motto:

…lasă o amintire urmaşilor tăi

pentru a nu fi urmărit de gândul
că ai trăit în zadar pe pământ…

ECOUL TRISTETII

POEZII
 Ecoul Tristeţii

Când viaţa din braţele-i de întristări,

Ca pe un copil orfan m-a aruncat,
Soarta-mi s-a transformat în încercări,
Ce prin lumini şi umbre m-a purtat.

Aici tristeţea cu aripi de lacrimi,

M-a târât spre grote cu melancolie,
Unde-am devenit un cioplitor de patimi,
Ce au sfârşit prin a se naşte-n poezie.

Din grote sufletul meu ostenit,

Strigă de durere, bucurie, nedreptate,
Şi al său ecou răsună-n nesfârşit,
Pânã voi trece în eternitate.

Iar acest ecou al unei profunde tristeţi,

Izbindu-se de in inimă s-a transformat în
vers,
Născând pentru mine răsărit de dimineţi,
Apusuri de durere în al vieţii mers.

3
Frumos soarele apune …

Umed e pământul,
La fel şi-al nostru suflet,
Curat ne e cuvântul,
La fel şi-al nostru plânset.

Grea este credinţa,

Aşa ne e şi viaţa,
Tristă ni-i sentinţa,
Aşa şi dimineaţa.

Cruntă e durerea,
La fel ni-i şi destinul,
Amară este fierea,
Amar e şi suspinul.

Rău este necazul,

Rău ne e şi traiul,
Murdar este pervazul,
La fel ni-i şi mălaiul.

Bolnavă e natura,
Bolnavă-i şi omenirea,
Pierdută ni-i făptura,
La fel şi fericirea.

4
 Căutată este mila,
La fel e şi de noi,
Stinsă e feştila,
Stinşi suntem şi noi.

Sentimentul morţii

Simt cum îmi piere sub limbă cuvântul,

Şi cum îmi intră în panică gândul,
Ideile au plecat şi nu îmi mai vin,
Iar sentimentele-mi sunt acid şi venin.

În ţeastă viaţa amarnic plânge,

Ultima zi râde într-un colţ din minte,
Iar ochii mi se îneacă în sânge,
Erupt din sufletu-mi fierbinte.

Răceala cum îmi inundă trupul simt,

Sufletul ca un câine e alungat,
Bătăile inimii încep să mint,
Înspre lumini imense sunt purtat.

Luminile îmi violează privitul,

Ochii suferă ca un trup batjocorit,
Acum îmi dau seama cât iubesc asfinţitul,
Şi cât urăsc răsăritul ce l-am iubit.

Plutesc pe colţuri de nori, ca un balon,

Având în loc de aer … fericirea,
Acum chiar n-aş mai vrea să fiu om,

5
Căci muşcă din mine nemurirea.

Regrete

Regretul paradisului pe faţă mi-e scluptat,

Regretul Domnului în zâmbet se îneacă,
Lacrimile vărsate câte puţin mă seacă,
Şi-o strălucire amară m-a frânt şi întristat.

Sfinţi răstigniţi încearcă să mă consoleze,

Suspine de înger îmi curg prin vine,
Nu mai pot trăi cu pământul sub mine,
Iar vorbele sfinţilor încep să mă enerveze.

Tot ce îmi doresc este să fiu exilat,

Într-o oază cerească, divină,
Grădinărindu-mi tainele în a sa lumină,
Singurătăţii mă voi spovedi neîncetat.

Aici tăcerea lucrurilor să ascult,

Timpul să-l sfâşii cu demonia-mi moartă,
Şi într-un regret de patimi şi de soartă,
Să conduc a oştii Domnului tumult.

Mă înec în regret, mă salvez prin regrete,

6
 Regretul regretelor îl port ca stindard,
Cu el viaţa-mi boemă a muşcat din hazard,
Ajungând cu tristeţi să se îmbete.

Aşi vrea să fie un

coşmar

Aşi vrea să fie un coşmar,

Un vis urât pe care să-l uităm,
Dar totul e ceva real,
Ce zi de zi noi înfruntăm.

E umbră pe pământ,
O umbră umedă şi rece,
Iar moartea umblă spumegând,
Şi suferinţă lasă unde trece.

E atât de neagră noaptea,

Până şi stelele s-au ascuns,
Şi atât de albă-i moartea,
Căci multe vieţi a strâns.

E atâta spaimă şi întuneric,

Ţi-e frică şi să mai visezi,
Viaţa-i un cadru luciferic,
Şi în speranţă nu mai crezi.

7
Hoţie, viol, jaf, crimă,
Au devenit o modă acum,
Teroarea de credinţă ne dezbină,
Un monstru avem de-nlăturat din drum.

Şi nu putem ucide fiara,

Decât dacă uniţi suntem,
Şi cum la icoană se topeşte ceara,
Să topim şi noi acest blestem.

Adevăr

Oricât de tare bate vântul,

Sunt frunze care nu cad.
Şi oricât de sterp ar fi pământul,
M-ai creşte în el câte-un răsad.

Oricât de mare ar fi apa,

Sunt fiinţe care nu se îneacă,
Şi oricât de ascuţită-i ţeapa,
Există lucruri care nu se înţeapă.

Oricât de tare străluceşte soarele,

Sunt locuri unde n-a pătruns lumină.
Şi oricât de pure sunt fecioarele,
Există una mai pură, mai divină.

Oricât de dur e diamantul,

8
Unelte sunt care-l sfărâmă,
Şi oricât de mare-i elefantul,
Poveri sunt care îl dărâmă.

Oricât, oricum şi oricând,

In toate câte sunt,
Speranţa e scluptată-n soartă,
Căci lumină si adevăr ea poartă.

Singurătatea

Cu ochii ţintă la tavan,

Încremenit, gândesc în van,
Că pentru om cea mai grea pedeapsă,
E ca alte fiinţe să nu privească.

Să locuiască singur, retras,

Să nu aibă cu cine împărţi un necaz,
În el să-şi închidă ura sau iubirea,
Să nu poată să-şi exprime fericirea.

Mai bine tortură decât singurătate,

9
Când ştii că n-ai cu cine o vorbă scoate,
Te întuneci la minte, devii bolnav,
Căci sentimentul din tine este firav.

Singurătatea devine foarte grea,

Şi totul din jur îţi pare aievea,
La tot ce te înconjoară le vorbeşti,
Şi-n loc de răspuns, singurătate primeşti.

Nu mă ierta

În fiecare seară la icoană mă-nchin,

Pentru a mele păcate şi destin,
Şi pentru această viaţă agitată,
Ce-n rău şi ură e încătuşată.

Adorm în tihnă cu sufletul curat,

Şi fericit că Domnul m-a iertat,
Îmi jur că n-am să mai păcătuiesc,
Deşi ştiu, că iar o să greşesc.

Cu nevoinţă păcatul îmi erupe,

Vrând mica mea credinţă s-o astupe,
Încerc să mă controlez dar nu reuşesc,
Şi fără să vreau, iarăşi greşesc.

10
Oare de ce nu pot să mă abţin,
Căci în minte păcatu-l reţin ?
Nu sunt stăpân pe trup şi conştiinţă,
De multe-mi scapă fără a mea voinţă ?

Oare ce o fi ? Întreb şi mă frământ,

Şi caut răspunsul cu inima plângând.
Dă-mi Doamne puterea să fiu stăpân,
Pe ale mele sentimente şi suflet păgân,

Căci simt că te pierd fără să vreau,

Purtat de forţe malefice ce-n minte îmi
stau,
Silindu-mă să merg spre răul drăcesc,
Şi sufăr, căci nu pot să le opresc.

Nu sunt stăpân pe propria-mi iubire,

Deşi o port chiar şi-n privire ;
Ajută-mă Doamne să mă pot controla,
Şi atunci când greşesc, nu mă ierta.

Căci numai aşa o să pot înţelege,

Iubirea absolută ce-o să mă lege,
Alături de Isus pe crucea răstignirii,
Bând veşnic din cupa fericirii.

11
Alte nopţi, aceleaşi visuri

Alte nopţi, aceleaşi visuri,

Mă frământă şi-nspăimântă,
Mă aruncă în abisuri,
Într-o lume cruntă, cruntă.

Altă zi, acelaşi trai,

Toţi suntem la fel de trişti,
Lupţi să ai şi să nu dai,
Lupţi, de vrei să mai exişti.

Vreme grea, aceeaşi teamă,

12
Ne îmbătăm cu dulci iluzii,
Deopotrivă şi de-o seamă,
Mici şi mari, şi toţi noruzii.

Alt impas, acelaşi chin …

Înecaţi în el murim,
Nici salvaţi nu vrem să fim,
Blestemăm doar un destin.

Eclipsă de iubire
Fiinţe zămislite din iubire,
Sortite pentru fericire,
Să nu cunoască ura şi hoţia,
Asta a vrut Tatăl şi Mesia.

Dar fiecare a făcut cum e mai rău,

Ajungând să-şi omoare semenul său,
Pentru putere, ură ori avere,
Sau mânaţi de o satanică plăcere.

Oare chiar pe toţi prezentul ne orbeşte,

Nu mai vrem să ştim că Domnul ne
iubeşte,
Nu realizăm că dispare iubirea,
Că dăm de întuneric, şi-nseamnă sfârşirea
?

13
Am creat o lume rece, respingătoare,
Făţarnică şi trădătoare,
O lume eclipsată de iubire,
De dragoste, de pace, fericire.

Ne păstrăm iubirea-n gheaţă,

Iar inima ne e pierdută-n ceaţă,
O negură de demoni aruncată,
Ce ne-a lăsat orfani de Tată.

Aprindeţi focul iubirii aşadar,

Să topim gheaţa, să scăpăm de coşmar,
Eclipsa de iubire şi răul să-l sfârşim,
Minciuna, crima şi ura toată s-o strivim.

