Crearea lumii

Si acum va trebui sa fii iarasi foarte tent, caci iti voi povesti cum a facut Dumnezeu totul.
Cu mult timp in urma a facut Dumnezeu cerul si pamantul. In cer era frumos, lumina si bucurie.
Acolo locuia Dumnezeu cu toti ingerii Lui. Iar ingerii cantau minunat.
Pe pamant insa nu locuia inca nimeni si nu era deloc frumos. Era frig, liniste si intuneric, un
intuneric bezna. Si tot pamantul era acoperit de apa.
Atunci S-a gandit Dumnezeu: "Vreau ca si pamantul sa fie frumos."
El a zis: "Sa se faca lumina!"
Si lumina aparu dupa cum poruncise Dumnezeu. Caci ce spune Dumnezeu, se si intampla.
Iar seara pamantul fu iarasi acoperit de intuneric. Si de atuncia intotdeauna asa este.
Si Dumnezeu a zis: "Cand e lumina atunci este zi, iar cand este intuneric este noapte."
Si asa a trecut prima zi.
A doua zi Dumnezeu si-a continuat lucrarea. El a zis: "Sa se intinda un cer albastru peste
pamant!".
Si indata se facu intocmai, iar pe cerul albastru pluteau nori albi. Imaginea era minunata.
Apoi se facu iarasi seara, astfel trecand si a doua zi.
Tot pamantul era acoperit de apa. Dar in a treia zi, Dumnezeu a uscat o mare parte din pamant.
De acolo El a indepartat toata apa. Si Dumnezeu a zis: "Uscatul sa fie pamantul, iar apa sa fie
marea. Apoi Dumnezeu a facut sa creasca de toate pe pamant: iarba si flori si pomi. Florile
miroseau frumos, iar iarba inverzea! Iar pomii murmurau cand vantul trecea printre crengi.
Da, pamantul era cu adevarat minunat acuma!
Dar in a patra zi totul a devenit si mai frumos, caci in aceasta zi Dumnezeu a creat soarele.
Acesta aparu dimineata pe cer, se urca sus, tot mai sus si raspandi lumina sa calda pe pamant.
Florile isi intorceau capul spre lumina sa puternica si se deschideau in toata frumusetea lor. Spre
seara insa, soarele aluneca tot mai jos si in sfarsit aluneca in spatele orizontului. Acum insa nu se
mai facu atat de intuneric, caci luna era pe cer, pe care impreuna cu stelele le crease tot
Dumnezeu. Si Dumnezeu a zis: "Soarele sa straluceasca intotdeauna ziua, iar luna noaptea."
Apoi a venit ziua a cincea. Stii tu ce a creat Dumnezeu atunci?
Pestii si pasarile. Pestii se jucau in apa iar pasarile cantau in pomi. In felul acesta aratau lui
Dumnezeu cat erau de fericite. Apoi Dumnezeu a invatat pasarile sa-si faca cuiburi. El le-a zis:
"Acum faceti oua si clociti-le, caci astfel vor iesi puisori. Si asa vor fi tot mai multe pasari pe
pamant." Asa a trecut ziua a cincea.
In a sasea zi insa, Dumnezeu a creat ce este mai frumos pe lume. Mai intai toate animalele: caii,
vacile, oile, iepurii, elefantul cel mare cat si micutul soricel. Toate au fost create de Dumnezeu.
Si apoi zise Dumnezeu: "Acum vreau sa fac un om si vreau ca acesta sa-mi semene."
Astfel 1-a facut Dumnezeu pe primul om si 1-a numit Adam. Dumnezeu a zis: "Adame, tu sa fii
stapanul tuturor lucrurilor pe care le-am creat; stapanul pestilor, pasarilor si tuturor animalelor.
Toate trebuie sa te asculte, iar tu trebuie sa ma asculti pe mine." Adam a inteles totul foarte bine.
Apoi trecu si ziua a sasea.
In a saptea zi, Dumnezeu se odihni de munca Sa, tot pamantul fiind gata. El binecuvanta aceasta
zi. Si de atunci toti oamenii ar trebui sa se odihneasca in a saptea zi.
Deci, nu exista nimic in lume, ce sa nu fi fost creat de Dumnezeu. Si in toata lumea nu exista nici
un singur copil de care sa nu aiba Dumnezeu grija.
O sa te gandesti tu mereu la aceasta?
1

Adam si Eva
Adam se plimba intr-o gradina minunata. Florile infloreau, iar pasarile cantau. Pomii erau
incarcati de fructe gustoase: struguri, mere si inca multe altele. Mai erau acolo si tot felul de
animale. Si toate animalele erau dragalase, nefacand nimanui nici un rau. Ce minunat era in
gradina aceea frumoasa!
Stii tu cum se numea gradina? Se numea gradina Edenului. Cateodata o numim si paradis. Si stii
tu cine mai era acolo? Era Domnul Dumnezeu. El a facut aceasta gradina si i-a dat-o lui Adam ca
sa locuiasca in ea. Dumnezeu avea mare grija de Adam, ca un tata de fiul sau. El vroia ca Adam
sa fie fericit si multumit din plin.
Odata, pe cand se plimba Adam prin paradis, Domnul veni la el, iar Adam auzi vocea lui
Dumnezeu si se bucura foarte mult.
Acesta era lucrul cel mai minunat pentru el, sa stie ca Dumnezeu era aproape de el. Adam trebuia
sa ingrijeasca toata gradina. Avea voie sa manance cat vroia din toate fructele minunate. Dar in
acea gradina se afla un pom din a carui fruct nu avea voie sa manance. Pomul era in mijlocul
gradinii si se numea pomul cunostintei binelui si raului.
Si Dumnezeu i-a spus: "Ai voie sa mananci din toti pomii, numai din acesta unul nu. Caci daca
vei manca din el vei muri."
Adam asculta de cuvantul lui Dumnezeu.
Trecea mereu pe langa pomul acel, dar nu se oprea niciodata. Caci nu vroia sa-1 supere pe
Dumnezeu.
Intr-o zi, Dumnezeu i-a adus lui Adam toate animalele, ca el sa le dea cate un nume. Si numele
care il dadea Adam, acela le ramanea. Iata-le, doua cate doua formand un sir lung, lung de tot.
Mai intai venira doua animale mari, Adam le numi elefanti, apoi venira doi lei, doi serpi, doua oi
si Adam le dadu la toate cate un nume. Dar dupa ce animalele plecara, Adam ramase trist. Caci
toate animalele erau doua cate doua, iar el era singur.
Dumnezeu insa stia bine la ce se gandea Adam. Dumnezeu veghease asupra lui Adam, asa ca el
nici nu mai trebuia sa-si spuna dorinta. Atunci Domnul spuse: "Nu este bine ca omul sa fie
singur."
Apoi lasa sa cada un somn adanc peste Adam. Si cand Adam se trezi era o femeie langa el. I-o
daduse Dumnezeu, iar ea se numi Eva.
Ce mare bucurie pe Adam! Acum nu mai era singur.
O lua pe Eva si-i arata toata gradina. Ii atrase atentia si asupra pomului din care nu aveau voie sa
manance.
Cat erau de veseli si de fericiti amandoi. Nu aveau niciodata dureri si nu erau niciodata bolnavi.
N-aveau nici un motiv sa le fie frica de ceva si nici sa fie tristi. Traiau foarte aproape de
Dumnezeu. Dumnezeu era tatal lor, iar ei erau copiii Lui.
Cum erau ei de fericiti, n-a mai fost nici un om vreodata pe lume.
Intr-o zi insa totul se schimba. Si aceasta era vina lui Adam si a lui Eva! Eva se plimba singura
prin gradina. Ajunse langa pomul din care nu aveau voie sa manance. Acolo auzi pe cineva
vorbind.
Cine era acela? Nu era nici Adam si nu era nici Dumnezeu.
Eva se opri curioasa si ce-i vazura ochii? Un sarpe. Acesta se uita cu ochii sai sclipitori la ea si
zise: ,,Ia spune, este adevarat ca n-aveti voie sa mancati din nici un pom? A spus Dumnezeu intradevar asa ceva?"
2

Eva raspunse: "Da de unde, avem voie sa mancam din toti pomii, numai din acest pom nu. Caci
atunci vom muri. Asa a spus Dumnezeu."
Sarpele se uita siret la ea si sopti:
"Nici vorba, nu veti muri! Dumnezeu spune numai asa, dar nu este adevarat. Din contra, veti fi si
mai fericiti. Veti fi exact ca si Dumnezeu de intelepti si de puternici. Crede-ma numai, caci eu
stiu mai bine decat Domnul. Mancati caci nu vi se va intampla nimic." Eva privi fructele. Ele
straluceau asa de frumos in bataia soarelui. Precis ca erau foarte gustoase! Si apoi facu ce-i
spusese sarpele. Culese fructe din pom si manca. Ii dadu si lui Adam, si Adam manca si el.
Dumnezeu le-o interzisese categoric si ei totusi o facura. Acesta era un pacat mare.
Indata Adam si Eva au si stiut ca sarpele mintise.
Au simtit-o imediat.
Deodata nu mai erau fericiti. Le era frica si le era rusine caci, descoperira ca erau goi. La aceasta
nu se gandisera niciodata. Acuma insa o vedeau. Culesera frunze mari si-si facura sorturi din ele.
Apoi, auzira vocea lui Dumnezeu, acea voce care altadata le aducea atata bucurie. Dar iata ca
dintr-o data aceasta voce ii infricosa. Fugira repede de acolo si se ascunsera de Dumnezeu printre
tufisuri, sperand ca El sa nu-i gaseasca.
Dar, Dumnezeu ii gasi!
Il striga pe Adam si ii zise: "Unde esti? Vino incoace imediat."
Bineinteles ca acum trebuiau sa iasa din ascunzis. Dumnezeu ii descoperise. Iesira tremurand la
iveala si nici nu mai indrazneau sa se uite la Dumnezeu.
Dumnezeu ii intreba: "Ati mancat din pomul acela? Vocea Lui era foarte suparata, dar si trista.
Adam zise: ,"Da, Doamne, dar Eva mi-a dat sa mananc." Si Eva sopti: "Da, Doamne, dar sarpele
mi-a spus ca as avea voie sa mananc." O, si ce se mai supara Dumnezeu pe sarpe! Sau mai bine
zis pe dusmanul cel rau, care ii sopti sarpelui acele cuvinte. Acela era de fapt vinovatul. Satana,
asa se numea dusmanul cel rau. El era invidios pe Dumnezeu si vroia sa distruga opera frumoasa
a lui Dumnezeu, si de data aceasta ii reusi. Iar pentru ca Adam si Eva au fost neascultatori nu mai
puteau ramane asa de aproape de Dumnezeu. Trebuiau sa paraseasca frumosul paradis.
Dar cu toate acestea Dumnezeu inca isi mai iubea copiii Sai neascultatori. El le-a promis ca intro zi totul va fi iarasi bine. I-a spus Evei, ca va avea copii; si ca intr-o zi se va naste un copil, care
va fi mai tare decat Satana. Acesta il va pedepsi pe Satana si va avea grija sa nu mai faca nici un
rau. Cine va fi acest copilas?
Domnul Isus Hristos.
Cand va veni Isus, Dumnezeu nu va mai fi suparat pe oameni. Ei vor putea locui din nou aproape
de Dumnezeu, intr-un loc cu mult mai frumos decat in paradis: in cer.
Da, Dumnezeu inca isi mai iubea copiii si avea grija de ei.
Facu lui Adam si Eva haine din piele de animale si El insusi ii imbraca cu ele. Asa nu le mai era
frig. Acum insa trebuiau sa plece din paradis fara sa se mai intoarca vreodata, caci la intrare
statea un inger, care nu lasa pe nimeni sa intre. Bietul Adam si biata Eva! Ce trist era totul acum.
Dar era vina lor. Si cat de nefericiti erau ei acum! Odata insa, cand va veni copilasul, totul va fi
iarasi bine.
Si cand se gandeau la aceasta se mai inveseleau putin.

Cain si Abel
Adam si Eva nu mai puteau locui in frumosul paradis.
Inainte, viata lor a fost vesela si fericita. Acum viata lor era trista si plina de truda. Aceasta era
pedeapsa neascultarii lor. Dar iata ca intr-o zi se intampla ceva foarte frumos. Dumnezeu le darui
un copil, un baietel dragalas. Ce fericiti erau ei acum. Eva deveni mama. Ea-l numi pe baietel
Cain.
Dupa un timp li se nascu iarasi un copil, pe care il numira Abel. Adam si Eva aveau acuma doi
baieti.
Eva n-avea nici un leagan in care sa culce copiii. Si n-avea nici paturi, ca sa-i apere de frig. Era
asa de saraca incat n-avea aproape nimic. Dar ea avea grija de Cain si Abel cum putea mai bine.
Le facu un patut din fan si paie si ii acoperi cu o blana de animal, care le tinea cald.
Cei doi baieti crescura repede. Invatara sa mearga si sa vorbeasca. Apoi Adam si Eva i-a invatat
sa se roage. Le mai povesti despre Domnul Dumnezeu, despre paradis si despre Satana, care vrea
intotdeauna sa-i faca pe oameni neascultatori. Si apoi i-au intrebat pe copii: ,,Vreti voi sa-l iubiti
mereu pe Domnul si sa-l ascultati intotdeauna?"
Cu timpul Cain si Abel se facura adevarati flacai. Ei trebuiau sa lucreze intocmai ca si tatal lor.
Cain se facu agricultor. El lucra pe camp. Semana graul, iar cand graul era copt, il secera, il
macina si cocea paine.
Abel se facu cioban. El mergea cu oile sale la pasune, cautandu-le iarba cea mai gustoasa.
Laptele oilor era foarte bun. Cateodata mai taia si cate o oaie. Atunci avea carne buna. Cain
semana tot mai mult grau, iar Abel avea tot mai multe oi, caci in fiecare an se nasteau mielusei.
Dar cine facea sa creasca graul pentru Cain? si cine-i dadea toate oile lui Abel? Dumnezeu
Domnul. Totul vine de la Dumnezeu. Aceasta o stiau bine Cain si Abel.
Si de aceea ei doreau sa-i multumeasca Domnului pentru toate si sa-i oferce ceva in schimb.
S-au hotarat sa aduca lui Dumnezeu o jertfa. Stii tu cum au facut? Cand Abel a vrut sa aduca
Domnului o jertfa a ales oaia cea mai frumoasa din cate avea. Apoi zise: "Aceasta oaie este
pentru Dumnezeu." A cautat crengi uscate, caci acestea ardeau bine, le puse pe o gramada de
pietre, a taiat oaia si a asezat-o peste crengi. Acum jertfa era pregatita.
Si pentru ca jertfa trebuia sa arda, Abel puse carbuni aprinsi sub crengi. Vantul sufla in foc,
crengile ardeau, arzand si carnea. Iar fumul se ridica la cer.
Indata Abel ingenunche si zise plin de veneratie: "Dumnezeul meu cat de mult te iubesc. Tu
veghezi asupra mea cu atata grija. Si aducandu-i aceasta jertfa din toata inima vreau sa-ti arat
recunostinta mea."Domnul asculta toate acestea. El asculta mereu cand oamenii se roaga. El vazu
ca Abel il iubea. Si Domnul il iubea pe Abel. Ii primi jertfa si aceasta tare il mai facu pe Abel
fericit.
Si Cain aduse Domnului o jertfa. Stranse niste pietre, puse niste crengi deasupra, iar pe crengi
putin din graul pe care Domnul facuse sa creasca pe ogorul sau. Apoi ii dadu foc. Apoi incepu si
Cain sa se roage, dar in inima lui nu era deloc multumit. Se gandea: "De ce oare trebuie sa-i
multumesc lui Dumnezeu, eu insu-mi am semanat graul si am muncit ca acesta sa creasca!" si
Dumnezeu stia bine ceea ce gandea Cain. Vazu ca, Cain nu-1 iubea. Si de aceea nu-i primi jertfa.
Si nu-i dadu nici bucurie si nici fericire. Cain observa bine acest lucru si se supara foarte tare pe
Dumnezeu, si pe Abel, dar mai ales pe Abel. Deveni invidios. El se gandea: "Dumnezeu il
prefera pe Abel; lui ii da fericire, insa mie nu." Foarte des se gandea la aceasta devenind din ce in
ce mai rautacios. Nu mai putea dormi noaptea si nu mai manca aproape nimica. Dumnezeu ii
atrase atentia si ii zise: "Caine, de ce esti asa de rau si invidios? Este vina ta daca lucrurile stau
4

