pâ nă la a desemna pă rțile/ipostazele
Sfintei Treimi. În sec. al VI-lea, filosoful roman Boethius (sec. al V-lea-al VI-lea d. Hr.) a
cuprins sensul termenului de persoană prin delimitarea lui de natură: deși uneori natura
poate fi numită ca persoană , alteori ea nu poate fi numită astfel, ci numai atunci câ nd
constituie o substanță /esență (nu un accident) însoțită sau justificată de rațiune și
particulară (nu universală ). În urma aplică rii acestor grile, persoană înseamnă „substanța
individuală a naturii raționale”, iar Boethius reţine doar trei substanţe în vederea aplică rii
numelui de persoană : Dumnezeu, îngerul şi omul (Bă lan, 2005: 113).
Persoană , astă zi, este un cuvâ nd neclar, așa cum remarcă Max Mü ller, filolog și
orientalist german (1823-1900): „Să luă m un cuvâ nt ca persoană. Nimic n-ar putea fi mai
abstract. Nu e nici mascul, nici femelă , nici tâ nă r, nici bă trâ n. Ca substantiv, nu reprezintă
mai mult decâ t a fi ca verb. În fraceză poate ajunge chiar să însemne nimeni. (...)” (apud.
Allport, 1991: 36).
Personalitatea, desprinzâ ndu-se de simplul sens de calitate de a fi persoană , a avut o
evoluție paralelă și nu chiar asemă nă toare cu cuvâ ntul-sursă . Personalitas s-a desprins din
personalis, adică situația de a fi personal, de a ține de o persoană . Ca atare, era calificabil,
inițial, cu acea capacitate de a acționa public sau politic. În creștinism, personalitatea s-a
deplasat de la capacitatea politică spre cea morală , adică puterea omului de a recunoaște și
practica binele în sens spiritual.
Personalitatea – „scoarța” persoanei
Din cele spuse mai sus, reținem că despre personalitate se vorbește acolo unde omul
iese din spațiul familiei sau al comunită ții (vecină tate, rudenie, popor sau biserică ) și intra
în spațiul public, în „cetatea” organizată civic și politic, aceea care, în exprimarea lui
Ferdinand Tö nnies (1855-1936), indivizii se juxtapun, ră mâ nînd separați în profida
orică rei apropieri și conlucrâ nd numai în baza diferențelor dintre ei,în spiritul solidarită ții
organice despre care vorbește un alt binecunoscut sociolog, francezul Emile Durkheim
(1858-1917). În cadrul universului comunitar, în care individul se gă sește acasă , el
experimentează categorii diferite de cele publice sau politice: „Tot ceea ce se bazează pe
încredere, tot ceea ce este intim, ceea ce ţine exclusiv de tră irea împreună este înţeles ca
viaţă în comunitate (asta este ceea ce credem). Societatea este ceea ce este public; ea este
lumea. Te gă seşti în comunitate cu cei ai tă i de la naştere, legat de ei la bine ca şi la ră u. Te
afli în societate ca pe un tă râ m stră in.” (Tonnies, ...) În cadrul public, al vieții civice sau
politice, extracomunitare sau societale, personalitatea este modul în care o persoană
(subiect de drept și de viață publică) se face perceptibil celorlalți, ca o scoarță de
copac care joacă atâ t rol de recomandare, câ t și rezultat al unor procese interioare de
sedimentare a experiențelor de viață .
Așadar, ideea și cuvâ ntul personalitate se leagă de lumea modernă , a indivizilor
tră itori în spațiul public, urban, civil, industrializat. Ca atare, nu este surprinză tor că
preocupă rile și teoriile personalită ții se dezvoltă tot în legă tură cu acest mod de a tră i
public (și în public) al omului modern. De aceea, aceste preocupă ri și teorii, departe de a
reuși un nivel de generalitate și obiectivitate similar cunoașterii de tip filosofic, se opresc,
de multe ori, în interesele unor societă ți sau instituții de a rezolva, mai degrabă decâ t de a
înțelege, anumite situații problematice. Astfel a fost, de exemplu, situația proiectului de
cercetare condus de filosoful german de origine italo-evreiască Theodor Adorno (1903 –
1969), care a urmă rit identificarea personalită ților autoritare, pentru a preveni afirmarea
politică a unor oameni ca Adolf Hitler.
