Petre Anghel

În prag de seceră

Editura Ştraif, Bucuresti, 2006

1
În prag de seceră

Un cer a coborât
În ochi de spice
Şi stelele se oglindesc
În ape neclintite.

Corăbii vaste
Plimbă-n vis pământul
La ceasul întâlnirii
Cu ogorul.

Iată, fiecare bob

E un fiu
În marea recoltă
A împlinirii.
Pământul logodit cu luna
Se îmbracă în galben
Şi cerul iar visează începutul.

În seară,
La umbra spicelor căzute
Dorul ia chipul snopului,
Şi nunta cheamă la ospăţ
Păsări flămânde de albastru.

Nu poate să se nască albastru

Doar să se transforme în negru:
În mod sigur vine o zi
În care grâul se va strânge din lan
Şi vom vedea mâna secerătorului:
Alba şi cu o pată luminoasă
De sânge.

În palma lui ne va strânge.

Albul şi Negrul

Înaintam prin nămeţii iernii

Şi mă consolam:
Va topi Dumnezeu zăpada,
Căldură din belşug va da în a lui Cuptor lună.

Într-o zi de necaz,
Mi-am amintit de bucuria căzută din cer
Şi am strigat cu glas tremurat :
De la Domnul vine întristare
Şi tot El îmi va usca lacrima.

Eram tânăr, cu forţe în braţe,

2
Aveam calculatoare în cap, memoria
Ca a unui elefant cu sensibilă trompă,
Încet, încet dispăreau amintirile,
Senil deveneam, uituc şi cam leneş
Şi mi-am zis : De la Domnul vine tăria
De la El să primim plus şi minus.

Apoi m-am apropiat şi mai mult de El:

Nu este jumate om şi jumătate zeu,
Nu este jumate bucurie şi necaz,
Nu e fericire şi plâns, viaţă şi moarte.
Yang şi Yung sunt părţi inventate de oameni.

Este lumină,
În El întuneric nu e.

Unde apare Lumina, întunericul fuge.

Şi iarna cea grea, şi lacrima sărată, şi uitarea.

Lumină îţi e, om ales,

Pentru tine, nu ca să refacă balanţa
Arată mâna
Străpunsă
Clipă de clipă Iisus

Apă, apă

Trei părţi din patru

Pe suprafaţa pământului
Se află doar apa aceasta văzută de greci
Ca principiu original,
Iar grecii nu erau oameni proşti
De felul lor,
Nici chiar fanarioţii pe care aruncăm noi vina
Că ne-au turcit
(Ehei, să fim noi sănătoşi de când ne turcisem),
aşadar şaptezeci şi cinci la sută apă
Şi tot nu ne-ajunge
Decât atunci când vin potoape
Ca să ne aducem aminte că sfârşitul este aproape.
Dar aceasta nu este
Încă sfârşitul.

Şi creieraşul stă bine

La capitolul ăsta,
Are apă cât pentru o mie de
Mântuiri,
Numai că nu irigă cu ea.
Şi atunci ar trebui să strig
Apă, părinte, dă-mi Tu apa cea vie.
3
Dar nu strig.

Nu ştiu, Preabunule,
Că-mi e sete,
Dă-mi tu şi puţin
Pământ cu suflare în cap
Să învăţ
Că mă usuc
Fără apă.

Ascultare

Abia acum pricep, tată,

Că mi-ai cerut
Să nu calc pe alături
Nu ca să merg pe un drum jalonat
De tine,
Ci ca să nu-mi rup piciorul
(Se putea şi mai rău :
ambele picioare, gâtul şi să-mi pierd
Mintea - întristarea de Duh).

O vreme
(Recunosc, nu prea lungă),
Am închis ochii în faţa frumosului,
Am răbdat de foame,
Biciuind stomacul,
(În coşul zecimii
Am pus uneori unsprezece la sută
Şi treisprezece,
(cred că o dată am pus chiar douăzeci
Şi ceva).

Mai procedez uneori aşa,

Dar m-ai ajutat să pricep
Că nu jertfe de mâncare cere
Singurul stăpân al celor
Văzute şi nevăzute,
Ci de milă,
De iubire.
Că altfel, de mult,
De s-ar fi putut,
S-ar fi mântuit călugării.
Pe sine ei.

Botez la Teleajen

Car de foc, oameni cu aripi

Urcă dealul înspre cer,
4
Cată sinele în Unu
Şi în Unu pe divin.

Secol beat, secol de vânt

Stă să cadă dinspre stânci
Şi-ar cădea, de n-ar fi cerul
Să-l oprească înc-un ceas.

Apă rece ca păcatul,

Râu curat ca un suspin
Duc în hău trecuta poftă.

Cântă-n cer
Încă o viaţă
Câştigată

Iarăşi Viu.

Braţ sigur

Dacă nu Tu,
atunci cine, dacă nu la tine
alerg,
atunci încotro?
Iată omul e schimbător
ca lumina căzută
pe catedrala Notre-Dame.
nici nu apuc să
întind braţul spre el
şi se mişcă,
se clatină ca un beat de vin, de frică
sau de sine.

Pe mine,
dacă mă reazem
cu fiecare zi care trece
mă apropii de anii cei mulţi,
de peri albi
şi de
locuinţa morţilor
(unde într-o clipă
nu mai sunt eu).

Ia-mă în braţe, Tătic

al oamenilor puternici,
al celor slabi,
al copiilor tăi,
zguduie cerurile din temelii,
să ştie prietenii şi
duşmanii
5
că nimeni nu e mai
tare
ca cine se-ncrede
în Tine.

Copilărie

Nu ştiu alţii cum sunt,

Dar nici gândurile lor nu pot fi
Prea departe,
Ştiu că leagănul copilăriei mele
E încărcat de soare,
Că lumina de la fereastră
Luceşte ca o chemare blândă

Un drum şerpuieşte ca o chemare,

Fântâna, cu ciutura în adânc,
Stă într-o odihnitoare echivalenţă
(De-atunci n-am întâlnit nici un om
Atât de înţelept,
Numai Domnul a putut să fie şi-n
Adânc şi-n cer) .

Stelele zâmbesc ca într-o şoaptă

De dragoste.

Îmi amintesc de-un ogor

Semănat,
Deasupra lui vedeam păduri de spice,
Deasupra lui clădeam cetăţi de vise.

Mai ştiu că nimic nu-i mai alb

Decât copilăria.
Ba da,
Ea e-ntrecută
De un copi

Chemare spre înalt

Până e soarele sus,

Ajută-mă, prietene,
Să-mi termin lucru
Şi chiar să-i finisez marginea,
Să-l pot privi în sine
Şi să pot rosti
Nu mai e nimic de făcut,
Chiar meşterul meu tată
Dacă l-ar pipăi
Nu i-ar găsi vreo vină.

6
Până la coborârea serii,
Când se lungeşte umbra
Şi vine înserarea
Cu gânduri de dorire,
Vino, iubito,
Şi nu-ntârzia,
Noaptea e lună,
Nesfârşită e,
Fără dragostea ta.

Până nu mă înşeală hoţul,

Până nu amăgeşte copii,
Până nu vine
Moartea-ncercare
Şi nu se aşează
Semnul pe cruce,
Vino, Fiule,
Şi pecetluieşte-ţi lucrarea.

David şi cu mine

Lui David, Doamne, i-ai fost steag

Şi turn de adăpost, cetate tare.
Dac-ar fi fost pe mâna mea,
Îl jupuiam de viu,
Iar dacă Urie m-ar fi chemat
I-aş fi dat foc.

Tu însă
Ai lăsat să-i moară pruncul,
Un boţ de carne de trei zile
Care habar n-avea că-l doare,
Şi pân-la urmă împărat
Ai pus tot fiul unei neglijente
(Că nu cred eu că de cuminte
Se îmbăia pe-acoperiş Bat-Şeba).

Nici nu termin de gândit,

Tată,
Şi-mi aduc aminte că un prunc nevinovat
E David
Dacă-l compar cu mine,
Dar Tu
Adăpost eşti,
Cetate eşti,
Şi cont în bancă,
(la nevoie),
Viaţă eşti
Şi ziua cea din urmă eşti.

7
De dragul robului tău, David,
Care te-a cunoscut stăpân,
După ce-a fost pus
Împărat
Peste zeci de mii
Câte-o mie de zeci,
Lasă-i pe vrăjmaşi
Să iasă ca ei, Tată:
Milă să n-aibă.

Ai milă de mine,
Fiule al lui David,
Ai milă de mine,
Robul tău nenumit.

Iacov către Isac

La început amândoi eram

Fiii tăi,
Născuţi în aceeaşi zi
Dar în diferitele zodii.

Pentru ce ai sortit unuia neodihnă

Şi trup de trestie celui dintâi?
De unde-ai luat talerul
Să-mi aşezi în spinare
Greul pământului?
De unde răsare câmpul
Aşternut cu lumini şi trifoi
Şi cine poate iubi doar în taină
Chipul pierdut,
De val lovit
Al primului născut.

Tată, eu nu ştiu de ce am pus nuiele în jghiab,

Nu de la ele
mi-a venit binecuvântarea.

Şi nici de la tine.

Eu am cerut Îngerului.

Istorie

Cum s-au repezit, tată,

Strămoşii noştri
Pe prorocii,
Cum i-au defăimat,
Cum le-au luat averea
(Brâul cu care se încingeau
8
Şi mantaua cu care
Se acopereau),
Cum le-au călcat numele în picioare
Ca nişte cârlani
Neînvăţaţi la ham,
Cum îşi râdeau în barbă
(O bărbiţă rară,
Două-trei fire acolo,
Să fie şi ei bănuiţi
Că ar fi masculi),
Cum s-a mai alunecat la vale,
Tată.

