m
m ë
m

Eu m-am născut aici între cuvinte...

Eu m-am născut aici între cuvinte
Eu sunt doar un condei...
Şi am să mor cuvântului slujind.
A lemnului lucrare.
E hrana mea de suflet şi de minte,
Cărbune-în lemn de tei
E hrană pentru florile din gând.
Spre-a vorbei depănare.
Păcatul e că m-am născut în toamnă
În mine stau cuvinte
Şi nu mai am din timpul ce-a trecut.
Sortite spre citire,
În urma lui... nesuferita doamnă
Şi aşteptând cuminte
Va cere partea ei de împrumut.
Să treacă-n nemurire.
Am s-o alung cu stihuri şi poeme
Trecute prin genune
Şi să-mi amân plecarea mai târziu.
Şi prin al vieţii joc,
Mai am nevoie de puţină vreme...
Căci inima-mi cărbune...
Ca florile din gânduri să le scriu.
E inimă de foc.

m
m ë
ë m
 Te preţuiesc iubire...
Mărire ţie... frumosule cuvânt.
Când mi-am dorit un dram de fericire,
Şi nu găseam durerilor un leac,
Cum poţi să zbori, când aripile-s frânte.
M-ai ajutat la sfânta ei zidire
Cum poţi să plângi, când lacrimi nu mai sunt.
Şi mi-ai mutat durerile cu-n veac,
Doar tu cuvânt, născut din vorbe mute,
Te-am preţuit, iubire.
Doar tu ştii asta. Frumosule cuvânt.
M-ai adunat din lunga-mi risipire,
Tu ştii să mângâi şi suflet şi durere,
Pecete peste viaţa mea ai pus.
În faţa neputinţei nu te pleci.
Mi-ai dat un dor nespus de nemurire.
Păduri de vise legeni în tăcere,
Şi pentru toate câte mi-ai adus,
Dând amintiri curate, gândurilor reci.
Te-am preţuit, iubire.
Tu poţi să faci iubirea să ne cânte,
Nu-mi pot dori mai mult decât acum.
Tu poţi să dai durerii un alint.
Mă mulţumesc cu clipele trăite.
Doar tu cuvânt, născut din vorbe mute,
Şi de va fi să plec pe lungul drum
Doar tu ştii asta. Frumosule cuvânt.
Cu multe doruri încă ne împlinite,
Te preţuiesc, iubire... te preţuiesc oricum.

m
m ë
ë m
ubire... ubirea e suflet in doi...

Ce e iubirea ? Dar cine poate şti. Mai este iubire?

Atâtea nume... pentru ea s-ar potrivi. Şi când o primim,
Şi de le-am pune toate la un loc, Mai ştim să şi dăm înapoi?
Ea poate fi pe rând, Ea, singură, moare
Şi ură, De-o ţinem in noi.
Şi dragoste, ubirea e suflet in doi.
Şi joc,
Şi biruintă, Nu faceţi iubirea
Şi tandrete, Plăcere de nuri,
Şi lacrimă, De care uitaţi mai apoi.
Şi frumusete, ubirea trăieşte
Şi dor nebun, Prin harul divin.
Şi gust amar, ubirea e suflet în doi.
Şi fericire,
Şi calvar... E liniştea serii
Dar mai presus de toate, Şi hrana de zi,
ubirea este viată, şi viata e iubire. E simţul tăcerii din noi.
Doar noi putem, s-o facem E frate şi soră
Să respire. Părinţi şi copii.
ubirea e suflet în doi.

m
m ë
ë m
Să nu lăsăm... De vreţi iubiri....

Să nu lăsăm iubirile să moară, De vreţi iubiri

De lângă noi ca timpul să le fure, Să creşteţi,
Căci moartea lor începe să ne doară. Udaţi-le cu lacrimi.
Din dragoste si vise,
ubirea-i ca un vis venit din vreme, Faceţi-le veşmânt.
Ca o licoare strânsă-n amintiri. Şi vorbe dulci,
De măreţia ei avem a nu ne teme, Şi doruri,
Căci nu există viaţă, Rostite fără pătimi.
Când nu mai sunt iubiri. Feriţi-le de ura
Ce naşte din cuvânt.
Prin amintiri, ce încă ne ţin minte, Plăpânde sunt,
Ne facem drum, cu pasi mărunţi şi goi, Şi mor
Simţind arsura nisipului fierbinte. La prima vorbă goală,
Puterea de-al strabăte, există doar în noi. Lăsând să
crească-într-una,
Nu eşti învins când inima-i ranită, Durerile din noi.
Şi nici când ochii lacrimi au prelinse., Ce rost să suferim....?
nvins, eşti doaratunci când prea uşor, ubirea e o boală,
Ai renunţat definitiv la vise. Al cărei leac e trainic,
Doar când suntem în doi.

m
m ë
ë m
 Să ştii să plângi...
Să nu juraţi iubire... Să ştii să plângi
Când taina fericirii
Să nu juraţi iubire Te leagănă
Niciodată. Pe visul ei de nor,
ubirea e un lucru sfânt, Când inima
Nu poate fi legată Ţi-e plină de iubire,
De cuvinte Şi visele durează până-n zori.
Precum un jurământ.
Păstraţi-o simplă, Să ştii sa râzi
Curată, ca o floare.... Când viaţa te doboară,
Faceţi-o doar Şi neguri surde
Un simplu legământ. Se strâng în jurul tău,
Cu voi, cu ea, Când amintiri ucise
Cu inima ce doare, Te-infioară,
Cu tot ce are Strivindu-ţi gânduri si păreri de rău.
Viaţa pe pământ.
Să ştii să plângi
Curată va trăi.
Când te-a'invelit sărutul
Curată, nu mai moare.
Cu taina lui,
Să nu juraţi iubire
Cu dorurile-i fireşti.
Niciodată,
De-atâtea ori
Trăiţi iubirea.
El este începutul...
ubiţi-vă...şi-atât.
Să ştii să plânginseamnă să iubeşti.

m
m ë
ë m
Cadoul...

Azi am primit Sărutul «

Cel mai frumos cadou,
Şi poate cel mai Ascult în şoaptă
Valoros, Cum respiri sărutul.
Din toate câte sunt. Clintit de liniştea tăcerii,
El poate face Mă îndrept spre el,
Stelele să cânte, Cu şoapta mea ascunsă.
Şi veşnicia L'ating încet,
Să dureze mult. Ca să nu-l sperii.
Nu-i din argint, Îi simt bătaia tremurândă,
Şi nici din aur nu e, Cum se strecoară
Şi nici în nestemate Nevăzută.
Nu-i bătut. Şi mă cuprinde ca o taină,
E mult mai scump, Ca o licoare
Mai valoros, Neştiută.
Mai trainic.
E vorba, de
Mirificul sărut.

