Zeii Fecioarei – volum

Autor: Claudia Ghişoiu

 Cuprins:

A crescut iarbă
A la Baudelaire
A rebours
Alt fel de toamnă
Amărăciune
Anima
Argheziană
Basm
Cădere liberă
Caesura
Capăt de aţă
Copilărie
Coşmar
Cu un oftat
Damnaţii
Delir erotic sau Zeii Nuferilor Roşii
Ecou
Ego te absolvo
Ei nu ştiau
Femeia mea
Femeie dormind lângă tigru
Foc păgân
Gargui
Hibernal
Iarna
În budoar
Într-o barcă
Întruparea
Lanţul slăbiciunilor
Lungul drum al vieţii către moarte
Magnolii
Mai dinainte
Mai trist decât în cea mai tristă zi din viaţa mea
Marele albastru
Metamorfoză
Mirosul apei
Mormânt verde
Nedumerirea vulpii
Nisip
Pâine şi sare
Pământ şi apă
Pentru Mateiu
Poezia sub şa
Potop de cuvinte
Renunţare
Sânge maur
Struguri pentru vulpe
Subpământul
Timp
Ultimul act al disperării
Urme de paşi
Vibraţie
Vis lichid
Viţa de vie
Zăpadă căzând pe cedri
A crescut iarbă

Am privit lung cărarea pe care plecaseşi...

Şi aerul pe care-l respiram se ascuţea
Şi-şi înfigea rădăcini în plămânii mei.
Timpanele îmi zvâcneau
Într-un ritm surd
Ce-mi izbea venele.

Eram o piatră,
Lipită de gard,
Cu ochii ţintă pe-o cărare,
Corpul chinuit de-o zbatere continuă
Şi creierul înecat de un urlet,
Urlet ce venea din mine
Şi se prelingea până la tine,
Dar tu auzeai un slab ecou
Ca un scâncet al unui copil bolnav.

Ochii mi s-au acoperit de pete verzi

Şi s-a făcut linişte.

A crescut iarbă peste mine

Şi peste cărarea pe care plecaseşi.

A crescut iarbă.

A la Baudelaire

Fumezi alene.
Mâna se face căuş în jurul pipei
Încojurând-o cu infinită tandreţe,
Ca pe-o femeie.
Nori de fum
Vin şi mă învăluie
În fantasmagorii orientale.

Mă prind în rotocoale
Şi dansez prin aer
Cufundată în vise.

Fum şi aer
Se amestecă în mine
Până la epuizare.
Obosită,
Mă cuibăresc în palma ta
Şi mă las
Să ard mocnit.

A rebours

Simt cum te zbaţi în mine.

Balaur mic, prizonier
Într-o cuşcă de carne.

Solzii tăi mă dor,

Îmi răscolesc vintrele.
Pielea mi se revoltă,
Urlă prin apă.
Pupilele mi s-au dilatat
Până la întuneric.

Linişte.

Un ţiuit puternic
Asurzeşte gâfâiala mută.

Mă trezesc pe podea
Prăbuşită în apă,
Ce şuieră când intră înapoi în piele.

Un plâns în falset se aude în surdină.

Te caut, te găsesc trist şi obosit.

Îmi mângâi pântecele rănit până adormi.

Alt fel de toamnă

Frunze galbene
Aşterni în calea mea.

Frunze
Galbene până la epuizare.

Amărăciune
“Vuietul mării se linişti dintr-o dată.”
(Giuseppe Tomasi di Lampedusa ~ Ghepardul)

Zione,
N-a mai rămas nimic.
Soare
Şi praf.

O fântană stătută –
Ascunzătoare
Pentru hoţi
Şi cimitir pentru stârvuri
De vaci furate.

În depărtare
Câmpii pârjolite.

Strălucirea e doar un punct

Deasupra capului.

Un gust sălciu
Stăruie în gură
Oval ca o măslină.

Singur,
Gheparul dansează
Printre umbrele de migdali.

Soare şi praf, zione.

Anima

Raze de lună
Înfăşurând porţi de cleştar
Într-un abur luminos.

Aer translucid,
Linişte fosforescentă.
Un oftat abia şoptit
Se înfundă în
Singurătatea absolută.

Un bătrân
Se clatină de drum lung
În faţa cetăţii ferecate.
Cu o ultimă sforţare
Îşi lipeşte fruntea de poartă.
Lacăte uriaşe sar în mii de aşchii,
Nervuri spasmodice urcă în gheaţă.
Clătinându-se, bătrânul intră.

”Ai venit”, oftară zidurile.

O siluetă albastră
Se conturează dincolo de gheaţă.
Luna îi acoperă
Şi ceaţa inundă memoria.

Anima se topeşte şi inundă pământul.

Argheziană

Parcă era toamnă

Când m-am îndrăgostit.
Niciodată fânul
N-a mai avut mirosul tău
Şi nici sâmburii merelor
N-au mai avut gust de dragoste.

Era târziu.

Florile mi se veştejiseră între sâni

Şi cireşele căzuseră de la urechi.

Am întors faţa de la soare

Şi erai lânga mine.
Niciodată toamna
Nu mi-a luat mai mult.
Şi n-a dat.

Basm

Cufundaţi în lacul amintirilor noastre.

Înotam unul către altul
Şi ne roteam în cercuri largi
Ca o barcă în derivă.

Un peştişor de aur mi se-ncurcase în păr.

L-ai luat şi l-ai prins in pumn.
Când ai desfăcut palma
A ieşit un fluture auriu.
Încântat de magia apelor
Te-ai avântat către florile de nufăr.
Miroseau îmbătător
Şi erau albe
Încât ai luat una şi i-ai băut nectarul.
Am râs şi m-am rostogolit prin apă până la tine.
Te-ai oprit brusc şi ai spus că sunt copil.
M-am acoperit de solzi aurii şi ţi-am strigat:
“Când ai să te copilăreşti
Să vii să mai bei din flori de nufăr!”

În timp, lacul amintirilor noastre a secat.

