Cosmogonia

La începutul începuturilor, când nu era nici ceru cu stelele şi nici pământu cu ce se vede şi mişcă pe el, peste
tot era numai văzduh şi întunerec beznă şi nimic nu se vedea.
În văzduhu şi în întunerecu ăsta, erau doi fraţi, care bâjbâiau de colo până colo, erau Dumnezeu şi
Sarsailă.
Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei rânduri de aripi sta în apă şi a fost strâns nişte
spumă cât casa.
Şi se mai supăra Dumnezeu că nu avea nici fraţi, nici prieteni.
De mânie, şi-a aruncat băltagul în apa cea mare. Şi ce să vezi, din băltag crescu un arbore mare, iar sub
arbore şedea dracul râzând şi zicea:
- Bună ziua, frate dragă. Tu fraţi n-ai, tu prieteni n-ai; dar eu vreau să mă fac frate şi prieten cu tine.
Dumnezeu s-a bucurat şi a zis:
- Nu-mi fi frate, ci-mi fi numai prieten: că nimeni nu-mi poate fi frate.
Nouă zile nu s-au despărţit unul de altul şi au tot umblat prin apa cea mare şi Dumnezeu a băgat de seamă
că dracul nu-l iubeşte.
„Haide ş-om face pământ”, zice Dumnezeu. „Haide”, zice Nifărtache.
Odată zise diavolul:
- Frate dragă, noi nu vom trăi bine, de nu ne vom înmulţi: aş dori să mai plăsmuiesc pe
cineva.
Dumnezeu zise:
- Plăsmuieşte!
Şi-i răspunse diavolul:
- Ei, dar eu nu mă pricep; că aş face eu o lume mare, de aş şti, frate dragă.
- Bine-i – grăi Dumnezeu – lume voi face; bagă-te în apă şi adu-mi năsip să fac
pământul.
*
„Du-te în fundul mării şi adă pământ în numele meu.” El n-a vrut să zică aşa, căci voia
să fie pământul al lui, şi tocmai a treia oară a zis, când nu-i mai rămăsese decât sub
unghii. Dumnezeu a luat acel pământ şi a făcut un pat de s-au culcat amândoi. „Mâine îl
voi blagoslovi”, a zis Dumnezeu.
Când a gândit Necuratul că Dumnezeu doarme, l-a luat încetişor în
braţe ca să-l arunce în mare, dar pământul a început a creşte şi apa a
se depărta. Diavolul a prins a alerga cât putea, doar ar ajunge la mal.
Mai întâi a alergat spre răsărit, cât e pământ spre răsărit în ziua de
astăzi, şi văzând că nu-i capăt, s-a întors iar la culcuşul lor, ştiind că
acolo e malul aproape. Acuma a pornit înspre asfinţit, dar pământul şi
aice a început a creşte sub picioarele lui şi a mers iarăşi până unde e
az capătul pământului. Văzând că nu-i încotro, s-a înturnat iară la
locul lor cu gândul că mai este încă în două părţi malul apropiat,
vrând să-l arunce înspre miezul nopţii. Dar şi aice a mers până ce-a
ajuns la capăt, de unde iarăşi s-a înturnat şi a luat-o înspre miazăzi
până ce apoi, văzând că oricât ar merge, nu mai e sfărşit, s-a întors şi
l-a pus pe Dumnezeu înapoi jos de unde l-a luat.
A doua zi, spune Diavolul cătră Dumnezeu:
„Hai, Doamne, ş-om blagoslovi pământul.”
„Dac-amu-i blagoslovit!” îi răspunse
Dumnezeu. „Tu ce-ai făcut cu mine astă-
noapte, nu i-ai făcut cruce, nu l-ai blagoslovit?”
Zeițele nașterii și vieții - Venus din Villendorf
(paleolitic, cca. 2400 ani)
Zeița de la Vidra
(Venus de la Vidra)
Zeița morții
în Vechea Europă
(eneolitic, cca 7 000 de ani)
Ipostaze ale Zeiței morții (Doamna albă)
Cucuteni-Tripolie (cca. 5000 de ani)
Soborul zeițelor