m
m ë
ë m

Am adunat din visul tău o floare...
Priveam spre somnul tău rătăcitor,
Spre adierea pleoapelor închise
Şi am simţit cum pătrundeai uşor
Acolo, unde lumea e din vise.
M-am strecurat în visul tău, tiptil,
Fără să simţi a paşilor chemare,
Eram ca-n primăvara lui april
Când roua strânge razele de soare.
Tu alergai pe câmpul plin de flori,
Eu mângâiam un fir de sunătoare.
Când am plecat spre liniştea din zori
Am adunat din visul tău o floare.
Să laşi pământului o floare...
Întoarce-al vieţii legământ
Atunci când lacrima te doare,
Crescută-n doruri de cuvânt
Să laşi pământului o floare.
Să nu laşi lacrima să plângă
Oricât de mult ai suferi,
Cuvântu-ar trebui s-ajungă
Şi plânsul lui te-o linişti.
Să nu laşi florile să moară,
Cu ele gândurile mor,
Ci seamănă-le să răsară
Printre cuvintele de dor.
ar dacă lacrima mai doare,
Citeşte-ţi floarea din cuvânt
Să-ţi umple sufletul de soare
Şi n-ai să uiţi de legământ.
m
m ë
ë m
Îi las iubirii dreptul să mă doară...
Ne-am aşezat la capătul iubirii
Şi parcă timpul s-a oprit în loc.
E totul gol, ca-n clipa despărţirii,
ubirea-i vis... şi viaţa e un joc.
Am căutat în strigatu-ţi o vină
Să-mi judec dor şi vise să opresc.
Nu pot să văd cum totul se termină
ubiri plecate sunt... să te găsesc.
Şi dor am pus să vină către tine,
Am pus şi vis să spună cât iubesc,
Dar s-au pierdut în clipele puţine.
S-au rătăcit şi nu te mai găsesc.
Şi rând pe rând, tristeţi nedumerite
S-au rătăcit în lumea de coşmar.
Mor visele... de tine neprimite
Şi doruri mor... şi totu-i în zadar.
În mine, totul a-nceput să moară.
Mă simt umil... şi trist. Nefericit...
Îi las iubirii dreptul să mă doară.
Durerea ei... e parte din iubit.
Ţi-am ascultat tăcerile din şoapte...
Poate-a venit prea repede uitarea,
Sau poate gânduri încă te mai cată.
Erai învolburată precum marea...
De ce nu eşti şi-acum ca altădată?
De ce tresari de-a mâinii adiere?
De ce te-ascunzi în spatele durerii?
Urmeză dorul inimii-n tăcere...
Şi lasă-ţi trupul pradă mângâierii.
Nu poţi iubirii să-i înfrângi puterea,
Nici gândului o stavilă să-i pui.
Căci viaţa şi iubirea sunt averea.
De restul... nu-i mai pasă nimănui.
Ţi-am ascultat tăcerile din şoapte,
Cuvintele rostite din privire,
Dorinţele din visele de noapte...
Şi toate sunt... doar viaţă şi iubire.
m
m ë
ë m
 Mai este timp...

Mai este timp să ne-adunăm în gânduri,

Cânt... Trecutu-ascuns în ele să-l găsim,
Şi şoaptele să le-adunăm în rânduri
Poem iubirii noastre să-i zidim.
De-ai fi aproape,
O mantie ţi-aş face.
Mai este timp să numărăm la stele,
Sărut lângă sărut
Prin picături de rouă luna să privim.
Aş aşeza,
Să-i smulgem mării cântecul de iele.
Sărutul meu l-aş pune
Nisipul ei sub talpă să strivim.
Să te'mbrace.
Apoi şi nasturi,
Mai este timp să facem pas spre ceruri,
Şi perle,
În cor de îngeri ode să cântăm.
Şi pietre preţioase,
Din zile să mai facem giuvaeruri
Şi mii de diamante,
Şi multe sensuri vieţii să-i mai dăm.
Tot din sărutul meu
Aş pune peste ea.
Mereu mă-întreb când vremea va apune.
Privesc către trecut îngândurat,
Dar vocea din privirea ta îmi spune
Că vise încă am de numărat.

m
m ë
ë m
Tu, îngerul iubirii...
Mai am o lacrimă de plâns...
De unde vii... tu, al iubirii sol ? Pentru iubire
Crescut parcă-n Încă nu-i măsură,
A cerului grădină. Să pot să-ţi spun
Eu te-am primit Acum cât te-am iubit.
În sufletul meu gol, Dar ai plecat
Cu chipul tău si vocea ta divină. Angelică făptură.
Prin ea, tu curgi Plecarea ta... atunci m-a risipit.
Din zâmbetul astral M-am adunat
ubirea efemeră, În greaua-mi suferinţa...
Înfăşurată M-am ridicat,
În strălucirea petalelor Ca drumul să-mi urmez.
De crin imperial. Dar n-am putut
Opreşte-te o clipă, perfectă sferă. Oricât aveam voinţa.
Ai reuşit, ce n-am sperat Şi cum să pot când încă te visez.
Nicicând. Te caut iar...
Să-mi umpli de iubire Prin umbre şi prin flori,
Cel mai lăuntric gând. În locu-n care
Te uită-n ochii mei... Braţele te-au strâns,
Şi vezi că plâng. E lacrima iubirii... Şi vin aici...
Am strâns din vocea ta Şi stau de câte ori
Cuvintele de dor. Simt că mai am, o lacrimă de plâns.
Şi-acum... cu ele plâng.
E plânsul fericirii...
m
m ë
ë m
De ce mi-e dor«
De ce
Mi-e dor,
Te-aştept, iubito...
Când tu alături stai,
Te-aştept, iubito...
Şi când cu
Pe mâna-mi căpătâi.
Gândul
Şi fruntea-ţi boltă
Îţi mângâi amintirea?
Cerească
De ce tristeţea
Cu ochii stele,
Din ochii tăi îmi dai,
Cu-a mea tăcere
Când poţi,
Din privire, să o mângâi.
Cu ei,
Privirea ta
Să-mi dărui fericirea?
Să-mi povestească,
De ce m-alungi
În şoaptă,
Din vise de demult,
De frumuseţi pierdute
Când
În clipele-mi pustii.
Vremuri
În ochii-ţi negri,
Peste ele se aşază?
Deschisă poartă,
Mai lasă-mi
Să-mi rătăcesc
Timp,
Uitarea din visele târzii.
Ca şoapta să-ţi ascult,
Şi inima-mi
De dor eliberează.

m
m ë
ë m

Mi-a mai rămas o clipă de tăcere...
Am coborât din liniştea stelară...
Rupturi de timp, în clipe care curg,
Ce sunt sortite vremii să dispară
Când răsăritul curge spre amurg.
Şi scrise-au fost acolo sus în cer
Să poarte-n ele clipe de durere
Şi clipe de iubire, şi clipe care pier,
Ce nu se văd din clipa de plăcere.
Din nemiloasa clipă-a despărţirii
ntrăm în bucurie ca-ntr-un joc
Şi ne-amăgim,în clipa amăgirii,
C-o clipă de speranţă şi noroc.
Prin ele trecem dincolo de vreme,
Spre ultima din clipele cereşti;
E clipa veşniciei... nu te teme,
E clipa vieţii tale nelumeşti...
Le-am adunat într-un poem pe toate,
De la iubire... până la durere,
Să vadă veşnicia, de se poate,
Că n-am tăcut... în clipa de tăcere.
Mă reîntorc la tine, gând de seară...
Mă reîntorc la tine, gând de seară,
Pe firul de iertare... călător.
Să nu las dreptul timpului să-mi ceară,
De ce-am plecat cu nume de dator.
Căci n-ai ştiut cât dor am luat cu mine
Şi câte lacrimi ochi-mi au ascuns,
Cuvinte nerostite pentru tine
Din taine şi acum de nepătruns.
Cât mi-am dorit ca firul vieţii tale
Să-l împletesc cu-al vieţii mele fir.
ubirea să ne-o strângem în pocale
Făcând al veşniciei elixir.
Şi ca-n poveşti cu feţi frumoşi şi zâne
Încătuşaţi de-a braţelor strânsori,
Să ne uităm din noapte cum rămâne
Doar strălucirea razelor din zori.
ar de-ai să poţi ierta minune sfântă
Un timp ce prin dureri am străbătut,
Ai să-ntelegi iubirea de ce cântă
Şi bucuria altui început.
m
m ë
ë m
Singur... Timpul...
Am vrut pentru o clipă, Nu ştim
Să uit că exist. De timpul
Să uit de strânsoarea a tot ce înconjoară. Ne caută
De răul de alături. Prin vreme,
De mintea mea plină de rele şi bune. Sau noi pe el
De voi şi de ei. Dorim sa-l numărăm.
De tot ce mai vrea să existe. De cursul lui
De mine. Avem
Am vrut să fiu singur. A nu ne teme,
Doar eu. Când la secunda
Fără mine. Vieţii o zi mai adunăm.
Secunda... Ne-om bucura
De ea
Secunda Că mai există
n care m-am născut, Încă,
A fost secunda Şi viaţa ne mai curge
n care primul pas Prin simţiri,
Spre moarte l-am făcut. Ne-om bucura
De liniştea
Dacă mă năşteam
Adâncă,
Nenăscut,
Ce timpul
Aş fi trăit o veşnicie.
Ne-o aduce prin trăiri.
Dar n-a fost vrerea mea,
Aşa a fost să fie.