Păcăleşte viaţa

Nu întotdeauna îi dulce viaţa,

Şi îţi oferă tot ce-ţi doreşti,
De aceea când îţi întoarce faţa,
Trebuie să ştii s-o păcăleşti.

Învaţă asta şi mereu o poartă,

Căci într-o zi a-i s-o întâlneşti,
Şi vai de tine şi de soartă,

14
De nu vei reuşi s-o amăgeşti.

Iar cel ce va avea ghinion,

Ca viaţa să îl păcălească,
Acela nu va mai fi om,
Şi în tristeţe o să trăiască.

Doar rareori e bună sau de vis,

Această viaţă parşivă şi murdară,
De aceea ţine minte acest dichis,
Când vine clipa, nu ezita s-o tragi pe
sfoară.

Oamenii străzii
( glossă )

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou
iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

15
Nu-s trişti … deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult
furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă-odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu` în piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună e adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă cam de toate,
Fiinţa însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări
trucate.

16
Ei nu cerşesc nimănui la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi
nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n
putere,
Dar de copiii lor au fost izgoniţi,
Acum trăiesc doar cu a lor durere,
Sperând că poate mâine vor fi din
nou iubiţi.

L-a cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi învăţaţi de la ei încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi
prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă
curată.

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Mai mult orgoliu ca-n sufletul lor nu este,
Şi nu poate fi întruchipat de nimeni pe
pământ,
Căci chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

17
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi …
Clipa petrecută-n viitor te-a întristat ?
Dar lor că-n fiecare zi le este dată,
Şi nu-i vedem cu zâmbetul crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult
furată.

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi ?
În ce le este fericirea sau care li-i
misterul ?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult
furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou
iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.

18
Dumnezeu a plouat peste
mine

Dumnezeu a plouat peste mine,

Cu lacrimi cât bobul de rouă,
Mânat fiind de sentimente haine,
Am deschis umbrela, dorind să nu plouă.

Am căutat să sărut mâini de mojici,

M-am târât prin mizerii umane,
Am supărat pe părinţi şi amici,
Şi-am distrus iubiri diafane.

M-am înrolat în legiunea străină,

Străină de mine şi tot ce-am trăit,
Duşmani mi-am făcut dintre cei fără vină,
Iubind ce-am urât şi urând ce-am iubit.

19
Irigaţi Sahara sufletului meu

Irigaţi Sahara sufletului meu,

Plantaţi copaci şi da-ţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.

Precum copiii, faceţi castele,

Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …

Irigaţi Sahara sufletului meu,

Râuri să fie fericiri şi iubire,
Căci altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,

Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.

20
 Viaţa mea

Viaţa mea e un cimitir fără cadavre,

Scriu despre ea cu un toc muiat în lacrimi,
Trecând printre otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.

Amintirile au început să-mi putrezească,

Realizând, am încercat întunericul să
adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.

Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,

Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.

Pentru un sărut de sfântă,

Aş accepta ca un leagăn ciuma,
Căci viaţa cu nimic nu mă încântă,
Şi în dezmăţu-i trist, ea şi-a pierdut
cununa.

21
 ( … stau întins în pat şi rememorez
înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru
sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine …
Ce să mai cred … ? )

Nimic nu mai
contează

Ce a fost în ziua care m-am născut,

Ce cataclism ori mârşavă întâmplare,
Căci tot ce am iubit a dispărut,
Iar cei dragi mă urăsc acum cu-
nverşunare.

Tot ce clădesc pentru a fi iubit,

Sfârşeşte năruindu-se într-o clipită,
Numai iubire pentru ei am dăruit,
Dar ea mi-a fost jignită şi strivită.

De ce nu mă iubeşte nimenea ?
De ce toţi mă alungă şi mă duşmănesc ?
Nu le-am făcut nimic, sau poate aşa,
Iubirea ce le-am dăruit, mi-o răsplătesc.

22
Nimic nu mai contează pentru mine,
Căci totu` în jur e şubred şi amar,
Sfârşitul vieţii îl simt cum vine,
Şi visul mi-l transformă în coşmar.

Adio spun acum când veşnicia m-a răpit,

La toţi cei dragi care m-aţi cunoscut,
Alături de eternul: v-am iubit …
Chiar dacă voi nu aţi simţit ori n-aţi
crezut.

De la om la om

M-au dat uitării toţi acei,

Ce le-am cântat în strună,
Am fost ca lupul printre miei,
Dar am grijit de stână.

I-aşi da uitării pe mojici,

Dar inima nu prea mă lasă,
O clipă n-aş mai sta aici,
Şi chiar mi-e dor de-acasă.

Străin am fost printre străini,

Deşi eu i-am iubit pe toţi,
Chiar şi pe hâtri şi haini,
Dar nu e niciodată cum socoţi,

23
Căci lumea toată-i schimbătoare,
Iar omul e doar un decor,
Te doare-n suflet pentru fiecare,
Iar ei te-ngână cu un fals onor.

Principiile nu mai au valoare,

Iubirea nu-şi mai are rostul,
Şi-ţi pui adesea o întrebare,
De ce să nu o faci pe prostul ?

M-am săturat să scriu poeme

M-am săturat să scriu poeme,

Să uit de mine şi de vreme,
Să fiu trist şi melancolic,
Să plutesc pe-un nour euforic.

Am obosit muza s-alerg,

Să scriu o filă şi-alte patru şterg,
Să pun în vers a mea trăire,
Şi-apoi s-o împart ca pe o ştire.

De ce nu pot să fiu ca orişicare,

Să râd, să cânt, să n-am păsare ?
De ce văd lumea în alt strai,

24
Şi sunt indiferent cu al meu trai ?

De ce port Doamne astă povară,

Să-mi fie dor de orişice ca prima oară,
Să fiu sortit doar să iubesc,
Şi amarul lumii să-l trăiesc ?

O, cât aş vrea să sfărm durerea,

Să fug, să mă ascund, să simt plăcerea,
La cărţile din rafturi să dau foc,
Să uit pentru o clipă de acest loc.

La gura sobei …

La gura sobei ce stă să se dărâme,

La fel ca tata, supărat pe viaţă,
Strâng crâncen pumnul şi trosnind el
spune,
Durerea ce m-a `nvăluit în ceaţă.

Prin raza ce încă nu s-a stins,

Din inima ce strălucea feeric,
Încerc ca ceaţa s-o risip, deprins
S-aduc lumină-n întuneric.

Mă lupt cu adevăruri şi minciuni,

Prejudecăţi în chip mi se reflectă,
Mânat de neîmplinite rugăciuni,
Scuip peste lumea cea infectă.

25
Mă simt jignit că aici trăiesc,
În lumea ce sens nu mai are,
Căci totul dimprejur iubesc,
Dar totul s-a pierdut şi moare.

În comă se mai zbate câte-un adevăr,

Paralizată e iubirea dintre noi,
Căci am muşcat din nou din măr,
Şi-am împroşcat pe semeni cu noroi.

Ne lăudăm făţarnic cu-acel trecut,

Nimic este acum iubirea, teama,
Cu toţii am murit demult,
Şi trist e că nu ne dăm seama.

( scrisă azi 2.01.2001 la un pahar de vin

fiert
în faţa focului trist din sobă. Mă simt jalnic
după un sfârşit de mileniu. Ciudat …
omenirea
a mai trecut un examen ! )

E totul fals

E totul fals în lumea asta rea,

Ne mint până şi părinţii,
Nu spune adevărul nimenea,
De minciună, laşitate ţin cu dinţii.

E falsă dragostea ce-o arătăm,

Pentru ai noştri părinţi,
Căci mulţi cu ură ne-mbătăm,
O ură ce ne scoate din minţi.

26
E fals tot adevărul declarat,
Atunci când trebuie să-l rostim,
Căci o fărâmă de minciună am păstrat,
Chiar dacă noi nu prea o ştim.

Chiar şi credinţa în Dumnezeu,

E falsă. Şi minţim
Spunând că îl iubim mereu,
Căci numai în păcat trăim.

Treziţi-vă cu toţii oameni buni,

Din astă falsă apocalipsă,
Căci e creată de nebuni,
A căror dragoste e lipsă.

Integrama vieţii

Păşesc cutezător spre o împlinire,

Care este ? Nici eu nu ştiu …
Şi plâng că viaţa mi-a fost o tresărire,
Provocată de spaima că nimic n-am să fiu.

27
Cad în prostul obicei de a nu mai gândi,
Şi acesta îl port ca o stemă în frunte,
A ei lumină amară fiinţa-mi va umbri,
Iar vorbele bune vor deveni prea crunte.

Mă închid în cuşti cu zăbrelele rupte,

Căci doar aici mă simt liber cu adevărat,
Îmi ling rănile ce de neputinţi au fost
supte,
Neputinţi ce cu timpul le-am transformat
în păcat.

Patimă

Mă ascund în lanuri arse,

Mă înec în râuri murdare,
Înghit adevăruri false,

28
Înghit şi simt că doare.

Tot ce cunosc pare să nu fi văzut

niciodată,
Toate întrebările puse, au rămas întrebări,
Fiinţa mi-e batjocorită, apoi răstignită,
Ca un mic Isus în încercări.

În nebunia aceasta arunc trandafiri,

Sorbind din abisuri roşesc în priviri,
Alergând ca o fiară prin ploi îngheţate,
Caut să muşc doar din dreptate.

Reverie

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru …
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

29
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum
pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Nu cere imposibilul

Degeaba rogi poetul,

Când muza l-a lăsat,
Să îţi compună bietul,

30
Poemul care l-ai visat.

Îi ceri ceva cu neputinţă,

Căci sentimentele îi sunt uscate,
Doar haos e în jur şi suferinţă,
Şi fără muză el nu poate.