asa. Daca tu mai iubi ai fi si tu fericit si vesel. Gandeste-te la aceasta Caine si nu mai fi invidios."
Cain insa nu asculta si facu dupa capul lui. Intr-o zi ii zise lui Abel: "Hai sa mergem pe camp." Si
cand fu singur cu Abel, incepu o cearta cu el. Il tranti si il batu pana cand il omori. Abel zacea
acum intins pe pamant, iar singele lui se scurgea pe iarba. Cain se sperie foarte tare! Nu stia cum
sa fuga de repede caci ii era frica de pedeapsa! Dumnezeu vazuse totul. El vede tot ce se
intampla pe pamant. Il intreba pe Cain: "Unde este Abel, fratele tau?" Atunci Cain incepu sa-l
minta si zise: "Nu stiu unde este Abel. In orice caz eu nu sunt pazitorul fratelui meu!" Dumnezeu
zise: "Pentru ca ai facut asa ceva, nu voi mai lasa sa creasca nimica pentru tine. Pleaca de aicea
caci nu mai vreau sa stiu nimica de tine. Si ori cat de departe te vei duce, nicaieri in lume nu vei
mai gasi liniste."
Asa se si intampla. Cain pleca departe, tot mai departe, dar oriunde se afla isi aducea aminte de
fratele sau Abel, pe care il omorase. Toata viata lui a fost plina de frica si nefericita.
Astfel Adam si Eva au pierdut in aceeasi zi pe cei doi fii ai lor. Nici unul, nici celalalt nu s-au
mai intors seara acasa. Atunci, Adam si Eva s-au dus sa-si caute copiii. L-au gasit pe Abel care
parea ca doarme intins pe pamant. Dar el nu se mai scula, caci era mort. Adam si Eva 1-au
ingropat in pamant. Erau foarte tristi. Domnul insa le facu o noua bucurie. Le dadu alti copii,
fetite si baieti. Unul din baieti semana mult cu Abel. El il iubea pe Dumnezeu ca si Abel. Numele
lui era Set.
Set inlocuieste pe Abel
Adam si Eva au mai capatat un fiu, pe care l-au numit Set si dupa aceea au mai avut si alti fii si
fiice.
Urmasii lui Cain
Cain la randul sau a avut fiu pe Enoh, iar Enoh pe Irad, iar Irad pe Maleleil, iar Maleleil pe
Matusalem, iar Matusalem pe Lameh si Lameh pe Noe. Si incetul cu incetul urmasii lui Cain si
ai lui Set s-au amestecat si au ajuns sa pacatuiasca din ce in ce mai mult fata de Dumnezeu (Fac.
4-5).
Omul se uita la fata, iar Dumnezeu se uita la inima (1 Regi 16,7).
Dumnezeu a daruit oamenilor celor de la inceput, adica patriarhilor, viata foarte lunga. Adam a
trait 930 de ani; Set 912; Enos 905; Cainan 910; Maleleil 895; Iared 962; Enoh 365; Matusalem
969; Lameh 753; Noe 950; din care 600 inainte de potop si 350 dupa potop. Enoh, tatal lui
Matusalem, a dus o viata atat de sfanta, incat el n-a murit, ci a fost luat cu trupul la cer.

Noe
Poc, poc, poc! se auzea.
Cioc, cioc, cioc!
Erau oameni care lucrau cu ciocanul, unul era batran si trei erau tineri. Cel batran se numea Noe,
iar tinerii erau fii lui: Sem, Ham si Iafet. Ei isi ajutau tatal la lucru.
Doborau trunchi grosi de copaci din care taiau stalpi si scanduri. Cu acestea construiau ceva.
O casa?
Da, semana putin cu o casa. Era tot asa de inalta, dar era o corabie, si anume un vapor mare de
tot, care avea mai bine de o suta .de metri lungime. La aceasta, oamenii au lucrat foarte mult
timp, dar acum era aproape gata.
Cine trebuia sa plece cu acest vapor urias? Cei patru barbati, impreuna cu sotiile lor.
In total opt oameni.
Nu erau multi pentru un vapor asa de mare. Aproape o mie de oameni aveau loc in acest vapor.
Puteau merge cu ei si altii dar nu mai vroia sa mearga nici unul.
Oamenii veneau sa vada vaporul si cand il vedeau incepeau sa rada. Isi bateau joc de batranul
Noe. "Nu poti merge cu acest vapor", strigau ei "caci doar se afla pe uscat. Cum vrei sa duci asa
un vapor mare la apa?"
"Apa va veni aici", zise Noe. "Apa va acoperi totul pe pamant. Dumnezeu a spus-o. Deoarece
oamenii au devenit foarte rai si nu-l mai asculta pe Dumnezeu. Si cei ce nu vor fi in corabie se
vor ineca." Oamenii au inceput sa rada si mai tare.
"Nu radeti" striga Noe. "Mai bine ascultati si rugati-va ca Dumnezeu sa va ierte neascultarea
voastra! Atunci veti avea voie si voi sa intrati in corabie." Dar ei strigau: "Nu, noi nu vrem sa ne
rugam! Nu vrem sa intram in corabia asta."
Oamenii care locuiau acolo au devenit mai rai decat Cain, caci cel putin lui ii era frica de
pedeapsa. Oamenilor acestora nu le era frica de nimica.
Traiau ca si cum Dumnezeu n-ar fi existat, facand ce le trecea prin cap. Domnul ii avertizase de
mai multe ori, dar ei nici nu se sinchiseau. Radeau chiar si de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu
ingaduie ca cineva sa rada de El. Domnul a avut multa rabdare cu oamenii aceia rai, dar pentru
ca nu vroiau sa asculte de El, urma sa vina pedeapsa peste ei.
Iata de ce Dumnezeu a spus lui Noe sa construiasca corabia aceea. Noe il iubea pe Dumnezeu. El
nu trebuia sa fie pedepsit si nici nevasta si nici copiii lui.
Dumnezeu ii spusese exact cum sa construiasca corabia. I-a facut o usa si o fereastra. Iar in
interior erau multe camere. Corabia avea si un acoperis. Si toate crapaturile erau astupate cu
pacura si cu smoala ca sa nu poata patrunde nici o picatura de apa. Toata ziua se auzeau
ciocanele.
Poc, poc, poc!
Cioc, cioc, cioc!
Oamenii auzeau bataia lor seara cand mergeau la culcare si la fel dimineata cand se trezeau.
Poc, poc, poc!
Cioc, cioc, cioc!
Ascultati dar, auziti dar!
Dar oamenii cei rai nu ascultau.
Deodata ciocanele se oprira.
Marele vapor era gata.
Si iata ca acuma o mare multime se apropie de corabie, vrand sa intre inauntru. Aceasta multime
6

nu erau oameni, ci animale.

Ele veneau doua cate doua, cate o pereche, Dumnezeu era acela care le chemase. Intrara deci,
unul dupa altul in corabie, iar Noe arata fiecaruia locul sau de adapost. Pana si hrana lor era deja
pregatita.
Oamenii cei rai vazura toate acestea, dar totusi nu vroiau sa asculte. In curand insa va fi prea
tarziu.
Opt oameni au intrat in corabie.
Si Dumnezeu insusi a inchis usa dupa ei. Corabia ramase neclintita inca o saptamana.
Apoi nenorocirea veni. Nori negri se apropiau si cerul se intuneca. Soarele se ascunse. Se facu
intuneric, ca si noaptea. Apoi incepu sa ploua, asa de tare cum niciodata nu mai plouase.
Apa curgea, navalea, si ropotea pe pamant si nu se mai oprea. In intuneric vaporul statea foarte
linistit. Apa ropotea pe acoperisul de lemn, se scurgea dealungul peretilor si inconjura corabia
din toate partile. Acum corabia statea in apa. Apa crestea tot mai mult si deodata corabia se urni
din loc. Incepu sa se legene pe apa, iar vantul o impingea inainte.
Incotro?
Noe nu stia.
Nici cei ce erau in corabie nu stiau. Domnul insa stia. El impingea vaporul peste apa cea mare. Si
pentru ca El era acela care il conducea, totul mergea bine. Ploaia continua. Apa crestea tot mai
mult pe pamant. La scurt timp cele mai inalte case se gaseau in apa. Apoi cei mai inalti pomi, si
in sfarsit toti muntii inalti erau sub apa.
Abia acuma Dumnezeu alunga norii cei negri de pe cer. Ploaia inceta si soarele incepu din nou sa
straluceasca. Dar uscatul nu se vedea. Totul era o apa mare si adanca.
Nu mai erau nici oameni rai. Toti se inecasera. Corabia plutea pe marea imensa. In corabie se
aflau opt oameni fericiti si o multime de animale, care in curand urmau sa locuiasca iarasi pe
pamant. Nu trebuia sa le fie frica de nimic, caci Dumnezeu avea grija de ei. Corabia pluti multa
vreme incolo si incoace pe apa.
Intr-o zi insa se auzi-pac!
Corabia se lovise de ceva si nu putea merge mai departe. Se implantase in varful unui munte.
Acolo trebuia sa astepte pana cand pamantul sa se fi uscat. Apa incepu sa scada. Noe vazu cum
ies la iveala unul cate unul muntii.
Totul dura insa foarte mult timp. Iar Noe nu mai putea de nerabdare. De-aceea se duse intr-o zi la
remiza in care se gaseau pasarile, prinse un corb negru si il lasa sa zboare pe geam afara. Corbul
fu tare bucuros, zbura afara departe si nu se mai intoarse. Era o pasare puternica care putea sa
traiasca pe pamant.
Apoi, Noe lasa sa zboare un porumbel. Acesta zbura toata ziua incolo si incoace, cautand ceva de
mancare. Dar negasind nimica, se intoarse seara trist si obosit, caci nu putea sa traiasca inca pe
pamant. Noe isi intinse mana pe geam afara si lua porumbelul in corabie. Porumbelul era trist si
obosit pentru ca nu putea inca sa traiasca pe pamant.
Mai astepta Noe inca o saptamana. Apoi lasa porumbelul sa zboare a doua oara. Si de data
aceasta se intoarse seara, dar ce avea el in cioc? O frunza pe care o rupsese dintr-un pom. Era ca
si cum ar fi vrut sa spuna: "Nu mai dureaza mult, Noe. Pomii ies deja din apa."
Aceasta era o veste buna. Si cand dupa o saptamana, Noe lasa porumbelul din nou sa zboare
afara, acesta nu se mai intoarse. Gasise hrana.
Atunci Noe desfacu acoperisul corabiei si astepta ca Domnul sa vorbeasca. Si Dumnezeu ii zise:
"Acuma Noe poti sa iesi din corabie, impreuna cu sotia ta, cu copiii tai si cu toate animalele."
Ce fericiti erau ei acuma ca puteau sa iasa afara! Iarba incepu sa inverzeasca, iar florile incepura
sa infloreasca. Pamantul era iarasi frumos. Pasarile isi faceau iarasi cuiburi, cantand cele mai
frumoase cantece. Animalele zburdau vesele prin padure, raspandinduse in toate partile,
7

cautandu-si un adapost. Noe aduse Domnului o jertfa. Pe cand fumul se ridica la cer cei opt
oameni ingenunchiara si ii multumira lui Dumnezeu pentru grija minunata ce le-o purtase.
Dumnezeu vazu jertfa. El vazu si cat de fericiti si recunoscatori erau ei. El promise ca nu va mai
trimite niciodata un potop asa de mare pe pamant.
El zise: "Cand va ploua in viitor, nu trebuie sa va mai temeti. Daca va uitati la cer veti vedea
cateodata curcubeul meu pe cer. Pe acela il vad si Eu si el este un semn ca niciodata lumea nu se
va mai ineca."
Ai vazut tu vreodata bolta aceea colorata pe cer?
Acela este curcubeul.