m
m ë
ë m
Acolo unde visele nu dorm... Mai pun un vis...
Mai pun un vis
Te-am cunoscut în visele trecute
La şirul meu de vise.
Prin geana mea... clipirilor oprită.
Un vis născut
Uşor, ca dorul clipelor tăcute,
Din gânduri, ce te cheamă
Te-ai strecurat în noaptea adormită.
Să fii aici,
Alăturea de mine.
Cu zâmbet, flori îţi deschideau cărarea
Şi, împreună,
Şi fluturi te-nsoţeau în drumul tău.
Să naştem alte vise,
La semnul tău, apoi, s-a deschis zarea
Cu doruri nevăzute
Şi-ai dispărut... şi tu şi visul meu.
Şi nescrise,
Şi cu iubiri
Mi-aş fi dorit să scap de lumea tristă,
De care n-avem teamă.
Urmându-te pe veci, ca un proscris,
Să strângem peste umbre
În altă lume« care nu există...
Vălul nopţii,
De-atunci, te-aştept în fiecare vis
Şi să ne-ascundem
Lângă tâmpla serii.
Şi rog cu lacrimi neputinţa sorţii,
Să ne lăsăm purtaţi
În noaptea ta de vis să mă transform,
De voia sorţii,
Să stăm ascunşi în pântecele nopţii,
Rostind cuvinte
Acolo unde visele nu dorm.
În liniştea tăcerii.

m
m ë
ë m
E dor şi vis... Când stele cad... dorinţe se-mplinesc

E dor şi vis... sau poate vis şi dor, Suntem doar umbre-n veşnică plimbare
Al sorţii glas ce vrea să ne unească. Ce spaţiul infinit îl rătăcesc.
Trec clipe-ncet, deşi aş vrea să zbor, Superbul chip al stelei căzătoare.
Şi vis şi dor acum să se-mplinească. Când stele cad... dorinţe se-mplinesc.

Şi simt în dor cum timpul ne desparte, Ne doare cerul când simţim căderea.
Precum în lac desparte line unde... Şi stelele ne dor când ne lovesc.
Sunt toate-un tot şi totuşi sunt departe. Dar noi iubim... şi mai avem puterea
Doar unduirea lor se-ntrepătrunde. Să dăm durerii leacul omenesc.

Ţi-aud doar plânsul, ce fără lacrimi curge, A mai căzut o stea din Carul Mare.
Neputincios privirii tale blânde. În ea ne-am pus dorinţele, cu dor.
În plânsul tău şi inima mea plânge. Şi spre-mplinirea lor... în aşteptare
Sub pleoapa ta o lacrimă se-ascunde. Ne pare parcă cerul mai uşor.

Plâng îngerii din cer, când sună-ţi glasul, Dar timpul nemilos, căderii noastre,
Şi stelele-n sclipire cad şi mor. -a pus şi răsărit şi asfinţit.
Tu, preacurate timp, scurtează-ţi pasul Ajunşi în umbra zărilor albastre...
Şi lasă-mă să prind şi vis şi dor. Ne-întoarcem iar în cerul infinit.

m
m ë
ë m
Primeşte-mi dor şi dăruie-mi iubire... Cum să iubesc ?

ubito... fii al dorului balsam, Cum să iubesc, când tot, ce-i dat de drept iubirii
Ca leac peste iubire să te pun. De mine e străin...? E în lumea amintirii...
Mă dor atâtea doruri câte am, Şi timpu-n zborul lui uşor s-a strecurat,
Ajută-mă din ele să m-adun. Din tainele iubirii nimic nu mi-a lăsat.

a-mi dorul să te lunec sub priviri N-am învăţat cum luna se-adună de pe cer,
Şi dorul de-a mă pierde-n frumuseţi. Se pune la picioare... nici stelele cum pier.
Zideşte-le-n frumoase amintiri Nu ştiu cununi de lauri pe fruntea ta să pun.
Şi pune-le început de dimineţi. Nici florile din lume pe toate să le-adun.

Mai lasă-mi doar a inimii bătaie Nu ştiu în noapte locul în care să m-aşez
Cu inima-ţi să bată la un loc. Şi visele-ţi frumoase să stau să le veghez.
Şi-o lacrimă pe-a visului văpaie, S-adun din valuri marea cu ea să te-învelesc,
În ea să-mi sting din clipele de foc. Din tot ce-i dat iubirii nimic nu-mi amintesc.

Alungă de pe fruntea ta un nor, De patima iubirii n-am învăţat să plâng.

Să-ţi pot vedea a ochilor sclipire. Am învăţat doar... simplu, în braţe să te strâng
Doar tu poţi linişti atâta dor... Şi să te pun în suflet, că eşti un suflet bun.
Primeşte-mi dor şi dăruie-mi iubire. Dar nici măcar atât nu ştiu cum pot să-ţi spun.

m
m ë
ë m
Din flori de mac am adunat iubire...
În roşul lor aprins de faclă vie,
Cu trup subţire, îmbrăcat în spini,
S-au aşezat toţi macii pe câmpie
Sfidând ideea ternelor grădini.
Nu vor buchet în glastra ta să fie.
Îşi fac petala lacrimă de dor.
Destinul lor e-acolo pe câmpie.
În glastră plâng, se scutură şi mor.
Acolo unde leagăn le e vântul
Şi apă beau când roua cade-n zori.
De hrana lor se bucură pământul
Şi au prieteni zecile de flori.
Din adieri se leagănă cicoarea
Roşind în faţa firului de mac.
Îi-ntinde fericirea şi candoarea
Ce prea demult în florile ei zac.
În zborul lui un puf de păpădie
Desprins parcă din lumea de poveşti,
Pluteşte peste macii din câmpie
Cu frumuseţi ce-ndeamna să iubeşti.
Culoarea purpurie, ruginită,
Petala lor gingaşă şi subţire.
ubesc tandreţea lor nemărginită.
Din flori de mac am adunat iubire.
m
m ë
ë m