Şi ultima găselniţă,
Că-mi vine să plec în pustie,
Precum copilul Tău,
Ilie:
Se numesc ei
Pe ei profeţi.

Tu ai fost prietenul
Tinereţii mele,
Şi dacă nu m-ai lăsat când eram singur,
Cum şi-or închipui ei
Că mă laşi
Astăzi,
Cu
Întâiul născut,
În dreapta paşilor mei.

Îndemn

Treaptă de sus,
Streaşină a cerului
Porneşte, e sigur,
Din Duhul pământului.

Hrana lui,
Visul strămoşului meu, Adam,
Cântecul mierlei,
Luciul săbiei lui Avraam
Şi încrederea.

Vântul se poate naşte oriunde

Fumul se-mprăştie-n patru zări
Casa ne-am aşezat-o pe munte,
Curtea a coborât spre câmpie.

Vine o vreme
Când te uiţi înapoi,
9
Dacă nu-ţi ştii părinţii te sperii,
Gândul e prăpastie
De nu calci
Treaptă cu treaptă
Mai sus de ce-a fost.

Întrebare

La ce te gândeşti
Trecând încremenit
Prin deşertul blestemat
Al cenuşii?

Nici nu încerc să răspund.

Şi marea e un deşert,
Şi trecutul
Şi sufletul gol.

Iau asupra mea nepăsarea,

Păcatul,
Amintirea amuţită
Şi beată.

Eu nu renasc
Din cenuşă,
Dar pot sufla
Peste trupul acesta
Jumătate pământ, jumătate încremenire mută.

Dacă totul se plăteşte cu o moarte

Sau două,
Pun pe pământ primul taler
Sufletul meu
În prag de naştere.

Nastratin Hogea

Dumnezeu este iubirea, strigă zilnic fariseul.

Şi cu glas mieros mai pune: şi dreptate, nu uitaţi.

Cocoţat la un etaj,
Ară ca un atelaj,
Suie şi coboară-o pantă
Din biroul lui pe-o plantă.
Se şi crede - n ceruri sus,
Ca Lucifer ce s-a dus
Să le spună unor fraţi
Să rămână adunaţi
Până le va da un semn
Cu predica lui de lemn.
10
Mai dăunăzi, mă chemă
Să ne facem de tovarăşi:
El ideea (vorba vine), eu ruşinea.

Am deschis cartea cea mare

Şi i-am pus pe rană sare
Că-ntre rânduri scria verde:
Orbul rău nicicând nu vede
Că de se aşează sus
Unde-i locul lui Isus
Se va-mpiedica de sine,
Va rămâne fără grad
Casa n-o să-i aibă gard
Chiar de merge spre Apus
Trupul lui pe jar e pus
Oricât i-au slujit strămoşii
Pe cei cu petliţe roşii.

Eu iubesc duşmanii, Doamne,

Dar nu sunt de tot smerit:
Tot mai am o bucurie
(Şi nu ştiu de-i de păgân).
Vreau să vii
Să-ţi văd vrăjmaşii
Aruncaţi în şanţul lunii
Săpat mie, săpat Ţie,
Cu lopata ce-au furat-o
Din scriptură.
Dă-le, Doamne, peste gură.

Peisaj de septembrie

Cerul senin
Ca ochii copilei ce învaţă să meargă,
Al întâlnirii dintre munte
Şi perdeaua cerului.

Unduie ca o corabie venită din depărtare

Dealurile
Cu cetăţi întărite.

Şi fiecare a vrut ca temelia să fie mai trainică

Din pământ bătut
Din piatră
Din oţel,
Din braţ lângă braţ,
O legătură de neclintit lângă timp.

Câmpul este un vis uniform,

11
Peste care adie lanul de porumb,
Ca o chemare a împlinirii
Poteci nevăzute.

Brazdele îşi urmează eterna chemare

După drumul robilor de pe cer.
Se întorc în minte
Şi se pregătesc
Pentru anul ce vine.
Pentru ultima
Venire.

Psalm

Iată o frunză
Căzută
În apa unui
Rău coborâtor în grabă.

Val după val, sau

Adiere uşoară
O mişcă dintr-o parte
În alta.

Aşa mă lovesc pe mine

Neprietenii, Doamne,
Doar - doar mă vor prinde în cangea lor
(Un fel de pândă de vorbe,
Că ei cred, nefericiţii, că au
Inventat dicţionarul dreptăţii).

Dar eu mă las dus de mâna Ta,

Sfântule Prea Înalt,
Eu ştiu
(De la Tine am aflat)
Că nu în şanţ
Mă-mpinge
Calea Ta,
Ci înspre mare,
Marea Cea Mare,
De cristal mare,
De dragoste mare.
Ca o picătură de sânge de clară.

Sângele tău, Alesule,

Nu poate fi îndulcit cu
Apă.

Rugăminte

12
În ziua din urmă,
După ce soarele se va pierde
Şi peştii vor ciuguli,
După ce drumurile se vor toci
În paşii răsunând a neodihnă,
Iar corbii vor rupe,
Şi gândurile vor fugi speriate
Am să aştept dimineaţa
Care aduce Lumina.

Rugăminte II

Măria ta, fiu al Cuvântului,

Îngăduie fiilor Tăi,
Oameni asemeni oamenilor,
Să-şi înalţe corturile
La umbra codrului.

Mai mare al cuvintelor,

Lasă-ne să mai săpăm o dată
Şi încă o dată
Preabuna brazdă a limbii române.

Domn al spiritului,
Lasă apa versului tău
Să curgă, nu în stăvilare,
Ci în mici firicele de rouă,
Lângă limba nouă,
Pe care o învăţ singur
Cu înţelepciune şi fără.

Unii au fost îngeri şi demoni,

Albi şi negri,
Frumoşi şi urâţi,
Dar Tu care ai fost şi eşti
Ceruri şi ceruri
Învaţă-ne ce nu credeam
Că vom cere
Să învăţăm:
Cuvântare.

Salvare

O zi şi o noapte,
O noapte şi-o zi
M-am zbătut să aflu
De ce l-ai lăsat pe vrăjmaş
Să mă prindă în laţ.

O vară întreagă
13
Şi o lungă iarnă –
Trei luni care se-ntindeau
Pe ani lungi –
I-ai lăsat pe cei răi
Să-şi asmută
Câinii ştirbi înspre mine.
De ce, domnule, am zis,
De ce, am strigat înspre Domnul.

Iată răspunsul primit:

Când eşti singur
Este îngerul Lui lângă tine,
Atunci te învaţă
În tihnă
Căile sale.

Unde sunt cei specializaţi

În hlizire
Când
Aruncă ocări pe la spate,
Unde sunt profeţii
Agitaţi ?

Nu ştiu, prieteni,
Dar l-am văzut pe Domnul
Mişcând degetul
Şi mirosea a mort împrejur,
Era un fum, o ceaţă era
Era un nimic
Rămas.
Fără nume.

Aşa face Domnul

Celor ce-şi zic dumnezei.

Schimb de locuinţă

Dă-mi şi mie
Apă vie,
Să n-alerg
Ca un cerb
Printre pietre
Când mi-e sete.

La izvor
Când mi-e dor
Am tot fost
Fără rost.
Era apă din belşug
Drumu-l însă-i ca un jug
14
Şi când mă întorc acasă
Arşiţa din nou apasă.

La fel e
Cu cele
Ale inimii cărări:
Sunt ninsori.
Cred că drumul
Nu e fumul
Ce Lucifer a trimis
Cu zapis
Lui să-i fiu
Copil sanchiu.

Dă-mi şi mie
Apă vie,
Doamne bun,
Schimb un
Loc de pe pământ
Ca să fiu în cercul sfânt.

Sechestru

L-am iubit foarte mult,

De la mine până la el
Nu mai era decât un pas
Şi n-am lăsat pe nimeni
Să se aşeze între noi.

Pentru mine
Se născuse,
Crescuse pentru mine,
Din pântecele mamei mele
Fusese sortit mie.

Am mâncat împreună
Şi am fost cu ochii în patru
Să nu se atingă careva
De ce-i al lui
Şi de ce este-al meu.

Uneori făceam evanghelizare,

Să vadă lumea ce prieten am eu,
Să ştie oricine că nu sunt oarecare,
Pe mine m-a ales
Tovarăş de drum.

Şi într-o zi m-am împiedicat de mine,

Rămăsesem singur,
Trăisem cu o umbră.
15
Nu Mesia era lângă mine,
Ci eu transformat într-o umbră
Pe care-o botezasem El.

Toţi bem apa

Izvorâtă din stâncă.
Şi apa e Isus
Şi apa e Hristos
Dacă toţi bem din stâncă
Şi stânca nu are în jur
Nici garduri de sârmă
Nici zale de aur
Cu numele nostru
Încrustat frumos.

Seminţe

Prima zi:
Ogor nearat,
Sec,
Piatră şi munţi de tăcere.

Ziua a doua:
Amintiri înnegrite de fum,
Brazda şi hotarul,
Eu, tu, ei.

Ziua a treia:
Între noi doi
Se naşte un semn
Dacă de partea aleasă
Cineva flutură
Speranţa.

Ziua a zecea:
Vine o dimineaţă
Şi tună
Şi vrea ca totul să se răstoarne zicând
Numărătoarea începe de-aici:
A venit ceasul
Judecăţii.

Speranţa

Ne vom găsi într-o zi, ştiu bine,

Chiar dacă la asfinţit
Soarele se întoarce
Cu faţa
Doar spre mine.

16
Drumul lui –
Joc sfânt din vechime –
Cu a fost o zi
Şi a fost o noapte.
Şi aceasta a fost ziua întâi.

Voi veni cândva

Şi voi lovi porţile ferecate
Şi teama se va scunde
În unghere în care
s-au odihnit păienjeni.