E cum lui Da Vinci i-ai cere,

Gioconda să picteze,
Fără culori şi penele,
Iar degetele în proteze.

Sau lui Brîncuşi să-i zici,

Fără ciocan şi daltă,
Să sclupteze Masa tăcerii,
Iar Coloana mai înaltă.

Ochiul

De undeva de sus un ochi gigant priveşte,

Al omenirii trai murdar ori luminos,
Depinde pe care irisul ţinteşte,

31
Pe cel bogat ori cel sărăcăcios.

Privirea îndurerată trist goneşte,

Asupra traiului murdar din ţară,
Căci mulţi flămânzi ea întâlneşte,
Ce-şi plâng viaţa tristă şi amară.

Culoarea i se schimbă, pupila-i se dilată,

Vărsând cascade de lacrimi amare,
Când vede oameni ce cu disperare cată,
Un mucegai de pâine să-l aibă de
mâncare.

Bătrâni suferinzi pe străzi întunecate,

Umblând acoperiţi, ruşinea s-o ascundă,
În coşuri de gunoaie îşi caută bucate,
Iar lacrimi şiroaie privirea le inundă.

Alţii mai mândri în casă flămânzesc,

Nu vor s-accepte adevărul cumplit,
Că au muncit o viaţă şi acum trăiesc,
Chemându-şi moartea care şi ea i-a
părăsit.

În case sărace cu chipuri bătrâne,

Părinţi sfâşiaţi de vremuri ostile,
Se zbat zadarnic, vrând să adune,
Un ban, o pâine pentru copile,

Ce plâng sughiţând cu burtica-n durere,

Căci foamea le-apasă, le ameţeşte,
Le smulge surâsul şi a copilării-i plãcere,
Ce doar în iluzii le mai trăieşte.

Sunt străzile pline de cerşători,

Ce nu mai au puterea să trăiască,
Cu feţe mohorâte, privesc întrebători,
Când va veni şi mana cerească.

32
E greu, aproape de nesuportat,
Ba chiar ajunsă la capătul răbdării,
Viaţa trăită de omul sărac,
A cărui existenţă e sub semnul întrebării.

Trecând şi peste traiul luminos,

Din nou se schimbă ochiul uriaş,
Devenind perfid şi mai puţin radios,
Pierindu-i strălucirea din traiul nevoiaş.

Săgeţi de foc îi curg în loc de lacrimi,

Când vede viaţa îndestulată şi bogată,
A acestor oameni răi şi fără patimi,
Ce-a lor zgârcenie pare a fi nemăsurată.

Palate, lux, petreceri, ospeţe,

Averi colosale prin furt însuşite,
Aere de prinţi, abuzuri de impoliteţe,
Aceste sunt feţele îmbogăţite.

Privesc ironic spre semenul sărac,

Ce-i cere o fărâmă de bucurie,
Un ban de o pâine pentru copiii care zac,
Loviţi de foame cu trupu-n agonie.

Oare de ce-i altfel viaţa,

Căci toţi sunt la fel doar; oameni,
Se întreabă ochiul, învăluindu-l ceaţa,
Dar cine să îi de-a răspunsul oameni …?

Eu m-am retras

33
Priviţi pentru mine,
Gândiţi pentru mine,
Mi-e silă să fiu,
Mi-e teamă că sunt.

Strigaţi făcând spume,

Nedreptatea din lume,
Eu m-am retras,
Mă sting fără glas.

Înăbuşiţi-mi cuvântul,
Luaţi-mi gândirea,
Striviţi-mi popasul,
Siluiţi-mi iubirea.

Iubiţi ce-am iubit,

Urâţi ce-am urât,
Veţi fi fericit,
Dar tot amărât.

Risipiţi-mă-n vânt,
Să cad peste rouă,
Râdeţi plângând,
Cu lacrimi să plouă.

De lume mi-e silă,

Pentru voi port doar milă,
De aceea am rămas,
Într-un colţ din mine retras.

34
 Timpul

De ce treci aşa de iute,

Şi mă faci să par bătrân,
Peste clipe zeci şi sute,
Să nu pot să fiu stăpân ?

Zile, ani, veacuri şi ere,

Sunt ai tăi copii despotici,
Ce-mi transformă în himere,
Vise, dragoste, putere.

Cu voci de orologii mă-nspăimânţi,

Clepsidra mi-o impui ca judecată,
Şi ale mele rugăminţi fierbinţi,
Le aud în vremuri de-altădată.

În găuri negre vreau să mă arunc,

Şi în vârtejuri să mă înfirip,
În univers ori haos să ajung,
Acolo unde timpul e nimic.

35
 Exil social

Exilat de societate pe al disperării munte,

Al cărui vârf e însuşi disperarea,
Îmi caut loc sihastru pe crestele mărunte,
A căror codri sumbri împrăştie teroarea.

Şi urc alene c-un mers ce parcă spune,

Dorinţa mea de-a nu urca pe creste,
De-a nu părăsi această minunată lume,
Chiar dacă pare totuşi o umedă poveste.

Un basm urât dar plin de viaţă,

În care eroii treptat se schimbă-n monştri,
Iar fericirea sugrumată se risipă-n ceaţă,
Pierind încet, încet din ochii noştri,

Lăsându-i albi cu irisul umbrit,

De viaţa tot mai grea şi necinstită,
Pe care s-o perceapă e silit,
Făcându-l să erupă din orbită.

Din ce în ce mai mulţi încep să urce,

Sfidând chiar vârsta tinereţii,
Pe muntele ce-a devenit răscruce,
Ori punctul terminus al vieţii.

Mare păcat că s-a ajuns aici,

Ca mii de oameni vârful să-l atingă,
Şi de la prunci, adulţi, pân` la bunici,
Pe-al disperării munte să se stingă.

36
 Lumea azi

O lume în haos suspendată,

În care păcatul e în toi,
Trăim nesigur cu viaţa ameninţată,
De foame, boală, ori război.

Iar tot ce ne-nconjoară,

E putred şi stricat,
Ba chiar şi pasărea ce zboară,
E plină de păcat.

Am devenit cu toţii nişte monştri,

Ca fiarele ne batem pentru mai nimic,
Uităm de Dumnezeu şi fraţii noştri,
Iar dragoste, speranţă, nu mai avem un
pic.

De ce am devenit atât de răi ?

De ce nu mai există iubire ?
Priviţi la Domnul căci suntem fiii săi,
Să-i cerem bunătate, milă, mântuire.

37
Gândire cu păcat

Dacă am şti că există raiul,

Şi mâine să murim am dori,
Dar la cât de amar ne e traiul,
Mereu de Domnul ne-om îndoi.

Aşa gândim noi toţi cei păcătoşi,

Căci nu avem certitudinea că Isus există,
Şi nu mai suntem la fel de evlavioşi,
Căci îndoiala asupra noastră persistă.

Dar ce dovezi mai clare ca Învierea

Lui Hristos şi-a binelui,
Dar stăm în cumpănă şi cântărim puterea,
Satanei cu a Domnului.

Priviţi cu băgare de seamă,

La lucrarea lui Dumnezeu,
Şi să o spună toţi fără teamă,
Dacă vă şti vreun semen de-al său,

Care poate să îndrepte,

Ceea ce a creat El strâmb,
Sau să nu poată să accepte,
Răstignirea de pe al Golgotei dâmb.

Îndoiala şi nesiguranţa noastră,

E a demonului sămânţă de păcat,
Şi numai în acel cu gândirea proastă,
V-a creşte şi va lăsa urmaşilor răsad.

O ! nici nu putem noi greşi,

Cât poate Dumnezeu ierta,

38
Dar numai sufletul curat o şti,
Şi acela nemurire va avea.

Lumea

Lumea e o scenă,
Demonii-s actori,
Joacă fără jenă,
Printre muritori.

Viaţa-i o ruletă,
Ura este potul,
Câştigăm o moarte lentă,
Jucând pe o mână totul.

Dragostea-i poveste,
Oamenii-s balauri,
N-au lăsat-o aşa cum este,
Au strivit-o purtând lauri.

39
 Iubiri interzise

Iubiri interzise îmi rod din călcâie,

Iubiri de biserici, iubiri de Isus,
Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea
sus,
Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.

Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,

Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,
Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,
Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.

Strivit între lacrimi … zâmbesc,

Presat de nelinişti m-ador,
Doresc să conving pe cei care mor,
Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.

40
Şi totuşi mai există ură

Şi totuşi mai există ură,

Când viaţa ne e plină de păcate,
Când totul este doar o picătură,
Trăim cu inimi triste şi secate.

Secate sunt de patos în iubire,

Căci din noi speranţa ne-am pierdut,
Pentru aproape nu mai avem simţire,
Şi nici un lucru bun nu am făcut.

Nu vrem să căutăm fericirea,

Ascunsă chiar alături de noi,
Înspre rău ne îndreptăm privirea,
Şi ne mânjim tot timpul cu noroi.

Iar atunci când ne surâde norocul,

Închidem ochii şi nu vrem să ştim,
Ne împingem spre iad fiecare sorocul,
În ură şi invidie ne place să trăim.

De ce nu mai iubim pe Dumnezeu ?

De ce cu toţi ne-am lepădat,
Căci El ne iubeşte mereu ?
Iar noi L-am uitat.

41
Haideţi cu toţi să ne unim,
Căci încă nu-i totul pierdut,
Fiecare aproapele să-l iubim,
Căci mult în întuneric am zăcut.

Rugă

E o lume zdruncinată de război,

Cu oameni buni dar şi mulţi răi,
Şi singura speranţă de-ndreptare,
E ca-ntr-un glas să cerem Domnului
iertare.

În lumea ce a fost cu suflete curate,

Se bat şi se omoară acum, frate cu frate,
Iar astă lume ce-a fost cândva o
împărăţie,
E plină acum de ură, minciună şi hoţie.