Plâng ochi-mi grei de-atâta aşteptare...
Am pus iubiri în tot ce ne-împresoară
Şi ne-am legat pe veci în lanţul lor.
Te mai iubesc... şi-o spun ² a câta oară? ²
Şi-ţi mai iubesc şi clipele de dor.
Tu ai plecat în lumea fericirii,
Eu am rămas în urma ta puţin,
Să prind în lacăt porţile iubirii...
Ştiu că m-aştepţi şi ştii că am să vin.
Mi-e timpul dor... şi neiubirea doare,
Secundele atârnă ca un chin,
Plâng ochii-mi grei de-atâta aşteptare.
E-atât de mult, acum, acest puţin.
Să nu uitaţi de mine
Am pus în voi iubirea şi grija de părinte,
Am ocolit tot răul, scoţându-l din cuvinte,
Să nu vă-ntine viaţa, să nu-i simţiţi durerea;
În voi mi-a fost speranţa şi voi mi-aţi fost averea.
La tot ce v-aţi dorit m-am aplecat s-ascult
Şi-am încercat puţinul să-l fac să fie mult;
Cu peticul din coate am alungat nevoi,
V-am apărat cu trupu-mi de vânturi şi de ploi.
V-am împărţit averea - ce bob cu bob am strâns
Şi v-am zâmbit şi-atunci când sufletu-mi a plâns;
Am pus în voi speranţa că singur n-o să fiu,
Dar aţi plecat... şi-n juru-mi s-a adunat pustiu.
Să nu uitaţi de mine - atâta cât mai sunt;
Eu nu-mi doresc prea multe, mi-ajunge un cuvânt,
Să ştiu ce e cu voi, să ştiu că sunteţi bine,
Doar bucuria voastră mă ţine şi pe mine.
m
m ë
ë m
Mă plec în faţa ta, minune pământeană... Tu, femeie...

Mă plec în faţa ta, făptură minunată, Plăpândă fiinţă, gingaşă, dar şi dură.
Simbol al vieţii şi dragostei eterne. Umil rătăcitor, capriciilor din vreme,
Eşti fiică, soră şi mamă devotată, Tu ai ştiut să judeci cu-o măsură,
În umbra vremii ce peste tine cerne. Sfidând durerea... fără a te teme.

Un trandafir, ca semn de preţuire, Cu urma ta, ai mângâiat pământul,

Şi-alăturea o lacrimă din ochii mei. Crescând vlăstarul timpului ce vine.
O lacrimă de dor, de pace şi iubire, Şi n-ai uitat... a-ţi ţine legământul,
Să-ţi umezeşti sărutul pentru pruncii tăi. ubindu-ne pe toţi, uitându-te pe tine.

Mă plec în faţa ta, făptură minunată, Pe fruntea ta se oglindeşte cerul.

Simbol al vieţii şi dragostei eterne. Seninul lui, pălind din măreţie.
Eşti fiică, soră şi mamă devotată, Sălăşluiesti în tine... efemerul,
În umbra vremii ce peste tine cerne. În drumul lui nescris, spre veşnicie.

m
m ë
ë m
E ziua ta femeie...
E doar o zi... o zi prea mică poate
Să prindă-n ea întreaga-ţi măreţie
De fiică, soră, mamă şi soţie
Şi să cuprindă gândurile-mi toate.
E doar o zi... ce n-ar putea să deie
A firului de viaţă-nsemnătate,
Ce l-ai crescut cu dorurile toate
Să-ţi împlinească rostul de femeie.
E doar o zi... cum toate-ţi sunt în fire
Cu zâmbet blând de mamă grijulie,
Cu farmecul şi girul de soţie,
Să-ţi împlinească rostul de iubire.
E doar o zi... în care se cuvine
Să ne plecăm în faţa nemuririi,
În faţa inocenţei şi iubirii,
S-avem privirea cântec pentru tine.
E doar o zi... să-ţi pună-n ochi scânteie,
Să-ţi dăm un strop din dragoste-napoi,
Măcar o zi să te iubim şi noi...
E doar o zi... e ziua ta femeie!
Chemare...
Te-am aşteptat în vise...şi-n tăcere.
Te-am aşteptat în gândurice-au trecut.
În leagănul de val,şi-n adiere
De vânt... în timpul nevăzut.
Tu eşti măsura timpului ce curge
Şi-a celui care încă n-a venit.
Eşti lacrima ce-n inima mea plânge
Că nu mai vii,deşi eu te-am dorit.
Aştept nerăbdător când vine seara
Sub Eminescul tei să ne-aşezăm.
Să-i admirăm lui Labiş căprioara
Şi necuvintele Stănescului să-i dăm.
Şi-apoi, în taina nopţii care vine
Să stau de veghe lângă visul tău.
Înconjuraţi de raza lunii pline,
Să trecem noaptea numai tu şi eu.
m
m ë
ë m
Mă iartă, mamă!

Am scris despre iubire şi mi-am cântat durerea Un zâmbet să-mi aline din dorul pentru tine,
De gânduri şi de flori, de cerul plin cu stele, O palmă a mustrării ce creşte unde-atinge,
Am stins în versuri vântul cântându-i adierea, Primind cu ea şi gândul dorinţei pentru bine
M-am strecurat în vise şi m-am plimbat prin ele. Sau dosul ei ce şterge o lacrimă ce plânge.

Am scris de fericirea ce dăinuie Shambala, Găseam adesea locuri privirilor ascunse,

Doar despre tine, mamă, a scrie n-am ştiut; Să lepăd umilinţa, durerea să-mi alin,
Îmi iartă neputinţa şi-mi iartă şi greşeala, Să-nec între suspine atâtea lacrimi plânse,
Mai port şi-acum durerea că nu te-am cunoscut. Copilăria vieţii s-o dezlipesc de chin.

N-am cunoscut dulceaţa sărutului pe frunte, Purtat de rău pe braţe, din când în când de bine,
Nici mângâierea lină a mâinilor prin păr, Mai port din umilinţe nestinse-n amintiri,
Cuvântu`-mbărbătării, izvor ascuns în munte, În drumul către viaţă, în drumul către tine,
Mirosul sfânt de poamă al ultimului măr. Spre locul ce ne-aşteaptă cu veşnice iubiri.

m
m ë
ë m
Pe-un fir de gând...
Mai dă-mi un semn.
Şi voi veni la tine
Pe-un fir de gând,
Ţi-am scris pe vis...
Aşa cum vine
Eram în vis.
Lacrima. Plângând.
Un vis în care
Să curg din palmă Nu-ncăpeau
Zâmbet de iubire, Nici şoapte.
Să-ţi învelească Doar tu lipseai.
Trupul de argint Ţi-am scris pe el
Flămând de fericire. Un nume,
Pe care îl ştiam
Sărutul ca o boare
Doar noi,
Strivit pe pielea-ţi fină
Şi l-am trimis
Cu gust de soare
Pe gând,
Şi miros de lună,
În miez de noapte.
Din doruri îţi alină.
Am vrut să fie
Închidem ochii. Visul,
Ne cufundăm în noi. Pentru amândoi.
Eu nu te văd,
Tu nu mă vezi,
Dar suntem amândoi.

m
m ë
ë m
Eşti tu... Ne temem...