Tributare gâ ndirii europene categoriale (opusă mentalită ților tradiționale, orientale
sau arhaice, care abordează lumea în continuitatea sa neîntreruptă ), aceste teorii se
stră duiesc să distingă componența și originea personalită ții fie în interiorul ființei umane,
fie în exteriorul ei.
a. Internalismul. Teoriile asupra originii și componenței interne a
personalității se cristalizează științific în definiția lui Gordon Allport: „Personalitatea este
organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină
gâ ndirea și comportamentul să u caracteristic ” (Allport, 1991: 40). Datorită unor sisteme
sau elemente interne se explică de ce persoanele au, în public, comportamente și idei
caracteristice. Aceste elemente sau sisteme au fost denumite, în funcție de autorii care au
schițat explicații, instincte (Sigmind Freud), trebuințe (Abraham Maslow), valori (Henry
Murray) sau constructe (George Kelly). Cea mai longevivă denumire pentru componentele
interne ultime ale personalită ții a fost și cea mai vagă (și pleonastică , totodată ) – anume cea
de tră să tură de personalitate. Aceste tră să turi sunt extrem de variat și fin acordate în
limbajul cotidian și în cunoașterea comună , psihologia și abordarea științifică aflâ ndu-se în
urma acestui tip de înțelegere.
b. Constructivismul. Complementar, dar și în concurență cu ideile asupra originii
interne a personalită ții s-au conturat explicații privind originea externă a acesteia: nu
tră să turile de personalitate, ci situațiile și contextul social explică formarea personalită ții.
În vederea contură rii unor teorii câ t mai consistente, s-a încercat pâ nă și construirea unei
tipologii a situațiilor care determină conturarea personalită ții în anumite feluri: conflictul,
conversația, cooperarea, declarația de dragoste, discuția, lecția, examenul etc. (Guus L. Van
Heck – apud. Neculau, 2004: 77). În aceste explicații, situația poate fi un context specific și
irepetabil, dar și mediul de formare al unei personalită ții, marja explicativă fiind extrem de
mare și imprecizabilă .
Adepția ai acestei din urmă perspective, psihologii sociali au tins să concluzioneze că
rolul tră să turilor de personalitate (factori interni) este aproape nul în contextul formă rii
unui tip particular de reacție comportamentală sau atitudinală ; că personalitatea este un
construct social, omul venind pe lume ca o foaie albă de hâ rtie, pe care situațiile prin care
trecere vor înscrie o personalitate particulară . Această poziție este cunoscută în câ mpul
științific ca model constructivist al personalității. (critica lui K. Lorenz)
Compromisul:
O definiție convențională descrie personalitatea ca totalitatea modelelor
comportamentale ale unui om, organizate într-un mod durabil și distinct de alte persoane.
Se consideră , în compromisul productiv care se poate face între constructiviști și psihologii
personalită ții, că personalitatea este rezultatul interacțiunii complexe dintre factorii
genetici (ereditatea), fizici (mediul, spațiul, relieful etc.), culturali, de grup sau personali.
a) Ereditatea a fost mult discutată între oamenii de știință , fă ră a se ajunge la o
concluzie privind ponderea ei în formarea personalită ții, sau a legă turii dintre tră să turile
fizice și cele comportamentale sau morale. Anumite deducții au demonstrat că ereditatea
este mai importantă în determinarea unor tră să turi ale personalită ții (cum ar fi
inteligența), dar mai puțin importantă pentru altele (sociabilitatea, atitudinile, interesele
etc.).