Am devenit cu toţii un munte de păcate,

Speranţele din suflet ne sunt demult
secate,
Suntem răpuşi de boală, de foame ori
război,
Ajută-ne Isuse, îndură-Te de noi.

42
De bine şi de pace mi-e sufletul setos,
Şi mă rog Tie Doamne, eu suflet păcătos,
Mă rog la Tine Preacurată, pentru toţi
sărmanii,
Ce-n lumea asta crudă de-abia îşi mai duc
anii.

Ne intră-n inimi Doamne, să fim ce-am

fost odat,
O lume cu credinţă, cu sufletul curat,
Popoare înfrăţite, departe de cei răi,
Ajută-ne Isuse … căci suntem fiii Tăi.

Anticrişti revoluţionari
( glossă )

Ne-am depărtat de Dumnezeu,

Noi toţi ce creştini ne numim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.
Ne place în ură să trăim,
Să gemem de păcate mari,
La fel ca demonul să fim,
Anticrişti revoluţionari.

Multe sunt în astă lume,

Zdruncinată de războaie,

43
Alte-s rele, alte-s bune,
Însă toate ne înmoaie,
Căci povara e prea mare,
Şi încercând s-o micşorăm mereu,
Am făcut-o şi mai mare, căci –
Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Cum ploaia irigă puietul,

Din care creşte copacul,
Aşa ura ne inundă sufletul,
Din care se naşte păcatul.
Necazul e că nu facem nimic,
Ca mai iubitori să fim,
Din rău muşcăm câte un pic,
Noi toţi ce creştini ne numim.

Lăsăm aşa în voia lui satan,

Purtaţi în a lui mreje viclene,
Reacţionăm doar gândind în van,
Fiind atraşi de ispite obscene.
Iar cum plin de omizi e pomul,
Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,
Urând, ne-am depărtat de Domnul,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu.

Sperăm cu toţi într-o iertare,

Venită iar de la Isus,
Izbăvindu-ne de faptele murdare,
Făcându-ne egali Celui de sus.
Aşa de mult El ne iubeşte,
Dar noi iubiţi nu vrem să fim,
Din dragoste El tot ne mântuieşte,
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

44
De ce cu visuri să trăim,
Când visul îl putem îndeplini ?
Doar buni şi milostivi să fim,
Iar semenul să îl putem iubi.
Dar nu, e osteneala mult prea mare,
Căci inima-n păcate ne-o zidim,
Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,
Ne place în ură să trăim.

Să fim conduşi spre întuneric,

Spre pierdere şi neeternitate,
De pofta şi simţul luciferic,
Ce ne împinge de la spate.
În spate stă şi tot ne-apasă,
Să devenim nişte tâlhari,
Să jefuim pe cel de-acasă,
Să gemem de păcate mari.

Ca Iuda vrem să devenim,

Să-L vindem pentru 30 de arginţi,
Părtaşi cu demonul să fim,
Şi apoi să cerem rugăminţi ?
Cu toţii spunem ... orice
Ca-n ură şi invidie să trăim,
Dar nimeni nu strigă; De ce
La fel ca demonul să fim ?

Veniţi-vă în fire oameni buni,

Acum cât nu e prea târziu,
Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,
Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,
Înainte ca răul din noi să stârnească,

45
Împotrivirea spre Cel atot-vizionar,
Căci El atunci o să ne numească,
Anticrişti revoluţionari.

Anticrişti revoluţionari,
La fel ca demonul să fim,
Să gemem de păcate mari,
Ne place în ură să trăim.
Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,
Şi totuşi ne rugăm la El mereu,
Noi toţi ce creştini ne numim,
Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Îngerul otrăvit

Un înger otrăvit de lumea rea,

Căzu din cer într-o poiană,
Cu-o aripă pământul îl lovea,
Iar lacrima-i luceşte pe o geană.

Sub un stejar priveam uimit,

La scena ruptă din minune,
Căci mă aflam şi eu pitit,
De lumea a cărui bunătate apune.

Mă-ndrept sfios dar plin de fericire,

S-ajut pe îngeraşul otrăvit,
Dar el îmi zice : - Mă copile,

46
Pentru ce ai oare de trăit ?

Privi-i cam încurcat la minte,

Căci vorba lui nu înţelesesem,
Şi m-aşezai alăturea-i cuminte,
Începând o conversaţie să ţesem:

- Tu înger, îngeraşul meu,

Cum poţi tu oare a muri,
Când Tatăl nostru este Dumnezeu,
Iar ai săi fii, eternul vor trăi ?

- O, tu copile nu fi prost,
Căci eu nicicând nu voi muri,
Dar lumea e departe de ce-a fost,
Iar a ei răutate ne va otrăvi.

Nu mai avem putere să luptăm,

Căci mintea omului e întunecată,
Toţi îngerii spre Domnul o-ndreptăm,
Dar este greu, căci este ferecată.

De aceea de răutatea ei mârşavă,

Toată îngerimea va fi otrăvită,
Şi v-a ploua cu noi din slavă,
Iar ploaia nu va putea fi oprită,

Decât de oameni şi a lor iubire,

Ce astăzi pare a fi încătuşată,
Cătuşe ce au prins şi-a noastră fericire,
Alături de-un Isus cu inima îndurerată.

Noi nu murim dar lumea voastră da …

Căci în ghearele satanei este prinsă,
Şi doar iubirea dintre ei îi va salva,
Iar otrăvirea îngerilor va fi stinsă.

47
Du-te copile şi strigă-n gura mare,
Să audă orice suflet pe pământ,
C-au reuşit primul înger să doboare,
Prin răutate şi comportament nesfânt.

Fă-i să se ajute, să ierte, să iubească,

Căci asta-i va salva de la sfârşit,
Să-nceapă iubirea pentru Domnul s-o
sădească,
Căci doar prin El prăpădul poate fi oprit.

Noaptea de înviere

Cu lumânări aprinse de la lumina sfântă,

Pornirăm trişti şi bucuroşi totodată,
Înspre mormintele care nu cuvântă,
Dar le simţim în inima îndurerată.

În muzica veche ce toacă ne-o cântă,

Şi-n zgomotul clopotelor ce norul
risipeşte,
Azi întreaga suflare trăieşte o zi sfântă,
Morţii la vii prin Înviere le vorbeşte.

48
Căci azi odată cu Fiul şi ei au înviat,
Pentru cei ce iubesc şi sunt iubiţi,
Venit să îndulcească traiul murdar şi-
ntunecat,
Şi ca-n această noapte să fie fericiţi.

Acum potop porneşte din inima curată,

Lumina duhului sfânt pentru a noastră
iertare,
Căci numai în El avem iubire păstrată,
Iubire ce în clipa supremă o primim
fiecare.

E bucuria celor ce de greutăţi sunt istoviţi,

E bucuria sufletelor neprihănite şi umile,
E noaptea celor ce aşteaptă să fie iubiţi,
Şi timpul celor ce-şi doresc puţină fericire.

E Învierea, clipa ce cu toţi o aşteptăm,

Şi-n fiecare an ea se arată iubitoare,
Căci acum cu cei certaţi ne împăcăm,
Şi împreună slăvim pe Isus cu ardoare.

Ani tineri

49
Mi-e sufletul înconjurat de spini,
Spini ce au încununat fruntea lui Isus,
Şi scapără-n el sumbre lumini,
Lumini ce reflectă un suflet răpus.

Am mers cu iubirea de mână,

Şi am rămas cu mâna întinsă,
Căci am crezut în ea ca-n cea zână,
Ce nu poate fi niciodată învinsă.

Acum cobor pe drumuri ce duc nicăieri,

Lacrimi mi se îmbrăţişează pe obraz,
Nu mai vreau să cred în bucurii ori plăceri,
Căci mă ustură spinii din sufletul treaz.

O, dragi ani tineri … v-aţi dus prea iute,

La fel ca al sirenei frumos cântec,
Cărându-mi iubirea în lumi nevăzute,
Doar spinii lăsându-mi-i în pântec.

Într-una din zile

Într-una din zile, nu vom şti când,

50
Vom merge haotic, vom merge plângând,
Genunchii zdreliţi vor stoarce suferinţă,
Iar lacrimi fierbinţi vor implora pocăinţă.

Într-una din zile, nu vom şti când,

Nu vom mai vedea copii râzând,
Nedumerirea în suflet cuib îşi va face,
Iar disperarea nu ne va da pace.

Într-una din zile, nu vom şti când,

Alături de noi vor fi trupuri zăcând,
Întrebări fără răspuns vor exalta,
Iar undeva sus … se va cânta.

Într-una din zile, nu vom şti când,

Vom merge haotic, vom merge plângând,
Genunchii zdreliţi vor stoarce suferinţă,
Iar lacrimi fierbinţi vor implora pocăinţă.

Vis alb I

51
Mă trezesc uneori plîngînd ori rîzînd,
la volanul unui literomobil poetic,
ce se alimentează cu poeme, ode, doine,
şi goneşte nebun pe pistele frumosului
trecînd printre coline de metafore,
peste dealuri de epitete şi comparaţii,
căzînd prin gropile cuvintelor murdare,
cauzîndu-mi o pană de inspiraţie.

O repar şi în goana mea aiurită întrec

neumanul,
dar sunt oprit de o patrulă a criticilor
literari,
care mi-au controlat permisul de geniu
nebun,
şi m-au pus să recit poeme din fiola
anticonsum.
Am văzut clar cum apar culorile
curcubeului,
şi mi-am dat seama că mă găsesc sub
influenţa
consumului de poezii.

Ciudat, nu citisem decît cîteva gazeluri …

Am fost amendat cu trecerea în a lor

critici,
şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou
examen.
Plecînd bucuros, deschid fereastra inimii
căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …

52
 Vis alb II

Mă simt uneori un satelit al Luceafărului

eminescian,
ce se învîrte în jurul orbitei sale poetice,
primind totodată de la el lumina şi căldura
care
îmi emoţionează sufletul şi inima întru
citirea poeziilor.