Doar nuferii mai sălăşluiesc în adânc.
În ei au cuibul fluturi aurii
Care ies doar noaptea.
Şi când se ascund,
Un om coboară în mâl,
Ia un nufăr şi-l bea.

Apoi au dispărut şi nuferi şi fluturi aurii.

Pe vatra fostului lac se mai zăreşte
Doar corpul celui ce pare să fi fost cândva om,
Acum acoperit de solzi aurii.
Iar noaptea vine
Una asemeni lui,
Se culcă lângă el şi-i mângâie părul.

Astăzi nu mai sunt nici ei.

Doar uneori, când amintirile renasc

Vechile parfumuri
De flori de nufăr
Doi fluturi mari, aurii
Zboară pe deasupra lacului.

Cădere liberă

Cad în abis.
Un nesfârşit cuprins
În care mă afund uitând de tot.

Adânc în noaptea conştiinţei umane

E atât de linişte
Încât mă pot auzi gândind.
Mă întorc cu faţa în sus.
Privesc lumina soarelui
Ce mă izbeşte cu violenţă:
Încât îmi simt ochii arzând
De o durere insuportabilă.
Şi atunci îi închid.

Nimic nu se schimbă, cred,

Pentru că lumina şi întunericul
Ţin de perspectivă.

Oricum liniştea e aceeaşi,

Gândurile în acelaşi haos.

Mă întorc de unde am plecat.

Caesura

O harpă tremură.
Miros suav de lemn de trandafir
Sublimează sunetele lichide.

Un abur senin
Încarcă sinestezic
Simţurile obosite.
Bătăi înfundate,
În tonalităţi minore,
Apasă greu pe piept.

Îmi ascund faţa în catifea.

Liniştea oftează dulceag
În gură.

A mea.

Caesura.

Capăt de aţă

Dă, Doamne, timpul înapoi cu o moarte.

Ca un copil vreau să cred
Că mâine va fi ieri
Şi omizile se vor schimba în fluturi.

O umbra întunecă ochii,

Spasmul unui nerv
Încleştează dinţii.

Când s-au înfăşurat omizile în cocon

Ca să moară?
Eu nu ştiu nimic.

Aşa,
Stau acum cu ghemurile deşirate în poală,
Mă gândesc că am uitat să mă gândesc,
Apuc un capăt de aţă şi trag.
Văd că se deşiră coconul
În care m-am înfăşurat.
Doamne, eu n-am să fiu niciodată fluture!

Trag cu furie de aţă.

Timpul nu se deşiră niciodată-napoi.

Copilărie

Torceam
Fire de iarbă.
Fuiorul mi-a căzut
Şi s-a deşirat în poală
Odată cu iluziile şi uitările mele.

Am apucat capătul firului

Şi l-am înfăşurat încet
Pe deget.
Capătul era departe
Şi zilele se scurgeau buclă.
Iarba se usca chircindu-se.
Degetul se umflase
Ca degetul lui Dumnezeu.

Am smuls,
Am rupt
Şi am ars.
Am dat fuga pe câmp,
M-am ascuns într-o căpiţă
Şi am adormit
Sugând degetul.
Coşmar

Închisă într-un colac de spaime,

Adormeam
Şi mă trezeam
În sunetul plesnit
Al biciului din mine.
Mâini verzi
Cu pielea roşie –
Negru profund.

Respiraţia mea amputată

Ofta sec
La moartea lor.
Biciul şuiera,
Mânându-mi spaimele la galop –
Nori de praf în întunericul nopţii.

Adormeam
Şi nu mă mai trezeam.

Cu un oftat

Păşeam încet.
Flori de tei se zdrobeau sub tălpile mele
Şi parfumul lor muribund
Îmbăta voinţa şi distila privirea.

Mă uitam în ochii tăi şi aşteptam

Să-ţi fie dor de mine.
Voiam să te văd plecat şi venind,
Alergând pe pietre până la mine.
Voiam să mă cuprinzi,
Să-mi tunzi părul
Şi să-mi muşti buzele
Ca doar pentru tine să mai fiu femeie.

Voiam, lup tânăr, să-mi urli că mă iubeşti

Până m-aş fi învineţit sub izbitura ecoului.
Voiam atât de mult atât de multe
Incât mă clătinam sub mine.

Dar nu ştiam cum să-ţi spun,

Şi cădeam pe pieptul tău
Cu un oftat.

Damnaţii

Când te-am văzut ultima oară,

Zăceai prăbuşit într-un fotoliu,
Schimonosit de durere.
Inelele îţi alunecau de pe degete
Rostogolindu-se pe podea.

Broboane de transpiraţie grea

Ţi se prelingeau în ochi.
Când m-am apropiat,
Ai rânjit slab imaginii spălăcite
Şi un horcăit neinteligibil
Ţi s-a oprit în gât.
Am văzut atunci rana groaznică
Ce mustea de sânge neînchegat.

Buzele mă ardeau
Şi am pus gura pe rană.

Blestemată, blestemată, blestemată!

Un şuvoi de viaţă şi moarte
Se prăvălea în mine
Şi mă îneca.
Inima ta mi se zbătea în gât.

O clipă te-ai uitat la mine

Şi rânjetul ţi s-a transformat
În hohot de râs.

Camera începu să se învârtă,

Pereţii căscau guri
Care îmi şuierau numele.
Blestemată, blestemată, blestemată!

Umbrele dansau în jurul meu

Şi oglinzile se spărgeau în infinite ţăndări.

Prea târziu pentru regrete.

Am rânjit şi eu,
Mi-am şters sângele de la gură,
Şi am plecat
Târându-mă în paşi de dans.