Ezechia, imparatul cel evlavios

Ezechia era un barbat tanar. El il iubea pe Domnul. El era un print. Si cand tatal sau muri,
Ezechia deveni imparat. Imparat peste poporul Izrael. Dar poporul lui Dumnezeu il uitase pe
Dumnezeu. Peste tot oamenii facusera chipuri si le adorau. Ei nu se mai gandeau la Dumnezeu.
Ei nu se mai gandeau nici la casa lui Dumnezeu, la templul din Ierusalim, pe care il construise
Solomon. Nimeni nu mai mergea la templu ca sa se roage si sa aduca jertfe.
Oameni rai batusera usa in cuie, ca nimeni sa nu mai poata intra. Sarmanul popor! Ar fi putut fi
asa de fericit si iata ca era tare nefericit! Caci in fiecare an navaleau dusmani in tara, ca s-o
jefuiasca si sa fure. Aceasta era pedeapsa poporului pentru ca-l uitase pe Dumnezeu.
Ezechia se gandea: "Asa nu mai poate merge, poporul meu trebuie sa-l iubesca iarasi pe
Dumnezeu. Trebuie sa ajunga un popor, cu adevarat a lui Dumnezeu. Voi face totul pentru
aceasta."
Si Ezechia se apuca imediat de lucru. Sfarama toate chipurile din tara. Deschise templul si il
impodobi iarasi. Si apoi isi trimise servitorii in tara ca sa-i cheme pe oameni la Ierusalim. El zise:
"Acum vom aduce toti jertfe si il vom ruga pe Domnul sa va ierte toate relele."
Si asa au si facut. Si apoi au facut o serbare.
Dupa aceasta incepu o vreme minunata pentru poporul Izrael. Daca voia sa-l iubeasca iarasi pe
Dumnezeu, avea sa devina puternic si fericit. Avea sa devina iarasi poporul lui Dumnezeu. Si nu
mai avea sa sufere din cauza dusmanilor, caci Ezechia ii alunga pe toti.
Dar Ezechia, nu era inca multumit. Poporul sau trebuia sa-l iubesca mai mult pe Dumnezeu. Mai
erau inca multi dusmani, impotriva carora trebuia sa mai lupte. Voia sa-si faca poporul mai
puternic si mai fericit.
Dar in timp ce facea toate acestea, se imbolnavi grav; nici un medic nu putea sa-l vindece. Iar
starea lui se agrava tot mai mult.
Ezechia era foarte trist. Gasea ca e groaznic sa fi bolnav. El se gandea: "Cum as vrea sa ma
vindec cat mai repede."
Si iata ca usa camerei se deschide. Isaia intra la imparat. Isaia era un profet, un servitor al lui
Dumnezeu. El avea o veste de la Dumnezeu, pentru imparat. Dar era o veste trista.
Isaia zise: "O, imparate, trebuie sa spui adio familiei si prietenilor tai, caci vei muri."
Vai, ce se sperie Ezechia. Nu, nu pentru ca ii era frica de moarte! Nu, el il iubea pe Domnul si
stia bine ca va merge in cer. Dar mai avea atatea de facut pentru poporul sau! Lucrarea sa, oh,
lucrarea sa cea mare nu era terminata inca. Isaia plecase. Atunci Ezechia se intoarse in patul sau
cu fata la perete si planse de suparare. Pernele sale erau ude de lacrimi!
"Oh, Doamne, se tangui el, mai lasa-ma sa traiesc inca catva timp! Mai lasa-ma sa mai lucrez
catva timp pentru poporul meu! Vreau sa-l fac mai puternic si mai fericit."
Rugaciunea sa se ridica la cer. Si dupa scurt timp, usa se deschise din nou. Era Isaia, profetul.
Dar de data aceasta avea o veste buna pentru imparat.
El zise: "Asculta imparate! Asa vorbeste Domnul: ,,Ti-am auzit rugaciunea si ti-am vazut
lacrimile. Te voi vindeca. Vei mai trai inca mult timp, inca cincisprezece ani. Si Eu te voi ajuta
impotriva dusmanilor."
Lui Ezechia aproape ca nu-i venea sa-si creada urechilor, asa de minunata era vestea. Dar crezu
totusi, caci Dumnezeu o spusese. Trei zile mai tarziu, imparatul era vindecat. Si cand facu prima
sa iesire, stii tu unde se duse? Se duse la templu, la casa lui Dumnezeu. Dumnezeu facuse asa o
minune mare cu el. Acum voia sa-i multumeasca.
Si cativa ani mai tarziu, Dumnezeu facu o minune si mai mare cu Ezechia. Intrase in tara un
9

imparat strain, cu o oaste mare. Acestia erau dusmani ai poporului Izrael. Ei vroiau sa cucereasca
Ierusalimul, sa fure totul, sa distruga totul si sa-l prinda pe Ezechia. Dar in jurul Ierusalimului era
un zid mare, pe care dusmanii nu-l puteau trece. In zid erau porti, dar oamenii le incuiara repede.
Astfel nu puteau intra dusmanii. Dar ei nu plecara. Formara un cerc in jurul orasului si asteptara.
Astfel nimeni nu putea intra si nimeni nu putea iesi din oras. Nimeni nu mai putea aduce
mancare in oras. Ei mai aveau niste rezerve, dar si acestea aveau sa se termine in curand. Atunci
oamenilor le va fi foame si vor fi obligati sa deschida portile orasului. Locuitorilor orasului
incepu sa le fie frica. Chiar si lui Ezechia ii era frica. El se gandea: "Nu mai exista decat o
singura persoana care ne mai poate ajuta." Se duse in templu si se ruga: "Oh, Doamne, ajuta-ne!"
Si dupa ce se ruga, veni Isaia in templu si zise: "Nu-ti fie frica imparate, caci Domnul zice: Te
voi ajuta si imparatul strain nu va intra in oras."
Atunci imparatul strain scrise lui Ezechia o scrisoare foarte nelalocul ei.
Scrisoarea spunea: "Sa nu cumva sa crezi ca Dumnezeul tau te va ajuta. Aceasta n-o va face El,
dealtfel nici nu o poate face, caci eu sunt mai puternic decat El. Nu te mai lasa inselat de
Dumnezeul tau." Stii tu ce a facut Ezechia cu scrisoarea? O duse la templu si o lasa acolo. Se
gandi: "Dumnezeu insusi va citi scrisoarea, Dumnezeu insusi va raspunde imparatului
necredincios."
Si asa facu Dumnezeu.
Si cand se facu noapte, un inger se cobori din cer si se duse la dusmani. Ingerul aducea raspunsul
la scrisoarea aceea jignitoare. Era o pedeapsa ingrozitoare.
Si cand se facu dimineata, mii de soldati de-ai imparatului strain zaceau morti pe pamant. Iar
ceilalti care mai ramasera inca in viata, se speriara asa de tare, ca o luara la fuga in tara lor. Si nu
mai indraznira sa vina niciodata asa frica le era de Dumnezeul lui Ezechia.
Si tot timpul cat trai Ezechia nu ma veni nici un dusman in tara. Iar poporul Izrael trai fericit si
multumit.

10

In tara Babilon
Iti mai aduci aminte cine era Ezechia?
Era imparatul care l-a iubit pe Dumnezeu si care l-a facut pe poporul Izrael puternic si fericit.
Acesta a fost un timp minunat.
Dar dupa moartea lui Ezechia, situatia poporului Izrael s-a inrautatit. Urmara iarasi imparati care
nu-l iubeau pe Dumnezeu si care se rugau la chipuri. Iar poporul facea ca si ei. Oamenii Il uitara
pe Dumnezeu. Dumnezeu avusese multa rabdare cu ei. Ii atrase atentia de multe ori, il iertase de
multe ori; dar poporul Izrael nu voi sa-l asculte. Si atunci primi o pedeapsa ingrozitoare! Soldati
straini navalira in tara. Devastara Ierusalimul si dadura foc templului. Toti locuitorii fura luati si
dusi in tara din care veneau soldatii. Acolo trebuiau sa munceasca pentru un imparat strain.
Acolo ramasera mult timp, foarte mult timp, pana ce trecu mania lui Dumnezeu.
Tara aceea straina se numea Babilon. imparatul cel strain se numea Nebucadnetar. Imparatul
Nebucadnetar era un imparat foarte bogat si foarte puternic. El era stapan peste o jumatate din
lume. El locuia intr-un palat minunat si avea o multime de servitori. Dar nu erau servitori
obisnuiti, ci toti erau printi. Caci imparatul era un imparat asa de puternic, incat nu voia sa aiba
decat servitori alesi. Printre ei erau patru printi din poporul Izrael. Pe unul dintre ei il chema
Daniel. Era insa foarte greu si periculos sa-i slujesti lui Nebucadnetar, caci imparatul era increzut
si foarte sever. Cand un servitor gresea ceva, Nebucadnetar cerea sa i se taie imediat capul.
Dar Daniel si prietenii lui nu se temeau. Ei il iubeau pe Domnul si ziceau: "Domnul va veghea
intotdeauna asupra noastra."
Era noapte; toti oamenii dormeau. Si imparatul Nebucadnetar dormea. Si iata ca avu un vis foarte
curios; se trezi de groaza, asa de neobisnuit era visul. Dar cand se trezi de a binelea, uita tot ce
visase. Inima ii mai batea de groaza din cauza visului si nu mai putu sa adoarma. El era sigur ca
visul sau voia sa spuna ceva!
Atunci isi chema servitorii cei mai intelepti, care pretindeau ca citisera multe carti groase si ca
stiau totul. Si cand se infatisara inaintea imparatului, acesta le spuse: "Am visat un vis si as vrea
sa stiu ce inseamna."
Inteleptii se plecara adanc inaintea lui si zisera: "O, imparate, povesteste-ne ce ai visat si noi si
vom spune ce inseamna."
Dar imparatul le zise: "Nu, voi trebuie sa-mi spuneti ce am visat. Daca o veti putea face, va voi
da multi bani. Dar daca nu o veti face, va voi taia la toti capul."
Inteleptilor li se facu tare frica.
"Dar imparate" strigara ei, "cum sa stim ce ai visat? Nu exista nici un om pe lume care sa-ti poata
spune una ca asta."
Atunci imparatul se infurie foarte tare si striga: "Toti sunteti niste mincinosi. Ziceti ca stiti totul,
dar nu stiti nimica."
Chema soldatii si le porunci sa taie capul tuturor inteleptilor. Soldatii se dusera cu sabiile lor
ascutite, prin toata tara. Ajunsera si la Daniel. Daniel si prietenii sai erau slujitorii lui
Nebucadnetar si ei trebuiau sa fie omorati. Dar Daniel se duse la imparat si spuse: "O, imparate,
ai putea astepta pana maine? Poate ca maine voi putea sa-ti spun ce ai visat."
Imparatul cazu de acord. Atunci se intoarse Daniel la prietenii lui si le zise: "Unul singur stie ce a
visat imparatul. Acela este Dumnezeu. Sa-i cerem lui Dumnezeu sa ne-o spuna." Prietenii facura
intocmai. Si cand se facu noapte, Daniel visa visul pe care-l visase imparatul. Si Dumnezeu ii
spuse si ce insemna visul.
Ce bucuros era Daniel! Ii mutumi lui Dumnezeu si fugi repede la imparat. Imparatul il intreba:
11

"Poti sa-mi spui exact ce am visat?"

"Nu, imparate", zise Daniel, "eu nu ti-o pot spune. Nici un om n-o poate spune. Dar exista un
Dumnezeu in cer, care stie totul. El mi-a spus ceea ce ai visat tu." Si apoi ii povesti visul.
Ii spuse: "O, imparate, ai vazut un chip mare de tot. El era asa de mare, ca te-ai speriat de el.
Capul era din aur si pieptul din argint. Pantecele erau din cupru si fluierele picioarelor din fier,
iar picioarele din fier amestecat cu lut. In apropiere era un deal. De pe deal se rostogoli o piatra si
lovi picioarele chipului, iar acesta cazu si piatra il distruse. Nu mai ramase nimic din el. Si piatra
se facu cat lumea intreaga de mare.
Iata visul tau, imparate. Si stii tu ce inseamna? Piatra a fost mai tare decat tot chipul. Asa este si
Dumnezeu, mai tare decat toate imparatiile din lume. Aceasta inseamna visul tau."
Imparatul Nebucadnetar ramase foarte uimit. Acum isi aducea aminte ca visase intocmai.
El zise: "Oh, Daniele, ce puternic este Dumnezeul tau!"
Ii dadu lui Daniel tot felul de lucruri frumoase si scumpe. Hotari ca Daniel sa fie servitorul sau
cel mai ales, stapanul tuturor servitorilor. Iar cei trei prieteni ai sai devenira si ei oameni de vaza.
Ei il iubeau pe Domnul si de aceea Domnul se ingriji de ei.

12

In cuptorul cu foc
Celor trei prieteni ai lui Daniel nu le era frica de nimic; nici macar de imparatul care era asa de
increzut si de sever. Ei stiau de fapt ca Dumnezeu ii iubea si ca veghea asupra lor. Si cand
Dumnezeu vegheaza asupra ta, n-ai de ce sa te temi.
Odata, imparatul Nebucadnetar, dadu ordin sa se faca un chip mare de tot, aproape asa de mare
ca si cel pe care il visase. Dar acesta era tot in aur. Si langa chip porunci sa se construiasca un
cuptor, un cuptor foarte mare din piatra, in care se putea face un foc mare.
Apoi isi chema toti servitorii de vaza, care erau mai multe mii si le zise: "Ascultati bine! In
momentul in care va canta muzica, veti ingenunchia inaintea chipului pe care l-am facut. Ati
inteles? Fiecare din voi sa cada in genunchi si sa se roage chipului. Si cine n-o va face, va fi
aruncat in cuptorul cu foc."
Se facu liniste deplina. Se puteau auzi flacarile arzand si fumul se ridica, formand nori grosi,
negri. La toata lumea ii era frica. Cand incepu sa cante muzica, facura ce le spuse imparatul.
Cazura pe genunchi si se rugara chipului. Toti, in afara de prietenii lui Daniel. Cei trei oameni
tineri ramasera in picioare. Ei nu ingenunchiara.
Imediat au fost dusi inaintea imparatului. Imparatul era suparat. El le spuse: "Ati facut-o
intentionat? Vreau sa va mai incerc inca o data. Si daca de data aceasta nu ingenunchiati, va voi
arunca in cuptorul cu foc. Si cine va va scapa de acolo? Veti arde de vii."
Dar cei trei prieteni zisera: "O, imparate, noi nu ne plecam in fata unui chip. N-avem dreptul s-o
facem. Domnul nu vrea asa ceva. Si de aceea nu o facem. Si daca ne aruncati in foc, chiar si
acolo ne poate ajuta Dumnezeu."
Atunci imparatul se infurie si mai tare. Se facu rosu de manie si porunci ca focul din cuptor sa fie
facut si mai mare, de sapte ori mai mare. Apoi chema soldatii cei mai tari si le porunci sa-i
arunce pe cei trei prieteni in foc. Soldatii facura ce li se ceru. Focul era asa de puternic, incat
soldatii cazura morti. Dar aceasta nu-l impresiona pe imparat. El vedea doar focul si cei trei
oameni care fusesera aruncati in el. Dar, deodata se sperie. El ii intreba pe servitori: "N-am
aruncat noi oare trei oameni in foc?" "Ba da, imparate", raspunsera ei. "Dar iata ca sunt patru",
striga imparatul. "Ia priviti: unul, doi, trei, patru! Merg incolo si incoace prin foc. Iar al patrulea,
nu e ca un om, arata ca un inger." Imparatul se apropie de foc si striga: "Iesiti afara, caci nu mai
sunt suparat pe voi." Cei trei prieteni ascultara. Mersera prin foc ca si cum n-ar fi fost fierbinte.
Se infatisara inaintea imparatului. Ingerul nu mai era acolo. Venise doar sa-i pazeasca. Nici un fir
de par din capul lor nu arsese. Focul nu mirosea nici macar pe hainele lor!
Cei trei prieteni se increzusera in Dumnezeu. Si Dumnezeu le ajutase. Astfel imparatul cel
ingamfat invatase ca este cineva in cer, care este mai puternic decat toti imparatii!