Am o rotaţie de o sută de ori pe zi în jurul

operei sale, şi m-am format din iubirea
pentru ale sale poeme, credinţă în
Dumnezeu şi puţină suferinţă.

Fac parte alături de el din constelaţia

geniilor,
aflată în galaxia romantismului, şi răsar
alăturea-i
pe cerul creatorilor de frumos, ori de cîte
ori i se
pomeneşte numele pe acest pămînt
simpatic şi rău.

53
O, voi nebuni din vremi
trecute …

O, voi nebuni din vremi trecute,

Ucigaşi de vieţi şi vechi culturi,
Jefuitori de fericiri şi alte multe,
V-aţi pogorât asupra-mi ca cei vulturi …

O, voi mişei ce Dumnezeu n-aveţi,

Piromani haini şi fără raţiune,
Aţi dat foc la vechile cetăţi,
Prăjind de vii bătrâni, copii, cadâne …

Şi pentru ce veniră-ţi voi acum,

Şi cu ce drept, şi-a cui putere,
De mă mustraţi şi mă opriţi din drum,
Să nu dau foc persoanei mele ?

Lăsaţi-mă să ard, căci asta mi-e dorinţa,

Şi nu încercaţi a mă opri din faptă,
Aţi fost la fel şi vă înţeleg căinţa,

54
 Dar eu accept şi mă încred în soartă.

O, Doamne, mila Ta e mare,

Dar ăşti nebuni nu merită iertare,
Şi nici salvat de ei nu voi să fiu …
Cenuşă vreau doar să mă ştiu.

În fiecare zi, câte un

an

Umbra unui zâmbet mă încântă,

Un suflet răpus mi se pare-o încântare,
Zbor printre gânduri ce mă avântă,
Peste lumi neumblate şi aurori boreale.

Aici culorile au nuanţă de dramă,

Sunetu-i pasăre iar pasărea-i sunet,
Bucuria-i tristeţe iar curajul e teamă,
Şi-o şoaptă firavă se transformă în tunet.

Adorm în clipe, zile din viaţă,

Trezesc mânia cruntă a sentimentului
barbar,

55
Mă-ncântă noaptea ce se pierde în
dimineaţă,
Şi sparg în dulci cuvinte enciclopedii de
buzunar.

Mi-e teamă c-o să nasc nefericiri,

Slujind cu silă trista raţiune,
Iar gândurile or să-mi devină amintiri,
Călcate în picioare de-o mândră naţiune.

Monoton şi trist absorb în mine,

Cuvinte aspre aruncate de duşman,
Înalţ cântări entităţilor divine,
Şi scad din tinereţe, în fiecare zi, câte un
an.

Poezia mea

Fiecare avem în viaţă,

Dreptul de spune-n faţă,
Ce e rău şi ce e bine,
Ce îi place, ce-i convine.

Nu există supărări,
Ură, pică, răzbunări,
Cuiva de nu îi place,
Poezia mea stângace.

56
Scrie tu de ştii mai bine,
Că nu-ţi trebuie isteţime,
Şi deloc nu este greu,
Dacă-ai har de la Dumnezeu.

Produs de piaţă

Mă simt ca un produs desfăşurat pe piaţa

neagră,
Făcându-i-se o reclamă prea mondenă,
Spicuind trăiri din viaţa mea întreagă,
Dar omiţând-o pe frumoasa mea şatenă.

Şi-această piaţă e un pact murdar şi trist,

Oferta existentă nu vă-ncântă,

57
Căci ca produs mă simt că nu exist,
Pentru că cererea este neserioasă şi
plăpândă.

Servicii post – vânzare vă ofer,

Clientelă serioasă deci prefer,
În optica de market strălucesc,
Veniţi clienţi … căci pentru voi trăiesc.

Sinucigaşul
Nepăsător păşesc în noapte,
Lipsit de acel curaj al vieţii,
Şi-n gând doar cu eternul poate,
Voi reuşi să simt iar clipa dimineţii.

Dar cui îi pasă, dacă mie nu ?

Sau cine o să-mi plângă-n creştet,
Să mă implore, iubite nu te du,

58
Căci al iubirii vrej încă nu-i veşted ?

Aceste vorbe nu are cine să le zică,

Căci cei ce i-am iubit m-au părăsit,
Nu mai sunt bun, şi simt cu frică,
Sfârşitul vieţii cum urcă prea grăbit.

În cale totul pare să mă oprească,

Să fure gândul meu sinucigaş,
Orice celulă vrea acuma să trăiască,
Şi orice pas îmi pare mai trufaş.

Îmi strigă de pe boltă luna,

Priveşte-n jur biet suflet chinuit,
Şi încearcă să-ţi opreşti furtuna,
Căci mai ai încă multe de iubit.

Iar din suita sa o stea,

Sclipind, din ochi îmi face,
Şoptind duios: - Nu dispera,
Căci noaptea ziuă se va face.

O clipă parcă am schiţat,

Un zâmbet cât toată viaţa chinuită,
Dar gândul negru iar m-a sugrumat,
Cerşindu-mi picătura de speranţă
zămislită.

Îmi ţipă piatra sub picioare,

Zicând c-o calc prea aspru şi-apăsat,
Că hotărârea mea e mult prea mare,
Şi nici o clipă rea nu mi-am iertat.

Eşti prea nebun şi fără minte,

Îmi strigă vântul printr-un şuierat,
Cu disperare ceri vieţii să te alinte,

59
Căci dacă nu, de ea te-ai lepădat.

Priveşte o secundă-n jurul tău,

Şi vei vedea că tot ce viaţă este,
De-o duce bine sau mai rău,
Acest divin cadou îl preţuieşte.

Noiane de tristeţi de te-mpovară,

Tu poartă-ţi crucea şi zâmbeşte,
Şi adu-ţi aminte într-o doară,
Că numai odată se trăieşte.

Un strigăt gândul ucigaş răpune,

Mă aplec, sărut o floare îmbobocită,
Şi-atunci în tot cerul pare să răsune,
Ecouri din a mea clipă fericită.

Epoca de aur

Au îndurat cu stoicism românii,

O viaţă petrecută precum câinii,
Osândit fiind un întreg popor,

60
La “epoca de aur” a unui dictator.

Să îndure frig, foame, tăcere,

Ducând o viaţă de mizerie,
Neavând dreptul să vorbească,
Şi lumii adevărul să rostească.

În puşcării torturaţi au murit zeci de mii,

Cerând un viitor mai bun pentru copii,
O viaţă trăită fiind mereu spionaţi,
O singură vorbă rostită, eram arestaţi.

Mănăstiri, biserici, case de cult,

Toate au fost distruse de acest incult.
A vrut să-ndepărteze poporul de credinţă,
Iubirea pentru Domnul, să fie neputinţă.

Patru decenii de întuneric am îndurat,

O epocă în care totul ne era dictat.
A suferit românul rău, ca întotdeauna,
Că aşa îi e sortit lui, să sufere întruna.

Cadoul de Moş Crăciun

Din 22 decembrie a început libertatea,

61
O libertate scumpă, plătită cu greu,
Căci sute de tineri a plătit-o cu moartea,
O moarte ce-n inimi ne-apasă mereu.

Moartea a fost cadoul lor în Ajun,

Un dar nefiresc pentru o asemenea
noapte,
Şi nici n-a fost dăruit de Moş Crăciun,
Ci de mâini criminale, doritoare de
moarte.

Primindu-şi cadoul, cu sângele curgându-i

pe obraz,
Cu glasul stins, martiru-şi spune poezia:
- Doresc ca-n inimile voastre să fiu
întotdeauna treaz,
Şi-o viaţă cât mai bună-n România.

Să nu mai fie foame, minciună, laşitate,

Fiecare să îşi facă cu răspundere treaba,
Să triumfe adevărul, să fie libertate,
Să ştiu că n-am murit degeaba.

62
Unde-i mormântul copilului meu

O mamă umblă disperată,

Cu sufletul de durere răpus,
Mormântul la copil îşi cată,
Dar nimeni nu îi dă un răspuns.
Unde-i mormântul copilului meu ?
Goneşte nebună şi întreabă mereu.

Mormântul copilului martir,

Cu sufletul deschis a luptat în Timişoara,
Şi nicăieri nu i s-a găsit un cimitir,
Să fie creştinat că şi-a apărat ţara.
Unde-i mormântul acestor eroi,
Ce şi-au curmat tinereţea pentru noi ?

O groapă comună, un şanţ, un canal,

Unde i-aţi aruncat trupuşorul oare ?
Arătaţi-mi băiatul ucis bestial,
Să am unde-i aprinde o lumânare ?
Pe toţi îi întreabă, aceeaşi întrebare
mereu,
Unde-i mormântul copilului meu ?

63
Caut totul dar în acelaşi timp
altceva …
( glossă )

Caut totul dar în acelaşi timp altceva,

Încercând să alung întunericul din
întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot
juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari
greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă
ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.

Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,

Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.

Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,

Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,

64
Aproape de mine fac amor doi
îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea …
Dar în zadar căci sunt un iremediabil
abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc
homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din
întuneric.

Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,

Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletul să-mi fie topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă înălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l
pot juca.

Graţia lumii temperează a mea tragedie,

Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n
agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis
este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi
întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o
poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.

65
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă
năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să
mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă vede peste tot
greşeli.

Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,

Vreau să explodeze mica bucurie din
mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească
ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-
n décor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o
grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin
ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o
armă ucigaşă:

- Ce eşti fără iubire … tu fiinţă ciudată ?

Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera …?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi
sugrumată,
Şi trist cobor în noapte, cu întuneric să mă
pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice
gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,

66
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine
puteri.

Raze de o claritate amară mă orbesc,

O idee simplă devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă
gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi
îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă
apasă.