Delir erotic sau Zeii Nuferilor Roşii

Tabloul I

poţi să simţi piele transpirată de încordare, pe care mâinile îţi alunecă

poţi să auzi răsuflări tăiate
poţi să vezi ochi flămânzi, care devorează ce privesc
poţi să guşti, dulceaţa buzelor, pe care se prelinge un fir de transpiraţie, aşa încât dulcele
se amestecă împreună cu săratul
şi are gust a om
nimic nu e mai uman ca doi oameni ce se contopesc
şi după toate acestea poţi să vibrezi
împreună cu tot aerul din jur
şi vibraţia să te cuprindă într-un vârtej, un vârtej al simţurilor, în care te pierzi
orice gând raţional încetează
doar simţi
simţi, guşti, auzi, atingi şi te înfiori
şi adulmeci
tragi în plămâni miros de carne umană, de carne ce mişcă, se încordează
emană către tine chemări
miros ce te absoarbe într-un delir
miros ce îţi penetrează porii
pori din care iese apă
apă limpede, de culoarea dorinţei din tine
apă ce se prelinge de pe tâmple până pe barbie şi se adună într-o picatură preţioasă
care încremeneşte timpul până când pică.... pe buzele mele înfierbântate
unde se evaporă într-o clipită, umplând camera de un parfum dulceag
parfumul dorinţei tale
şi buzele uscate şi crăpate de focul lăuntric, se desfac sub dogoarea răsuflării tale
şi crapă, şi dor
şi tu îţi deschizi gura
şi laşi apa să se prelingă pe ele
apă tămăduitoare
apa ta
apă ce le vindecă, se încheaga pe ele, le cuprinde şi nu le mai dă drumul

linişte

printre buzele reînnoite scapă un geamăt şoptit

şi o vibraţie se sparge de pereţii muţi ai odăii
mâna ta se înclesteaza în pielea mea, strânge ce ar vrea să pătrundă
pielea se zbate şi geme în strânsoare
strânsoarea slăbeşte
pielea suspină sub palmă
palma mângâie ce a strâns
pielea se întinde după palmă şi o sărută

Tabloul II

şi ochii mei văd în ochii tăi tânguirea şi se întind către ei

şi pupilele se dilată, îmbrăţişează ochii tăi
şi verdele înghite totul, se colorează în oranj
oranj în ochii tăi şi în mintea mea slăbită
oranj pe buzele tale tremurânde
oranj respiră plămânii tăi
delirul meu oranj
şi dorinţa ta verde
trupul tău încordat, şi pielea mea udă
părul meu, îmbibat în transpiraţia încordării mele, coboară picături oranj ce se preling şi cad pe dalele
de piatră
mici bălţi oranj se adună jos, unite de noi prin simţuri
ce se formează şi deformează spre a ne oglindi mişcările
suntem duplicaţi în zeci de pete vii lichide ce iau forma trupurilor chinuite
de pasiune
de aşteptare
de frenezia dureroasă a momentului
şi atunci trupurile noastre încep să cânte
şi ecoul oglinzilor oranj trimit înapoi sunetele plăcerii, multiplicându-se într-o simfonie
de sunete oranj, de plăcere lichidă ce ni se prelinge pe trupuri
fiecare muşchi intră în armonie, încordarea e ca o harpă mângâiată de voinţa pasională
degetele tale ce îmi ating pielea şi astfel ating corzile harpei
pielea mea care suspină sub atingerea ta
oglinzile oranj care delirează sub atingerea ta

Tabloul III

pupilele mele dilatate în care tu înoţi

irişii mei de care te prinzi şi te roteşti lent în cercuri ce adorm mintea
şi deschid instinctele
lacrimile mele neformate în care îţi sădeşti dragostea
ochii mei care se închid sub presiunea ta
mintea mea ce refuză să se mişte
mâinile mele inerte care se încolăcesc în jurul tău
lujeri de nuferi
palmele mele, nuferi albi ce îţi mângâie obrajii
obrajii tăi înflăcăraţi ce ard petalele albe
ele urla de durere şi devin roşii
oglinzile devin şi ele roşii
respiraţia ta roşie intoxicantă
nuferii care urlă, harpa ce se sparge sub violenţa culorii
lujeri verzi ce se strang în jurul tău
răsuflarea ta care arde totul în roşu, cade în valuri peste mine
mă încordez sub focul tău lichid
mă arcuiesc
aş vrea să scap dar nu pot
roşu ce îmi pictează pielea
scrie pe ea versuri păgâne într-o limbă uitată
petalele mele ridicându-se către tine, implorând mut
dogoarea ta biciuindu-le fără milă
toţi bobocii mei explodează şi devin flori de carne
carne ce te cheamă
carne ce te întunecă
te doare
nu îţi mai dă drumul
carne în care te afunzi uitând de tot
carne ce miroase a nuferi înroşiţi de pasiunea ta ucigatoare
te îneacă, gura îţi e invadată de petale cu gust amărui
se desfac în gura ta
le uzi cu apa ta
mă înghiţi încet
mă respiri
îţi mângâi ochii pe dinăuntru
simţi atingeri de petale moi în orbitele tale
clipeşti
şi parcă se închid şi se deschid flori
vorbeşti, şi un nor de polen se împrăştie în aer cu fiecare cuvânt
râd sub polenul tău
sunt acum acoperită de o pulbere aurie
pulberea cuvintelor tale şoptite de-a lungul pielii mele
sunt o zeiţă de aur fertil la care te închini
mâini necredincioase ating zeiţa de carne şi polen
zeita e vie
şi e a mea

Tabloul IV

sunt consumat de tine

de floarea mea carnivoră, ce te umple pe dinăuntru de polen auriu

ce a sădit în tine mugurii idolatriei
trupul tău care arde mocnit pe altarul meu
trupul tău plin de petale şi tămâie, ofrandă adusă idolului frumuseţii
îţi laşi capul pe pântecul meu, părul tău plin de petale şi polen aruncă în juru-i un nor
parfumat când se aşează pe pielea de zeiţă
pântecele cântă înăuntru, vorbeşte în limbi uitate demult
o lume întreagă pe care o asculţi cu urechea lipită de piele
o lume ce vorbeşte, cântă, mişcă şi aleargă veşnic
mâna aurie îţi atinge şuviţele căzute neglijent pe frunte
sute de petale mângâie abdomenul în caderea lor puzderie
din sânii mei se prelinge lapte rosu, semn al trecerii tale pe acolo
zeiţa aurie înroşita de păcat
de adoraţie
laptele roşu se amestecă în polenul auriu şi formează un lut fertil ce ne curpinde pielea
ne uneşte şi ne leagă în vraja lui creatoare
ce se strânge în jurul nostru
şi împietreşte sub lovitura nemiloasă a timpului

astfel încât, dupa milenii, când ne-au gasit oamenii

eram două statui pe care ei le-au luat drept zei
ne-au dus în temple şi s-au închinat
ca la nişte idoli de piatră
dar nimeni nu ştia că sub piatra roşiatică izvorând lumini aurii
erau doi idoli de carne