13

Iona
Ai auzit tu vreodata vorbindu-se de Iona?
Iona era un profet, un servitor al lui Dumnezeu, dar nu era un servitor ascultator.
Domnul i-a vorbit: "Iona, trebuie sa pleci. Du-te in marele oras Ninive, caci oamenii din Ninive
fac multe lucruri rele. Tu le vei spune ca Eu vad tot ceea ce fac ei si ca-i voi pedepsi, daca nu se
indreapta." Dar Iona se gandi: "Nu, asa ceva nu voi face. Nu ma voi duce la Ninive. N-au decat
sa faca rele, caci oamenii aceia sunt dusmanii poporului meu."
Si Iona porni la drum, dar merse in directia gresita. Ninive era in est si el o lua spre vest. Fugea
de Dumnezeu. Iona se gandi: "Voi fugi. Voi fugi asa de departe, ca Dumnezeu nu ma va mai gasi.
Atunci nu va mai trebui sa merg la Ninive."
Merse si merse, pana ce ajunse la mare. De acolo nu mai putea merge mai departe.
La malul marii se gasea o corabie, care era gata sa plece pe mare. Iona se gandi: "Voi merge cu
aceasta corabie. Asa voi ajunge si mai departe si Dumnezeu nu va mai putea sa ma gaseasca."
Se sui deci in corabie ca sa treaca marea. Capitanul cazu de acord si Iona isi plati calatoria. Cerul
era albastru; soarele stralucea foarte tare pe cer. Valuri mici se izbeau de corabie. O, era asa de
frumos sa mergi pe mare. Dar Iona nu gasea ca era minunat. Nu indrazni sa ramana sus cu
ceilalti oameni. Ii era tare frica, ca Dumnezeu avea sa-l vada. Era si foarte obosit din cauza
calatoriei. Se duse sa se culce jos in corabie. Acum nu mai simtea oboseala si nici frica de
Dumnezeu.
Dar Dumnezeu il vedea pe Iona, chiar si in locul acela intunecos din corabie. El putea sa-si
gaseasca servitorul neascultator chiar si pe marea intinsa.
Dumnezeu chema furtuna si ii porunci sa sufle cu putere in corabie. Furtuna fu mai ascultatoare
decat Iona; facu imediat ce-i poruncise Dumnezeu. Aduse cu ea nori mari, negri, in spatele carora
se ascunse soarele. Sufla asa de tare in panzele corabiei, ca aceasta mai, mai sa se rastoarne.
Sufla tare in valurile mici, incat acestea se facura mari, asa de mari cat o casa! Valurile mari
izbeau in corabie asa de tare ca, corabia era gata, gata sa se sparga. Atunci capitanului i se facu
frica si marinarilor la fel.
Dar Iona era jos in corabie si dormea dus. Un marinar se apropie de el, il scutura ca sa-l trezeasca
si striga: "Nu dormi! Scoala-te si ajuta-ne! Roaga-te lui Dumnezeu ca sa nu ne inecam!" Atunci
Iona se urca sus. Vazu valurile mari si cerul intunecos. Auzi furtuna ingrozitoare si intelese ca
Dumnezeu totusi il gasise. El spuse: "Furtuna a venit din cauza mea, Dumnezeu a trimis-o dupa
mine pentru ca m-am purtat cum nu trebuie. Am fost neascultator. Ar fi trebuit sa merg spre est,
dar eu m-am dus spre vest. Am vrut sa fug de Dumnezeu, dar aceasta este imposibil."
Iona mai zise: "Luati-ma si aruncati-ma in mare. Aceasta va fi pedeapsa mea. Aceasta o merit.
Atunci marea se va linisti, caci Dumnezeu va chema furtuna inapoi." Marinarii nu voira sa auda
de asa ceva. Incercara din rasputeri sa ajunga la tarm, dar furtuna devenea din ce in ce mai
puternica. Si nestiind ce sa mai faca, marinarii il luara pe Iona si il aruncara in mare. Si iata ca
furtuna se opri. Dumnezeu o chemase inapoi. Vantul inceta sa mai sufle, valurile incetara sa mai
loveasca corabia, norii cei negrii se imprastiara, cerul se facu iarasi albastru; soarele incepu sa
straluceasca iarasi. Corabia putu sa-si continue calatoria pe marea linistita. Marinarii vazura toate
acestea si spusera: "Cat de puternic este Dumnezeu! Pana si vantul si marea il asculta. Si noi
vrem sa-l ascultam mereu."
Si Iona? Ce i se intamplase?
Se inecase? Era mort?
Nu, Iona nu murise. Dumnezeu veghease asupra lui. Dumnezeu trimisese un peste mare de tot,
14

care il inghiti-se pe Iona. Acum Iona era in burta acestui peste. Acolo era intuneric si foarte
neplacut. Dar Iona se gandi: "Dumnezeu ma vede si ma aude si aici."
Atunci Iona incepu sa se roage. Ii parea foarte rau, caci fusese neascultator. El zise: "De acum
inainte voi fi intotdeauna ascultator."
Atunci Dumnezeu conduse pestele la tarmul marii. Acolo ridica capul deasupra apei si il dadu pe
Iona afara. Si astfel ajunse Iona inapoi in tara sa.
Si Dumnezeu ii vorbi iarasi: "Pleaca, Iona. Du-te in marele oras Ninive. Iti voi spune mai tarziu
ce va trebui sa spui acolo."
De data aceasta Iona nu mai indrazni sa fie neascultator. Porni pe drumul cel bun si dupa o
calatorie lunga ajunse in marele oras.
Ce trebuia el sa spuna?
El trebuia sa spuna: "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi distrusa."
Pentru Iona, aceasta era o veste buna.
Caci Iona dorea ca aceasta cetate sa fie nimicita, in care locuiau oamenii aceia rai!
Strabatu tot orasul si striga: "Inca patruzeci de zile si Ninive va fi nimicita." Oamenii tare se
speriara la auzul acestei vesti. Pana si imparatul se sperie. Ei stiau foarte bine de ce ii astepta
aceasta pedeapsa ingrozitoare: pentru ca facusera multe rele.
Si atunci le paru rau de pacatele lor. Imparatul zise: "Hai sa ne rugam toti; sa-i cerem lui
Dumnezeu ca sa nu ne pedepseasca de data aceasta, ci sa ne ierte inca o data. Deci, nimeni sa nu
mai faca nici un rau. Sa ne schimbam toti inima si viata, da, sa ne pocaim!"
Oamenii facura dupa cum spuse imparatul. Incepura toti sa se roage: barbatii, femeile si copiii.
Oile behaira si vacile mugira: Pana si animalele se unira cu ei si incercara sa nu mai faca nici un
rau!
Dumnezeu vazu toate acestea. Ii fu mila de cetate si n-o mai pedepsi.
Iona era pe un deal, nu departe de oras. Statea acolo si astepta ca orasul sa fie nimicit. Tare voia
sa vada aceasta. Gasea ca era foarte bine asa. Caci locuitorii Ninivei erau dusmanii lui. Iar lui
Iona nu-i era mila de ei.
Dar putea sa astepte mult si bine, ca pedeapsa nu mai veni. Atunci Iona se supara si se manie...
Si deodata, un pom crescu chiar langa Iona. El crescu foarte repede. Iona il vazu crescand. Se
facu un pom mare, cu crengi si cu frunze. Acum Iona se aseza bine la umbra. Era bucuros si
recunoscator de acest pom minune!
Dar a doua zi dimineata, Dumnezeu trimise un vierme, care manca radacina pomului minune.
Pomul pieri. Frunzele se uscara si cazura jos.
Iona nu mai avea umbra. Iar soarele ardea tare pe capul lui. Atunci Iona se supara. Era foarte
maniat ca pomul disparuse. Si atunci Dumnezeu ii arata lui Iona, cat era de nesabuit. Dumnezeu
ii spuse: "Tie ti-e mila de un pom. N-am Eu oare dreptul sa-mi fie mila de toti oamenii Ninivei,
de toti copiii si de toate animalele cetatii?"
Iona tare s-o fi rusinat. Si s-o fi gandit: "Ce rau si nechibzuit sunt eu! Cait de intelept si bun este
Dumnezeu. El are grija de tot ce traieste. El iubeste pe oameni si pana si pe animale."

15

Avraam
Un om pleca intr-o calatorie foarte lunga. Il chema Avraam si era foarte bogat. El avea multe oi,
vaci si magari. Mai avea si camile. Acestea sunt niste animale mari, mai mari decat un cal. Te
poti urca foarte bine pe ele.
Avraam trebuia sa plece in calatorie. Si toate vacile, oile si magarii trebuiau sa-l insoteasca. Mai
trebuiau sa plece si o multime de servitori, ca sa pazeasca animalele. Si sotia lui Avraam a plecat
cu el. O chema Sara.
Avraam deci, trebuia sa plece, caci Dumnezeu ii poruncise. El ii zisese: "Avraame, muta-te in
tara pe care ti-o voi arata-o. Du-te fara frica, caci eu voi avea grija de tine. Cu oamenii care sunt
buni cu tine voi fi si Eu bun, iar pe cei care vor voii sa-ti faca raul ii voi pedepsi. Copiii tai vor
locui in tara aceea si tot acolo se va naste intr-o zi Domnul Isus." Avraam raspunse: "Da,
Doamne, ma voi duce."
Caci Avraam il iubea pe Domnul si facea tot ce-i spunea El.
Calatoria fu lunga si obositoare. Avraam mergea inainte, calarind pe o camila mare. Iar Lot,
nepotul lui mergea langa el. Si Lot dorea sa mearga in tara indepartata.
In urma celor doi barbati veneau nevestele lor, Sara si nevasta lui Lot. Si apoi veneau toate oile
cu mieluseii lor si vacile cu vitelusii lor si toate celelalte animale, impreuna cu puii lor. Iar la
urma veneau servitorii care trebuiau sa pazeasca animalele. Astfel se facea un sir lung, lung de
tot.
Sirul inainta incet, caci mieluseii nu puteau fugi asa de repede.
In drumul lor treceau pe langa munti inalti si prin paduri dese. Au trecut si prin desert, unde nu
era decat nisip, nisip si iar nisip. Traversau o multime de tari, prin care Avraam nu mai fusese
niciodata. Iar cand se facea seara se opreau, isi desfaceau corturile si se culcau in ele. Animalele
ramaneau afara.
Se ingramadeau una intr-alta, dormind si ele. Dar nu toti servitorii dormeau, caci unii trebuiau sa
ramana treji si sa pazeasca oile. Ei faceau un foc si stateau langa el. Asa nici o fiara nu indraznea
sa se apropie, sa fure vreo oaie.
Si stii cine mai era inca treaz? Domnul nu dormea. El privea din ceruri, veghind asupra tuturor
oamenilor si animalelor.
Iar cand se facea dimineata plecau mai departe.
Domnul zise: "Tara este acolo, Avraame, unde ieri seara a apus soarele!" Si Avraam se duse mai
departe.
Nu-i era frica deloc ca s-ar putea rataci, caci Domnul insusi era cu el, aratandu-i drumul. Intr-o zi
ajunse la o apa.
Ori, nu era nici un pod si nici o barca acolo. Avraam cauta un loc unde apa nu era asa de adanca
si trecu prin ea. Toti oamenii si animalele mersera dupa el. Pe mielusei, fiind prea mici, ii luara
servitorii in brate. Ajunsi la celalalt mal al apei, ei se gasira in tara pe care Domnul o promisese.
Era o tara minunata. Peste tot infloreau flori, crestea iarba gustoasa pentru oi. Si tara se numea
Canaan.
Domnul zise: "Avraame, voi da tara aceasta copiilor tai."
Copiilor tai?
Avraam nu avea copii! El si Sara erau batrani si Dumnezeu nu le daruise inca nici un copil.
Avraam nu se impotrivi.
Se gandea: "Dumnezeu a spus-o si atunci trebuie sa fie adevarat. Cum se va intampla nu stiu, dar
Domnul o stie cu siguranta. Ce spune Dumnezeu aceea se intampla intotdeauna. Aceasta o cred."
16

Si aceasta incredere il facea pe Avraam fericit.

Ii oferi Domnului o jertfa, ca sa-i arate cat era el de fericit si de recunoscator.
Apoi astepta cu rabdare ca Dumnezeu sa-i dea lui si Sarei un copil.
Avraam si Lot se simteau bine in noua tara. Dar din nefericire nu mai puteau ramane sa traiasca
impreuna. Avraam, ca si Lot dealtfel, avea multe turme. Ei aveau: oi, vaci, magari si camile. Iar
turmele deveneau din ce in ce mai mari. Caci in fiecare an se nasteau mielusei, vitei si alti
puisori.
Dupa cativa ani turmele devenira asa de mari incat nu mai era destula iarba pentru toate
animalele. Atunci servitorii lui Lot au inceput sa se certe cu servitorii lui Avraam.
"Plecati" strigau ei "iarba este pentru oile noastre."
"Nu, noi nu plecam" raspundeau ceilalti "voi sa plecati. Noi ramanem aici." Se certau in fiecare
zi. Avraam se gandea: asa nu poate merge mai departe. Ceea ce facem, nu este un lucru bun.
Domnului precis nu-i place ca ne certam mereu.
Il chema deci pe nepotul sau Lot si se duse cu el pe un deal. De acolo se putea vedea tara in lung
si in lat. Apoi Avraam zise: "Lot, nu este bine ca servitorii nostri sa se tot certe; noi nu mai putem
locui impreuna. Alege locul in care vrei sa traiesti. Daca tu mergi la dreapta, eu voi merge la
stanga, iar daca tu mergi la stanga, eu voi merge la dreapta." Lot arunca o privire si vazu un loc
minunat, aproape asa de frumos ca si paradisul. Ochii lui Lot incepura sa luceasca la vazul
acestui coltisor de pamant. Acolo crestea multa iarba. Acolo Lot va putea avea si mai multe
animale. Acolo Lot putea sa devina si mai bogat decat era. Se mai aflau acolo si doua orase mari,
care se numeau Sodoma si Gomora. In aceste orase locuiau oameni foarte rai, care nu-l iubeau pe
Dumnezeu. Dar pe Lot nu-l nelinistea deloc acest lucru, atata timp cat putea sa devina bogat.
Astfel Lot isi alese aceasta tara si se muta in Sodoma unde locuiau oamenii aceia rai. El isi
alesese bucata cea mai buna. Dar Domnul zise lui Avraam: "Nu fi trist Avraame, caci mai incolo
voi da toata aceasta tara copiilor tai. Stii tu cati copii vei avea si cat de mare va fi poporul care va
locui aicea? Cat nisipul marii, asa de mare si de numeros va fi poporul tau." Dupa ce auzi toate
acestea, Avraam se inveseli tare mult, caci il credea pe Dumnezeu.
Trecura multi ani si Avraam si Sara tot nu aveau nici un copil. Asteptarea era lunga. Sara zise:
"Aceasta nu se va mai intampla, caci suntem mult prea batrani." Si tare trista mai era Sara. Dar
Avraam zise: "Se va intampla cu siguranta. Dumnezeu a zis-o!"
Dar si Avraam era putin tulburat caci dura asa de mult. El se gandea deseori la aceasta si
cateodata nu putea dormi noaptea din acest motiv. Intr-o noapte insa Domnul veni sa vorbeasca
cu el. El ii spuse: "Nu fi trist Avraame, Eu veghez intotdeauna asupra ta."
"Ah, Doamne" raspunse Avraam "inca nu avem nici un copil!"
Atunci Domnul il duse pe Avraam afara si ii spuse: "Priveste sus. Vezi tu stelele? Numara-le daca
poti. "Avraam insa nu putea sa le numere caci erau mult prea multe!
Domnul spuse: "Priveste Avraam, cate stele sunt acolo sus pe cer, atatia copii vei avea. Asa de
mare si de numeros va fi poporul care va locui aicea. Iar Eu voi veghea asupra acestui popor, caci
el va fi poporul lui Dumnezeu." Avraam fu iarasi tare fericit, caci avea multa incredere in
Domnul. Acum avea rabdare sa mai astepte. Si daca se intampla sa-si piarda curajul, se uita in
sus spre stele si se gandea: "Se va intampla asa cum Dumnezeu a zis. Copilul meu va veni
negresit. Si cand el va fi mare si el va avea la randul lui copii. Iar ei vor avea si ei copii. Iar
poporul va fi ca stelele pe cer asa de numeros. Si intr-o zi indepartata se va naste si Domnul Isus.
Avraam dorea ziua aceasta cel mai mult.