Ştiu bine,
Chiar dacă nu se arată încă
Asfinţitul
Că va veni o zi.

Priveşte liberă, priveşte tristă,

Priveşte senină în zare.
Se va naşte curând
Ultima zi.

Va fi ziua Lui şi a noastră.

Ucenici

Ia unul din doi,

Unul din zece,
Dintr-o sută unu
Şi la fel dintr-o mie.

Pot să fie şi doi din patru,

Doi din trei
(Dacă vrei)
Şi nu interzice nimeni
Să fie fiecare.

Dar ia-i pe ce-i mai buni,

Urmăreşte-le dăruirea,
Priceperea
Şi Harul răbdării
Şi pune-i să înveţe
(Pentru ei şi
Pentru alţii).

Să facă ucenici,
Iar ei să înveţe
De la ei, de la ucenici
Şi de la Domnul.

17
Apoi trimite-i într-o altă cetate,
Aici la voi sunt
Prea mulţi
Învăţaţi-neînvăţaţi.

Umbra lui Brâncoveanu

Umbra lui e o parabolă

Ce se înalţă deasupra pământului.
Creşte până nu se mai vede.
Apa şi piatra pot urca în coloană,
Trestia poate fluiera ca o mierlă,
Gândul se poate odihni în speranţă.

Iar umbra nu e doar urma

Lăsată pe pământ.
Ea poate trăi şi în aer.
Tocmai ce v-am spus:
O parabolă
Cu un cap lăsat la Stambul
Pentru o convingere.

Lumină

Şoaptele ei băteau
Dinspre poarta adâncului:
Eu sunt lumina lumii,
Sunt lumina lumii
Şi fiecare ştie
Că pot ieşi.

Mai înainte de-ar fi fost înainte

Din cer m-am izbăvit
Prea tare
Şi-am fost renăscut în adânc
Mai înainte de-ar fi fost adânc.
Nu se născuse încă dimineaţa.

Am alergat între două inimi

Şi fiecare m-ar fi vrut a sa,
Fără Eu,
Ci numai sclipire.
Lumină prin Mine eram.
Lumină.

Fără raze naşte,

Fără mumă şi fără sfârşit
Când îşi aprinde
Sâmburul de duh.

18
Ochi

Trăieşte şi aşteaptă
Până vezi modelul sfânt:
Cel ce n-a ţinut asupra-şi
Slava dată Lui de Tatăl
Şi a luminat în jur.

Ochiul

Mai mă cată, mai se-abate

Vântul negru şi nebun
După ceasul de-nserare
Răscolit de-un ochi de fum.

Când te-ntorci , îţi pierzi cărarea,

Vină n-ai, îţi zici în gând,
Şi nu-ţi pasă de văzduhul
Alungat de-un ochi de fum.

Noaptea m-ar toci în voie

Şi m-ar înveli cu-n nor,
De n-ar mai luci cu poftă
Ochiul cupă de nesomn.

De-mi mai pierd sub deal şi-n iarbă

Trup şi suflet tăvălit,
Bate inima chemare
Pentr-un ochi neghină-n vânt.

Moartea-ngheaţă, moartea urlă

Speriată de-un va fi
Şi se pierde alungată
De un ochi ce mă vrea viu.

Revenire

Pământ acoperit
De apă şi uitare,
Cerul pierdut şi supărat
Ca noaptea.
Marginile
Urme nu-şi găsesc,
Pasărea se cheamă pe nume
Sângele fără culoare
Îşi cere răsplata.

Părăsit,
Gândul mai bătrân decât pofta
19
Caută ramura de măslin
Împăcat.

Odihna lui,
Cuibul cald
Ca o lacrimă
Căzută pe pământul
Împlinit în cerc.

Istorie contemporană

Mergeam agale printre casele

De la periferia oraşului:
Case de nevoiaşi, leneşi, beţivani
Si sărantoci ca mine
Şi ziceam
De bună seamă ei au nevoie de o vorbă bună,
Poate chiar de o bucată de pâine
Şi de un pahar cu apă,
Dar m-am ales cu fluieraturi,
Lătrat de căţei şi ceva glume proaste.

Mai spre centură,

Mi-am zis,
Acolo oamenii au scăpat de
Ruşinea de-a se şti ce-au în casă,
Dar am păţit la fel.
Şi aidoma la blocuri.
Nimeni nu voia să mă primească la el,
Nu puteam nici să dau, nici să iau,
Nu apucam să spun
Nici ce vreau.

Si s-a deschis o uşă

Chiar în centru,
Lângă casa Cezarului,
Lângă coloanele
Ucenicilor lui Socrate,
Chiar unde răsunase mirositoarea minciună a lui Marx
Si bălmăjeala unui asiatic pirpiriu.

Am vorbit cu putere
După ce mi s-a deschis uşa –
Mare si largă uşă.

Şi pe cât de largă era uşa

Pe atât de numeroşi
Potrivnicii.

De la Pavel citire..
20
Fântâni

Noi ştiam că pe-aici

E cam sălcie apa,
Fie că-s izvoarele
Înspre
Soare răsare,
Fie că vin din Apus
( Spre Miază-Zi tot un miros de slavi
Iar înspre Nord ceva răceli moderne).

Şi ne-am gândit la Tine, Doamne,

Izvor de apă vie
Din care
Cine bea
În veci nu însetează

Dar iată ce-am păţit:

Dacă tot nu ni-i sete
Nici n-am mai fost la râu
Şi ne-am săpat fântâni
Chiar în ograda noastră.
Unele în biserici,
Altele în pridvor
Şi chiar în piepturi proprii.

Puţuri crăpate, oameni,

Din care apa curge,
Oricât ai pune-n ele:
Un fel de lecţii –
Noi nouă prunci
Şi dascăli.

Isaia 53

Pământ uscat
Ca inima după un necaz
Peste care a venit altul
Cocoţat în spinarea lui
În care se aflau
O mie de fete mari care trebuiau păzite
De o mie unu adolescenţi.
Un chip banal
De om,
Dintr-o familie
Care păstrase doar
Amintirea numelui.
Cine ar fi crezut că el
Va fi împărat?
21
Între noi fie vorba
Câţiva au crezut:
Mama lui şi băieţii pe care i-a luat de la trebşoarele lor
Şi-i ducea pe drumuri,
Care cărări grele,
Cu furtuni pe mare,
Cu un mic accident uneori,
O ceartă,
O vorbă-două de duh –
Şi au ajuns la moarte de bunăvoie.
Se mai întâmplase în Israel aşa ceva ,
Unul plecase după măgăriţe
Şi s-a trezit rege-rege,
Altul s-a dus cu merinde la fraţi
Şi curând a ajuns să doboare
Zecile de mii de duşmani.
Şi –a ajuns la palat.
Chiar la noi, după ce omori doi, trei zmei,
Termini oarece şcoală,
Te pui ultimul pe listă,
Ori cânţi cu golanii hopa-hop
Se mai poate.

Dar cine a mai auzit că tu ajungi împărat?

Noi, dascăle Isaia!
Noi am auzit că Robul Domnului,
Neprihănitul,
Va lua povara noastră pe umeri
Păcate ca plumbul, că multe mai sunt,
Nu o vorbă-două să încapă într-un sac sau o carte,
Şi ne va ridica la o stare
După voia Celui de Sus.
Şi iată, ne-am strâns aici
La picioarele Lui
Înainte de-a-şi arăta toată
Slava cerească.

Înălţime

Unde-şi face cuib vulturul,

Unde seamănă şi culege el,
Unde-şi adapă puii,
Neam de neamul meu n-a ajuns
Şi n-o să ajungă, prieteni.
Nici alpiniştii cei mai mari
Nu ajung,
Fiindcă vulturul,
După ce-şi scoate puii
Mai dă o dată din aripi
Şi râde de omul fudul.
22
Unde se nasc zorile,
Unde ia naştere vântul,
Pe unde trece furnica
Niciodată n-am să trec eu,
Prieteni,
Căci nu cunosc de loc drumul.

Dar este cineva

Care mă duce pe stânca înaltă.
Mă duce şi nu mă lasă acolo.
Apoi alta-mi arată :
Înaltă,
Mult mai înaltă –
Până ating
Cu vârful degetelor
Desăvârşirea.

Şi-mi dă mâna toată,

Mâna aceea în veci nenetedă,
Cu palma sângerândă.

Mâna întinsă mă duce

Pe stâncă
Şi de pe ea
Zbor pe noul pământ.

Maranata

Corabie
Printre valuri formate din
Case de ţară, ferestre de blocuri,
Resturi menajere, pietre de asfalt -
Noe ne-a lăsat şi resturile
Vasului său şi
Păcatul familiei,
Dar el,
Binecuvântatul
Prevăzătorul
Tatăl omului şi al fiarei din câmp
Printre nelegiuire - praf de ură
Si ape adânci -
Umbla cu Duhul.

Şi deasupra lumină
Câtă să încapă într-un suflet -
Gol suflet, nu aplecat în sine -
Inimă nouă, pentru noul duh.

Mai înainte să vină

23
Pe albastru senin al pământului
El găsise popas în inimă.
A mea.
A ta. A Lui.
A noastră.
O speranţă. Maranata.

Români israeliţi

Uitaţi-vă în jur, fraţilor,

Unii se închină la rublă,
Alţii la parfumul de Kazachstan,
Unii se omoară pentru o palmă
De pământ
Cu un pumn de ură,
Nu mai vorbesc de cei o leacă
Mai departe
Care se închină la ramazan
De ramadan.

Vă zic să vă uitaţi la ei,

Nu să-i certaţi
Nici să vă credeţi mai breji,
Deşi aţi putea fi.