Să distrugă pesimismul care mă apasă,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă
ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot
juca,
Încercând să alung întunericul din
întuneric,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.

67
 Spre sfârşit …

E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac …

Soarele aruncă lumini negre,

Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale …
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac …

Pământul fuge după Marte,

Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ ?

E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac …

Cad rânduri de viaţă,

Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,

68
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.

Nu se mai respectă nimic,

Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci ?
Tu, Hitler, unde fugi ?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …?
Ne simţim mai bine în această frică.

E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
pământul geme, haosul urlă ,
Păcat că nu mai sunt cei care tac …

69
 Amar venin

Amar venin mai port în cârcă,

Murdar destin mi s-a ursit,
Dar sufletul mai toarce încă,
Al vieţii fir iezit.

Nu pot s-accept drumuri închise,

Nu pot umbla pe nicăieri,
Vreau să străbat acele visuri,
Ce - ascund speranţă şi mister.

Mi-e silă şi de faima ce o port,

De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,
Mi se oferă o şansă de confort,
Dar fug ca dracul de tămâie.

Pribeag îmi e sortit să umblu,

Să vântur false idealuri,
Să îngurgitez un viitor prea sumbru,
Şi apoi să port cununi de lauri.

70
 Prea mulţi Doamne
…

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,
Urlete se sparg în negrele bolţi,
Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.

Lacrimi amare Doamne, prea multe

lacrimi,
Ochii se îneacă în oceanul amar,
Nebunia muşcă cu răutate din patimi,
Cade agonic ultima picătură-n pahar.

Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,

Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,
Din cruci şi icoane spre infern au făcut
punţi,
Peste care păşesc cu-n triumf spulberat.

Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,

Durerea a ajuns un simţ prea banal,
Trupuri chircite se desprind de fiinţă,
Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,

Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,
Casele sunt pline de tinere stafii,
Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia
toată.

71
 Prea multe Doamne, prea multe păcate,
Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,
I-om face coroană din spini şi-o să-I
punem în spate,
Crucea pe care vom scrie că l-am iubit.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,
Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,
M-ai dă-ne o şansa şi multă credinţă.

« firmituri de clipe
lucide »

Frământări
Cine sunt eu ?
Ce am făcut pentru lumea aceasta ?
Ce am făcut pentru cei ce mă iubesc ?
De ce oare îi mai iubesc ?

Nimic ?
E prea generos răspunsul.
De fapt nu există răspuns,
Decât …

Cine sunt ei ?
Ce a făcut lumea aceasta pentru mine ?

72
Ce au făcut cei ce mă iubesc pentru
mine ?
De ce oare mă mai iubesc ?

E ridicol

Am râs când m-am născut,

La fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii …
Am râs în durere,
La fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
La fel chiar de destinul meu …
Am râs de toată lumea.
Dar oare n-am râs chiar de mine ?
Atunci … voi mai putea râde vreodată ?

73
 Plouă …
Plouă … cu pietre mari,
Or să cadă fulgere şi o să vedem
un întuneric scârbos.
Vor cădea viori …
Vor ieşi cântece …
Or să se nască iubiri,
Vor cădea iubiri.
Atunci … o să plouă iar.
Nu vom vedea nici de data asta
curcubeul.

74
 Sunt trist

Am atins punctul maxim al tristeţii.

Culmea negativă a paroxismului tristeţii …
Parcă ar exista pozitiv în tristeţe ?
Nu poţi fi trist şi să râzi. Ha, ha, ha sunt
trist.
Port atâta amărăciune în mine,
cât într-o casă de copii orfani.
Diferenţa e că ei nu-şi dau seama de
durere,
însă eu, nici atât.
Asta face ca amărăciunea să fie dublă.
De ce sunt trist ?
Sunt atât de trist, încât nu pot răspunde în
versul ăsta.
De ce nu plâng ?
Pentru că gândesc.

Exil cerebral

Aruncat gânditor într-o noapte furtunoasă,

plâns de iubită, astre şi lună,
încerc detaşări de corpu-mi sleit,
cosmogonic avântat, risipindu-mă-n vise,
universul înghit iar infinitul mi-e hartă
pentru
rătăcirea turbată a nimicului meu.
Stelele, mări albe sunt pentru ochi,

75
sufletu-mi negru decolorându-se de ele,
osândă fiind exilarea-mi în constelaţii
rebele …
In constelaţia câinelui; turbat am muşcat
din lesa ce mi s-a pus peste suflet; celei
de-a cincea stea dulău,
i-am luat locul, urlând la imensul negru şi
sori străini.
În carul mare am refuzat bărbăteşte
exilul,
căci am fost odată bou pe Pământ, şi nici
nu vreau
să mă picteze Grigorescu înjugat la car.
În Rac, am ocolit, nu c-aş da înapoi,
dar cleştii mei sunt tociţi de bestii umane,
iar să-i ascut în pătrarul lunii, ar fi
pierdere de timp
şi cum aici timpul stă în loc, nu are rost …
În Leu m-ar încânta ideea, dar am o frică
nebună de idei, căci exilul li-l datorez; iar
dacă o să-mi vină ideea de a mă întoarce
pe Pământ, sunt un om ratat pentru a
doua oară în viaţă.
Dar viaţa în alb şi negru de aici, nimicul
frumos-diavolesc, răcoarea inimii mele,
răcind şi mai tare acest univers, îmi
refuză exilul dându-mi plăcerea
de a fi un om ratat pentru a doua oară în
viaţă.
E corect totuşi …

76
 Sunt frumoasă

Arăt ca o umbră desfigurată,

ca o ceaţă risipită.
Arăt ca o plantă strivită,
ca o nebună tristă.
Arăt încă destul de bine,
am fost şi mai rău.
Dar cui îi mai pasă,
în afară de mama ?

Simt că pot

Simt că încă pot,

Dar asta-i tot …
Merg la capra unui pod,
Unghiile mi le rod,
Căci al meu iubit norod,
De la moş până la plod,
M-a făcut vieţi să înnod,
Şi s-aleg pribeag exod.

77
 Cad …
Cad. Mă ridic.
Mă ridic căzând …
Plâng. Râd că plâng.
N-am mai plâns demult …
Râd şi plâng. Ah! Le-am amestecat.
Dar de ce îmi curg lacrimi printre dinţi,
Iar ochii se cutremură-n hohote ?
Se întâmplă ceva cu mine … ?
Se mai întâmplă ceva cu cineva ?
Nu ? … Of, iar numai eu …?
Vreau să mai plângă cineva,
Să mai râdă careva cu mine,
Căci e trist să râd de unul singur.

…?
sper să aud veşti bune despre mine,
căci în mintea mea tună nelinişte.
Păsări negre îşi fac cuib în ţeastă,
hrănindu-se din ochii mei albaştri de
durere …
Zâmbesc şi suport bucuria de a rămâne
orb.
Oare nu-i mai bine să nu văd nimic ,
decât să văd nimic ?
Să mi se redea vederea numai atunci
când îmi
vin copiii acasă.
Nu vreau să vadă că sunt bucuros.

78
Frumoasă mai eşti viaţă

Nu e curată, e nedreaptă.
Este lipsită de culoare,
E urâtă şi neagră la suflet.
O înjur şi-mi râde în nas,
O alung dar mă cheamă …
Mă alungă, dar o chem.
O storc de bucurii şi-mi curge tristeţi.
Îi implor noroc şi îmi aruncă dispreţ peste
umăr.
Of … haimana perversă,
Te iubesc la nebunie …
Frumoasă mai eşti viaţă !

Mustrări
Mustrat de conştiinţă,
Şi torturat de păcate,
Am îngenuncheat şi am spălat
picioarele unui mare păcătos.
De îndată, apa se făcu neagră, neagră
şi urât mirositoare.
Uitându-mă mai bine am constatat,
că apa nu se făcu neagră de la picioarele
lui,
ci de la mâinile mele.

79
 Acasă
Peretele drept, alb, spitalizat,
Mă oboseşte.
Peretele curb, roşu, conturat zidăresc,
Mă excită.
Peretele cu o gaură mare în el,
Mă face să mă simt liber.
Peretele murdar, cu mucegai şi
împăienjenit,
Mă distrează.
Patru pereţi …
Mă plictisesc.
Dar între cei patru pereţi descrişi,
Mă simt ca acasă.

Sentimente contorsionate

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.

80
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea este strigătul meu,
Ce s-a spart într-o tăcere zgomotoasă.

Vis urât

Mă scutur ca bătrânii copaci,

Păcatul îmi pluteşte uşor, ca o frunză,
Care timidă atinge pământul
Şi îşi face loc printre celelalte în culcuş.
Am reuşit să aştern un covor de păcate.
Trebuie să mă încalţ pentru a păşi pe el,
Deoarece sunt prea murdar pe picioare.
Mă aşez … ce pufos este covorul.
Privesc cerul fără stele, negru catran …
Doar o lună plină, mare şi roşie.
Plouă încet cu aghiazmă, luna nu dispare;
În loc de curcubeu apare doar o fâşie
neagră.
Da … negru peste cerul negru. Adorm în
sfârşit.
Mă trezesc brusc căci un coşmar nu-mi dă
pace.
Se făcea că eram un om curat, iubitor
şi de o bunătate rară, iar cerul era
albastru,
şi era şi soare. Da, îmi amintesc bine, era
şi soare.

81
Lumea în jur dansa bucuroasă iar afară
ploua,
şi încet se contopeau culorile în curcubeu.
Toţi dansau, râdeau şi erau bucuroşi …
Uf ! ce vis urât am avut.