17

Avraam si Lot
Avraam si Lot nu mai locuiau deci impreuna. Avraam locuia intr-un cort, iar Lot locuia intr-o
casa in orasul Sodoma.
Intr-o zi Dumnezeu le-a trimis la fiecare in parte cate o veste. Pentru Avraam era o veste foarte
buna; dar pentru Lot era o veste foarte rea.
In ziua aceea era foarte cald afara. Soarele ardea pamantul. Dar cortul lui Avraam era sub copaci.
Acolo era racoare si bine.
Trei oameni imbracati in straie albe se apropiara de cort. Avraam nu-i cunostea; totusi se scula
imediat si le iesi in intampinare. Apoi le spuse prietenos: "Veniti putin in casa mea, odihniti-va,
mancati si beti ceva. Ii lua si ii duse intr-un loc frumos si umbros. Aduse apa, prajitura si o
bucata gustoasa de carne. Desi nu stia cine erau musafirii sai, se ocupa bine de ei. Avea aerul sa
fie un domn de vaza, impreuna cu servitorii sai.
Deodata Domnul intreba: "Unde este Sara, sotia ta?" Avraam ii raspunse: "Acolo in cort."
"Bine" spuse Domnul, "la anul, cand voi reveni, Sara va avea un fiu." Cand auzi Avraam aceasta,
tare se mai inveseli, caci acum stia cu cine statea de vorba: Domnul Dumnezeu. Era minunat ca
Domnul cu doi ingeri venise sa-i aduca vestea cea buna.
Sara nu stia inca, ca cel care statea de vorba cu Avraam era Domnul. Auzise bine ceea ce spusese
Domnul, caci statea in spatele lui, in cort si tragea cu urechea. Ea nu mai credea insa de mult ca
va mai avea un copil. Era doar asa de batrana. Si de aceea incepu sa rada de cele auzite, spuse de
Domnul. Deodata insa se sperie; caci il auzi pe Domnul zicand: "De ce rade Sara? Exista vreun
lucru imposibil lui Dumnezeu?" Atunci Sara minti, caci ii era frica ca va fi pedepsita.
Ea spuse: "Nu am ras."
Dar Domnul stie totul si nu da gres niciodata. El ii raspunse: "Nu minti Sara, caci ai ras. Cu toate
acestea, ceea ce am spus se va intampla."
Apoi cei trei oameni se sculara, ca sa mearga mai departe. Avraam, merse o bucata cu ei.
Ajunsera la o inaltime de unde se vedea in zare orasul Sodoma si Gomora.
Domnul zise: "Avraame, vreau sa-ti spun ce am de gand sa fac, caci tu esti prietenul meu. Ma
duc la Sodoma si Gomora sa vad daca oamenii acolo sunt tot atat de rai si de necredinciosi. Si
daca nu s-au indreptat, ii voi pedepsi; voi nimici orasele acelea."
Avraam tare se mai sperie la auzul acestora. Voia Dumnezeu cu adevarat sa distruga cele doua
orase? De fapt ele o meritau. Dar in Sodoma locuia Lot, si Lot nu o merita. Lot il iubea pe
Dumnezeu si poate ca mai erau acolo astfel de oameni.
Avraam cazu pe genunchi si zise plin de venerate: "Ah, Doamne, poate ca mai sunt oameni in
Sodoma care te iubesc, poate ca mai sunt inca cincizeci, Doamne."
Si Domnul raspunse: "Daca gasesc si numai cincizeci de oameni care sa ma iubeasca, voi ierta
orasul."
Dar cincizeci erau multi, daca erau mai putini?
Atunci Avraam intreba: "Daca sunt numai patruzeci si cinci Doamne?"
"Nici atunci nu voi distruge orasul," raspunse Dumnezeu.
"Poate ca mai sunt numai patruzeci acolo," zise Avraam.
"Nici atunci nu voi pedepsi orasul."
"Si daca mai sunt numai treizeci, Doamne?"
"Nici atunci" spuse vocea lui Dumnezeu.
"O Doamne, nu te supara pe mine, poate ca mai sunt acolo doar douazeci de oameni, care te
iubesc."
18

Si Domnul spuse: "Nu voi pedepsi orasul, daca voi gasi acolo douazeci de oameni, care ma
iubesc."
Avraam, aproape ca nu mai indraznea sa intrebe. Dar el stia cat de bun este Domnul. De aceea
mai indrazni inca odata sa-l intrebe pe Domnul. El sopti, plin de respect: "Doamne, si daca mai
locuiesc numai zece oameni, care sa te iubeasca?"
Si-l auzi pe Domnul spunand: "Daca gasesc in Sodoma si numai zece oameni, care sa ma
iubeasca, atunci nu voi nimici orasul."
Si cand isi ridica Avraam ochii, vazu ca era singur. In departare se vedeau doar cei doi ingeri care
fugeau spre Sodoma.
Avraam se intoarse incet acasa, fiind tare abatut si gandindu-se la Sodoma. Cand ajunse acasa sisi vazu sotia, iarasi se inveseli. Stiau amandoi ca copilul dorit avea sa vina in curand. Acum erau
gata sa-l astepte impreuna.
Lot insa obtinu o veste rea. Aceasta ii fusese transmisa prin ingerii care fusesera la Avraam. Cand
ingerii ajunsera la Sodoma, era deja seara. Orasul era inconjurat de un zid inalt. In zid era o
poarta. Oricine dorea sa intre in oras, trebuia sa intre prin aceasta poarta. La poarta erau oameni,
printre care era si Lot. El vazu pe cei doi oameni, apropiindu-se. Lot nu stia cine erau, dar isi
zise: "Trebuie sa ma ocup de ei, caci oamenii din Sodoma sunt asa de rai, incat sunt in stare sa le
faca ceva rau."
De aceea ii lua pe cei doi oameni la el in casa, le dadu sa manance si sa bea si le spuse: "Puteti
ramane la mine in seara aceasta si sa dormiti aicea."
Dar, vai ce se intampla afara? Ce galagie si ce de tipete se aud dintr-o data! Cineva batea la usa si
o voce dura striga: "Lot, Lot unde sunt strainii? Deschide usa caci vrem sa-i luam cu noi. Le vom
arata noi acestor oameni!" Cei ce strigau asa erau oamenii din Sodoma. Ei inconjurasera casa in
asa fel, ca nimeni sa nu poata iesi afara. Erau asa de inraiti, incat vroiau sa faca rau fiecarui strain
care venea in oras. Lui Lot insa nu-i era frica de ei. Se duse afara si se posta in fata acelor
oameni rai si zise: "Nu faceti nici un rau acestor straini, caci nu v-au facut nimica."
Aceasta insa nu schimba situatia cu nimica. Ei se inraira si mai tare si strigara: "Vrei sa faci pe
stapanul intre noi? Vino incoace, daca ai curajul si-ti vom arata noi si tie."
Nu le mai lipsi mult ca sa-l prinda pe Lot, dar ingerii-l trasera repede in casa si inchisera usa
dupa el. Iar apoi se intampla o minune.
Oamenii cei rai din Sodoma voira sa forteze usa casei lui Lot, dar cautara zadarnic usa, caci nu o
mai gasira. Erau ca si cum ar fi devenit orbi. Dumnezeu facu, ca ei sa n-o gaseasca.
Si obositi de atata cautare, plecara. Atunci, ingerii ii spusera lui Lot de ce venisera la el si anume,
ca sa pedepseasca pe toti acei oameni, pentru ca erau asa de rai, nimicindu-le orasul, astfel
murind toti.
Aceasta era o veste rea! "Dar tu nu trebuie sa mori Lot. Tu va trebui sa pleci imediat, cu sotia ta
si cu cele doua fiice ale tale."
Acesta era un lucru neasteptat pentru Lot. Trebuia sa plece? Dar casa lui? Trebuia sa fie distrusa
si aceasta? Dar oile si vacile si toate animalele lui? Trebuia sa le lase pe toate aicea? Lucrase atat
de greu pentru ele; dorea atat de mult sa fie bogat, iar acum iata ca trebuia sa-si piarda toata
averea. Acum trebuia deodata sa devina sarac? Lot era buimacit. Nu vroia sa plece inca, caci isi
iubea prea mult casa si tot ce avea.
Afara insa incepea sa se lumineze. Noaptea trecuse, iar ziua pedepsei incepea sa se iveasca.
"Vino!" il chemara ingerii, "grabeste-te, daca nu, vei muri si tu. "Cei doi ingeri il luara pe Lot de
mana, impreuna cu sotia sa si cu cele doua fiice ale sale. Trecura prin usa, mersera pe strazi,
trecura prin poarta orasului, ajungand in sfarsit pe campul intins.
"Fugiti" strigara ingerii, "nu va opriti si nu va uitati inapoi, caci daca nu, veti muri!"
Cei patru oameni fugira repede. In spatele lor pamantul incepu deja sa se cutremure. Sodoma era
19

distrusa. Din cer cadea foc. Casele ardeau. In tot orasul se facu o mare dezordine. Pamantul se
despica si orasul se cufunda in adanc. Iar in locul orasului aparu o apa mare, o apa sarata, era o
mare sarata.
Acum toti oamenii acei rai erau morti. Dumnezeu ii pedepsise pentru pacatele lor.
Lot insa a fost salvat de Dumnezeu.
Si fiicele lui la fel.
Ce se intampla insa cu sotia lui?
Dumnezeu a vrut s-o salveze si pe ea, dar ea nu se gandea decat la casa si la banii ei, si nu vroia
sa se desparta de ele. De aceea se opri si se uita inapoi. Indata insa fu pedepsita si muri pe loc.
In dimineata aceea, Avraam se scula devreme si se urca pe deal sa se uite la Sodoma. Vazu insa
doar un nor gros de fum deaspura pamantului, nemairamanand nici urma din Sodoma.
Atunci Avraam intelese caci nu fusesera nici zece oameni in Sodoma, care sa-l fi iubit pe
Domnul.
Iar Lot impreuna cu fiicele sale gasira un adapost undeva intre munti, intr-o pestera intunecoasa,
ajungand ca un om sarac.
A dorit atat de mult sa devina bogat! Isi iubise atat de mult banii sai, casa sa si animalele sale!
Dar iata ca acuma pierduse totul. Lot insa, il iubise si pe Domnul, si pe Domnul nu-l pierduse.
Domnul era cu el si vroia sa ramana si pe mai departe prietenul lui. Ori, daca Domnul este
prietenul tau, tu nu esti sarac niciodata.

20

Agar si Ismael
Avraam si Sara au primit o veste foarte frumoasa.Iti mai aduci aminte care veste? Si anume ca
peste un an aveau sa primeasca un baietas. Domnul insusi le adusese aceasta veste.
S-a implinit oare aceasta veste? Bineinteles! Ceea ce Domnul promite se implineste intotdeauna.
La implinirea unui an veni pe lume copilul mult asteptat. Era un baiat. Parintii i-au dat numele de
Isac. Si ce fericiti erau acei doi batrani! Si cat erau ei de recunoscator! Era copilul promis de
Dumnezeu si care mai tarziu avea sa devina un popor mare!
In cortul lui Sara nu mai era asa liniste. Cateodata copilul plangea, caci ii era foame. Atunci Sara
mergea si ii dadea sa suga. Altadata copilul scotea chiote de bucurie, caci Avraam se juca cu el.
Micutul Isac crestea sanatos. Mai intai invata sa se tarasca pe jos, apoi, invata sa mearga si sa
vorbeasca. Cand ii iesira dintisorii invata sa manance carne si paine ca si cei mari. Acum nu mai
avea nevoie sa suga lapte de la mama lui. Si pentru ca Isac se facuse asa de mare, avu loc o mare
sarbatoare. In timpul acestei sarbatori insa se intampla ceva foarte trist. Aceasta nu era din vina
lui Isac, ci din vina altui copil, pe care il chema Ismael.
Ismael locuia la Avraam impreuna cu mama sa Agar, care era servitoare la Avraam si Sara.
Ismael era mult mai mare decat Isac, dar nu se purta frumos cu micutul baiat. El era gelos pe Isac
si ar fi dorit ca Isac sa nu se fi nascut niciodata. El se gandea: "Isac primeste aproape totul, iar eu
nu primesc aproape nimic, caci el este copilul promis de Dumnezeu! Mergea la Isac, il chinuia,
radea si isi batea joc de el.
Sara insa il vazu facand astfel. Ea ii spuse lui Avraam: "Trebuie sa-l trimit pe baiat si pe mama
lui de aici. Acest baiat nu poate sta aproape de Isac, caci este gelos pe el si il necajeste tot
timpul."
Avraam insa nu dorea sa faca una ca asta, caci il iubea si pe Ismael si pe Agar. De aceea zise:
"Sa-i trimit de aici? Nu, nu-i voi trimite."
Domnul insa ii spuse: "Trimite-i Avraame. Sara are dreptate. Ismael nu poate ramane aici. Nu fi
nelinistit, caci voi avea eu grija de ei. "Avraam asculta de Domnul si trimise pe Agar si Ismael,
caci Domnul i-o spusese. Le dadu paine si o ulcea cu apa, ca sa-si potoleasca setea pe drum. Si
asa plecara mama si fiul in lumea cea larga. Avraam ramase in fata cortului si se uita dupa ei, cu
inima plina de durere. Agar si Ismael aveau foarte mult de mers, caci tara in care locuisera
inainte de a veni la Avraam si in care vroiau acuma sa se intoarca, era foarte departe. Agar nu
fusese prea atenta la drum, caci se gandea la atatea lucruri si era si foarte trista, si astfel se rataci,
ajungand intr-un pustiu. Acolo nu era altceva decat nisip, nisip si iar nisip. Soarele ardea putemic
deaspura capului lor, iar pamantul era infierbantat sub picioarele lor. Si nu era nicaieri nici macar
un pom, care sa le dea putina umbra. Agar si Ismael au ratacit incolo si incoace oprindu-se din
cand in cand sa bea din ulciorul cu apa, caci era ingrozitor de cald. Apoi mergeau mai departe.
Erau foarte tristi, caci acum nu mai aveau nici casa si nici pat in care sa doarma. Acum nu mai
aveau pe nimeni, care sa se ingrijeasca de ei.
Nu mai aveau pe nimeni?
Dar Domnul?
La El nu se gandeau.
"Mama, asa mi-e de sete!" Atunci Ismael mai primi o mica inghititura de apa, caci nu mai aveau
multa apa. Ulciorul era aproape gol. Ismael era obosit frant si molesit de caldura. Aproape ca nu
mai putea merge. "Mama, asa mi-e de sete." Agar ii intinse ulciorul, iar Ismael il duse la gura
vroind sa bea, dar observa ca era gol. "Mama, nu mai e apa." Atunci Agar se sperie si se uita in
jur, sa vada daca nu gaseste pe undeva apa. Dar, apa nu era nicaieri. Nu se vedea nici o groapa,
21