Cine mai e ca tine, popor,

Cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
Înscrişi pe certificatul de naştere,
Cine te-a ţinut pe tine până acum
Pe creste.
Vitejia?
Te spulberau de mult hunii,
Tăria?
Păi ce făceau din tine goţii,
Cinstea?
Ai uitat hoţii.
Şmecheria ?
Demult te luau arabii-n plecăciuni.
Numărul de sclavi?
Ăştia sunt slavi.

Dumnezeu e cu tine,
Române.
A fost ieri, e şi azi.
Gândeşte-te bine,
Căci Domnul vine mâine.

Solomon

Prietenii nu te părăsesc, desigur,

24
altfel n-ar mai fi prieteni, dar tocmai acum
au o treabă presantă -
evident nu-i o glumă
şi nici o ieftină ironie -
dacă nu crezi
urmăreşte-i
cum aleargă disperaţi
după un prieten
care tocmai le spune că nu e
potrivit momentul.

Iubitele nu te părăsesc,
doar ţii bine minte
desfătările lor
şi nici nevasta nu te lasă,
ea până la moarte şi-a jurat - poate şi ţie -
credinţă,
astfel că n-are rost să te superi
că tocmai acum, o clipă, o nefericită
de clipă
n-are timp pentru
necazul tău pe care-l bănuieşte
închipuit.

Aşadar, fiule,
adu-ţi aminte de
ce a zis Solomon -
acesta, pe lângă că era împărat,
mai era şi evreu, iar evreii au ei o gândire
altoită altfel - adică bine,
de Dumnezeu,
şi acesta - adică Solomon, adică Dumnezeu,
că doar nu înseamnă că împărat şi evreu fiind şi
înţelept dându-i-se să fie ,
vorbea din capul lui -
El doar a scris
ce-i spusese duhul:
dacă părăsit eşti, sau
doar astfel te simţi,
Domnului lasă
planurile tale,
şi el, adică Domnul, (nu înţelepciunea ta
sau a lui Solomon,
cât este el de împărat şi alte cele),
va duce planurile tale
la bun sfârşit.

Robul sutaşului

Doamne fără putere

25
Zac printre fiinţe cuvântătoare
Şi ele nu mă cunosc -
Suntem străini.
Eu sunt străin, spun ei ,
Ei sunt străinii, gândesc eu.
Ne vom înţelege, prin semne, ştiu bine
Voi ruga pe mai marele meu
Nemijlocit
Să-l roage pe mai marele lui
Să intervină pe lângă sutaş.
Stăpânul meu sutaşul
Cunoaşte bine un ucenic de-al tău
I-am văzut când s-au privit în ochi
Prin el se va apropia de tine.
Chiar acum cred că stăpânul
Mereu vorbeşte cu tine.
Cred, Doamne,
Iată, aud glasul Tău care - mi
Spune
Fii în pace,
Duhul meu te salvează
Nu ai nevoie
De mijlocitori.

Epistola Sfântului Andrei către daci

Dau ştire mai marilor voştri

Că Zamolxe zeul
E cel mai fericit dintre oameni –
El n-a murit, fiindcă
Nici născut nu fusese vreodată.

Duşmanii voştri, romani fără barbă,

O duc mai rău –
Au un zeu frumos care miroase
A chiparoase şi mort, dar ei n-au voie
Să spună decât ce văd, nu ce
Gândesc şi simţesc,
Căci în monezi cugetă
Şi în piei de animale dorm şi
Glumesc a iubire.

Am însă pentru voi

O veste,
Iubindu-vă eu nu pentru că
Frumoşi sunteţi,
Cinstiţi sunteţi
Sau de vreun neam oarecare nobil.
Eu vă iubesc fiindcă plină e dragostea mea
Şi oricărui numit pe nume se vrea
26
Eu îl chem.

Şi acum ascultă,
Viitor popor român:
Precând mergeam eu, ca şi tine, besmetic
Zicând că voia Domnului fac,
Deşi cale Satanei luasem,
O lumină s-a arătat, un glas a vorbit
Pentru tine. Şi a zis
Că pe mine, adică pe tine, cum ar veni,
Şi pe oricare suflare
De pre pământ,
Iubeşte Domnul cu o dragoste
Dată Lui
De la clădirea lumii
Şi păstrată tot de atunci
Nouă şi vouă.

Dimineaţă tristă

Albastru norilor -
Ceaţă şi fum ivite din
scormonitul omului în adânc -
pare a fi dispărut.
Soarele s-a ascuns,
n-a mai curs pe pământ,
cum se temea poetul.

Câini cu feţe furate de la oameni, unele chiar de la zeii

cei vechi,
urlă răguşit.

Totul e pregătit pentru disperare.

Dar apari tu, duh al credinţei,
memorie a celor spuse de El,
Mângâietor rămas peste veac,
Şi renasc.

Nu din cenuşă, nu din neant, nici cel puţin

din ce-am fost.

Renasc, adică din nou,

din apă şi din duh
Şi văd că
peste stele şi nori,
peste ce ştiam că e bine şi rău,
peste al meu şi al lui,
există iubirea dintâi.

Deşteptare
27
Aveam lângă mine un oarece,
Nu ştiam de-mi e prieten sau nu,
Dar ne înţelegeam oarecum,
Mergeam uneori pe drum
Şi ajunsesem să semănăm
(Mai mult eu cu el decât el cu mine).

Şi într-o dimineaţă,
Când se-înalţă pe cer Soarele
( De fapt eu am văzut Lumina
Nu astrul propriu-zis ),
Am băgat de seamă că mă-ntovărăşisem
Cu Satana.

M-am rugat Domnului,

El l-a apucat de urechi şi l-a azvârlit
Cât colo
(Nu m-am uitat să văd
Cât de departe)

Un pui, doi, trei

Apucase să clocească la mine în sân
Şi se gudurau ca pisoii-căţei,
Până a venit din nou Domnul
Şi mi i-a scos din sân.

A mai rămas un demon mic-mic,

Abia de se vede cu lupa,
Dar ieri, privindu-l atent,
I-am văzut şmecheria :
Ăsta e talentul lui,
Se preface mărunt ca o gămălie de ac
Şi îmboldeşte.

Doamne,
Dacă demonii fug de la mine
De îndată ce te privesc,
Ştiu că împărăţia ta e aproape,
E dincoace de uşi,
M-a acoperit
Din belşug.

Dimineaţă şi seară

La începutul zilei
Se deschide o pagină
Clară ca un copil
În care trebuie semnat un nume –
Pe un pom,
28
Pe un zid,
Pe-o cetate.

În inima unui om.

La începutul zilei
O boltă senină şi desăvârşită
Ca arcul unui oştean întors din războiul
Declanşat răului.

Seara,
Un pământ binecuvântat
Aşteaptă rodul.

Ca un covor al zăpezilor
Imaculate,
Peste care Iubirea
Îşi păstrează demn şi în afară
De timp.
Împlinirea.

Sabat

Semn pe nisip
aliniat de vânt
lasă Domnul,
iar cineva întreabă -
poate Petru: pentru ei
scrii, Rabi,
ori pentru noi?

Plecaseră de mult fariseii

şi cei ce ne pârau pe noi, păcătoşii,
adică iubitori de femei, de pierderi de timp şi
de taclale,
iar Rabi şi-a găsit vreme şi pentru noi
şi a zis că
Oarecine ştie să scrie şi să
vorbească
şi
Oareşcare ştie, mai ales, să
predice,
Dar dacă printre urechi trece Cuvântul
ca un vânt, ca un blând abur
dătător de viaţa
atunci lucrarea mişcare se cheamă, sau dinamis
cum zic grecii din Corint.

Şi a zis că
Oarecine ştie să scrie şi să
29
Vorbească.

Fratele Ilie

Patru zeci de zile

şi
patruzeci de nopţi (mergând prin arşiţă
şi nispuri, nu oricum ),
mi-a ţinut hrana dată de Domnul.

Şi n-am găsit
Altceva de făcut
Decât să mă ascund într-o
Peşteră,
Să-mi caut un loc de
Adăpost, că doar nu trecea nimeni
Pe acolo;
Şi după ce am stat zile şi ani
S-a auzit glasul Domnului :
Ce faci tu aici, Elie ?

Ieri glasul a zis

Ce faci tu, aici, Ionescule,
Popescule, Vasilescule ?

Scoală-te, ieşi şi urcă

Pe munte
Ca să vezi slava Domnului
Ce se arată nu ca să te
Încrezi tu în tine,
Ci ca să umbli după un ucenic.
Unu, doi, trei,
Până la şapte mii,
Până la şapte mii câte şapte.

Ce faci tu aici, Elie ?

Tu nu auzi
Că te aşteaptă,
Muteşte,
Elisei.

Imn de slavă

Bucură-te cer, bucură-te pământ,

În casa Domnului e plăcut
Fraţii înalţă din inimă cânt
Pentru ce a fost şi mai e de făcut.

Mai bine de-un secol trecu pe aici

30
De când s-aruncă vestea bună,
Şi astăzi, tu, Doamne, învingi -
De bucurie trâmbiţa suna.

Au fost şi ani grei ca furtuna,

Alteori coborau ceaţa şi fumul,
Dar glasul Lui strângea turma
Şi-ntr-o clipă ne-am găsit drumul.

Ne-ai întărit pe noi, iar copiii,

Sunt astăzi, Iisuse, aici lângă noi,
Gata să ia cuvântul solii
Şi să-l rostească la cei în nevoi.

Slăvit fie Tatăl, creatorul suprem,

Slăvit fie Fiul cel venit pe pământ,
Să-i salveze pe cei care gem,
Prin puterea tare a Duhului Sfânt.