Epilog

aceasta a fost povestea delirului viu

în care Zei ai Nuferilor Roşii au devenit
apă
culori
carne
şi flori
Zei ţinuţi în panteonul lumii
şi cărora li se aduc ofrande în zilele când parfumuri grele apasă conştiinţa umană
şi urletul cărnii asurzeşte mintea
atunci, cu ofrande, ei îmbuneaza idolii ce aduc linişte în tremurul pasiunii
înghiţind-o în ei
mereu în ei

Ecou

Leagănă-mă.
Am uitat să dorm.

Umblu noaptea şi ziua,

Dar mai ales între noapte şi zi.
Te strig
Şi tot eu îmi răspund.
Chiar mai eşti?
Unde sunt?

Acum, că te-am găsit,

Am obosit să te mai caut.
Tot nu ştiu unde eşti.

Dar uitat să dorm.

Leagănă-mă.

Ego te absolvo

Cu fruntea bătându-se de lespedea rece,

Bărbatul zace
In faţa altarului.
Gemete îi zguduie pieptul
Şi buzele murmură
În neştire.

Lumânările se sting,
Icoanele îşi întorc faţa de la el.
Degetele i se încleştează a rugăciune –
Glasul e sfâşiat de neputinţă.

Lemnul crucii naşte rădăcini

Şi se înfig în mâinile lui.

Clopotul se zbate
Să rupă frânghiile.
Paşi micuţi
Încremenesc tăcerea.

O mână subţire
Mângâie fruntea transpirată
Cu picături de sânge.

Iertarea vine.
Şi numele ei este femeie.

Ei nu ştiau

Te-am luat de mână

Şi am pornit hai-hui prin iarbă.
Ni se încolăcea de glezne
Şi suspina când treceam mai departe râzând.

“Aşa-i că peştişorii pot să zboare?”

“Aşa-i.”
Şi lumea se mai întorcea o dată.

Eu alergam prin iarbă,

Tu mă prindeai în năvodul tău
Şi-mi agăţai perle de urechi.

Un curent de apă
Îmi înnoda părul,
Înlănţuindu-ne
Ca o funie rece.

Noi nu ştiam nimica.

Pornisem la o plimbare
Prin iarba
De pe fundul mării.

Femeia mea

Un cuvânt.
Miros greu de carne arsă.
Cu el înfierat în coapsa mea,
Am pornit să mă războiesc
Împotriva lui,
Ale cărui cuvinte
Mă însemnaseră împotriva tuturor.

Cuvinte veneau mereu mai multe.

Înaintam printre ele,
Spinii lor mă zgâriau,
Zgândărindu-mi rana arzândă.

O durere lichidă mi se prelingea

Printre coapse.
M-am prăbuşit în genunchi.
Plăcere păcătoasă diluează durerea.
Însemnul de pe coapsă prinde contur:
Femeia mea.

Devin un cuvânt
În gura lui.

Nu mă scuipa din gura ta,

Mai bine înghite-mă.
N-ai să mă simţi în pântecul tău,
Şi n-ai să mă naşti niciodată.
Femeie dormind lângă tigru

Mârâit înfundat
De tigru dormitând
Între mâini calde ce netezesc blana.
Somnul se tolăneşte greu.

O încercare de coşmar
Tulbură liniştea.
Scrâşnet ameninţător de măsele.
Şoapte blânde
Alungă spaima.

Un lătrat de câine
Sparge noaptea.

Femeia se ghemuieşte lângă tigru.

Tigrul se întinde peste femeie.

Fără trezire.

Foc păgân

Aerul era fierbinte,

Vântul aducea limbi de foc
Ce se târau pe mine.
Buzele îmi erau crăpate
Ca scoarţa de copac.

Sunetele se încrustau în gâtul meu.

Mă zbăteam cu mişcari dilatate
Ca aerul pe care îl respiram.
Am dus mâinile la ochi –
Găvane negre şi arse.

Arsura mi se plimbă pe corp:

Degetul tău scrie pe pielea mea
Blesteme de dragoste.
Versuri arzânde
Se înşiruie pe trupul ud.

Mă leagănă ecou de incantaţii păgâne

Şi miros de tămâie.
Gargui

A opta bătaie a clopotului.

Într-o procesiune aproape mistică,
Şirul de bivoli
A întunecat capătul drumului.
Cu noroiul uscat pe ei
Şi coarnele răsucite,
Păreau garguii unei vechi biserici
Ce alungă spiritele rele.

Doar minusculele ugere pietroase

Îmblânzesc monstrul.

Un bivol uriaş
Se freacă de un copac.
Lemnul geme,
Frunzele cad puzderie.

Teama se răspândeşte
Ca o undă.

Garguiul devine el însuşi

Un duh rău.
Se întoarce.
Are un inel în nas.

Hibernal

Cu paşi rari
Urcam
Dealul copilariei mele.
Ninsese trei zile.

Nici o urmă.
M-am strigat.

În întinderea albă
Mi-a răspuns
Aburul ecoului meu.
Ninge trei zile.

Drumul înapoi e orb.

Intru în mine şi aştept.
Larmă de câini în depărtare.
Un copil mă ia de mână,
Alunecăm spre noi.
Îmi recunosc dinţişorii de lapte
Şi râd isteric.
Va mai ninge trei zile.

Mă trezesc sugându-mi degetele.

O fi nins.

Iarna

Animale ascunse în vizuini

Şi copii chiuind pe dealuri.
Aşa îmi amintesc iarna lor.