Te ştiu din gânduri, Ne temem

Din vise, De tot şi de toate.
Din doruri şi durere. Ne temem de ploaie,
Din tot ce-am vrut Ne temem de vânt...
Să am ² Ne temem de vorbe,
ubire, mângâiere. Ne temem de gând.
Tu eşti petală Ne sperie visul
Şi floare, Ş-apoi îl visăm.
Balsam de suflet eşti. Ne temem de lacrimi
Tu eşti cărarea Ş-apoi le vărsăm.
Ce duce Ne speria vorba
Spre lumea de poveşti. Ş-apoi o rostim.
Tu eşti iubirea, Fugim de iubire
Şi dorul Ş-apoi o dorim.
Ce sufletul alină. Ne temem de "teamă"
Eşti mângâierea Dar n-o ocolim.
Dulce, Ne speria viaţa...
Eşti rază, eşti lumină. Dar noi o trăim.

m
m ë
ë m
 Gânduri«

În geana serii,
Aş vrea să fiu nebunul ce seamănă iubire... Când gânduri
Se adună
Pun versul meu aici ca martor de voinţa Să stea de vorbă
Destinului chemare... cuvântului rostit Cu mine împreună,
Să nu mă prindă viaţa cu gânduri de căinţa Le tot întreb
Că nu mi-am pus cuvântul să facă ce-am dorit Şi-n gând le răscolesc,
Căci m-am pierdut în ele
Aş vrea să fiu nebunul ce seamănă iubire Şi nu mă mai găsesc.
Acolo unde oameni mai cred că prin cuvânt Atât de multe sunt,
Putem schimba destine sau dărui menire Şi-atât de grele,
Putem şi altfel viaţa s-o trecem pe pământ Întreb pe fiecare
De m-au văzut prin ele.
Nu-mi pasă ce vor crede acei ce vor citi Atât de grele sunt
Pun versul să mă ierte, eu sunt al lui stăpân Şi-atât de multe,
De-oi trece peste moarte... eu tot aici voi fi Le-am întrebat pe toate,
Căci n-am să plec vreodată dar nici n-am să rămân Dar parcă toate-s mute.
Şi nu mai ştiu
Când timpul
Mă duce-n răsărit.
M-am căutat în toate,
Dar nu m-am mai găsit.

m
m ë
ë m
Destin...
Ai aparut«
E binele o floare
Şi răul e un spin ?
E doar o întâmplare Ai apărut în visul meu din noapte,
Sau nemilos destin, Simbolizând prin tine paradisul.
Chemarea ta se-aude printre şoapte...
Ce avut-a trandafirul De ţi-aş răspunde, ştiu c-aş pierde visul.
Să poarte de-amândouă ?
Şi spinul cu otravă, Aş strânge visul şi l-aş lua cu mine,
Şi floarea prinsă-n rouă. Să-l pot întinde atunci când îmi e dor.
ntrând în el, să fiu din nou cu tine
Sau poate doar o pildă Între iubiri şi şoapte de amor.
Ce Domnul a lăsat,
Să ştim ce este bine Între dorinţi şi şoapte de iubire
Doar când de rău am dat. Privirea mea să-ţi mângâie seninul,
Încet, să nu-l trezesc din adormire,
Secretul ce-l desferec Şi să rămân cu dorul şi suspinul.
Din astă pildă fină...
Priveşte-n întunerec
Să poţi vedea lumină.

m
m ë
ë m
Ascult culori de trandafir în floare...
Simbol iubirii zămislit prin fire,
Splendorii lui de crin imperial.
Ne cântă trandafirul sub privire,
Cu sunet lin de luna şi de val.
ubirea sună-n roşu purpuriu,
Din bob de rouă cântecul se cerne,
Ecou ascuns în spinul auriu,
Un Eros al iubirilor eterne.
În galben stă parfum de gelozie
Vibrând uşor pe undele iubirii.
E-n legea firii, pentru armonie.
Păcat uşor şi gir al nemuririi.
Sălăşluieşte-n albu puritatea,
Culoare nelipsită din iubire.
Doar împreună trec eternitatea,
Doar împreună merg în nemurire.
Ascult culori de trandafir în floare.
Divine voci în inimă-mi pătrund.
Lăsaţi-mă să cânt cu voi petale,
În cânt de dor iubirea să-mi ascund.
Mă cheamă iar cu-a gândului chemare...
Ne-am învelit cu-atâta depărtare,
Cu-atâta dor cu-al neputinţei nou;
Mă cheamă iar cu-a gândului chemare
Şi-am să-ţi răspund cu-al inimii ecou.
Să ne-ntâlnim în seara fără clipe,
Închişi în dorul clipelor din noi,
Lăsând tăcerea-n jur ca să ne ţipe,
Ne pese doar că suntem amândoi.
Precum Brâncuşi cu-a lui îngemănare
Ce ţine piatra strânsă pentru veci,
Noi să simţim a braţelor prinsoare,
Fiori nestinşi ai degetelor reci.
Şi ca-ntr-un scris din datina străveche
Cuprins în zicători şi rugăciuni,
Tu să rămâi la sufletu-mi pereche,
Eu umărul pe care să te-aduni.
m
m ë
ë m
Să alungăm şi gândul de-a ne teme... Te voi găsi pe drumuri din poeme...

Ascunde-mă tu umbră a umbrei mele Ştiu că exişti, aşa-i în legea firii.

Tăcerea să-mi ascund de două ori, E totul scris. Adesea prin destin.
Îmbălsămat în liniştea din stele Nu-i viaţă să nu dea zălog iubirii...
Să-aleg de ghimpi petalele din flori. Un cânt, un vers, o floare, un suspin.

În adăpostul clipei de tăcere Te voi găsi pe drumuri din poeme,

Să-nchid în cripte gânduri care fug, Pe care-încerc acuma să le scriu.
ar doruri care lunecă-n plăcere Chiar dacă anii au trecut prin vreme,
Şi neiubirile să-mi ard pe rug. Secretul lor eu încă îl mai ştiu.

Vreau sufletu-mi curat ca o fecioară, Din floarea de cireş am luat petale,

Purificat de lacrima iubirii, Parfum am luat din florile de tei.
Să-l pun în palma ta să nu te doară Şi le presar în drumul meu pe cale,
Nici gândul lui... nici taina nemuririi. Ca tu să ştii pe unde să o iei.

Când vesninicii trecute peste vreme Am să te-aştept în capătul de seară,

Cu suflete pereche ne-mpresoară, C-aşa e scris destinul pentru noi,
Să alungăm şi gândul de-a ne teme Din toamnă să ne facem primăvară,
Atunci când ştim că totul o să doară. Cu flori, cu nopţi cu lună şi cu ploi.

m
m ë
ë m
TU şi EU Destăinuire...
TU, chip necunoscut, Am fost acolo...
Ce doar La marginea gândului tău.
Cuvântu-ţi ştiu, Ştiam ce vei spune,
Mă-întrebi dacă exist. Înainte ca tu să rosteşti.
Dacă exist sau nu, Ţi-am atins buzele
ncă nu ştiu. Ca semn al tăcerii.
Sunt încă Dacă tot îţi doreai despărţirea,
O fantomă, ce ca şi tine, Am vrut să fie
Bântuie prin timp. Tot atât de frumoasă,
Şi poate, doar atunci Precum clipele de iubire,
Când timpul, Pe care le-am trăit împreună.
Va face ca noi doi
Să fim alături, Sunt doar un ghiocel...
Din TU şi EU,
Va apărea un chip. Sunt doar un ghiocel, plăpând
Un chip, ce-apoi Şi mic, ieşit cu greu de sub zăpadă.
Nici timpul, Mi-e cam ruşine, şi am de gând
Nu-l va mai putea Plecat să stau, să nu se vadă
Desparte.
Că n-am culoare, nici miros...
Un singur chip.
Dar nu mă faceţi de ocară,
Unit în fericire,
Căci m-am grăbit să ies de jos,
n viaţă,
S-aduc cu mine primăvară.
Şi în moarte.