La o cafea …

Îmi beau cafeaua, mă suport,

iubesc mârşăvia nopţii şi îmi transfer
gândurile iezite, în zaţul neuniform al
băuturii…
Puneţi-mă cu gura la ţeava de eşapament
a maşinii
şi porniţi dracului motorul …
Vreau să fumez moartea şi să-i suflu în
scârbă
fum peste coasă.
Iar scrumul, ce va fi chiar sufletul meu,
i-l voi scutura cu dispreţ, precum curvele
în baruri,
în păru-i zmult şi năclăit de sânge.
Atunci îi voi striga, sărind bucăţi din mine:
Am fost mai şmecher la viaţa mea decât
tine curvo …

82
 << împreună cu
Cioran …
pe culmile
disperării >>

A fi liric

Umblu mereu după expresii,

83
De conţinuturi încerc să mă golesc,
Creez din adevăr false impresii,
Şi-n liric încet mă topesc.

De mine însuşi devin mai plin,

Sunt chinuit de-o infinitate internă,
Tensiunea la limită mi-o menţin,
Iar bucuria e mare şi pare eternă.

Simt cum mor din cauza vieţii,

Trăiri multiple năvalnic se contopesc,
Trăiesc cu strigăte ivirea dimineţii,
Şi mor cu sentimentele ce se sfârşesc.

Această fericire e fericirea liristă,

E cântecul sângelui, al cărnii, al meu,
Descătuşat sunt de clipa cea tristă,
Trăiesc doar în liric şi-n Dumnezeu.

Cât de departe sunt toate !

De ce am prieteni şi aspiraţii ?
De ce am speranţe şi visuri ?
De ce nutresc mari senzaţii,
Şi-ncerc să zbor spre paradisuri ?

O, cât prefer să mă ascund de lume,

84
Pentru a fi singur, aş renunţa la tot,
Ucigând în mine simţurile bune,
Căci viaţa-mi anostă nu are nici un pot.

Să mor departe, singur şi părăsit,

Fără iubire, fără teatru şi poză,
Într-un lac de lacrimi a unui nefericit,
A cărui existenţă nu a fost prea roză.

Sunt arzător doar în singurătate,

Adulmec momentul capital al sorţii,
Aici, undeva, departe de toate …
Mă joc cu părul albicios al morţii.

Separat de iubire, de amici, de zâmbet,

Mă-ntreb paradoxal dacă mai există altceva
–
Afară de neantul lumii şi-al meu umblet,
Căci vreau să-mi savurez liniştit agonia.

A nu mai putea trăi

Simt că mor de iubire, disperare, ură,

De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,

85
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.

Orice trăire e peste a mea rezistenţă,

Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.

Trosneşte în mine prea multă intensitate,

Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.

Flăcări mă ard dar căldura nu poate ieşi,

Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.

Sunt la marginea vieţii mele murdare,

Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de
făcut.

Pasiunea absurdului

M-am căţărat pe culmea disperării …

Privesc jos la viaţa aflată în banal,

86
Prin prisma neagră a trădării,
Unei fiinţe cu un trist final.

Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,

Şi că viermii din mine nu cântă,
Mai trăiesc pentru un singur gând,
Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.

Din mine totul am lichidat,

Lăsând să se nască absurdul grotesc,
Căci viaţa parşivă m-a trădat,
Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.

Nu am avut nici o valoare în existenţă,

Pentru că nu am fost un om nebun,
Numai spre bine am mers cu pertinenţă,
Ocolind a imprevizibilului drum.

Am greşit şi acum sufăr cumplit,

Căci am trăit şi n-am gustat tortura,
M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,
Şi cu poveţe mi-am acrit gura.

Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,

Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.
De ce să mai aştept dimineaţa,
Când şi-n noapte se poate muri ?

Eu şi lumea

87
Bestialitatea lumii m-a dărâmat,
Mi-a tăiat aripile în plin zbor,
A furat bucuriile ce mi s-au dat,
Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.

Zelul şi pasiunea mea nebună,

Vraja demonică ce am consumat-o,
Pentru a deveni o făptură mai bună,
Groteasca lume, mi-a spulberat-o.

Elanul şi ardoarea ce am risipit,

Pentru a deveni un individ strălucitor,
De otrava lumii a fost înghiţit,
În infinita-mi durere cu-n glas rugător.

Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,

Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,
Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,
Ca lumea să piardă puterea asupra mea.

Sentimentul agoniei

88
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă încerc să trăiesc.

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mâna cu moartea.

Presentimentul nebuniei

89
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.

Luciditatea nu poate să-mi dureze,

Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.

La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,

Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …

Mă izbesc violent de pământ,

În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu pot să îl memorez.

Gata … sunt înecat de fenomenul relaxare,

Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros şi trist de cad din picioare,
Îmi simt inima curată.

Nu mai am nici o problemă lumească,

Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.

90
 Lumea în care nu se
rezolvă nimic

Toţi suntem în pragul unei disperări

profunde,
În lumea care nu se rezolvă nimic trăim,
Şi aşteptăm din zi în zi să ni se înfunde,
Şi-n loc să ne ajutăm, cu ură ne gonim.

Nimeni din tragedia lui nu mai are scăpare.

Nu mai putem şi nu mai avem dreptul să
dormim.
Încercăm să ne spălăm pe mâinile murdare,
Dar în loc de apă, ne curge venin.

Treptele unui iad lăuntric cu toţii coborâm,

Dispreţuind lumea cu problemele ei
irezolvabile,
Încet, încet puţinul de viaţă şi putere
omorâm,
Hrănindu-ne doar cu acele clipe
memorabile.

Totul pe pământ acum poate fi pus la

îndoială,
În afară de moarte, cu siguranţă …
Căci ea vine sigur şi fără tocmeală,
Şi-ntr-un stil lipsit de eleganţă.

91
 Inconsecvenţă

Am numai câteva stări sufleteşti,

Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Căci am conştiinţa pătată.

Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,

Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.

Mă consum la maxim în fiecare stare,

Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.

Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,

Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.

92
 Asupra morţii

Sentiment ce păstrează arome de sânge,

Tot el, se înfruptă din presentimente …
E serios ca un copil care plânge,
E un chin lăuntric cu evadări lente.

O vedem cum se întinde peste lume,

Cum distruge un arbore şi ofileşte o floare,
Cum roade o civilizaţie, o cultură, un nume,
Iar totul în calea-i nu are scăpare.

E moartea. E triumful altei vieţi …

Toţi o urâm, o alungăm, o hulim,
Căci este un potop de tristeţi,
Dar în final o aşteptăm, o dorim.

Pentru viaţă este poezia naivă,

Căci farmecul, seducţia îi este secată,
Dar paradoxal ea e marea divă,
Căci apare numai o singură dată.

Arta ei nu se poate învăţa,

93
Fiindcă nu are reguli sau norme.
Pe moarte o poţi doar aştepta,
Apărând de oriunde, oricând şi-n mii de
forme.

Insatisfacţie totală

Ce blestem asupra mea a fost aruncat,

De nu pot să mă simt nicăieri bine ?
Cu soare fără soare, tot sunt supărat,
Cu oameni fără oameni tot stau prizonier în
mine.

Sunt consternat de ce mi se întâmplă,

Sunt distrus de această calitate de a fi om,
Plâng, căci port în mine o rană adâncă,
Rană ce nu îmi mai dă dreptul să dorm.

Aşi renunţa pe loc la această calitate,

Dar ce să mă fac … animal ?
Oricum drumul înapoi nu-l pot străbate,
Şi teama e că n-am să mă pot schimba
total.

Personal îmi dau demisia din omenire,

Nu mai vreau şi nu mai pot fi om,

94
Căci ce aş mai putea face sub această
menire,
Să nefericesc o fată şi să îmbrac haine de
domn ?

Renunţ la omenia mea, indiferent de starea

în care este,
Şi chiar de voi fi singur pe treptele ce voi
urca,
Sunt fericit căci nu mai aştept nimic, nici o
veste,
Despre lumea aceasta care doar mă poate
întrista.

Dezintegrarea din viaţă

Dezintegrarea din viaţă este pierderea

naivităţii,
A vieţii cosmice, a pitorescului şi a
farmecului spontan,
Este o nimicire perversă a sensibilităţii,
Creând un teren arid ce taie orie elan.

A nu ţi se proiecta dureros în conştiinţă,

A naivităţii bucurie virginală,
A fi incapabil de o tragedie întru a ta fiinţă,
Eşti sortit doar pentru o viaţă banală.

95
Când eşti consumat de contradicţii
interioare,
Şi simţi că trăieşti atârnat de un fir de aţă,
Sufletul fiindu-ţi închis pentru iubiri
arzătoare,
Atunci trăieşti dezintegrarea din viaţă.

Eroic îţi sunt privilegiul şi blestemul

totodată,
Este un triumf ce nu- l obţii decât prin
moarte,
Ori într-un caz fericit, atunci când neantul în
tine înoată,
Simţind divine şi inferne voluptăţile toate.

Baia de foc

Simt în toată fiinţa mea o ardere intensă,

96
Iar flăcările cresc şi mă cuprind ca-ntr-un
infern,
Fiind eu însumi un fulger într-o scânteie
imensă,
O baie de foc în care trăirile discern.

Când flăcările lăuntrice au ars tot din mine,

Nerămânând nimic din existenţa mea
individuală,
Ce senzaţie de viaţă mai pot atunci deţine,
Sau care trăire mai poate să mă doară ?

Am o voluptate nebună şi de o infinită

ironie,
Când mă gândesc că cineva ar sufla cenuşa
mea,
Peste tot pământul, ca lumea să mă ştie,
Drept o eternă mustrare asupra sa.

97
 Nu ştiu

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda ?
Nu ştiu … căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,
Aşi vrea în revoltă să strig, să ţip …
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

98
Singurătatea absolută

Mă simt aruncat şi suspendat în lume,

Incapabil de a mă adapta în vreun mod,
Sunt consumat de mine şi distrus de
propriul nume,
Iar deficienţe şi exaltări sadic mă rod.

Sunt chinuit în aceiaşi lăuntrică dramă,

Orice mişcare îmi pare tot mai banală,
Mintea îmi este cuprinsă de-o aprigă teamă,
Ce crispează a mea faţă de ceară.