Călare pe iarna mea

Cu ciucuri la urechi,
Făceam înconjurul lumii
Albe.

Aburii ne ieşeau din gură

Rostogolindu-se ca nişte bulgări
Şi de blană i se agăţau ţurţuri
Pe care îi lingeam
Până mi se topeau în gură.

Într-o noapte-zi,
A plecat scuturând din ciucuri
Către a fost odată ca niciodată.
Şi n-a mai fost a mea.

N-ai mai venit să mă colinzi.

Merele s-au copt în sobă

Şi flori de gheaţă
Îmi împăinjenesc privirea.
Iarna asta a venit prea devreme
Sau m-am născut eu
Târziu.

În budoar
Ecourile Parisului te-au îndemnat să intri.
Parfumuri de mosc
Te ademeneau în transa simţurilor.
Un portjartier de dantelă
Aruncat neglijent pe un fotoliu
Ţi-a trezit dorinţele.
O glezna de femeie a fost deajuns
Să te piardă.
Te-ai rătăcit în buclele ei
Şi n-ai mai găsit drumul
Către tine.
Ai descoperit mai târziu
Că nici ea nu era acasă
Şi a plecat să se găsească.

Tu însă,
Prizonier în budoarul femeii,
Ai transformat în fetiş
Şuviţe de păr împrăştiate pe pernă
Şi un geamăt într-o cupă de cristal.
Era doar un ecou.
Era doar.

De nicăieri.

Într-o barcă

Cândva, undeva,
Am fost noi.
Cu un evantai deschis în poală
Te priveam printre gene
Cum vâsleai.
Soarele-ţi înmuia fruntea
Şi buzele prinseseră culoare de vin dulce.

Un fluture în aer
Şi o mână cufundată în apă.

Părul tău ce se mişca alene

În bătaia vântului.
Pluteam eu sau tu sau barca.

Fericirea era cu o vâslă mai aproape.

Doi oameni într-o barcă.
Nimic mai mult.
Întruparea

Era odată
O stâncă informă
Şi diformă
De care se izbeau păsările
Zburătăcite de vânt.

Ai luat formă dintr-un capriciu.

O statuie a unui zeu păgân.

Ţi-au pus ghirlande de flori

În jurul gâtului
Şi tămâie la picioare.
Apoi, parcă soarele ninsese peste tine.
Te-ai acoperit de polen,
Şi a sădit în tine viaţă.
Iar cu prima-ţi suflare
Ce-ţi ieşi din piept,
Te-ai transformat în idol de carne.
Însă mâinile capricioase
Care te făcuseră,
Au deschis guri
Care îţi cereau preţul întrupării.

Dar ce aveai tu de dat

Decât bucăţi de piatră spartă
Şi praf de flori?
Aşa că te-au gonit
Şi au început furioşi
Să-şi făurească alt zeu.

Povestea se termină aici,

Dar nu are sfârşit.

Ai adormit, micul meu zeu?

Lanţul slăbiciunilor

Un scrâşnet de metal rece

Mă trezeşte din amorţeală.
Un lanţ mă leagă
De propria-mi slăbiciune
Greoaie ca un leş.
Şerpi se încolăcesc pe picioare
Obscen.
Frunzele se mişcă,
Cărate de furnici care-ncotro.

Miros greu de putreziciune.

Tâşnesc în picioare
Ca să fug.
Lanţul mă culcă la pământ.

Disperarea strânge fierul până la carne.

Îmi rod piciorul
Şi mă depărtez târâş,
Lăsând în urmă o dâra de sânge.

Slăbiciunea devine ciupercă în pământ.

Lungul drum al vieţii către moarte

Pe atunci cred că mai trăiam încă.

Umblam însă ca un cadavru viu,

Ca un mort ce n-are odihnă,
Iară moartea îi refuză pacea.

O arătare străvezie
Cu buzele îngheţate,
Cu sufletul pustiu şi trupul bolnav.
Renunţasem să mai aud,
Renunţasem să mai strig.

Mă descompuneam lent,
Lăsând în urmă fâşii din mine
Ca pânzele unei corăbii naufragiate.
Îmi refuzam viaţa şi eram refuzată de moarte.

Am invocat spiritele adâncurilor

Jurând să nu privesc niciodată înapoi.

A bătut vântul de la miazănoapte.

Marea s-a umflat
Şi valurile ameninţau să mă înghită,
Şuierându-mi numele.
Abia atunci mi s-a făcut frică
Şi am vrut să privesc înapoi,
Dar se făcuse târziu.
Vântul îmi rupea carnea de pe oase.

Când urletul a trecut,

Devenisem spuma mării
Ce se tânguie pe ţărm,
Lăsând în urmă dâre efemere:
Rămăşiţe.
Dorinţa unui om
De a parcurge
Lungul drum al vieţii către moarte.

Magnolii

Şi pentru că nu ţi-am spus:

Atunci când ai plecat
Înfloriseră magnoliile.

Şi fiindcă ai plâns prea mult

A bătut gheaţa
Pe florile mele.

Fiecare cupă s-a rupt

Şi s-a înfundat în pământul ud.
Le-am adunat pe toate la piept
Şi te-am implorat
Să le-nvii.
Nu m-ai auzit.
Te pierdusei de mult în nori.

Am rămas în grădină,
Să-mi plâng copiii.
Acum ţi-am spus:
Ca să ştii.

Deux jours après:

Pourquoi est-ce que tu pluies avec des pétales de magnolia? Ah, tu me demandes pardon? Je t’ai
pardonné depuis longtemps.
Mai dinainte

Mi-ai lovit pântecele

De când ai ştiut.
Eu însă te-am iubit
Mai dinainte ca tu să ştii
Că ai.
Aşa că am răbdat
Şi am aşteptat.

Când te-am văzut

Erai mic şi ud,
Cu picioarele moi şi tremurânde.
Te-am încălzit cu răsuflarea caldă
Şi ţi-am lins moţul din frunte
Până s-a încreţit.