m
m ë
ë m
Poetul şi criticul...
Eu sunt poetul.
ar el... e criticul
Ce-n urmă vine,
Citeşte poezia, analizează
Şi spune, de e bine
Sau nu, ce muncă am făcut.
În caz contrar, eu trebuie
S-o iau de la-început.
Că şi cum
Poezia ar fi o roată.
Şi n-a ieşit rotundă.
Ba spune dumnealui,
E chiar pătrată.
Şi mai pretinde, că aşa cum e
Nici nu se poate vinde.
În timp ce eu
Afirm în gura mare
Că poezia nu e de vânzare.
Am scris mai mult...
Pentru aducere aminte
A unor mici cuvinte,
Ce la o bucurie sau supărare,
Nu mai ştiu,
Trecuseră prin minte.
Şi m-am gândit că n-ar fi rău
Să fie scrise si chitite,
Păstrate, sau date
Pentru a fi citite.
Şi vine el acum şi spune,
Că bietele cuvinte nu sunt bune.
De-ar fi să folosesc
O sintagmă, aşa... mai jucăuşă,
Între mine şi cititor
Criticul, e un fel de firmă căpuşă.
Îmi ia fără bani produsul,
Şi-apoi îl revinde,
Cu o sumă cu care dumnealui
Pretinde, că a muncit
Pentru evaluare,
Fără prea multă nepăsare.
Mă-întreb aşa...
Ca omul ce nu ştie:
Cum de-ai ajuns să critici poezie?
Pân` a mă naşte eu,
Poetul, tu, criticul,
Care acum atâta importanţă-ţi dai,
Aş vrea să ştiu,
Mă rog... ce criticai???
m
m ë
ë m
Suntem cu toţi ai timpului supuşi...
Să nu te pui cu timpul că-i viclean.
În mersul lui el n-are nici o lege,
O oră-i o secundă şi o secundă an.
Şi de l-ai ştii... tot nu l-ai înţelege.
Atât de scurt îţi pare-n bucurie,
ar la durere... clipele sunt ani.
Sunt clipe ce te duc la sărăcie
Şi altele când timpu-nseamna bani.
Cu viaţă ta se joacă ca-ntrun joc.
El îţi închide şi-ţi deschide uşi...
Eşti taina lui când s-a oprit în loc.
------------------------------------------
Suntem cu toţi ai timpului supuşi.
Nu plâng lăstarii a miros de strugur...
E timpul primăverii... dar nu vine.
S-a rătăcit sau s-a pierdut cu firea.
Ori ghiocelul şi-a greşit venirea,
Ori iarna asta încă se mai ţine.
E frig... iar cerul a-nceput să cearnă
Şi s-a oprit din cursul ei vâlceaua,
Prin dosuri doarme liniştită neaua
De parcă mai aşteaptă inc-o iarnă.
Mi-am aruncat privirile prin vie...
Nu plâng lăstarii a miros de strugur,
Caisul îşi mai ceartă floarea-n mugur
S-aştepte primăvara... că-i târzie.
m
m ë
ë m
Fabulă neterminată« E dreptul vostru
Să v-alegeţi moartea,
Trei picături Le spune-a treia,
De ploaie, Plină de trufie.
Desprinse dintr-un nor Dar numai eu,
În drumul lor Voi dăinuii din toate.
Spre moarte, Eu voi cădea pe munte,
Discutau; Voi luneca uşor,
Eu ştiu că am să mor, Şi-n timp,
Le spune prima, Va creşte din mine un izvor.
Şi moartea nu-i Şi mii de ani
Departe, De aici-înainte
Dar vreau să mor O să sting setea tuturor.
Cu rost, cu demnitate. Preocupate de mândria lor
Mă voi topi-n Şi prea cuprinse-n sfat,
Parfumul unei flori, Pierdură din vedere
Şi dăinui-voi astfel Că drumul se termină,
Mai departe. Şi toate trei
Eu voi cădea Căzură pe asfalt.
Pe nişte buze moi
Să umezesc MORALA ?
Sărutul de iubire. Ar fi prea multe
Şi voi fi Şi nu m-apuc să scriu.
Singura-între noi, Puneţi voi una.
Ce nu a mers Va las că e târziu.
Degeaba la pieire.
m
m ë
ë m
 Am fost şi fulger,
Nascută din cuvinte... Şi scânteie,
Sperând
Când te-am găsit, Că voi găsi o cale,
Erai Că voi găsi un rost,
În globul tău de sticlă. Că voi găsi
Închisă Acea misterioasă cheie.
De ale lumii ordine fireşti. Se pare
Erai, Că misteru-i prea adânc,
Precum o carte Sau cheia
De cuvinte, Nici n-a existat vreodată.
Ce-ascunde-în ea Sau poate globul tău
Secrete omeneşti. De nepătruns,
Am încercat să sparg, Te ţine-în veşnicie
Cristalul Ferecată.
Ce te strânge, Rămâi în globul tău
Să pot citi, Misterioasă carte,
Ce-în tine era scris. Cuvintele,
Să te deschid Pasreaza-ţi în secret.
Spre lumea minunată, În lumea ta,
Cea plină de speranţe De-acolo de departe,
Şi de vis. În care
Am fost pe rând, Nefirescul
Copil, Ţi se pare drept.
Şi om am fost,

m
m ë
ë m
 Gânduri...
Sunt visul tău Am vrut prea multe,
Dar câte n-aş fi vrut...
De-atâtea ori, Sunt gândul tău Şi-i bine că n-au
Mă uit în mine, Dintotdeauna, Fost, aşa de la început.
Îngândurat Sun visul care Acum, aş fi gândit
Străin şi trist. L-ai visat, La lucruri,
Şi nu mai ştiu, Sunt nemurirea Ce fără de folos
Nu-mi mai dau seama, De iubire, Ar umple viaţa.
De mai trăiesc Ce n-ai avut Sau ar întoarce-o,
Sau mai exist. Sau ţi s-a luat. Mereu cu susu-n jos.
Doar boarea Culege-mă E bine, când
Adierii tale, Ca pe un gând, Mai sunt tot timpul,
Ce'mprstie miros Şi umple-ţi Gânduri în ascuns.
De crin, nima de dor. Mai sunt tot timpul,
Mă mai trezeşte ubeşte-mă Taine de pătruns.
Câte-odată, Ca gând, ca vis, Mereu avem
Şi-n adierea ei Sau ca iubire Ceva de înţeles.
Suspin. Până mor. Mereu avem
Cărările de-ales.
Şi de n-ar fi aşa la infinit,
Am şi uita
Că încă n-am trăit.