Bucură-te pământ, bucură-te cer:

În lumea creştină e azi sărbătoare
Şi cei adunaţi doar atâta mai cer:
Vino, Iisuse, te-aşteptăm cu ardoare!

Masa

Visul
E un tablou de familie.
Bunicul înconjurat
De nepoţi
Şi Sara povestind cum a râs ea,
Femeie în toată firea, (adică bătrână,
Dar să nu ne audă că o apucă râsul),
Când i-a spus îngerul că o să fie mamă.

Feciori de basm,
Feciori de baladă,
Feciori şi nepoţi
Ai unui om
Cu un singur merit
(Dar ce merit!),
Că a crezut
Şi-a plecat
Nu unde-a văzut cu ochii,
Ci unde
L-a trimis
Dumnezeul lui
Singurul care merită ascultat.
31
Şi în plus
Se şi ţine de promisiuni.

Naştere

Şi a venit vremea sorocită

Trecuseră zile şi nopţi,
Nopţi şi dimineţi
Exact câte era nevoie
(conform cu ce se proorocise )
Ca să se nască El.
Organizaseră bine romanii
Recensământul
Şi nici hangii n-o duceau rău:
Cine nu încăpuse în hoteluri,
Nu trăsese la rude,
Cu un bănuţ găsise
Un ce adăpost peste noapte
(Ziua la umbra dată de Domnul
Unui copac nu se cereau bani,
Dar noapte era aşa de frig
Că legea lui Moise nu te lăsa
Să-i reţii omului haina zălog
După lăsatul serii ).
Şi a venit Iosif
Şi cu el Maria
Şi-n pântecele mamei
Chiar Isus.
Dar n-au găsit loc de adăpost,
Dar n-au găsit loc
Dar n-au găsit
Dar n-au.
Dar Domnul avea o misie
Pentru mine
Şi ce bine că nu eram mare pe-atunci
Că aş fi stat liniştit în odaia mea
Fără să-mi pese.
Dar acum, Doamne,
Ca să mă nasc
Vino şi locuieşte în casa mea cât ţi-e voia
Vino şi locuieşte în casa mea
Vino şi locuieşte
Vino şi

Osana

Osana, fiul lui David,

Nimeni nu mi-a oferit adăpost,
Nu mi-a dat apă vie,
Nu mi-a arătat drumul drept.
32
Îmi văzusem chipul într-o baltă,
Mi se păruse că aş fi frumos
Şi nu se mai înţelegea nimeni cu mine.

Fusesem la o serbare,
Dansasem, cântasem, râsesem
( Un fel de zbenguieli
de adolescenţi )
Şi intrasem în cenaclul lui Nero,
Gata – gata să rostesc ca neîmpăratul
( Fiul Agrippinei ) ,
Pe patul de moarte :
“ Ce mare poet pierde omenirea prin mine !”.

Dar într-o seară, după scapăt,

Aveam timp berechet de odihnă,
Am pus mâna pe cartea cea mare
Şi m-am lămurit :
Nimeni nu-mi oferă pâinea vieţii,
Nimeni nu are apă vie,
Nimeni nu mă-mpodobeşte ca pe-un crin
Şi nu are grijă să nu pierd nici un fir de păr
Fără un sens metafizic,
Şi singurul lucru pe care-l mai am de făcut,
Înainte de a pune punct acestui poem
( Şi vieţii )
Este să strig :
Osana, fiul lui David,
Tu eşti, Iisuse ,
Fiul Celui preaînalt Dumnezeu.

Pace

Nici nu se terminase bine

(adică rău )
Un război,
Cerneala nu se uscase
Pe tratatul de pace
(Doar praful avusese timp
Să se aşeze pe tobe )
Că a şi început următorul.

Abia scăpaseră iudeii

De o stăpânire străină,
Nici nu se scursese sângele zeloţilor
Într-un pământ
(Promis de Domnul că de lapte fi-va udat),
Că au venit stăpâni şi mai cruzi.
Şi au fugit la profeţii lor,
33
Care adevăraţi, care de papirus, de piei de capră
( Cartoane, gudroane, mucavale şi alte
Stanioane de-astea lucitoare),
Unde-au găsit semne încurcate, arabescuri,
Vorbiri în doi peri, pe de-al de Dodiţă
Şi alde Nostradamus .
Şi au fugit la munţii angoaselor
Şi cătau a moarte
(De-a noastră, pământească adică, dar şi veşnică ).

Numai unsprezece apostoli

( Al doisprezecelea era şi el neliniştit
Şi mai deştept decât spiritul, credea dumnealui) ,
Şedeau liniştiţi -
Domnul lor, Domnul nostru
Le zisese blând :
Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea.
Să nu vi se tulbure inima,
Nu vă luaţi după ei
Căci n-au odihnă ca pleava
Alergată de vânt.
Vă las pacea Mea, vă dau pacea mea.

Pământ

Pământ de câmpie
Impropriu vaselor,
Ne-nvăţat să fie
Rotunjit cu degetul
Şi modelat.

Pământ de câmpie
Învăţat cu arşiţa
Şi cu ploile învăţat,
Logodit cu vântul
Şi cu cer logodit.

Pământ de câmpie
Învăţat cu fierul plugului,
Cu potcoava calului
Şi cu talpa ţăranului învăţat.

Pământ de câmpie,
Sat al meu
În care departele
E un aproape amplificat,
Pământ de câmpie
În brazda ta încolţesc seminţe
Şi gânduri încolţesc.
Şi la vreme potrivită
34
Se seceră.

Pământ de câmpie, pământ de deal, munte şi apă,

Puterea stă
În cine face să crească.

Peisaj

Până la Dunăre un gând,

Un altul până la munte,
O speranţă până la Marea cea Mare,
O credinţă pân-la albastru de sus.
Numai aici
Sufletul se înalţă
Ca o ardere pură,
Ca o jertfă
Frumos mirositoare
( Adică adevărata facere de bine,
echivalentul iubirii ).
Gândul rămâne fără hotar,
Inima bate în ritmul tăcut
Al muzicii coborâte –n stele.

Până la tine, primăvară,

Nu se mai află nici o piedică.
Ca aurora pluteşte
Peste credinţa de sfinţi
Nimbul învierii:
Fii mei îl cunosc şi-l aşteaptă.
Luceşte Soarele a primăvară,
Pământul negru geme.
Sub el, seminţele grâului
Tac şi rodesc.
Aleluia.

Peisaj cu statuie

Frunze-n vânt înseamnă ploaia

Sub un cer de os spălat;
Plopi spre cer
Îndreaptă fruntea
Să-l ajungă şi nu pot.

Mâna ei corabie
Semn spre-a fi şi a nu fi.

De mă plec
Ochii nu mai cată-n sus,
Mama plânge lângă cruce
Fără lacrimi
35
(Nu mai are).

De privesc
Un ochi de rază,
Iată-l cuibărit în mine
Numai tu,
Printre frunze
Însemnate-n ploaie,
Nici nu pleci,
Nici nu vii,
Ca un plop blestemat la nemurire.

Dar eu văd
Lemn de brad
Şi de el,
Aninată,
O scăpare.

Singura.

Recolta vie

Tu, Cel dintâi semănător,

Ai aruncat
La vremea cuvenită
Boabele
După legea stelelor,
A aerului dintre stele
Şi a Tronului.

Vântul – răsuflarea lui Emanuel

Peste pământ şi
Peste oameni -
A separat
Uscatul de ape,
Grâul de neghină,
Bobul de pleavă,
Puterea de a ţine
Şi
De a da.
Scoate, Doamne,
Secerători harnici
La strânsul recoltei.
Învaţă-i că hambarul
Se află deasupra
Şi fapta e depusă
Unde aleargă gândul
Şi inima îndeamnă.

36
Prin uşa hambarului
Intră blând
Lumina harului.

Petru Pescaru

Şedea la malul mării,

Dar nu plângea, căci doar nimic
Nu merita lacrima lui,
Mai de grabă ar fi înjurat :
Peştii
Care nu intrau în plasă,
Vântul
Care sufla a sărăcie, Rabinii
Care se uitau strâmb la el,
Proştii de evrei care se certau.
Şi ca să se răcorească,
Ar fi spălat şiuriul într-un porc de roman,
Un spurcat care se plimba pe mal de pământ sfânt
Ca la mă-sa acasă.

Şi a trecut un tip ciudat,

Desculţ, dar cu haină de boier,
( O cămaşă de i-ar fi plăcut şi uni soldat roman)
Şi i-a zis-o direct, dar în dungă:
Vino să te fac pescar de oameni.

A învăţat multe de la Rabi

Şi s-a lămurit destul de repede că e chiar Fiul
Lui Dumnezeu.
Nici nu poate număra minunile văzute,
Dar tot nu pricepe un lucru :
Cum de nu s-a rupt năvodul lui
Cu o sută cincizeci şi trei de peşti.
Şi înainte de moarte s-a întrebat :
Nu cumva, Doamne, eu, pescarul de oameni,
Ar fi trebui să pescuiesc mai mult.

Poesis

Nimic nu este mai tare

Decât braţul romanului
Care a prins o sabie
Între degetele de fier.

Nu întrece nimeni
Gândul unui grec înţelept
Care a călcat în picioare Agora
De-a lungul şi de-a latul
37
Ascultând socraţi
Certaţi cu nevestele
(Îi merge mintea mai bine
La certuri
Unuia care a plecat de-acasă
Supărat că nu-l ascultă nici
Propria-i conştiinţă).

Despre evreul David,

Înarmat doar cu o piatră de râu
Ştiu şi copiii
Ce jaf a făcut în căpăţâna lui Goliat
( Gol i-a trimis coiful la ai lui).