Pe vremea aia tu nu mai ştiai,

Aşa că ţi-am spus eu
Că ai picioare.
Atingându-le.
Şi cu preţul unei aduceri aminte
Ai învăţat să te ridici.

Eu nu mai puteam.

Ştiusem că aşa va fi,

Dar te-am iubit
Mai dinainte de-a şti.

Pântec rănit,
N-ai putea să-mi spui cine sunt?

Mai trist decât în cea mai tristă zi din viaţa mea

De jale...
De jale până şi morile au tăcut.
Rădăcinile ard
Şi pământul are gust de cenuşă.

În genunchi stau în mine,

Murmur o rugăciune.
Cerul se întunecă
Şi păsări negre zgârie norii.
Nu mai pot să plâng.

De jale nici copiii

Nu vor să mi se nască,
Se vaită
Şi se ascund înăuntru.

Pământul mocneşte înfundat

Şi scuipă jar.
Morile scârţâie în vântul sterp.
O umbră de cruce
Se desface peste mine.

De jale
Plânge Dumnezeu.

Marele albastru

Tavanul,
O adâncă mare
Ce coboară spre mine.
Valurile vorbesc între ele
Şi chicotesc.
Întind braţele şi le cufund în apă.
Urechile ţiuie a gol.

Zâmbet palid.

Corpul alunecă
Pe cearceafurile îmbibate
În transpiraţie şi sânge.
Apa iese şi intră prin toţi porii.
Tavanul a ajuns până la mine.

Oameni se apropie
Cu mişcări largi.

Un şuvoi cald tâşneşte

Pe nas şi urechi.

Imaginea ta fără contur

Îmi apare în lumina filtrată prin apă.
Mă desprind de pat
Şi pornesc spre tine,
Într-o mare de-albastru.
Metamorfoză

Mă scufund.

Adânc.
Mă desfac în cercuri largi
Prinsă de curentul flămând al mareei.
Pulsul mi se zbate în ceafă
Şi vârtejuri de sunete
Inundă mintea.
Am amorţit.

Fulguraţii de lumină
Dansează pe lângă mine,
Prin mine.

Apa mă gustă,
Ameţită de aroma de femeie.
Într-o zbatere lină,
Trupul începe să se unduiască.
Îmi împlânt mâinile în tufe de corali.
M-am scufundat.

Prea adânc.

Mirosul apei

Sete.
O movilă de pământ
Se prăbuşise peste pieptul meu;
Se chircea scrâşnind,
Blestemându-mă că sunt stearpă,
Ca tot ce ating se usucă
Şi nici măcar apă nu mai izvorăşte din mine.

Mergeam clătinându-mă,
Îmi eram prea grea,
Dar înaintam
Fiindcă la capătul drumului
Erai tu.
Am ştiut că am pierdut urma
Când mirosul apei tale
Nu-mi mai făcea nările să freamăte.
M-am cuibărit orfană
Într-o coajă de nucă
Şi mi-am dat drumul la vale.

Oi fi adormit,
Te-oi fi strigat prea tare,
Oi fi visat prea mult.
Ţi-am simţit braţele cuprinzându-mă
Şi lacrimile închegau pământul de pe mine.
N-am deschis ochii.
Ştiam câ eşti tu.
Apa ta îmi făcea nările să freamăte.

Mormânt verde

Mi se zbătea tâmpla.
Sângele îngroşat
Urca anevoie spre creier.
Au început să cadă picuri mari,
Din ce în ce mai deşi,
Până ce o perdea de apă
S-a revărsat peste ochii mei.

Am paşit prin iarba înaltă

Ce urca până spre coapse.
Am îndoit genunchiul
Şi iarba mi-a urcat până la mijloc.
Am întins palmele pe pământul ud
Şi iarba a urcat până la umeri.
Mi-am lipit tâmpla de un ochi de apă
Şi iarba s-a încolacit în jur.
M-a cuprins strâns,
Ca o plantă carnivoră
Îndrăgostită de prada
În timp ce-o devorează.

Şi sângele meu subţiat

Cobora cu repeziciune
Către degetele îngheţate.

Cerul s-a întunecat

Şi ochii s-au închis
Sub mormântul verde.
Nedumerirea vulpii

Tu chiar nu înţelegi că vulpile nu calcă pe pământ

Ca să nu lase urme?
Ele calcă doar pietrele netede
Care dorm şi visează în soare luminoase coşmaruri.

Aşa te-am găsit odată

Îngenunchiat pe malul râului,
Desenând cercuri în oglindă.
M-am apropiat tiptil,
M-am frecat de tine
Şi ţi-am lins părul de pe ceafă.

Obosindu-mă cu indiferenţa ta
Şi neputând să înţeleg
Diferenţa dintre oameni şi pietre,
Cu plictis, te-am împins în apă.
Te-ai întors mirat:
“Tu nu înţelegi că oamenii nu sunt pietre
Şi că pietrele nu sunt arici
Să se desfacă-n apă?”

Am plecat tiptil.
Să nu calc pe pământ
Şi să las urme.

Nisip

Nisipul iubeşte picioarele

Când lasă urme în el.
Fiecare adâncitură
Este sorbită cu lăcomie
În memoria infinită.

Mame scoici,
Au născut oameni
Care-au crescut leviathani.
Zei au zdrobit munţi,
Mări au înghiţit pământuri.

Apa linge cu uitare

Dinspre lume
Înspre necuprins.

Nisipul iubeşte.
Picioarele tale.

Pâine şi sare

Pâine
Din care să muşti
A copt,
Şi sare
Să o freci de trup
Ca să-ţi miroasă pielea
A lacrimi uscate.
Pâine şi sare
Pentru oaspete.

Sunet de bucium
Coboară în vale
Şi întunecă seara.

Cu ochii umezi
Îmi împletesc părul
Şi tac.

Pământ şi apă

Rănile adânci nu se spală prin ploaie.

Bălţi în care picurii fac cercuri,

Îmi aduc aminte de vorbele tale:
Cercuri în mintea mea.