b) Mediul fizic a fost considerat determinant în precizarea unui unumit tip de
cultură . Ș coala sociologică conturată în jurul lui Frederic Le Play a subliniat, mai ales prin
studiile lui Edmond Demolins și ale lui Le Play însuși, influența pe care spațiul o are în
determinarea unui profil ocupațional și al unei culturi familiale specifice. Familile din stepă
nu vor avea același mod de trai cu familiile zonei fiordurilor, iar indivizii lor vor dezvolta,
probabil, tră să turi de personalitate diferite. Sau, în termenii literaturii lui Goethe, „Ș i –
neîndoielnic! – cine ar fi înconjurat toată viața lui de stejari înalți, greoi, ar trebui să devină
alt om decâ t cel care s-ar mișca zilnic pe sub mesteceni vaporoși. Numai că trebuie să ne
gâ ndim că oamenii în genere nu sunt de o natură atâ t de sensibilă ca noi ceilalți și că în
ansamblu își petrec viața fă ră a acorda atâ t de multă putere impresiilor exterioare. Dar un
lucru e sigur, anume că , în afară de însușirile înnă scute ale rasei, atâ t solul, câ t și clima
contribuie prin hrană și ocupații la desă vâ rșirea caracterului unui popor” (Frobenius,
1985).
c) Cultura unui popor este reflectată , prin mecanisme de socializare tipice, unele
extrem de subtile, în personalitatea membrilor poporului respectiv; suma tră să turilor
comune ale acestora poartă numele de personalitate modală sau de bază. Personalitatea
este fundamentată nu pe tră să turile speciale, excentrice, care delimitează individul de
ceilalți membri ai grupului să u, ci prin ceea ce poartă numele de identitate, adică
conformarea personală , prin asimilarea modelelor și valorilor culturale, la idealuri comune,
adică prin edificarea sentimentelor personale de apartenență . Max Weber observa că
apartenenţa identitară nu este conştientizată în izolare, ci prin comunicarea diferenţelor în
interacţiunea cu ceilalţi, cu stră inii. Georges Devereux remarca faptul că „modelul de
identitate etnică al unui trib complet izolat ar fi cu totul identic cu modelul să u de identitate
umană ” (Dicţionarul alterită ţii, p 277). În sensul acesta, al apartenenței sau identită ții
culturale ori etnice, personalitatea se construiește prin „procesele variabile şi niciodată
încheiate prin care actorii se identifică şi sunt identificaţi de către ceilalţi pe baza
diferențelor Noi/Ei, realizate pornind de la tră să turi culturale presupuse a fi derivate dintr-
o origine comună şi puse în evidenţă în cadrul interacţiunilor sociale (Poutignat şi Streiff-
Fenart, 1995, p. 154).
Ulterior, prin socializă ri specifice (secundare), omul realizează , pe lâ ngă
personalitatea edificată în cadrul culturii etnice, tipuri de apartenență specifică în funcție
de anumite subculturi: curente de modă , publicuri ai unor anumite tipuri de muzică ,
grupuri profesionale sau religioase, grupuri de fani etc. În orice caz, personalitatea
individuală se poate manifesta diferențiat la diverse persoane și față de personalitatea
modală ; dacă diferențele sunt mici, se consideră că persoana este integrată în cultura sa;
dacă aceste diferențe sunt mari, persoana este considerată deviantă .
d) Experiența de grup este cea care îi permite copilului să își formeze imaginea de
sine pe baza modului în care este perceput de ceilalți; această imagine, care se mai numește
sinele social este determinat, în mă sură semnificativă , de „oglinda” pe care grupul le-o
oferă ; tră să turile obiective ale personalită ții noatre ne sunt mai puțin accesibile și
cunoscute decâ t felul în care ne vă d ceilalți. Chiar dacă modul de percepere din partea
grupului este adesea unul superficial (imaginea), el devine important în efortul nostru de a
ne modela o personalitate de succes.
e) Experiența proprie de viață este unul dintre cei mai importanți factori de
construire a personalită ții; experiențele nu se cumulează , ci se integrează într-o construcție
care devine din ce în ce mai complexă și mai puternică , pe mă sură ce experiențele de viață
sunt mai numeroase și mai importante. Experiențele trecute influențează modul de
evaluare a experiențelor prezente, iar oportunită țile experimentă rii nu sunt niciodată
încheiate. De aceea, este corect să consideră m că o personalitate, oricâ t de puternică ar fi,
nu este niciodată definitivă ; ea se definitivează numai odată cu încheierea posibilită ților de
experimentare.

Bibliografie suplimentară :
Bă lan, M., 2005. „Vocabularul hristologic latin și tradiția filosofică greacă ”, în Annals of the
University of Bucharest. Philosophy Series, vol LIV, nr.1/2005.