Putem înşira nesfârşite poveşti

În care bărbaţii au arătat că sunt pe locul întâi,
Iar locul al doilea e departe de ei
Ca marele de mic,
Urâtul de frumos
Bărbatul de femeie,
Numai că nu ştiu continua poezia
Fiindcă a trecut pe alături
Umbra unei femei
Şi fără o privire de-a ei
Cele de sus
Nu-şi găsesc rostul.

Prietenie

Nu vreau, Prietene, o grădină

Cu neuscate flori,
Nici pământuri noi, nici ceruri noi,
Căci nu pot gândi până acolo
(Numai ochi nevăzatori,
Ochi de credinţă
Îmi spun că există),
Dar
Ştiu un om,
Care s-a numit prieten
Al Tău,
Ia-mă şi pe mine de mână
Şi luminează-mă.
Nu ca să văd raiul, lupi şi miei păscând laolaltă,
Nu pentru o viaţă lipsită de griji
(Şi aici las grijile în seama Ta),
Dar ia-mă de mână
Să vadă duşmanii
În cine mă-ncred,
Prietene al meu.

38
Profetul Ilie

Jumate viu,
Jumătate mort,
(de foame, de căldură şi de frică )
Stă viitorul sfânt
Şi aşteaptă
Ceva ce nu-i mai este familiar
De mult: poate salvarea, poate
Chilării Isabelei
( Şi parcă însăşi numele
Isabela cântă
Ca o salvare ).

Aflăm aceste lucruri

Ca să ne îmbărbătăm, nu-i aşa,
Să vedem că şi bărbaţii din vechime,
Aleşii Domnului, ca noi erau,desigur.

Şi vine îngerul Domnului şi zice:

“Scoală Ilie, mănâncă şi bea,
O hrană trimisă de cer ai alături,
Ea nu un ceas sau o zi te hrăneşte,
Ci întocmai cât e anevoia !”

M-am ridicat, am mâncat şi-am pornit

La drum,
Am mers de-atunci până
Am găsit peştera aceasta :
Patru pereţi, un tavan, lumină electrică,
Bănci şi discuţii.
Nu-mi este foame, nu-mi este sete, nu-mi este rău,
Nice bine, binişor da.
Să tot mori aici, ca într-o solie
Spre Laodiceea.
Noroc cu îngerul Domnului
Care-l atinge din nou pe Ilie.
“ Ce faci tu aici, Ilie,
Te scosesem din moarte
Ca să declari o solie,
Să-mi scapi poporul
De sub mâna lui Ahaba - Satan.
Ce faci tu aici, Ilie,
Ce faci tu aici,
Ce faci tu ,
Ce faci ,
Ce…

Rugăciune

39
Doamne al meu,
Au mai ştie altucineva
Cum să mă scape
Din şuvoiul de ape, de intrigi, de minciuni?
Nu întreb cu adevărat,
Mă mir doar,
Eu ştiu că la Tine am
Scăparea.

N-ai cum să mă laşi,

Nu vrei să mă laşi,
Ai dat preţ bun, bun, bun,
Pentru mine,
Preţ de-o viaţă fără vină.

Doamne al meu,
Singurul meu stăpân,
Nu vreau răzbunare,
Nu vreau să se plece duşmanii când
Trec pe uliţa mare,
Vreau doar să ştie şi alţii
Cum poate să ridice spre cer
Privirea
Cine se-ncrede-n Tine.

Doamne al meu,
Singurul domn.

Slăbiciune

Alunec
Din zori şi până
A doua zi în zori,
În şanţ cad, în prăpastie, în hăul morţii
Şi abia mai am putere să sper.
Printre neputinţe
Şi ispite mii,
Zăresc lemnul în formă de cruce
Şi strig cu disperare şi dezgust:
Nu mai vreau, nu mai vreau, nu mai pot,
Sunt mai rău decât răii, sunt mai rău decât slabii,
Nu pot să cad mai jos.
Vreau să scap de ţepuşul din carne,
De mine vreau să scap,
De carne vreau să scap.

Ca o adiere de vânt,
Ca şoapta unei mame, ca sfatul unui tată aud:
Harul meu îţi este deajuns.
Puterea altora e pe munţi,
40
Puterea altora e în alămuri, monezi,
Tunuri, informaţii şi răzbunări,
Puterea Mea, ţie dată
Devine numai în neputinţă
Desăvârşită.

Harul. Harul.
Peste, sub şi alături
Nu mai există nimic.

Solomon

Albastru norilor -
Ceaţă şi fum ivite din
scormonitul omului în adânc -
pare a fi dispărut.
Soarele s-a ascuns,
n-a mai curs pe pământ,
cum se temea poetul.
Câini cu feţe furate de la oameni, unele chiar de la zeii
cei vechi,
urlă răguşit.
Totul e pregătit pentru disperare.

Dar apar tu, duh al credinţei,

memorie a celor spuse de El,
Mângâietor rămas peste veac,
Şi renasc.
Nu din cenuşă, nu din neant, nici cel puţin
din ce-am fost.
Renasc, adică respir din nou, din apă şi din duh.

Şi văd că
peste stele şi nori,
peste ce ştiam că e bine şi rău,
peste al meu şi al lui,
există iubirea dintâi.

Stea polară

O, sigur ca ar fi o îndrăzneală,
Ceva ce-ar semăna cu nebunia
De-aş gândi că eu sunt
Stea polar(a ta).
Şi la fel de mincinos
Aş cădea
Când în locul
Unei declaraţii
De dragoste
m-aş trezi spunându-ţi că eşti
41
punctul fix (vorba vine, nimic nu e fix,
altfel ar fi ars pe rug cine a zis
e pour si move).
Şi atunci care mai e rostul
Poezie,
Întreabă fecioara.

Unul mic, cât un

Vârf de ac, certitudinea
Că în inima ta - a mea
E un loc
Care sângerează
Când apar zorile.
Şi nu curge sânge.

O mireasmă,
Cum îmi închipui eu,
Cel lipsit de simţul realităţii
Şi de sensibilităţi olfactive,
Că împrăştie smirna.

Stilul biblic

Am fost tânăr şi sunt bătrân,

Zice David, fiul lui Işai ,
Şi pot să zic şi eu la fel,
Căci aici semănăm
( Şi nu numai :
Şi eu am fost păcătos,
Şi eu am făcut pe nebunul,
Dar până la urmă
Amândoi ne-am întors la Domnul ) .

Voiam să spun
Că am văzut multe,
Am auzit şi mai multe,
Iar de citit, ca Pico
Della Mirandola ,
Am citit tot ce mi-a dorit sufletul
( Şi ceva pe deasupra ).

Ei bine,
Nimic nu e mai presus decât cuvântul lui ,
Decât darul profeţiei:
Poţi să vezi cât ţi-e voia
(Vorba vine, că de miopie nu scapi ),
Poţi să pipăi obiecte fine şi
Suprafeţe poroase,
Şi deasupra norilor poţi să zbori
După ţări de la Soare – Răsare - Apune
42
(Alege tu ce vrei să vezi ) .

Eu spun deschis :
Nu e nimic mai sigur
Decât Cuvântul.

Copilării de-ale lui Solomon

Am urmărit-o aseară
De la ceasul odihnei
Până la răsăritul lunii:
Se ascundea
Printre copaci, ziduri şi umbre,
În jocul etern al copiilor
Şi striga iată-mă, iată,
Nu sunt aici.
Nu, nu era acolo,
O prinsesem de mână
Şi o ascunsesem
În sân.
Iar ea, iar tu,
După acelaşi neliniştit joc
Al îndoielii,
Şoptea:
Lasă-mă să cobor, în timp ce
Se cuibarea sub braţ,
Cât mai aproape de sân,
De inimă,
În inimă.
Am vrut s-o las,
Să reintre în jocul străzii,
Să răspundă copiilor
Care o căutau disperaţi.
Du-te, am zis,
Iar ea,
Copil cuminte
Mă duc, a zis,
Ştergându-şi
O lacrimă,
Care oricum nu se vedea.
Luna îmi argintase părul,
Îi albise obrazul,
Îmbătrânise copil,
Încremenise umbrele.
Numai inima mea mai bătea,
In ritmul legănat al neputinţei:
Du-te, vino,
Du-te, vino,
Vino-du-te, vi
Du, du,
43
vi.

David în februarie

Cred că despre uitare vorbea prinţul nebun

Ţinând între palme
Craniul,
Despre tatăl lui şi despre el
Glăsuia.
Şi toţi prostii pământului
Socotesc că a murit din pricina
Tatălui ucis
Sau a mamei necredincioase,
De parcă nu aflase el din
Copertele cojite ale
Filosofilor
Că tata moare şi mama-i urmează
După ce mai şchioapătă şi ea puţin
Prin patul unui frate nedemn.
Doamnă,
Domnişoară prinţesă,
Iată un secret:
Eu am stat de vorba cu Hamlet
Şi nu ştia să murmure decât Ofelia, Ofelia.
Şi o făcea cu gândul la urmaşii
Getohunilorromani
Care-şi încep
Şi termină viaţa cu
Primele sunete ale numelui ei
Împărţit în silabe după
Câtă durere încape
Într-o iubire neîmplinită.
(Şi ce legătură are
Cu mine povestea,
Întreabă spectatorul
Beat de neştiinţă).
Voiam doar să spun
Ca în timp ce întindeam mâinile
Şi nu găseam ţeasta goală a lui Yorik
Am dat de inimă înăuntrul tău
În care sângera o inima cunoscută.
Am zis ca-i a mea, dar când am atins-o ţipai tu.
Şi astfel am tradus, în sfârşit,
Aşa cum trebuie,
Spusa lui Solomon:
Nu deşertăciune e totul
Ci neîmplinire:
Locul de sub coastă,
Unde n-a mai fost pământ
Sau n-a mai fost voie
44
Sau n-a mai fost trebuinţă
De un adaos
Şi i s-a spus deşert.
Dar, vai, chiar acum,
Mă pipai:
Ehei, nu-i desert, eşti cuibărită chiar tu
Şi în timp ce te ating
Te(mă) împlinesc.