Sunt torturat de viziunea unei lumi părăsite,

Iremediabil abandonat într-o singurătate
glacială,
Aici nu am sentimente triste ori fericite,
Ci doar un slab reflex de lumină
crepusculară.

Toate splendorile lumii aici dispar deodată,

Viaţa îmi e simbolizată de monotonia unui
cimitir,
Trăiesc singurătatea cosmică, desfăşurată,
În clipe haotice ce nebunie transpir.

99
Dau în scris pentru cei ce vor veni după
mine,
Că n-am în ce să cred pe acest pământ,
Iar unica scăpare este uitarea, ştiu bine …
Dar ce să uit, când în minte totu-i
mormânt ?

Nu vreau să mai ştiu nimic de mine şi lumea

aceasta,
Lacrimile mele să vă înece pe toţi într-o
clipă,
Focul meu interior, incendii să vă
stârnească,
Să văd peste voi un haos şi-o aprigă frică.

N-am nevoie de nici un sprijin măcar,

De nici un îndemn de nici o compătimire,
Deşi ca om sunt cel mai decăzut şi precar,
Mă simt puternic şi plin de iubire.

Sunt singurul om care trăiesc fără speranţă,

Ori asta este cred culmea eroismului,
Suprema nebunie ce cutremură de
cutezanţă,
Şi care mă duce să sărut fruntea
paroxismului.

Vreau să nu mai ştiu nimic,

Nici măcar să ştiu că nu mai ştiu nimic.
De ce atâtea probleme să mai ridic ?
De ce viaţa celor iubiţi să le-o stric ?

100
 Apocalips

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse
amărăciunea,
Să urle fără limite, cu imensă putere,
Să scoată strigăte stranii care să cutremure
lumea.

Apele să curgă mai repede creând uriaşe

estuare,
Munţii să se clatine zgomotos şi
ameninţător,
Animalele să fugă speriate până la epuizare,
Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri, arta-minciună şi filozofia
o glumă,
Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire
totodat,

101
Iar toate iubirile adevărate să se prefacă în
spumă.

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,
Luna dansul morţii cu putere să cânte,
Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori
nematerie,
Un zgomot barbar întreaga lume să
cucerească,
Până şi cea mai mică insectă să tremure, să
se sperie.

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă
tăcere,
Uitarea definitivă să devină cât mai densă,
Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.

Lirismul absolut

Vreau să izbucnesc într-o explozie cu tot ce am

în mine,
Cu toată energia să curg, să mă descompun,
Distrugerea mea să fie artă, inspiraţii, suspine,
Şi toate trăirile avute într-o singură vorbă să le
adun.

102
Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine,
Moartea mea să fie triumful meu …
Până dincolo de margini să zbor îmi vine,
Şi acolo să mă realizez prin distrugerea
propriului “eu”.

Nasc în nebunia mea un apocaliptic vis,

Cu toate viziunile de sfârşit ca în marile
crepuscule,
Prin el minciuna triumfă iar adevăru-i învins,
Iar trupul mi-e devorat de vietăţi minuscule.

M-am închis pentru totdeauna într-o noapte de

veci,
Şi-am trecut dincolo de sentiment şi poezie,
Toate căldurile trupului, aici sunt foarte reci,
Iar tot ce e logic pare o mare inepţie.

În această închidere nimic nu mă interesează,

În afară de chinurile şi voluptăţile nebuniei,
Aici chiar şi nimicul clocoteşte şi distrează,
E un tărâm paroxist al haosului şi poeziei.

Indeterminare

Sunt cea mai teribilă fiinţă existentă în istorie,

103
O bestie plină de flăcări şi întunecimi,
De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,
Un abis sinistru de mari adâncimi.

Grijile lumii şi incertitudinile toate,

Într-o clipă în mine amuţesc,
Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,
Percepe mesaje din peisajul lumesc.

Aşi iubi o lume în care criteriu să nu existe,

Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.

Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,

Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau
excese,
Căci viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.

Deci, lăsaţi-mă să beau cupa plăcerii până la

fund,
Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori
disperare,
Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,
Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.

104
 A nu mai fi om

Pe zi ce trece tot mai mult mă conving,

Că sunt un animal nefericit şi abandonat,
Iar toate argumentele aduse mă înving,
Şi îmi oferă convingerea drept rezultat.

De pe urma aşa-zisei mele libertăţi,

Sufăr mai mult decât într-un prizonierat,
De aceea în anumite dăţi,
O floare, o plantă am invidiat.

Vreau să trăiesc ca o plantă în soare,

Să fiu disperat de rostul şi sensurile omenirii,
Să pot încerca o dramă de mare valoare,
Să răstorn o lege şi-un principiu al firii.

Aşi vrea să îmi schimb forma cu o graţie naivă,

Fără teatru, întocmai ca într-un proces natural,
Să umblu prin cuiburi, grote, singurătăţi ca o
divă,
Iar această aventură să îmi pară ceva banal.

Doar aşa mai pot deştepta gustul ca om să

redevin,
Iar formele vitale şi pitorescul naiv al vieţii,
Să lumineze al meu abstract destin,
Şi din suflet să se adape iar drumeţii.

105
 Lumină şi întuneric

Sunt prizonier în lumină şi întuneric,

Umbre şi scântei îmi joacă un dans bizar,
Viziuni dramatice etalate homeric,
Mă prăbuşesc în cel mai satanic coşmar.

Punctul negativ al voluptăţii îl simt,

Lumini, ochii umezi şi trişti mi-i orbesc,
Extazul şi frica mă scoate din minţi,
Nelinişti prin trup sălbatic roiesc …

Halucinaţii metafizice astral se clădesc,

Văd bucăţi numai de alb şi negru,
Sclipiri şi umbre interioare supărător descresc,
Chinuindu-mi sufletul blând şi integru.

106
 Întoarcerea în haos

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,
Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,
Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,
Să ating infinitul şi să pot să-l suport,
Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, dezechilibrare, să mă
plictisesc,
Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,
Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,
O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,
Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.

107
 Renunţarea

M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,

Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva
incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.

Neputând sta liber sub soare fără gândul

eternităţii,
Cum o să devin sub acoperişuri un sfânt,
Ori dacă renunţ la triumful dreptăţii,
Cum să mai strig lumii că sunt integru şi
blând ?

Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în

bucăţi ?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte ?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.

Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,

Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în
visuri.

Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,

Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.

108
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Iar din suflet nu se vor mai naşte dimineţi.

Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,

Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa-mi toată se transformă-ntr-un zeu,
Ce fură focul şi vraja din iubiri noi născute.

Graţia

Un salt inutil, un avânt dezinteresat mă

încearcă,
Farmecul naiv şi ritmul păstrează prospeţime,
Simt o forţă delicată ce sufletul gol mi-l
încarcă,
Iar iubiri fermecătoare trosnesc plăcut în mine.

O trepidaţie universală mă zguduie ca într-un

infern,
Toată lumea pare a se mişca într-un ritm
nebun,
Zăresc umbre apocaliptice cum liniştite se-
aştern,
Iar sentimentul adânc al infinitului devine
stăpân.

În cea mai fulgerătoare alternanţă care se

poate,
Creşte şi moare viaţa din mine,

109
 Într-un ritm trepidant se deschid florile toate,
Ca să strălucească putregaiul din mine …

Banalitate şi
transfigurare

Mă gândesc întristat cât suntem de obişnuiţi,

Cum neglijăm destinul şi în platitudine trăim,
De ce nu mărim luminile din noi pentru a fi
fericiţi,
Sau de ce în adâncimile întunericului nu
suferim ?

De ce nu scoatem din durere tot ce ea poate

da ?

110
De ce nu cultivăm un zâmbet pentru a ajunge
la izvor ?
Ne place în indiferenţă să putem consuma,
Un destin cu trăiri ce ne bucură ori ne dor.

Simt în mine o nelinişte ciudată,

Care în tot corpul se insinuează,
Creşte iar apoi ca un regret se dilată,
Şi într-o tristeţe neagră se fixează.

Mă cuprinde o imensă îngrijorare,

De fatalitatea fiinţei mele nevinovate,
Sunt ca o fantezie grotească ori ca o floare,
În grădina unor fiinţe apocaliptice şi necurate.

Toată demonia acestei lumi murdare,

În neliniştea mea s-a concentrat,
Aducându-mi tristeţi şi visuri crepusculare,
Distrugându-mă printr-o prăbuşire cum n-a
mai existat.

Tristeţii mele numai aripi negre i-ar putea

creşte,
Iar acestea ar fi nu pentru a zbura spre cer,
Ci pentru a coborî în infernul ce pluteşte,
Peste transfigurarea vieţii ce o aştept şi o sper.

Banalitatea, oboseala, dezgustul de viaţă,

Fac din orice lacrimă o mare de plânsuri,

111
Din orice durere un colos cu suferinţe de
gheaţă,
Dintr-o întristare o sumă de tristeţi şi
neajunsuri.

Trebuie să lupt împotriva mea,

Să explodez împotriva destinului meu,
Cu un elan barbar să arunc peste ea,
Toate cadavrele de care mă împiedic mereu.

Stare de fapt

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă ?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate,

112
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate ?

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă
mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

De ce numai durerea are ţipete şi lacrimi,

Iar inestimabila plăcere numai fioruri ?
De ce strigăm numai în patimi,
Iar în extazuri privim înspre decoruri ?

Cine îşi înalţă aripi în mine, de simt cum zborul

meu,
Mă avântă într-o nebună şi barocă
expansiune ?
Să fie aripile eternităţii care mă transformă în
zeu,
Mă tulbură şi mă însingurează ca într-o crudă
misiune ?

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie şi transparent ca un zâmbet
chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o
povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi ?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi ?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi ?

Când mă gândesc la mine îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de supremă
responsabilitate,

113
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă
strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în
spate.

114
115
116
117