nici o balta sau nici o fantana. Si nu era nimeni, pe care sa-l fi putut ruga sa le dea apa. Nu era
acolo decat nisip, nisip, uscat si fierbinte. Lui Ismael ii era tare sete. Era bolnav de sete si de
oboseala. Isi tara picioarele prin nisip si deodata cazu jos. Nu mai putea merge. Zacea pe nisip si
gemea. Ce putea sa faca Agar pentru el? il ridica si il duse putin mai incolo, langa o tufa mica,
care mai dadea putina umbra, il aseza acolo. Aceasta era tot ce putea face pentru el. Ismael statea
acolo culcat. Era asa de palid. Ochii i se inchideau, iar gemetele i se auzeau tot mai putin. Agar
nici nu mai indraznea sa-l priveasca. Ea nu putea sa vada cum ii moare copilul. Se departa putin,
se aseza pe nisip si planse.
"O fiul meu!" striga ea "copilul meu cel drag, tu mori de sete, iar mama ta nu te poate ajuta cu
nimica!"
Ea plangea in hohote. Iar lacrimile ei se prelingeau pe obraz si cadeau pe nisipul fierbinte.
Deodata, Agar isi ridica privirea. Parca auzise ceva. Se uita in jur, dar nu vazu pe nimeni. Si
totusi, era o voce, care ii zicea: "Agar, ce-ti lipseste? N-ai de ce sa-ti fie frica, caci l-am auzit pe
fiul tau. Scoala-te, dute la el, caci ma voi ingriji Eu de el."
Agar cunostea aceasta voce. Era vocea lui Dumnezeu! Iar acum stia, ca totul va fi iarasi bine. Isi
sterse lacrimile si fugi indata la copil. Si iata ca vazu o apa. Vazu o fantana, o groapa adanca, cu
o apa limpede. Fugi cu ulciorul acolo. Il umplu cu apa acea minunata si proaspata. Si acum
repede inapoi la fiul ei! Il ridica sus si ii duse imediat ulciorul la gura! Si ce mai bau Ismael!
Deschise ochii, iar obrajii sai palizi incepura sa capete culoare. Dupa scurt timp se putu ridica din
nou, putand sa mearga iarasi. Astfel plecara mai departe luand cu ei un ulcior plin de apa. Acum
nu mai erau tristi, caci cineva veghea asupra lor. Tatal Avraam nu mai era acolo, dar Tatal din
ceruri era totdeauna cu ei. Acest Tata ii arata lui Agar tara indepartata, in care ramasera sa
traiasca. Acolo Ismael se facu un barbat mare si puternic.

22

Isac
Isac se facu un baiat mare. Si cu cat se facea mai mare cu atat Avraam il iubea mai mult.
Dumnezeu ii daruise acest copil. Avraam il iubea si pe Dumnezeu foarte mult. Dar pe cine iubea
Avraam mai mult, pe Dumnezeu sau pe copilul sau?
De multe ori el ii aducea jertfe lui Dumnezeu. Atunci el ii daruia Domnului ceva. Era in stare sa-i
dea totul Domnului.
Oare totul?
Chiar si pe copilul sau?
Ar da el oare lui Dumnezeu chiar si pe copilul sau?
Dumnezeu se gandi: "Vreau sa vad pe cine iubeste Avraam mai mult pe Mine sau pe copilul sau?
Vreau sa vad, daca Avraam ma iubeste cu adevarat mai presus de orice." Si Dumnezeu il chema
in timpul noptii: "Avraame!"
Avraam se trezi indata si zise: "Iata-ma." Apoi il auzi pe Domnul, zicand: "Da-mi copilul tau.
Adumi-l ca jertfa pe muntele Moria." Vai, ce se sperie Avraam! Pe singurul sau copil pe care il
iubea asa de mult nu avea voie sa-l aiba? Copilul pe care i-l daruise Dumnezeu, trebuia sa-l
inapoieze acum? Si totusi Dumnezeu spusese, ca Isac va locui in aceasta tara si ca va deveni tatal
unui popor mare! Avraam nu mai putea intelege nimic. Nu-i venea sa creada asa un lucru. Dar
Dumnezeu ii spusese clar, iar el trebuia sa-l asculte. Avraam insa era in stare sa strige de durere.
Nu mai putea dormi. Se gandea tot timpul la urmatorul lucru: trebuie s-o faca sau nu? Avraam
era foarte trist, caci daca ar face cum i-a cerut Dumnezeu, nu ar mai avea copil. Dar daca n-ar
face asa, Dumnezeu n-ar mai fi prietenul sau.
Ce sa faca oare?
Avraam nu stia deloc.
Chiar nu stia?
Stia ca atunci, cand Dumnezeu spune ceva, trebuie facut. Si ca trebuie sa-l ascultam chiar si cand
nu intelegem nimica. Chiar si daca aceasta ne doare. Avraam credea toate acestea si credinta lui il
facu ascultator.
El se gandea: "Nu stiu de ce Dumnezeu imi cere una ca aceasta. O fac insa, caci El a cerut-o si
Dumnezeu poate sa faca, ca totul sa fie iarasi bine." De aceea in zorii diminetii urmatoare
Avraam se scula, pregati un magar si doi servitori. Apoi se duse in cortul in care dormea Isac.
"Trezeste-te baiatul meu, caci vom face o calatorie!"
Lui Isac ii placeau asemenea calatorii. Calatoria fu lunga si frumoasa, durand trei zile. Era
calatoria cea mai frumoasa din cate facuse Isac pana atuncea. Pentru Avraam insa, aceasta fu
calatoria cea mai grea. Nici un tata n-a facut vreodata o calatorie asa de grea. Ajunsera in sfarsit
la muntele Moria. Avraam zise celor doi servitori: "Ramaneti aici cu magarul. Isac si cu mine
vom urca sus. Iar dupa ce vom aduce acolo o jertfa, ne vom intoarce!"
"Ne vom intoarce." Da, asa a zis Avraam. Asa s-a si gandit. El credea ferm ca Dumnezeu va face
ca totul sa fie bine. Isac lua lemnele, iar Avraam duse ulciorul cu foc. Si asa pornira la drum. Dar
deodata Isac zise: "Tata!" Avraam il intreba: "Ce este fiul meu?" "Tata, tu ai focul, eu duc
lemnele, dar unde este mielul pentru jertfa?" Avraam ii spuse: "Domnul se va ingriji de un miel,
fiul meu."
Si astfel plecara mai departe. Odata ajunsi pe munte, Avraam pregati un altar de pietre si puse
lemnele peste el. Iar acum trebuia sa vorbeasca. Ii explica lui Isac, caci el trebuia sa fie mielul si
il puse pe lemne.
Dar atunci Domnul striga: "Avraame, Avraame!" Caci acum era destul. Dumnezeu vazu ca
23

Avraam era in stare sa-i dea totul.

Avraam striga bucuros: "Iata-ma." Si Domnul zise: "Opreste-te Avraame si nu-i fa nimic
baiatului, caci acum stiu ca ma iubesti mai presus de orice si ca esti gata sa-mi dai chiar si pe
copilul tau!" Ce mare bucurie pe Avraam! Il dezlega repede pe Isac si tare il mai stranse in brate.
Deodata auzi fosnind ceva in spatele lui. Si cand se intoarse vazu un miel, care se prinsese intr-o
tufa. Dumnezeu insusi facuse aceasta. Avraam puse mielul pe altar si-i aduse Domului o jertfa.
Inca niciodata in viata lui nu fusese atat de fericit si de recunoscator!
Apoi se intoarsera impreuna acasa. Dumnezeu se ingrijise ca totul sa fie bine. Avraam isi mai
avea copilul. Iar Dumnezeu ii mai era prieten. Ba mai mult, Dumnezeu nu-i fusese niciodata asa
un prieten bun. Si cu siguranta Isac va deveni tatal unui popor mare.
Si mai tarziu, mult mai tarziu, cand Avraam va fi de mult timp in cer un alt Tata si-ajertfit Fiul.
Dar de data aceasta nimeni n-a strigat: "Opreste-te!" Si de data aceasta fiul a fost cu adevarat
mielul.
Cine este acest Tata?
Este Dumnezeu insusi, care ne iubeste atat de mult, incat si-a dat pe singurul Sau Fiu pentru noi.
Cine era Fiul?
Este Isus, care a murit pe cruce ca sa poarte pedeapsa noastra si care a trebuit sa fie mielul pentru
noi.

24

Iacov si Esau
Avraam si Sara se facura foarte batrani si apoi murira. Se dusera in cer la Dumnezeu.
Isac era acum un adevarat barbat. El locuia acum in cortul tatalui sau si era stapan peste toate.
Dar el nu locuia singur. Avea o nevasta pe care o chema Rebeca. Ei aveau doi copii pe care ii
chema Iacov si Esau. Iacov si Esau se nascusera in aceeasi zi. Aveau aproape aceiasi varsta. Esau
era numai cu putin mai mare decat Iacov. Ei erau gemeni, dar nu semanau deloc unul cu celalat.
Pielea lui Esau era acoperita de par. Arata ca si cum ar purta o haina din par. Pielea lui Iacov insa
era alba si neteda. Esau era un baiat galagios si neastamparat, care nu avea stare sa stea acasa. El
alerga pe afara, departe prin camp si prin paduri. Si acolo vana cerbi si alte animale.
Iacov era mult mai pasnic si mai bun. El ramanea cu mama lui in cort, sau, pazea oile. Si de
multe ori statea linistit si se gandea. Se gandea mult la Dumnezeu. Iacov il iubea pe Dumnezeu si
dorea mult sa fie copilul Sau.
Esau nu prea se gandea la Dumnezeu. Si cu toate acestea, Isac il iubea mai mult pe Esau, caci era
tare si aducea acasa carne foarte gustoasa, o frigea si i-o dadea tatalui sau.
Rebeca insa il iubea mai mult pe Iacov, caci ii placea sa stea in cort aproape de ea si pentru ca se
putea intelege asa de bine cu el.
Iacov era odorul mamei.
Iar Esau era odorul tatalui.
Dar cine era odorul lui Dumnezeu?
Si cine va locui mai tarziu in cortul lui Isac si va fi stapan peste toate? Cine va primi
binecuvantarea cea mare si va deveni mostenitor?
Iacov sau Esau?
Isac si Rebeca o stiau foarte bine. Dumnezeu spusese ca Iacov va fi acela. Rebeca era bucuroasa
si gasea ca este bine asa. Dar aceasta nu-i placea deloc lui Isac; el se gandea: "Esau e cel mai
mare si cel mai mare va fi mai tarziu stapan aici. El trebuie sa primeasca binecuvantarea." Isac
voia sa fie mai destept decat Dumnezeu si vroia sa faca dupa capul lui. Si de aceea Rebeca era de
multe ori nelinistita. Ea se gandea: "Dumnezeu a promis ca Iacov va fi mostenitorul. Nu va uita
oare Dumnezeu aceasta? "Ea nu se gandea ca Dumnezeu nu uita niciodata nimic. Si Iacov era
nelinistit si se gandea: "Pacat ca Esau este mai mare. Ce bine ar fi fost daca as fi fost eu cel mai
mare."
Intr-o zi Iacov statea in fata cortului; el fierbea ceva pe foc. Era o oala plina cu supa, o supa de
linte. Aceasta mirosea foarte frumos. Chiar atunci trecea Esau pe acolo. Alergase departe pe
camp. Era obosit si ii era tare foame. Supa de linte mirosea asa de bine. Ochii incepura sa-i
sclipeasca.
"O," striga el "dami-o mie! Lasa-ma sa mananc din supa aceasta rosie."
Iacov insa era siret. El zise: "Iti dau cu placere din ea, cu conditia ca ma lasi pe mine sa fiu cel
mai mare. Astfel, eu voi primi mai tarziu binecuvantarea parinteasca." Esau incepu sa rada.
"Poti s-o ai," striga el, "n-am nevoie de aceasta binecuvantare."
Atunci Esau primi supa de linte si mai primi si paine cu ea. Acum Iacov il trata foarte bine pe
fratele sau. Dar ceea ce facuse Iacov nu era frumos. Anii trecura. Isac, tatal se facuse batran. Nu
mai vedea bine. Iar in cele din urma nu mai vazu deloc. Devenise orb. Era si foarte slabit. Statea
toata ziua in cort, culcat in patul lui si se gandea: "Voi muri in curand. Cine va locui atunci in
cortul meu si va fi stapan peste toate? Esau? Da, acela va fi Esau si nu Iacov!" Intr-o zi ii spuse
Isac lui Esau: "Fiul meu, du-te pe camp si vaneaza un animal, injunghie-l si frige-l asa cum imi
place mie. Dupa ce-l voi fi mancat iti voi da binecuvantarea mea." Esau ar fi trebuit sa spuna:
25

