Povestea pământului, de Lucia PĂTRAŞCU

Demult, tare demult, la începuturi, peste tot era numai apă. Un hău, fără nici un fir de
ţărână. Ba, poate că mai era ceva-ceva, dar aceasta se afla pe fundul apei. La o vreme, nu se
ştie ce vârcolaci au pornit a frământa faţa apei, de au început a se aduna valuri, valuri şi mai
mari şi mai mici, de la margine încoace. până când s-a făcut către mijloc o floare albă-albă,
cu petale multe. De parcă era un nufăr, aşa cum îl ştim în ziua de azi. Poate că ar fi fost mai
mare dragul să fi fost noi atunci, pe acolo şi să fi văzut frumuseţea de floare învolburată,
strălucind în mijlocul acelei ape cenuşii!

Iată că n-a trecut multă vreme şi, venind din lumea lor, pe această floare s-au întâlnit
un fluture şi un vierme. Aceştia erau Dumnezeu şi Necuratul. Dumnezeu se plimba cu
uşurinţă peste ape, iar Necuratul, care se ţinea pe urma lui, de parcă se temea să rămână
singur, se tot plângea:

- Doamne, când o să faci un loc solid, pe care să-mi târăsc şi eu trupul acesta ostenit?
Căci eu nu pot să plutesc peste ape şi s-ar putea să mă înec!

Pe atunci, nici Dumnezeu nu era atât de supărat pe răutăţile lumii, nici Necuratul nu
era atât de necurat! De aceea, vorbeau prieteneşte despre ceea ce ar mai putea făptui.
După ce au ajuns pe această floare, ei s-au transformat. Dumnezeu era Cel dintotdeauna, un
bătrân cu barbă albă, liniştit şi înţelept. Necuratul s-a fost făcut un fecior nebunatic,
neastâmpărat şi curios, care-şi vâra nasul peste tot. Unul dăruia Lumină în jurul Său, iar
celălalt, nu! Amândoi au plimbat ochii roată:

- Ce spui, Doamne, oare n-ar fi frumos să facem aici, pe floarea aceasta, un loc bun şi
solid?

- Ai dreptate! Acum, după ce am făcut Cerurile, am putea să încercăm. Numai că ne

trebuie un pumn de ţărână. Şi nu găsim decât pe fundul apei. Doar să te duci tu, că eşti mai
sprintenel şi să aduci ţărână de acolo.

- Mă duc, Doamne! Este un fleac!

Şi a plecat. Într-o clipită a ajuns pe fundul apei, a întins mâinile să ia ţărână în pumni.
A apucat cât a apucat, a urcat la Dumnezeu şi i-a întins ţărâna. Dumnezeu a vrut s-o prindă
în palme pentru a face Pământul, dar n-a reuşit! S-a risipit toată şi ei au rămas cu mâinile
goale.

- Ce fel de ţărână ai adus?

- Doamne, am coborât, am găsit, am luat şi am adus.

 - Vezi! Dacă nu faci treaba cum se cuvine!? Du-te înapoi şi când iei ţărâna să spui: Iau
în Numele Domnului! Să se ştie că iei în numele Meu.

- Bine, Doamne!

Iar a coborât Necuratul, dar gândul său era că Dumnezeu vrea să se facă Stăpân pe
locul cel nou. Adică, de ce n-ar putea fi el însuşi săpânul? Când a ajuns jos, a intins mâinile să
apuce ţărână.

- Cine eşti tu şi în numele cui ai venit să iei ţărână?

Era Duhul Apelor, cel care stăpânea toate apele, cu tot ceea ce aveau ele.

- Eu sunt Necuratul şi am venit în numele meu să iau ţărână.

Zâmbind în sinea sa, Duhul Apelor nu s-a împotrivit:

- Te las să iei doi pumni de ţărână, dar nu cred că îţi vor fi de vreun folos!