Solomon pe lac

Ştiu că eşti tristă

Ca sabia prinţului
Bibescu
Uitat în pădurea de la marginea lacului.

Şi de ce n-ai fi,
Când au murit toţi bărbaţii
Şi nici unul în lupta,
Ba chiar ca femeile din harem
Certate între ele că nu rămân grele
Şi că i-a uitat domnul rege.

Prinţesă,
Uită-te spre lac, dinspre câmpia stearpă vin eu:
Biată umbră de secol
Nouăsprezece,
Jumătate piatră - jumătate vultur pleşuv.

Nu te voi cere de mireasă,

Nu te voi fura,
Nu te voi urca pe cai de
Jăratic.
Vin nu pentru mine,
Doar să-ti aduc în dar o coroană
Şi ea
Jumătate salcie - jumătate plop:
Tocmai inima mea care se
Îndoaie şi sângera
Când mâna ta
Se pieptănă
Împiedicându-se în
Coroana de oţel:
Sabia îndreptată spre lac
A prinţului aviator,
Vărul meu vitreg:
Am iubit amândoi aceeaşi nălucă
Botezată cu numele tău
Şi care ţinea în palmă
Numele meu,
45
Numele lui,
Oricum numele ultimului bărbat
Care ştie să pună pe note visul unei femei.

Poe

Aha, zise bătrânul Poe,

trezindu-se din coşmar,
cum adică să nu scriu poezie, când chiar acum s-a schimbat în poem
teama mea vie
ca o transpiraţie:
în apă mă schimb,
în foc,
în piatră:
era să mă transform în mal.
Aha, am zis, voi fi crin
şi iubita a visat
că voi întinde mâna
şi-o voi prinde:
Fii liniştită,
am strigat morţii,
numai până va prinde
licuricii
iubirii
nestinse.

Logodnica din Liban

Vom face aşa

(de fapt ni s-a făcut):
Mâna mea dreapta va fi o aripă,
Măna ta stângă, fireşte,
O aripă,
Trupurile se vor topi unul în altul
Şi vor pluti
Ca alunecarea frunzei peste un râu de câmpie leneşă
(am să-ţi desenez cândva oglinda copilăriei).
Şi în mansarda pariziană
Trupul tău se va umple
De verdele privirilor mele.
Verde eşti, prinţesă a munţilor,
Am să şoptesc ca regele nordului dezgheţat,
După care
Sau chiar atunci,
Vom ajunge la tropice.

Şi trupul tău
Acoperit de lumina
Va străluci
Printre copaci.
46
În iarbă va lăsa urma
Unei vetre de foc.

Arzi, zeiţă,
Eu,
Preot păgân,
Voi înghiţi fumul
Şi vom naşte un fiu:
Jumătate verde,
Jumătate alb împărat.

Pântecul tău va fi rotund

Ca umbra
Lunii
Coborâtă sub genele mele.

Nedumerire

Unde să mă duc,
Înălţate Stăpân, unde?
Hai s-o luăm pe rând,
Logic şi cu judecată,
Cum ai tocmit tu cerurile
Şi altele pentru care nu e pre şi prea-gătit creierul să priceapă.

Întâi: să mă ascund în gaură de şarpe

Ca să nu mi se vadă păcatul?
Păi tocmai solzii lui ca luciul ochilor de femeie
m-au atras,
iar mai bine ca ele,
gata să spună cui au sucit minţile
nu e nimeni.

Doi: Să mă ascund pe sub nori.

Dar ce este aburul mai uşor decât
O răsuflare,
Cam cât mi-a trebuit mie să zic mamă,
Simţind laptele
Celei ce-mi dete viaţă
Şi Tată să zic
Cui mă lăsă să respir nemurirea
Când începuse să pută a hoit
Propriu-mi păcat.

Trei: aici dau peste o problemă de aritmetică

Pe care nici Luceafărul de Ziuă,
Primul făcut şi nu născut, n-a băgat-o la cap,
Căci unul în trei
Şi trei în unul
Chiar e ceva ce nu se există
47
(pe suprafeţele şi adâncimile universelor).

Patru: hai să ne oprim, opreşte-mă Tu,

Că nu de socoteli am nevoie.

Mila ai zis că aştepţi

Şi nu jertfă.
Tu aştepţi?
Da de unde!

Eu,
Robul robilor tăi
Uitaţi de ei în Egipt.
Nu şi de Tine.

Ipoteşti

Măria ta, Codrule,

Lasă-ne deschisă o cale,
Un drum ca o rază de soare,
Şi aşezaţi la rădăcină
Să auzim nevăzutele neamuri
De păsări, de ierburi,
De fiinţe simţitoare.

Măria ta, Bădiţă Mihai,

Frate mai mare,
Stăpân al norilor,
Rod al pământului,
Primeşte mulţumire
Pentru cuvintele tale
Curăţite de zgură.

Ce rău îmi pare,

Bădiţă Mihai,
Că nu te-am găsit
Acasă

Dar nu-i nimic,

Eram în trecere.

Pentru Rachela

Între aici şi acolo

Doar drumul elefantului
Care caută începutul
Sau
Mai aproape de noi o familie de păstrăvi – care soţ, care soţi – în alunecuş molcom spre
stăvilar să lase pescarilor hrană.
Adică: între eu şi tu, eu şi eu
48
Nu exista cunoaşterea lui Socrate
Ci doar setea pământului din câmpii
După o ploaie
În care să se înece.
Pământul fost-a scos din apa,
Pleava văduvă l-a făcut piatra,
Numai eu,
Poet fără muză
Aştept Mediterane,
Oceane
Când povestesc altora.
Ţie, Lea, Lea, Li,
Pot să-ţi spun
La ureche -
În geamăt de plâns – m-as mulţumi şi cu un fir de narcisă ruptă în două.
Pentru mine rădăcina
Şi pentru tine
Petalele.

David către Batşeba

Degeaba chemi în ajutor judecata,

Degeaba insişti să vin şi eu.
Ştiu
De la-nceput
că voi pierde.
Chiar dacă nu aduci
Martori
şi nici tu nu acuzi.
Dar pierd fiindcă pierzare este numele meu adamesc
şi adamească eşti şi tu
şi tot neamul meu de vlahi, de râmleni, de evropeni, de globali
şi tot neamul tău de (nu ştiu exact cum se zice,
fie voi din pustă, din puşcă, din asia asmatică sau mai de aproape,
dacia (fără cratimă) ca să ieşiţi daci.
Şi chiar nu vezi că îmi place să mă joc?
Păi mă joc, fiindcă altfel mor.
Şi aş prefera să nu o fac acum ( deşi nu eu
pe mine mă omor, şi nici nu eu
aleg ce fac trăind).
Dar să zicem că merg la judecată.
Iată că nu am nici apărător nici acuze,
Că tu iţi vei aduce aminte
Că mă iubeşti
Şi vei tace, tăcere.

Aştept judeţul cel mare.

Biet Isac cuminte la tinereţe
Şi dornic de vânat mai încolo
(ce frumos am întors-o)
49
să spună el, prin gura lui ta-sau Avraam, un fel de bunic de-al meu:
Iată acolo mielul,
de ce vrei să dai probe cu mine.

Behe, he, zise mielul.

Tocmai mă încurcasem în nişte
Scaieţi, vrejuri, bălării şi tufişuri,
aşa mic cum sunt şi fără blană,
Curat de nu are cum să se prindă ceva de blana mea).
Şi aşteptam
Să mor pentru cineva
Ca să ştiu că
Nu m-am născut în zadar.

Pasăre

Pasăre venită din depărtare,

Nu desluşesc forma ce-o ai,
Eşti trimisă de care pe care
Pentru jocul cu viaţă şi vai.

Aş putea spune: din cer vii

Aşteptam de mult aşa sol
Şi s-ar pricepe de ce te-aş sorbi
Ca pe-un cântec cu mi şi cu sol.

Poate vii chiar din adânc

Dar ce-o însemna jos şi sus
Când secundele şi secolii mânc
Din privirea tocită de-apus.

Pleacă din calea săgeţii

Chiar dacă nu voi uita
Cum vorbeau zeului geţii.
Aripa ta inima-mi va săgeta.

Sau vino şi te-aşează pe umăr

Lângă un gând şi vesel şi sec
Voi sorbi, fireşte, zeama de măr.
Miră-te de ce te şi mă-înnec.

Sora Dimineaţă

Ce faci, soră dimineaţă,

În nopţile când caut rima
De vers uitat.
Cin te-a legat
Ba de stejari, ba de pământ,
De podiş
De lege,
50
În val de mare înecat.
Invidiez
Vremea celui născut
Fără de lege.
Ca Iov beat
De trufia
De-a fi scris un vers cu sângele meu,
Nu albastru,
Nu făr păcat,
Dar al meu.
Soro dimineaţă,
Zicea poetul că-i vinovat
De-a fi râvnit
Mereu
Numai la fruct oprit.
Nu fruct râvnit eşti,
Numai iubit.
Şi nu ca morţii să te dau,
Şi nu ca morţii să mă dau.
Şi de când tot
Mă învârtesc
Ca uşa iadului in loc
Fără unsoare si noroc,
Începe sângele să curgă.
Şi-aud şi întrebarea
Grea -
Atât de grea că-mi place -
De ce printre cei morţi
Îl cauţi pe cel viu.
Soră mireasă,
Soră dimineaţă,
Se face ziua
Iar şi iar,
şi morţii vreau să-i pun hotar.
Vino cu mine spre apus
În ziua de
Dincolo e
omega.
Nu-n tine e salvarea ta,
nu-n mine e salvarea mea.
Nu în iubire e apus.
Lumina-i sus.
Şi eu îs uns
Nu cu tărâţe nici catran.
Nici de vreun vers de peste an,
ci de codiţa unui miel.
Mireasă soră, cred în el.