"Nu tata, Iacov trebuie sa primeasca binecuvantarea, caci eu i-am promis-o lui." Esau insa se
gandi: "N-are importanta ce i-am promis. Eu vreau sa primesc binecuvantarea si sa fiu
mostenitorul." Si se duse pe camp sa vaneze un animal. Mama Rebeca auzise totul si se duse
repede la Iacov, caci era tare nelinistita. "Acum," zise ea, "trebuie sa fim foarte sireti, caci daca
nu, nu vei primi binecuvantarea cea mare. Trebuie sa-l inselam pe tatal tau. Du-te repede la
turma si adu-mi doi iezi. Ii voi frige asa cum ii place lui si apoi ii vei duce tatalui tau. Vei face ca
si cum tu ai fi Esau. Tatal tau fiind orb, cu siguranta nu va observa nimic." Iacov insa ezita. "Tata
va simti ca sunt eu, caci Esau are atata par pe maini, iar mainile mele sunt netede."
Dar si pentru aceasta gasise mama o solutie. Iacov se duse la turma, taie doi iezi, iar mama lui ii
prepara. Apoi il imbraca cu haine de ale lui Esau, care miroseau a padure si camp. Apoi trase
peste mainile lui Iacov si peste gatul lui pieile iezilor care aveau par pe ele. Astfel se duse Iacov
la cortul tatalui sau.
"Tatal meu" zise Iacov.
Isac intreba: "Cine esti tu?"
Atunci Iacov minti: ,"Eu sunt Esau, fiul tau mai mare. M-am intors de pe camp. Ridica-te si
mananca in tihna si apoi da-mi binecuvantarea. "Isac observa ceva si zise: "Esti cu adevarat
Esau? Ai o voce straina. Vino langa mine si lasa-ma sa te simt." Iacov se apropie de tatal sau.
Tatal sau ii atinse mainile. Da, erau paroase. Dar ce era cu vocea? "Vocea este a lui Iacov, dar
mainile sunt ale lui Esau," zise batranul. Si apoi mai intreba inca odata: "Esti tu Esau?" "Da",
minti Iacov iarasi, "eu sunt."
Carnea era langa pat si mirosea tare frumos. Isac manca din ea. Iacov aduse si vin si Isac bau din
el. Apoi spuse: "Da-mi un sarut fiul meu."
Iacov il dadu. Si acest sarut era de fapt o minciuna. Dar Isac simti hainele lui Esau si acum nu
mai avea nici o indoiala ca n-ar fi Esau acela care ingenunchia in fata patului sau. Isi intinse
mainile si le puse deasupra capului fiului sau, binecuvantandu-l. Ii promise ca mai tarziu el va fi
stapan peste toate si ca si el la randul lui va fi prietenul lui Dumnezeu. Iacov nu indraznea sa-l
priveasca. Ce urat era din partea lui, caci il inselase pe batranul sau tata. Si totusi, el primise
binecuvantarea cea mare, promisa de Dumnezeu. Caci Dumnezeu isi tine intotdeuna
promisiunea.
Nu dupa mult timp aparu si Esau. Vanase un animal, il taiase si il fripse. Apoi il aduse in cortul
tatalui sau.
"Iata-ma tatal meu" striga el. Isac se sperie. Intelese imediat ca fusese inselat.
Si cand afla si Esau incepu sa strige de manie. El spuse oamenilor: "Ii arat eu lui Iacov! O sa
vedeti voi csnd tatal meu nu va mai fi il voi omori in bataie, miselul!"
Rebeca il auzi. il chema pe Iacov si ii zise: "Fiul meu, trebuie sa pleci imediat. Ai un unchi care
locuieste intr-o tara indepartata. Du-te la el. Peste catva timp, cand ii va trece lui Esau supararea
vei putea veni inapoi. Atunci te voi chema eu." Iacov facu intocmai. Fugi in lumea cea larga unde
nu-l mai putea gasi Esau. Acum era un biet fugar. Iata ce i s-a tras de la inselaciune! Iar Rebeca
isi pierduse fiul pe care il iubea asa de mult. Iata ce i se tragea in urma sfatului ei gresit. Isac
zacea trist in pat, iar Esau umbla incolo si incoace, plin de manie. Cei patru oameni ar fi putut sa
traiasca asa de fericiti impreuna. Dar iata ca nu mai erau deloc fericiti, pentru ca fiecare facuse
ceva rau.
Daca faci ce este rau, vei fi si tu nefericit.

26

In lumea larga
Iacov pleca deci in lumea larga, departandu-se tot mai mult de casa. I-ar fi placut sa ramana
acasa. Era ingrozitor sa fie departe de casa. Daca ar fi ramas acasa, Esau l-ar fi omorat. Iata unde
il adusese siretenia si inselatoria sa. In loc sa fi ramas langa mama lui trebuia sa plece singur in
lumea cea larga. Avea de mers un drum lung pana s-ajunga in tara in care locuia unchiul sau.
Iacov era trist si ii parea rau ca-si inselase tatal orb. El se gandea: "Acum nu mai am pe nimeni
cine sa se ocupe de mine. Caci cu siguranta nici Dumnezeu nu mai vroia sa stie de mine. M-am
purtat asa de urat!" Si lucru cel mai grav era ca si Dumnezeu era suparat pe el si ca poate nu mai
vroia niciodata sa fie prietenul lui.
In cele din urma sa facu seara. Dupa ce apuse soarele si se facu intuneric, Iacov nu gasi nici o
casa in care sa poata dormi. Si de aceea era nevoit sa se culce afara. Se culca pe pamant,
punandu-si o piatra sub capatai. Se uita spre cer, cautand stelele, dar cerul era acoperit de nori si
Dumnezeu nu vroia cu siguranta, sa se mai uite la Iacov cel rau, la acest inselator
Iacov se gandea: "Ce bine ar fi daca Dumnezeu ar vrea sa se ocupe din nou de mine. Doresc atat
de mult sa fiu prietenul lui. Ce rau imi pare ca am fost asa de rau!" Apoi i se inchisera ochii.
Adormi si avu un vis minunat. Vazu o scara inalta de tot, asa de inalta ca varful ei atingea cerul.
Ingeri coborau si se urcau in cer, pe scara. Iar sus de tot langa scara era Domnul. El se uita
prietenos la Iacov si zise: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam si al tatalui tau Isac. Du-te in
pace in lumea larga. Eu voi merge cu tine si te voi aduce sanatos inapoi. In ciuda tuturor
lucrurilor, pe care le-ai facut, mai ai voie sa fi pietenul Meu! Iar intr-o zi copiii tai vor locui in
tara in care tu dormi acum."
Iacov se trezi. Era dimineata. Visase asa de frumos. Da, era adevarat. Dumnezeu spusese ca se va
ingriji de el.
Iacov zise: "Nu voi uita niciodata acest loc." Ridica piatra pe care isi sprijinise capul si voii mult
de tot sa-i aduca Domnului o jertfa ca sa-i arate recunostinta sa. Nu avea la el decat un ulcior plin
cu ulei. Goli uleiul din ulcior pe piatra si aceasta fu jertfa sa. Apoi zise: "Domnul meu. Iti
multumesc, caci ai fost asa de bun cu mine. Te voi iubi intotdeauna, iar cand ma voi intoarce iti
voi aduce aicea un sacrificiu."
Apoi pleca in lumea cea larga. Nu mai era nelinistit si nu-i mai era nici frica. Pentru ca nu mai
era singur. Domnul mergea cu el si avea grija de el. Astfel Dumnezeu l-a adus pe Iacov sanatos la
unchiul sau.

27

Intoarcerea lui Iacov

Iacov locuia deci intr-o era indepartata si straina. El era servitor la unchiul sau; pazea oile si
vacile.
Iacov ramase mult timp acolo. Munci cu sarguinta si avu si el oi, vaci si alte animale. Astfel
deveni un om bogat. Dumnezeu veghea asupra lui.
Se casatori cu una din fiicele unchiului sau: Lea. Iar mai tarziu se casatori si cu cealalta fiica a
unchiului sau, care se chema: Rahela. Si Dumnezeu le darui multi copii.
Trebuia oare sa ramana mereu in tara aceea straina?
Mama lui ii spusese: "Iti voi da de veste cand vei putea sa te intorci, cand Esau nu va mai fi
maniat pe tine."
Dar nu primea nici o veste de la mama sa.
Iar intr-o zi Dumnezeu ii spuse lui Iacov: "Iacove, intoarce-te acuma in tara ta. Pleaca fara grija
caci Eu voi merge cu tine. Voi veghea si mai departe asupra ta."
Atunci Iacov porni la drum impreuna cu nevestele sale, cu copiii sai, cu servitorii si cu
servitoarele sale, cu vacile, cu camilele sale si cu tot ceea ce avea. Erau un sir lung de tot. Iacov
mergea spre Canaan, exact cum Avraam mersese odata intr-acolo. Cel care plecase ca un biet
fugar, se intorcea acum ca un om bogat, cu o multime de oameni si de animale care erau acum
proprietatea lui. Dumnezeu veghease asupra lui. Unchiul sau nu era deloc bucuros ca Iacov
pleca. Vroia sa-l retina la el, dar Domnul ii spuse: "Vai de tine daca nu-l lasi pe Iacov sa plece!"
La auzul acestora nu se mai impotrivi plecarii lui.
Calatoria era foarte lunga si obositoare. In cele din urma insa se apropie de tara in care locuise
odinioara impreuna cu mama si cu tatal sau.
Lui Iacov insa i se facu teama, caci se gandea la tot ceea ce se intamplase odata. Isi aduse aminte
cum fratele sau Esau se maniase de el si ca voise chiar sa-l omoare. Si de aceea fugise de acasa.
Se mai gandea oare Esau la aceasta? Mai era oare manios pe Iacov? Iacov dorea mult ca Esau sa
fi uitat totul, caci Esau era puternic si voinic. Si daca va trebui sa lupte impotriva lui, precis ca
Esau il va infrange.
Apoi Iacov se gandi: "Stiu eu ce am de facut. Voi trimite un sol la Esau spunandu-i ca as dori sa
fiu iarasi prietenul sau."
Facu intocmai si trimise lui Esau un cadou frumos: oi grase, capre frumoase, camile mari si inca
multe altele, formand o turma intreaga. Cativa servitori au dus toate aceste animale.
Dar cand se intoarsera servitorii, ii spusera lui Iacov: "Stapane, fii atent caci Esau este in urma
noastra. El este bine inarmat si vine cu vreo patru sute de oameni puternici. Toti au spade cu care
pot lovi si lanci cu care pot strapunge."
Iacov se sperie foarte tare. Ii fu asa o frica, ca nu putu dormi noaptea. Toti ceilalti dormeau, dar
el statea afara in intuneric si se gandea: "Acum Esau vine sa ma pedepseasca si poate ca ne va
omori pe toti." Apoi insa se gandi la Dumnezeu. Dumnezeu promisese defapt ca va veghea
asupra lui Iacov.
Si Iacov zise: "O, Domnul meu, ajuta-ma! Tu mi-ai promis-o. Mi-e asa o frica de Esau."
Si deodata, dupa aceasta rugaciune, un inger aparu langa Iacov. Acesta statu toata noaptea langa
Iacov. Si cand se facu dimineata, lui Iacov nu-i mai era frica.
Stia ca Esau nu-i mai putea face nimica. Si chiar in aceeasi zi ajunse si Esau. Pamantul se
cutremura, caci Esau veni calare, impreuna cu servitorii sai. Nori de praf se ridicau in spatele lor.
Spadele mari luceau in bataia soarelui. Toate acestea ar fi putut sa-l sperie, dar lui Iacov nu-i mai
era frica. Se duse linistit in intampinarea lui Esau. Si apoi
28

Esau se duse pana la Iacov, isi puse mainile sale puternice in jurul gatului sau siii dadu un
sarut. El nu mai era suparat si era fericit ca-si revedea fratele.
Ce lucru minunat! Dumnezeu scosese mania din inima lui Esau. Apoi cei doi frati se asezara,
unul langa altul in cort. Aveau atatea lucruri sa-si povesteasca! Si copiii au avut voie sa vina si
sa-l sarute pe unchiul Esau. Era o zi asa de frumoasa!
Esau ii spuse lui Iacov ca mama Rebeca murise, dar ca tatal Isac mai traia, si ca era foarte fericit
ca se intorcea acasa. Iar mai tarziu, cand Isac a murit, Iacov a locuit in cortul sau si era prietenul
lui Dumnezeu.

29

Iosif
Stii tu cine era Iosif?
Iosif era unul din fii lui Iacov. El avea multi frati. Zece frati mari si unul mai mic. Pe cel mic il
chema Beniamin. Iacov il iubea mult, dar Iosif era preferatul. Da, Iacov il iubea pe Iosif mai mult
decat pe ceilalti si chiar il rasfata putin. Ii dadu o imbracaminte frumoasa, din mai multe culori, o
imbracaminte de print! Micutul Beniamin ramanea aproape intotdeauna acasa cu tatal sau. Si
Iosif era deseori acasa. Dar toti cei zece frati mari erau toata ziua afara pe camp, pazind oile si
vacile. Cateodata Iosif le ajuta. Dar nu era prea fericit cu fratii lui, caci fratii lui se purtau
intotdeauna urat cu el.
Stii tu de ce?
Pentru ca el primise o imbracaminte asa de frumoasa si ei nu. Dar si pentru ca atunci cand ei
faceau ceva rau, Iosif ii spunea tatalui. Si pentru ca Iosif avea cateodata niste vise neobisnuite.
Odata Iosif a visat ca era cu fratii lui pe camp. Graul era deja secerat. Urma sa fie legat. Aceasta
se cheama sa se "lege snopi". Iosif a legat un snop si l-a culcat pe camp. Dar deodata acesta s-a
ridicat, iar snopii fratilor lui au inconjurat snopul lui Iosif si i s-au inchinat. Iosif povesti visul
fratilor sai. Acestia cand il auzira, tare se suparara si zisera: "Ti-ar conveni ca noi sa ne inchinam
tie, iar tu sa fi stapan peste noi, fauritorule de vise, increzutule!"
Altadata visa Iosif ceva si mai neobisnuit. Soarele, luna si unsprezece stele de pe cer coborara si i
se inchinara lui. Si cand povesti acest vis, pana si tatal sau se supara si ii zise: "Mai baiete, ce fel
de vise sunt acestea? Doar nu cumva crezi ca noi toti, eu, mama ta si fratii tai ne vom inchina tie?
Asa ceva este imposibil!"
Nu, nici Iosif nu credea una ca aceasta, dar totusi era visul lui. Iacov, tatal sau nu mai putea uita
visele. Se gandea tot timpul la ele. Iar fratii lui erau foarte porniti impotriva lui, incat erau in
stare sa-l bata si chiar sa-l si omoare. Dar nu indrazneau s-o faca atata timp cat Iacov, tatal lor
mai traia.
Intr-o zi, fratii plecara departe cu oile si seara nu mai venira acasa. Atunci, Iacov, tatal lor ii zise
lui Iosif: "Du-te la fratii tai si vezi cum le merge. Si apoi vino repede si spune-mi, caci sunt cam
nelinistit din cauza lor."
Iosif porni indata la drum. Rataci vreme indelungata prin campiile intinse, dar nu-i gasi nicaieri.
In cele din urma insa intalni un om care ii arata drumul. Si astfel isi regasi fratii. Ei il
recunoscura pe Iosif de departe.
"Priviti" isi zisera ei, "vine fauritorul de vise! In sfarsit il avem in mainile noastre. Iar tatal nostru
este departe. Stiti ce vom face cu el? Il vom omori si-l vom arunca in fantana si-i vom spune
tatalui ca un animal salbatic l-ar fi sfasiat. Atunci vom vedea ce se va mai alege din visele sale
frumoase." Ruben, fratele cel mare, zise: "Nu, asa ceva sa nu facem. Sa nu-l omoram. Mai
degraba sa-l aruncam viu in fantana."
Acest frate nu era asa de rau ca si ceilalti dar, ii era frica de ei si de aceea vroia sa castige timp.
El se gandea: "Astazi seara cand va fi intuneric, in ascuns il voi scoate eu afara pe Iosif." Il
prinsera pe Iosif, il legara, si-l trasera dupa ei. Ii rupsera haina aceea frumoasa de pe el si il
aruncara in fantana. El plangea si se tanguia, dar ei nici nu se sinchiseau de el. Nici nu le era mila
de el.
"Asa" strigara ei, "stai foarte bine acolo, viseaza mai departe ca tu esti stapanul nostru!"
Apoi se asezara langa fantana si incepura sa manance. Trebuia sa fi fost tare rai, ca sa poata sa
stea linistiti sa manance in timp ce fratele lor plangea. Dar Ruben nu era asa de rau ca si ceilalti.
El fugi pe camp caci nu putea sa-l auda , pe fratele sau plangand. "Trebuie sa astept sa se faca
30