Necuratul s-a repezit, a luat ţărâna şi, fără a-i mulţumi Duhului, a urcat la suprafaţa
apei. Când l-a văzut pe Dumnezeu, i-a pus ţărâna în palme, bucurându-se în sinea sa că locul
pe care îl va face va fi al lui. Şi numai al lui! Dar bucuria i-a fost degeaba! Şi această ţărână s-
a risipit. Şi nimic nu s-a înfăptuit! Dumnezeu s-a întors către Necuratul, l-a privit drept în
faţă, dojenindu-l

- Nu eşti cuminte, Necuratule! Nu eşti cuminte deloc! Să te duci iar şi să faci precum
te-am învăţat!

Necuratul a lăsat ruşinat capul în jos, n-a mai scos nicio vorbă şi s-a scufundat iar în
apa cenuşie. Când a ajuns la fundul ei, nu s-a mai repezit să apuce. A aşteptat cuminte.

- Cine eşti tu şi în numele cui ai venit?

- Sunt Necuratul şi am venit să iau ţărână în Numele Domnului!

- Ia câtă îţi trebuie şi mergi liniştit înapoi!

- Mulţumesc, Duh al Apelor!

A luat Necuratul ţărâna, a urcat înapoi pe floarea cea albă şi a pus-o în Palmele Sfinte
ale Tatălui. Acesta a frământat-o puţin şi a făcut aşa cum se face azi un aluat tăricel ca de
pâine. L-a rotunjit frumuşel, cât să încapă între văzduh şi apă. Apoi, mulţumit, a spus:

- Iată, acesta va fi locul despre care vorbeam!

 - Mare minune, Doamne! Dar de ce numai această ţărână a fost bună pentru
frământat? Celelalte ce aveau?

- Să nu uiţi niciodată, că nimic nu se face fără Voia Domnului! Acum să-i dăm un
nume. Se va numi Pământ!

Obosiţi de atâta strădanie au hotărât să se odihnească şi abia a doua zi dimineaţă

Dumnezeu avea să sfinţească Pământul acesta nou înfăptuit, ca să fie toate cum se cuvine să
fie, în rostul lor.

- Doamne, dar cum o să încăpem amândoi pe palma aceasta de Pământ?

- Fii liniştit! Pentru că acolo unde este îngăduinţă, este loc şi pe o picătură de apă, nu
numai pe un boţ de ţărână!

În timpul somnului, Necuratului îi plăcu să doarmă pe locul acesta tărişor, pe Pământ.

Şi, fără să-şi uite gândul de stăpânire pe care îl avea, a început să-l împingă pe Dumnezeu
mai încolo. Doar, doar va reuşi să-l arunce jos, în apă. Să rămână el singur stăpân, aşa cum
îşi dorea. Dar Dumnezeu nu a căzut. Necuratul a mai aşteptat puţintel, apoi a început a-l
împinge în partea cealaltă. Nici acum Dumnezeu nu a căzut. Şi-a văzut liniştit de somnul Său.
Numai că, rostogolindu-se când încolo, când încoace, ba la stânga, ba la dreapta, Pământul
de sub ei se lăţea în toate părţile, devenind astfel mare şi încăpător pentru toată lumea ce
avea să urmeze a fi. Necuratul, înţelegând că nu are spor în fapta sa, a renunţat şi s-a
prefăcut că doarme. Atunci când s-au trezit din somn, a întrebat:

- Doamne, nu mai sfinţeşti Pământul?

- Nu mai este nevoie, că l-am cădelniţat! Când la dreapta, când la stânga. Când în sus,
când în jos. L-am pecetluit şi l-am blagoslovit! Şi, iată, ce mare s-a făcut! Dar tu nu ai de
unde să ştii! Dormeai!

Astfel a făcut Dumnezeu Pământul pe care locuim noi toţi.

Din volumul „A FOST ODATĂ” poveşti pentru copii, în pregătire.