Tufe de liliac se apleacau sub vânt,

Îşi insinuau parfumul în creier.
Melci care trasează căi neştiute prin iarbă
Îţi deschideau drumul în ceaţă.
Aer cu iz de piele udă
Îmi cotropea mintea.

Mă prăbuşeam în noroi
Înghiţindu-l şi vârându-l în ochi.
În ochi mai ales, ca să nu te mai văd.
Mintea scuipa aerul jilav
Înecându-se cu miros de pământ şi apă.
Săpam prin noroi cu degetele.

M-am lăsat să cad în groapa căscată;

Corpul îmi era greu şi străin,
Mintea se rotea într-un mâl gros, departe de mine.
Am zăcut acolo şi am aşteptat
În timp ce mâlul creştea în jur.
Am întredeschis buzele
Şi l-am lăsat să-mi intre în gură.

Mi-am simţit pruncii nenăscuţi

Zbătându-mi-se în pântec.
Îmi era negru de frig şi voiam să tremur,
Dar nu puteam.

Cum poţi să te îneci într-o groapă fertilă?

Nu poţi.
Aşa cum rănile adânci nu se spală prin ploaie.

Pentru Mateiu

Zaharicale împrăştiate
Pe podea
Şi pisici aristocrate
Care se droghează cu opiu.

O balerină de porţelan
Spartă
Se învârte ameţită.

Un pian desfundat
Şi corzi ce încă mai vibrează
În mustăţile ce adulmecă.

O moleşeală moale
Răspândeşte parfum
De flori uscate demult.

Pisicile dorm pe pian.

Aproape linişte.

Numele tău îngânat păgân

În caierul încâlcit al viselor mele.
Poezia sub şa

Iapă călăreaţă,
Lasă-te,
Să mă porţi
Prin cer,
Prin noroi,
Prin mine.

O să-mi lipesc gleznele

De pântecul tău
Ca să-ţi tin mânjii strânşi înăuntru.
O să-ţi ard norii în faţă,
Cărbuni de aer,
Ca să mănânci jăratec.
O să-ţi împletesc aurora în păr,
Regină a văzduhului,
Ca toţi muritorii să ţi se închine.
O să beau din laptele tău
Ca să trec lumea
Prin copite.

Am supt din laptele tău

Iapă călăreaţă,
Am ameţit
Şi mai vreau.

Potop de cuvinte

Şi am plecat.
Şi m-am tot dus.
Preţ de şapte văi şi-o noapte-adâncă
Ca să văd
Dacă pot sta departe de tine.

Azi, nici eu nu mai ştiu

Dacă apele curg la deal sau în hăuri.
Mi-aduc aminte
De turla bisericii albe din deal
Spre care priveam seara
Şi mă rugam.

Plouă, Doamne,
Să se reverse râurile şi fântânile,
Să se potopească drumul până la tine.
Şi Dumnezeu s-a îndurat
De o biată femeie necredincioasă
Şi a umplut pământul cu apă.
Şi când, dârdâind cu genunchii la gură,
Agăţată de turla bisericii albe
Înconjurată de apă,
Credeam că am scăpat,
Ţi-am văzut luntrea,
Noe singuratic,
Şi mi-am deschis aripile
Să-ţi spun că pământul va înverzi iară.

M-ai cuprins în braţe

Şi în faţa privirii mele uimite,
Mi-ai spus că ai venit
Să te închini la biserica albă.

Azi nu mai ştiu de s-a-ntâmplat aşa

Sau doar am vrut.
Mai ştiu doar că
A plouat patruzeci de zile încheiate
Şi m-au găsit
Delirând în turla bisericii.

A, şi da, îmi aduc aminte!

Nu pot să stau departe de tine.

Renunţare

Cavalcade de ierni.
Poveşti spuse de reni bătrâni
Despre haite de lupi înfometaţi.
Vibraţii îngheţate văluresc aerul.

Oameni străvezii
Cu suflete albe
De-a lungul zăpezii murdare.

Curg lumini boreale

Din părul prinţesei rătăcite.

Paşi ce nu lasă urme,

Contururi peste care umbra nu cade;
Doar aburul stă martor la trecere.
Moartea devine un mit.

Ochiul meu care se închide peste lume.

Sânge maur

Luna se apropiase ca un deşert de pământ

Trezind vocea sângelui
Care urla
Să sfâşie întunericul.

Cu mâini împletite în coamă

Şi picioare lipite de crupă,
Greabănul animalului
Se încordează a fiară.
Sângele maur întunecă mintea.
Pământul îşi pierde conturul,
Noaptea se mistuie în goana nebună.
Dogoarea uscată ce scapără din copite
Arde aerul.

Părul îmi e învăluit în fum.

Dar nu mă înspăimânt;
Am învăţat să înghit focul
Şi să-l ţin în pântece
Până se linişteşte
Şi curge.

O linişte nefirească încremeneşte pustiul.

Zburăm pe deasupra stepelor întinse

De pământ pârjolit şi vânt sălbatic.
În urmă rămâne nisipul strălucind
În bătaia lunii.

Struguri pentru vulpe

Hai să găsim vizuina vulpii

Şi să-i dăm struguri să mănânce.

Vino cu mine-n pădure.

Îmi voi lipi urechea de pământ
Ca să-ţi aud paşii
Şi frunzele foşnind la trecerea ta.

Vino cu mine în pădure.

Să-ţi potoleşti foamea cu carnea mea
Şi setea cu apa din ochii mei.
Împlântă-ţi mâinile în părul meu
Ca în coroana unui copac
Şi acoperă-mi trunchiul cu muşchi.
Strugurii din ochii tăi
Îşi vor încolăci cârceii pe mine
Sugrumându-mă.
Căci în dragoste e întotdeauna
Şi moarte.

Dar ştiu că vei veni apoi

Să-mi hrăneşti vulpea cu struguri.

Subpământul

Sub pământ
Fug să mă ascund de tine.

Aud cum calci pe deasupra mea;

Arcul care iubeşte
Câlcâiul lui Ahile
Se încordează până îi plesnesc corzile.
Aud cum scormoneşti după mine.