m
m ë
ë m
 Acolo...
Mai stai. Acolo unde
iarba răsare din pămînt,
Mai stai să vi,
Acolo unde
Mai stai să pleci,
roua se varsaa n dimineţi,
Dintre atâtea
Acolo unde
Gânduri reci.
mărul e galben-auriu,
Mai caută printre
Acolo unde
Ruine
noaptea auzi privighetori,
De gânduri prăfuite,
Acolo unde
De timpul
floarea nea mbata de parfum,
Ce-a trecut
Acolo unde
Şi nu mai vine.
ploaia ne cântă sa adormim,
Şi de-oi vedea
Acolo unde
Mişcând vre-un gând,
toamna e darnică cu noi,
Eu sunt sub el.
Acoloa i pacea
De nu
ce sufletul o vrea,
ntoarcele pe rând.
Acoloa i bucuria
Şi dacă nici atunci
deplinului miraj,
Nu mă găsit,
Acolo e iubirea
Înseamnă
de toate şi de tot,
Că n-am fost decât
Acoloa i frumuseţea
O clipă,
cea n gânduri o visăm,
Din visul tău
Acoloa i viaţa,
De care din greşeală
noi doar să o trăim.
Te-ai lovit.
__________________
m
m ë
ë m
Linişte...
Cum roua se duce
De soare,
E clipa tăcerii,
Şi vîntul
Cuvintele dorm.
Se plimbă pe drum.
Acum când durerea
Aş vre să cânt
Din gânduri
Fericirea,
Le cheamă.
ubirea,
Şi dorul de-a scrie
Şi cântul de dor.
Cu ele din somn,
Aş vrea să cânt
Un cântec de dor
Nemurirea,
Şi de teamă.
Şi dragostea
Aş vrea să cânt
Celor ce mor.
Primăvara.
Cuvitele însă
Şi glasul pădurii
Sunt surde,
Să-l cânt.
Şi-n liniştea lor
Să cânt cum
Stau închis.
Răsare lumina,
O voce aş vrea
Şi ploaia cum
Să mă strige,
ntră-n pământ.
Să scap
Cum creşte bobocul
Din napraznicul vis.
De floare.
Cum zboară
Miros de parfum.

m
m ë
ë m
 De-atunci,
M-am născut la margine de viaţă... Urmez întruna firul,
Fără să ştiu
M-am născut
Cât e de lung.
La margine de viaţă.
Un lucru ştiu,
Şi primul
Urmându-i şirul,
Pe care l-am văzut
Tot la o margine-o-s-ajung.
Era un înger
Venit să-mi dea
Povaţă. Dorintă...
De-aici începe viaţa...
Mi-a şoptit. Aş vrea o casă cu balcon spre mare.
Dar nu-i numai a ta. Frumoasă,
A ta e acest fir Să se-învârtă după soare.
Nerăsucit, Şi-un palmier s-ajungă la fereastră.
Şi mi l-a pus în mână. Şi o maşină neagră.
Urmează-l Sau nu, mai bine albastră.
Până la sfârşit. Aş vrea şi-un iaht, culoare argintie,
E firul vieţii tale. Să plec cu el
Ai grijă, e fragil Într-o călătorie.
Şi încurcat. Dar dacă stau şi mă gândesc,
ar viaţa Nimic din toate astea nu se potrivesc.
E şi rea şi bună. Şi atunci, ce-aş mai putea să îmi doresc ?
Atât mi-a spus. Am oare totul ?
Şi-apoi s-a ridicat. Da, TRĂESC.

m
m ë
ë m
Moare pământul... E toamnă...
Puţin câte puţin, E toamnă... de la
Pământul moare. Frunza ruginită,
La moartea lui, contribuim din plin. De la parfumul
O facem conştienţi şi nu ne doare. De struguri tămâioşi.
Îl dezbbracam... şi pîrjolit de soare E toamnă... de la
Pământul moare, Para pârguită,
Puţin câte puţin. Şi de la norii ce devin ploioşi.

Puţin câte puţin, E toamnă... de la

Îl otrăvim. Zborul de cocori,
Îl otrăvim cu nepăsarea noatră, Ce pleacă unde
Şi ne-amăgim că noi trăim din plin. Toamna nu mai vine.
Împrăştiind în aer moarte-albastră, E toamnă... de la
Îl otrăvim, Câmpul fără flori,
Puţin câte puţin. Fără culori si zumzet de albine.

Puţin câte puţin, E toamnă... de la

Pământul moare. Mărul auriu,
Dispreţuirea lui înseamnă moarte. Ce-mprăştie
Pledăm... cu închipuitele nevoi, Mireasma lui de copt.
Şi nu vedem cum totul ne desparte. E toamnă... de la
Putn câte puţin, Firul argintiu,
Murim şi noi. Ce tâmplele le schimbă-n noul port.

m
m ë
ë m

Ne cerne alb, pe amintiri uitate...
Ne cerne alb, pe amintiri uitate...
Miros de iarnă curge spre pământ.
Din apă zbor petalele crestate,
Doar ele ştiu, de-i joc sau legământ.
Coboară lin, văzduhul tremurandu-l
În nemişcarea lui de-odinioară.
Doar plânsul lui se-aude, ascultându-l;
Vedem culori de mantie polară.
Ne cerne alb, pe amintiri uitate,
Acoperind din răul ce ne doare.
E cerul trist... câmpiile-s curate...
Şi-n suflete simţim miros de soare.
Ne doare ieri, dar mâine n-o să doară
Ne-acoperim cu albul purităţii.
Va ninge peste noi cu primăvară,
Simţi-vom iar o primăvară a vieţii.
Dacă-am pute murii de două ori...
Ne-am plămădit din zâmbet îngeresc...
Din puritatea harului divin.
Cu sufletul albastrului ceresc
Şi preamărirea omului creştin.
Dar viaţa ne-a făcut să ne schimbăm,
Şi-am strâns în noi urât şi răutate.
Am murdărit frumosul cel aveam,
Am murdărit frumoasa puritate.
Dacă-am putea murii de două ori
Rupând la jumătate viaţa-n două,
Scăpând de răul ce ne da fiori
Dând sufletului purităţi de rouă.
Jumatea rea să nu mai fie fel
De a trăii, în noi pe mai departe.
S-o punem într-un giulgiu de oţel
Şi s-o trimitem dincolo de moarte.
Fără regretul pentru ce-am făcut,
Ca fiind nedureroasă despărţire,
Păstrându-ne curaţi că la-nceput
Cu suflet de copil şi de iubire.
m
m ë
ë m
E pentru tine ţara...
E pentru tine ţara...
Pământ, ţinut cu braţele dreptăţii
Şi negru lut din palmă de ţărani. Vă plâng pe voi bogaţi de sărăcia voastră.
Ai fi ajuns tribut străinătăţii
Fără iubirea lor de mii de ani. Născuţi de vremuri turburi prin pradă şi hoţie,
Trecând prin legi obscure ascunse la vedere.
Să nu te temi... Doar mintea voastră crede că staţi în bogăţie
ubirea pentru tine nu va piere, Clădind palate pline... trufie şi avere.
Săracul te doreşte adăpost.
De-ar îndură şi milă şi durere, Dar nu palate pline înseamnă bogăţie,
Ar face-orice ca tu să ai un rost. Unde să staţi închişi cu paznici la fereastră.
Eşti ţara lui... Amarnică plăcere... luxoasă puşcarie.
Nepreţuita casă din străbuni. Va plâng pe voi bogaţi de sărăcia voastră.
Te apăra de-aici şi de departe,
Cu lacrimi învelite-n rugăciuni, Băgaţi în voi de-a valma ca-n frica cea de moarte
Şi gânduri nerostite despre moarte. Şi nu mai ştiţi că-n viaţă există şi un mâine.
Dar şi plăceri şi gusturi sunt pentru voi deşarte.
Ei, cei plecaţi... Voi n-aţi simţit vreodată mirosul sfânt de pâine.
Ce hrana ţi-o aduc, muncind afară.
Conducătorii tăi... doar pentru bani
Te-ar ciopârţi-n bucăţi ca pe o fiară,
Să ia pe tine câţiva gologani.

m
m ë
ë m
De sus în jos....
Vorbind politic, simplu, de vrei să mă-înţelegi,
Parlamentarii noştri sunt puşi să facă legi.
Eu nu zic că nu fac, dar ce să faci cu ele ?
De poezii, nu-s bune....şi nici să faci manele.