Poesis

51
Oarecine se trezeşte noapte,
fie din dor,
fie din vis,
dar numai tu
strângi la piept un ritm.
Şi oarecine
cândva
este trist
de-i curg privirile
pe obraz,
tu fii fericită, dimineaţă,
odată cu naşterea ta
lumina aduce un vers.

Şi cine nu poate să
spună
că a iubit
sau iubeşte,
dar, de vorbeşti tu
cuvintele despică
adâncul,
se împrăştie norii
şi domnişoara
Zor de izvor
intră în rouă
şi fecundează
câmpia pleşuvă.

Ia nu mai plânge,
Nor Deladeal,
nu simţi că pietrele
lăcrămiază
iar poetul se rupe în două
ca un distih,
în patru,
de parcă i s-ar pune un catren
ca un gard înainte.
În o sută şi o mie de vorbe
(care aleargă
disperate
să pătrundă)
se topeşte.

În lumina ta
în pe sub pielea
ta
în adâncul din tine
cu iluzia (sau bucuria)
că va găsi o virgulă nefecundată
gata să-l înghită.
52
Nu, tu nu eşti uleiul din candelă
( şi nici nu vreau să fii)
este sucul de rodie
care se prelinge
şi udă piatra.
În lumina după - amiezii,
pata lăsată pe obrazul meu
ia forma celor
şapte culori.
Din spectrul solar
din lumina de dinainte de sori.

Dar cine ţi-a spus ţie că

aş fi înţelept
şi aş avea răspuns...
Sunt, Doamne,
un strop de pământ roşu
peste care se apleacă pletele roşii.
Şi Tu ştii că din pământ ne-ai
desenat.
Pe amândoi.
Doi.
Sântem cercul din mijlocul
vorbei doi.
uită-ne c-am fost goi,
îmbracă-ne,
Păstor
de oi.

David către Iehova

Vino la întâlnire, Doamne,

fiindcă îmi arde
sufletul
de dorul Tău
şi mi se topesc venele de la mâini şi picioare
ca la un miel
care simte miros de altar.

Nu ţip, nu behăi, nu spun nimic,

ştii tu mai bine
ce mişcă în partea
stânga a trupului meu,
în partea dreaptă de cum priveşti tu.
Dar mai este, Doamne, stânga şi dreapta,
sus şi jos, negru şi alb,
păcat şi
curăţie
când vii Tu,
53
nu se luminează totul ca o capsulă de bumbac în luna cuptorului,
nu ştergi tu murdăria, păcura, catranul, slinul, mâzga, lichidele seminale
când doar umbra ta trece prin preajmă
(aici nu voi pune punct, nici semn de întrebare, nici mirare nu este, aici nu mai este
nimic. Unde Tu eşti totul s-a isprăvit, mântuitu-sa, înflorit-a, luminatu-s-a, înviindu-s-a ,
înălţându-sa, în-Tu-intru-s-a).
Doamne, uită-te în fugă pe obrazul meu,
priveşte puţin mai sus,
între gene,
este o lacrima – lucrul cel mai de preţ
pe care-l poate zămisli
trupul meu
de tine făcut
din pământ.
Dar lacrima asta nu din ţărână vine,
e pulberea de stea pe care ai lăsat-o înadins să m-adie.

Vino la întâlnire, Doamne,

pentru Tine am lacrima asta,
nu pentru pofte, nu pentru deşarte palate.

Palate. A venit tatăl meu la Ierusalim,

din golul Betlemului sărat
şi acest Isai pe care l-ai binecuvântat prin mine,
- ca Tu ştii sa binecuvântezi altfel decât oamenii,
orb şi cu simţuri tocite -
şi n-a văzut nimic din palatele pe care mi
le-ai înălţat.
Şi nici nu mi-a pasat ca mă căuta fără culoare în orbite.
( o să i se deschidă odată ochii, mi-am zis).
Şi a venit mama
(în gând, căci e de mult cenuşă şi vânt
în cimitirul de pe uliţa Eternităţii)
şi n-am plâns, căci o vei învia tu odată
şi-o să se bucure
ce frumos şi deştept m-ai făcut.
Şi au venit fraţii mei morţi
şapte la număr,
pe care i-ai luat sa-mi faci loc
mie
(îmi vine să scriu mie cu m mare, ca înfiindu-mă Tu, fiu de Dumnezeu m-ai făcut),
şi n-am plâns văzându-i mici şi prăpădiţi ca nişte guguştiuci părăsiţi la un ceas după
ieşirea din găoace.

Dar dacă nu vii Tu

la întâlnirea cu mine
plâng.
Deşi ştiu că vii, doar la gândul ca n-ai să vii îmi dă lacrima.

Şi Tu ştii, Doamne,
54
că nu sunt plângăcios.
Plâng acum ca să-ţi simt mâna
care vine să-mi şteargă păcatul.

Şi ca să vezi că nu sunt un fariseu

care face pe sfântul,
te şi întreb cu obrăznicie
ca într-un psalm pe care l-am scris mai dăunăzi,
dacă nu vii să-mi ştergi lacrima
am să mor,
şi ce mare scofala că moare
o piatră ca mine,
dar zi-mi la ureche,
cu glasul tău ca zefirul,
ceartă-mă daca vrei, dar spune-mi:
dacă nu-mi ştergi
cu mâna Ta lacrima
cine-Ti va mai săruta
rana din palmă
atât de ruşinat
cum o fac eu.
Dacă te supără întrebarea,
Doamne,
şterge şi întrebarea
o dată cu lacrima.
Dar Tu nu eşti om să te superi,
Tu eşti Dumnezeul lui Israel
şi ştii că şchioapăt
fiindcă m-am luptat cu Tine
şi m-ai atins sub coapsă,
că de m-ai fi atins mai sus
aş fi pierit
odată cu vechiul meu nume cel ce ţine de călcâi.

Cu mâna ta străpuns
de cui,
prinde-mă,
şi ai mila de mine,
Fiul lui David,
Iţi cer eu,
robul Tău,
David.

Baladă

Alelei şi aleluia,
cântam Doamne pe coline,
după miale şi berbeci.
Caprele aveau doar demoni
între coarne şi în ţâţe,
55
era greu chiar imposibil
să le pot aduce-n turmă.

Şi-am vrut, Doamne, să-mi pun capăt

zilelor cu soare-n cap,
nopţilor cu frica-n sân.
Pân s-a năpustit un leu
mare cât un deal cu coamă
să-mi răpească o mioară.

Eram gata să mă pierd,

inima bătea ca guşa
unei broaşte fără minte, dar mi-am zis:
cum am să fug
dinaintea unei fiare poreclite de ei leu,
nu sunt eu urmaş de Iuda,
nu sunt însumi Leul eu?
Şi l-am apucat de falcă
şi trăgeam să-i despart dinţii
şi-n adâncul gurii lui
am văzut o mână albă
care-i înfundase gâtul.

Mână albă şi curată,

netedă precum petală
unui crin din valea largă.
Doar cu-n semn de cui în mijloc.
Şi-am tăcut: Te luptai Tu
şi cu fiara
şi cu noaptea
şi cu spaima mea din oase.

Cum vor ei, bunule frate,

să mă sperii
de-un morman de carne grasă
cum e porcul uns cu ură,
îmbrăcat în za de fier.

Iată am aici o piatră

Cât un ochi fără culoare
Presărat ca un mozaic
cu lumina dintre nori
( ai Tu ce-ai cu cei ce poartă
numele
unei pietre neîpetrite)
Voi lovi cu ea în locul
ce-i zic proştii c-ar fi cap.

Eu ţintesc,
Tu mână piatra,
56
ca să ştie
orbii, surzii,
filistenii şi evreii,
unguri, saşi, români, olteni (restul este viitură!)
ce răsplată are Unsul
ce se crede-n semnul Tău.

Alelei şi aleluia,
zise Domnul pentru mine,
suie-te pe dealul mare
ca să vezi Sionul Meu.
Erau gropi, scaieţi şi dune
pe o rână de pământ:
eu vedeam Ierusalimul
cel mai luminos oraş,
străveziu ca o fereastră
dintr-un templu azuriu,
şi vedeam chiar şi lumina
după ce va striga Fiul:
s-a sfârşit, terminat e!

Trece Ghepardul

Va fi la început un nor
Cât un ban de argint aşezat
Pe fruntea
Nou-născutului
Care nu ştie încă despre
Viitorii şapte fraţi îngropaţi în nisip
Fără cruce şi cu jumătăţi de nume.

Sau chiar cât un strop de rouă

Prins de coarnele unui melc
Care nu va merge la
Dunăre pentr-un cânt de sirenă.

Va fi un nor de praf
Ca al tătarilor în drum spre păduri
Nordice
Care nu coboară de pe cal decât doborâţi
De otravă,
Femeile şi le iubesc
În şa
De nici nu apucă a şti
De-s răpite sau numai visează.

Te uiţi în urmă
Şi nu e nici un semn
Numai pe cer o săgeată
Cenuşie
57
De culoarea bobului
De cafea.

Trece vulturul
Pleşuv
Curge ca un fluviu
La întâlnirea cu
Cerul, singurul loc unde poate să strige:
Şi pentru mine se plăteşte un preţ,
De nu-l dă nimeni,
Mă plătesc singur
Cu sânge sicilian.

58