Tu
Stăpâneşti tot numitul
Şi nenumitul dintre cer
Şi pământ.
Mie mi-a rămas doar subpământul.
Îmi fac curaj şi mă afund
În singurătate.

Vei săpa prin văile pustii

Până ce un nor de praf va întuneca soarele
Şi te vei rătăci în întuneric.

Ridică-ţi rădăcinile în văzduh

Şi întoarce-ţi crengile în pământ.
Gol.
Rămâne doar întunericul.
Adânc, blajin şi atotcuprinzător.
Cu mine.

Timp

Opreşte trecerea.
Ştiu că acolo unde nu e moarte
nu e nici iubire -, şi totusi te rog:
opreşte, Doamne, ceasornicul
cu care ne măsori destrămarea.
~ Lucian Blaga

O întindere nesfârşită
Şi aridă
Ca un sâmbure de piersică blestemată
Să nu se coacă.

Nici un sunet.
Nimic nu respiră,
Nici vântul.
Îmi încordez auzul.
Bătăile inimii prind cadenţa
Unui metronom
Desenat în timpanul meu.
Îmi coordonez mişcările după intervalul
Dintre urcuşul şi coborâşul acului.
Tic, tac. Tic, tac.

Bătăile se succed tot mai repede

Şi pierd şirul.
Tremur.

Nu mă mai deşira, Doamne, ca pe-un ghem!

Lasă-mă aşa încâlcită.

Ultimul act al disperării

Căutam într-un punct de pe tavan

Unde credeam că izvorăşte lumina.

Obosită şi dezamagită,
Mi-am întors privirea spre podea
Şi te-am văzut.
Zăceai nemişcat,
Rece,
De sticlă.
Am căzut la picioarele tale,
Ţi le-am spălat
Cu lacrimile mele
Şi ţi le-am şters cu părul meu.
Şi fiindcă erai tot rece,
Şi nu mă binecuvantai,
Te-am spart şi te-am zdrobit cu câlcâiele.
De durere m-am prăbuşit
În marea de cioburi.

M-am târât
Până ce toate cioburile s-au înfipt în mine,
Nişte solzi străvezii.

M-am întors spre tavan,

Şi a început să curgă lumina.

Urme de paşi

Mergeam pe aceleaşi străzi pustii,

Bătute de praf şi de paşi,
Unde câini costelivi
Urlă lugubru şi prelung
După fiecare umbră nenorocită
Ce trece pe deasupra lor.

Fără să ştiu ce fac,

Îţi urmăream paşii în întuneric.
Până am ajuns la podul
Ce uneşte
Lumea aceasta
De cea de dincolo.

Acolo am stat şi te-am aşteptat

Printre câinii ce îmi lingeau picioarele.
Nici o umbră nu a trecut
Pe deasupra mea.

Am uitat unde sunt.

Desenez urme de paşi în ţărână
Şi mă rog pentru iertarea păcatelor.
Te voi aştepta şi după moarte.
Eu şi strigoii câinilor ce urlă.

Vibraţie

Mi-e dor de tine.

Încât
Mi s-a strâns carnea pe oase
Şi părul s-a înfăşurat pe faţă
Ca un giulgiu.

Spre ziuă, vibraţiile

Pe care sunetul oftatului meu
Le face în vid
Se izbesc de perdeaua de linişte
Cu care ţi-ai acoperit sufletul.

Oftatul meu se sparge astfel

Cu un zgomot asurzitor
În mii de cioburi
Ce sar şi se înfig
În carne.

Am obosit să-mi fie dor de tine.

Vis lichid

Se făcea că înotam cu tine

Într-o apă cenuşie ca burta unei balene.
O respiram
Iar plămânii
O sorbeau cu lăcomie.
Am văzut
Că mâna se deschide mai greu,
Ochii clipesc mai rar
Şi inima bate mai şoptit.

Am pipăit apa densă.

Prinsă în năvod,
Am privit spre tine
Şi am înţeles de ce se îngroşa apa.

O înghiţeai,
O lăsai să-ţi devină sânge
Şi apoi o aruncai afară.
Apa, născută prea devreme,
Se strângea de singurătate.

Mă sufocam lent –
Plămânii deschideau noi guri în mine.

M-am trezit speriată.

Tu dormeai liniştit lângă mine,
Respirând profund şi senin,
Cu somnul netulburat de vise al unui copil.
Dar parcă aerul devenise mai dens.

Viţa de vie

Am zdrobit struguri cu câlcâiele.

I-am golit
Pentru că am vrut
Să te simt mustind
Sub picioarele mele.

Am zdrobit boabe între dinţi

Pentru că am vrut
Să te simt sângerând
În gura mea.

Te-am zdrobit
Ca să te simt cum mori.
Te-am înghiţit
Pentru ca să te simt cum renaşti.

M-ai pătruns
Ca să te simt cum mă ierţi.

Mi-au crescut muguri şi cârcei.

Te-am iertat şi eu.

Zăpadă căzând pe cedri

Te-am aşteptat la capătul drumului

Spintecând pădurea de cedri.
Se făcuse târziu şi nu mai veneai.
Era frig.
Degetele îmi erau amorţite
Şi buzele se albiseră.
Zăpada scârţâia sub câlcaie
Ca un ceas ruginit.
Ningea,
Fulgii se agăţau de gene
Îngreunându-mi ochii.
Clipeam încet, privind drumul din faţă
Care şerpuia.

Curbele alunecau insidios

Ca o femeie într-un dans lasciv.
Şi tu dansai cu femeia cu ochi de gheaţă,
Alunecaţi în jur
Şi-mi zâmbeaţi.
Vă urmaream: fascinaţia copilului
Care vede pentru prima oară zăpada.

Paşii voştri alunecau tot mai departe

Şi când am vrut să alerg
M-am trezit îngheţată.
Genele erau încărcate de zăpadă
Încât n-am mai putut deschide ochii.

Se făcuse târziu şi nu mai veneai.

Zăpada cădea pe cedri.