Şi sunt atât de proaste şi-atât de circumspecte,

Că nimeni, niciodată, nu poa'să le respecte.
Când ţi-au făcut o lege....parcă-s cu destu-n gură.
Nu ştiu dece nu iau exemplu din natură.
Să-ţi dau eu unul, mă rog, dacă se poate....
Conduci un avion şi asta nu-i pe roate.
Ai tras greşit de manşa şi s-a oprit motorul,
În clipa următoare, ai terminat cu zborul.
O iei în jos.... ca vântul, nu ştiu dacă-înţelegi ?
Şi nu din întâmplare şi-n baza unei legi.
Şi-i lege, lege, lege, nu merge s-o'invartesti
Nu te mai iartă nimeni, dacă-ai greşit, plăteşti.
Din mandat în mandat...
De când e democraţie legea firii s-a schimbat,
Şi la patru ani odată ai nevoie de-alt mandat.
Senatori şi deputaţi se-învârtesc şi se agită,
Că să prindă alt mandat, nu contează, chiar cu mită.
Dăi cu liste, cu sectoare, cu colegii cel mai nou,
Fac atât de mare zarvă că produce şi ecou.
Nu-înţeleg ce-atâta zgomot, fiindcă toţi l-ar merita,
Unii de la parlament şi-alţii de la..... D.N.A.

m
m ë
ë m
Să nu uităm...
E mult de-atunci, timpul s-a dus.
Noi n-am uitat
Când gloanţele-au ucis,
deea de-a trăii...
Şi morţii ni i-au luat.
-am pus din neam ca să conducă neamul
-am căutat, îi căutăm,
Şi sus, acolo, şi-au schimbat destinul,
Îi vrem, ne doare.
Puterea minţii le-a furat-o banul
Să punem la mormântul lor
Şi-a pus în ei doar răul şi veninul.
O floare şi-o lacrimă,
Să-şi umezească sufletul
Atât de prinşi în pofta de-avuţie,
Încins de gloanţele
Călcând pe noi, părinţii, chiar şi fraţii,
Ce fără vină i-au ucis.
Îşi construiesc luxoasa puşcarie
De ce-au făcut-o, de ce tac,
Şi condamnări îşi dau pe generaţii.
Unde ne duc ?
Acum au alte treburi.
Nu-i judecaţi, căci timpul îi aşteaptă
Ei zic că ne conduc.
Şi de-aţi putea, pedeapsa tot n-ar lua-o.
Şi ştiu, dar se feresc,
Oricum, n-ar fi o judecată dreaptă
Se-ascund, nu vor.....
Aşa cum numai timpul le va da-o.
Şi sigur, sau poate nu,
Au şi ei morţii lor.

m
m ë
ë m
Se-aude ţara, prin suflet rătăcit...
Pe voi vă chem acum
Să fiţi aproape. Se mişcă viaţa-n semn de primăvară...
Voi rătăciţi ai ţării-n astă lume...
V-aud cum plângeţi Plăpândul fir de iarbă şi-a adunat puterea,
În cântec de durere, A despicat pământul şi-a luat-o către cer.
De dor de ţară, de casă şi de-un nume. Din adormirea iernii s-a rupt acum tăcerea,
A dispărut şi teama de friguri şi de ger.
Şi plâng cu voi
Citindu-vă cuvântul... S-a spart în patru zări a mugurului floare,
Poem ascuns al dorului de ţară. Zăpada primăverii va curge din caişi.
Dacă-aş putea Curând se vor întoarce şi păsări călătoare.
Aş ocolii pământul, Trei gaze stau la soare pe bolovanii-încinşi.
Să pun în voi un strop de primăvară.
Cu multă gălăgie şi vrabile-şi fac cuibul.
Cuvântul vostru, Din paie, puf şi pene, găsite prin câmpii.
E dalta ce ciopleşte, Nu stau să mai aleagă, cine mai are timpul...
În duritatea stâncii de granit. Curând le vin pe lume o droaie de copii.
Dar e şi mângâierea
Ce neguri risipeşte
Din suflet trist, în neguri rătăcit...

m
m ë
ë m
 Statuia
Uneori înduioşător de blândă, alteori înfricoşător de dură.
Uneori se putea ascunde în spatele unui singur i, fără să fie
văzută, alteori se chinuia în spatele unui w, fără să reuşească.
Vai tu... Poete (ule) Niciodată învinsă, tot timpul cuceritoare, se plimba
nestingherită prin lumea cuvintelor. Purta haina celui bine
citit şi educat. Acolo am văzut-o pentru prima oară. Avea
Vai tu, Åpoete´, ce rău că te-ai născut,
sclipirea şi descătuşarea omului vesel. dar şi umbra omului
Tu nici nu ştii cât rău prin asta ai făcut.
trist, de multe ori simultan. Luptătoare convinsă, cădea
A trebuit ca-n urmă-ţi, ca grâul, să răsară
uneori în tristeţea învinsului. E uimitor să vezi cum pot fi
O-ntreagă armată dură de lume literară.
stăpânite atâtea stări de unul singur. O urmăream tot timpul
De la istorici, critici şi super analişti,
cu frica celui ce riscă să piardă ceva. -am scris cuvinte
Să poţi să scrii un vers când ochii tăi sunt trişti.
înălţătoare, am admirat-o cu toată admiraţia mea, încercând
Nici unul nu-ţi vrea răul, ci toţi îţi vor doar bine,
să copiez felul ei de a fi. Uşor, uşor, am construit în jurul
De-aceea stau cu toţii tot timpul lângă tine.
ei o statuie, la început din piatră, dar admiraţia pentru ea
Ei vor doar să te-ajute, că nu le ştii pe toate.
creştea cu fiecare zi. Am început să şlefuiesc piatră până
Să-ţi dau doar un exemplu, mă rog, dacă se poate:
s-a transformat în marmoră. Şi tot nu a fost îndeajuns.
Tu, virgula ce-ai pus-o acolo-n rândul trei,
Am şlefuit în continuare, şi marmora a devenit cleştar.
Nu trebuia s-o pui... şi trebuia s-o iei.
Abia când strălucirea ei a fost maximă, mi-am dat seama
Nu mai vorbim de versuri, doar vezi că ei îţi cer,
ce greşeală am făcut. În interiorul statuii, ucisesem un OM.
Să nu scrii cer albastru... să scrii albastru cer.
Un OM, care avea în el o mică parte din tot ce se cheamă
Sau... rândul doi e mare şi patru e prea mic.
univers.
Tu te-ai născut degeaba, nu ştii să faci nimic.
Un OM care purta în el dragoste şi iubire. Un OM care nu avea
nevoie de o statuie, ci de un gând frumos, o floare sau un vers.
Îmi cer iertare OMULE.

m
m ë
ë m
Sa fie muza voastra un izvor
Nesecat, de perle din cuvinte...