noapte" se gandea el, crezand ca gasise o solute foarte buna

Noroc ca nu era apa in fantana, asa ca Iosif nu se ineca. Dar nici nu mai putea sa iasa afara.
Peretii fantanii erau prea inalti si mult prea netezi. Iar tatal lui nici nu banuia nimica si era si mult
prea departe ca sa-l poata ajuta. Lui Iosif ii era frica si plangea. Atunci se gandi la Tatal care este
in ceruri. Dumnezeu il vedea cu siguranta. Numai El il mai putea ajuta. Iar cand Iosif se gandea
la el, nu-i mai era asa frica.
Apoi auzi iarasi voci. Fratii lui se intorceau. Aveau oare de gand sa-l scoata afara? Da. Il trasera
cu o sfoara afara. Dar cine erau strainii care il inconjurau? Aveau cu ei camile care duceau niste
saci mari. Parca erau niste negustori care veneau dintr-o tara indepartata. De ce oare se uitau asa
la Iosif si-l masurau din cap si pana in picioare?
Vazu ca strainii ii dadura bani fratilor sai, apoi il legara pe Iosif si-l dusera la camile. Abia acum
intelegea Iosif ce i se intampla: fratii lui il vandusera. Fu legat strans de o camila si trebui sa
plece cu strainii... Iosif plangea de ti se rupea inima si striga: "Ajutor! Ajutor! Vreau sa ma intorc
la tatal meu!" Fratilor insa nu le era mila deloc si nici Ruben nu era acolo. Iar cand Ruben se
intoarse, Iosif era deja foarte departe. Era deci prea tarziu ca sa se mai poata face ceva.
"Vai de noi! striga Ruben, "ce va zice tatal nostru de toate acestea?"
Dar ceilalti si gasisera o solutie. Nu le era teama de minciuna. Au junghiat un ied si au manjit cu
sangele iedului haina cea frumoasa a lui Iosif. Imbracamintea plina de sange o trimisera printr-o
sluga, tatalui spunandu-i: "Priveste tata, ce am gasit pe camp. Nu este oare aceasta haina lui
Iosif?"
Astfel l-au inselat pe tatal lor. Cand Iacov vazu haina, crezu ca Iosif fusese sfasiat de un animal
salbatic. Tare se intrista batranul tata si zise: "Acuma, ca fiul meu cel drag este mort, nu voi mai
fi vesel niciodata."
Sarmanul Iacov!
Nu stia ca haina era manjita cu sangele unui ied.
Dar... nu-l inselase si el odata pe tatal sau cu un ied si cu haina fratelui sau?

31

Daniel in groapa cu lei

In Vechiul Testament se povesteste despre unul dintre cei mai mari profeti, inteleptul Daniel. Cu
peste 2500 de ani in urma, cel mai mare imperiu din acele vremuri era condus de Regele Darius.
Acesta locuia in cetatea Babilonului. El imparti regatul in mai multe provincii si numi la
conducerea fiecareia cate un barbat destoinic. Dintre toti conducatorii numiti de Darius, Daniel
era cel mai intelept, intrecandu-i pe toti cu priceperea si cu realizarile sale. Ceilalti dregatori au
inceput sa-l urasca pe Daniel, din invidie cautand sa scape de el. Vazand cat este Daniel de
credincios, ca nu trece o zi in care sa nu se roage si sa nu-i multumeasca lui Dumnezeu, ce s-au
gandit? Au mers la Regele Darius si i-au spus:
- Maria ta, bine ar fi ca o vreme toata lumea din intreaga imparatie sa nu se inchine nimanui
altcuiva decat tie!
Regele a fost incantat de vorbele mestesugite ale dregatorilor si a poruncit ca timp de 30 de zile
nimeni sa nu se roage si sa nu i se inchine decat lui.
Daniel, ca un bun credincios ce era, a continuat neabatut sa se roage zilnic in casa sa. Dar ceilalti
conducatori tocmai asta asteptau. S-au dus degraba la rege, spunandu-i ca cineva incalca porunca
sa si ca trebuie pedepsit fara mila. Regele a incuviintat imediat. Abia cand a aflat ca este vorba de
Daniel, Regelui Darius i-a parut rau de hotararea luata, caci tinea mult la Daniel, pentru
intelepciunea si priceperea sa. Dar hotararea fusese deja luata, asa ca trebuia indeplinita
pedeapsa. Soldatii l-au luat pe Proorocul Daniel si l-au aruncat intr-o groapa adanca, unde erau
tinuti lei salbatici si infometati. Groapa a fost astupata si regele a dat porunca sa nu umble nimeni
acolo pana a doua zi.
Dregatorii au plecat multumiti ca au scapat in sfarsit de Daniel. Nimeni nu ar fi putut sa scape
din vagauna aceea, din ghearele si din coltii leilor flamanzi, ce devorau pe oricine s-ar fi apropiat
de ei.
A doua zi dimineata a venit imparatul si intreaga sa suita si a dat porunca sa fie scos trupul fara
viata al lui Daniel.
Dar, minune! Din intuneric, de pe fundul acelei gropi adanci, s-a auzit glasul lui Daniel. I s-a
aruncat o franghie si a fost scos afara nevatamat. Nu avea nici macar o zgarietura! In fata acestei
minuni, Regele Darius a recunoscut:
- Mare este Dumnezeul tau, Daniele, dar cum ai scapat cu viata de acesti lei insetati de sange?
- Maria ta, Dumnezeu a vazut ca nu am nici o vina si ca pe nedrept s-a cautat pieirea mea, de
aceea s-a milostivit de mine si m-a scapat teafar.
Dandu-si seama ca acesta este adevarul, Regele Darius a vrut sa faca dreptate. Asa ca a poruncit
sa fie aruncati la lei conducatorii si dregatorii care complotasera impotriva Proorocului Daniel,
iar fiarele s-au repezit neantarziat asupra lor.
32

Datorita credintei pe care o avea, datorita increderii sale in dreptatea si in ajutorul lui Dumnezeu,
Proorocul Daniel a scapat teafar si nevatamat din groapa cu lei, caci Dumnezeu ii apara pe cei
nevinovati si, mai devreme sau mai tarziu, le face dreptate!
Sursa: Lumea creadintei

33

David si Goliat
Sfanta Scriptura ne povesteste despre poporul israelitilor, ocrotiti de Dumnezeu, care au fost
atacati de catre un neam razboinic si crud. Cele doua armate stateau fata in fata asteptand lupta.
Dintre filisteni - caci asa se numeau dusmanii israelitilor - a iesit un luptator cum nimeni nu mai
vazuse, un adevarat urias, cu o sulita imensa in mana, cu platosa si scut, si cu un coif de arama.
Numele sau era Goliat - uriasul neinvins. Si Goliat a inceput sa strige la ostenii israeliti,
infricosati deja de statura lui impunatoare:
- Hei, fricosilor, alegeti un barbat adevarat dintre voi si sa vina acela sa se lupte cu mine! De ma
va dobora, noi toti vom fi invinsi si va vom lasa in pace. Dar daca eu il voi invinge, atunci veti fi
robii nostri si ne veti sluji noua! Haideti, lasilor, nu are nimeni curaj?
Dar nici unul nu cuteza sa iasa in fata si sa se lupte cu monstrul acela.
David vrea sa lupte singur
David, un tanar simplu si credincios, veni chiar atunci in tabara israelitilor, la fratii sai mai mari.
El era pastor si pazea in fiecare zi oile tatalui sau, iar atunci cand vreun animal salbatic ataca
turma, David nu se pierdea cu firea, ci azvarlea pietre cu prastia sa pana ce alunga fiara. Era,
insa, prea tanar pentru lupta si de aceea nu era inca soldat. Dar auzind David botjocurile lui
Goliat, a iesit in fata armatei pentru a se lupta cu el.
Vazandu-l atat de tanar si fara arme Goliat il privi cu dispret si ii striga:
- Cum indraznesti sa vii sa te lupti cu mine, pastorule? Te vad cu un toiag si cu pietre in desaga,
ce crezi ca eu sunt caine, sa ma alungi astfel?
- Esti mai rau decat un caine, om rau si fara credinta, i-a raspuns David. Tu vii impotriva mea si a
neamului meu cu razboi, dar Dumnezeu este de partea mea si eu te voi birui!
Lupta incepe !
Amandoi s-au repezit unul spre celalalt, Goliat ridicand amenintator lancea sa, gata sa-l sfarame
pe micul David dintr-o lovitura. Dar acesta nu s-a sperit si iute si-a scos din traista prastia sa ce o
purta mereu la camp, insfaca o piatra si invartind cu putere prastia deasupra capului sau, slobozi
dintr-o data piatra, care zburand il lovi pe Goliat drept in frunte.
David invinge
34

Uriasul s-a prabusit dintr-o data, fara suflare, la picioarele lui David. Uimiti, filistenii au fugit
care incotro, temandu-se de israelitii care acum strigau de bucurie. David a avut curaj si
incredere in ajutorul lui Dumnezeu. Chiar daca Goliat era un razboinic puternic si viteaz, tanarul
David l-a biruit, caci dreptatea era de partea sa, fiindca"Dumnezeu sta impotriva celor mandri,
iar celor smeriti le da har!

35

David devine imparat

David locuia intr-o tara indepartata, in care nu-l putea gasi imparatul.
Dar veni o zi foarte trista pentru David. Razboiul incepuse din nou in Izrael. Filistenii venisera
iarasi. Saul, Ionatan si toti ceilalti oameni trebuiau sa lupte din rasputeri ca sa alunge pe dusmani.
Iar intr-o zi, David primi vestea, ca Saul si Ionatan erau morti. Acum David nu mai trebuia sa
ramana in tara aceea straina, caci nu-l mai urmarea nimeni. Dusmanul sau era mort. Dumnezeu il
pedepsise pe Saul pentru toata rautatea sa.
Dar David fu foarte trist, auzind vestea aceasta, caci il iubea foarte mult pe Saul. Iar pe Ionatan si
mai mult.
Planse toata ziua. Nu putu nici sa manance si nici sa bea intr-atat era de trist. Si cand se facu
seara isi lua harpa si canta un cantec. Era un cantec foarte trist, un cantec de jale dupa Saul si
Ionatan.
"O, Ionatan, Ionatan, te iubeam atat de mult, dragostea ta era asa de mare si de minunata."
Acela fu cantecul trist care rasuna in linistea serii.
Dar dupa ziua aceea trista avea sa vina o zi de bucurie.
Avea sa se intample ceva foarte frumos, ceva ce promisese Dumnezeu de mult timp. Atunci,
David, era inca la tatal sau si pazea oile pe campia Betleemului.
Intr-o zi sosise Samuel, iti mai aduci aminte de el? Avea la el un corn plin cu ulei parfumat. Il
unse pe David cu acest ulei si zise ca David va deveni imparat. Vestea aceasta venea de la
Dumnezeu.
Si cat de veche era aceasta promisiune! Dar Dumnezeu n-o uitase!
Dumnezeu nu uita niciodata nimic. El face intotdeauna ceea ce promite. Si dupa ce muri Saul,
David deveni imparat. El se duse sa locuiasca la Ierusalim, intr-un palat minunat imparatesc,
devenind stapanul intregii tari.
El era fericit si recunoscator. El se gandea: "Eu sunt imparatul multor oameni, dar Dumnezeu
este imparatul meu. Oamenii trebuie sa ma asculte, dar eu trebuie sa-l ascult pe Domnul."
David era un imparat bun. El era un om dupa voia lui Dumnezeu. Domnul il iubea mult de tot.
Iar David nu-l uita pe Domnul. El nu uita niciodata ca altadata fusese un simplu pastor de oi.
El se gandea deseori: "Ce bine s-a ingrijit Domnul de mine! El m-a ajutat in toate imprejurarile.
El n-a ingaduit sa duc lipsa de nimic."
Apoi isi lua harpa si canta.
Incepu sa cante cum facea odinioara pe camp: "Domnul este pastorul meu, nu voi duce lipsa de
nimic." Servitorii sai ascultara in liniste cantecul acela frumos.
Iar in cer, Dumnezeu il auzea si el.

36

Absalom, printul cel rau

Imparatul David avea un fiu, pe care il chema Absalom.
Absalom era un print foarte frumos. Avea un par foarte lung care cadea in niste bucle foarte
frumoase. Mai avea si o trasura frumoasa, trasa de cai puternici. Cand trecea cu trasura pe strazi,
buclele fluturau in jurul capului sau. Atunci oamenii se opreau ca sa-l admire si ziceau: "Priviti,
acesta este printul nostru, printul nostru cel frumos, Absalom."
Da, Absalom era un print frumos. El era si prietenos cu toti oamenii. Cateodata ii saruta chiar si
pe oamenii din strada.
De aceea oamenii il iubeau pe printul Absalom. Ei spuneau: "Ce print dragut! Ce imparat bun va
fi mai tarziu. O, da, Absalom va fi imparatul nostru, mai tarziu."
Iar cand Absalom auzea aceasta, era multumit. Tocmai de aceea se purta asa de dragut cu
oamenii, ca acestia sa zica: "Absalom va fi imparatul nostru."
Si intr-adevar, daca devenea imparat, putea locui in frumosul palat. El ar fi stapan peste toata
tara, el ar fi cel mai puternic si cel mai bogat dintre oameni.
Dar tatal sau David mai era imparat. Trebuia ca el sa moara intai. Absalom nu putea deveni
imparat, inainte ca tatal lui sa fi murit. Absalom astepta deci, ca tatal sau sa moara.
El se gandea: "Vai, ce mult mai traieste. As vrea ca tatal meu sa fie foarte bolnav. As vrea ca tatal
meu sa fie deja mort."
Absalom era foarte rau, caci dorea moartea tatalui sau. Facea impresie buna, dar in inima lui era
cu totul altul. Se purta astfel, doar ca sa devina imparat. El era un print frumos, cu o inima falsa
si murdara.
Dar oamenii nu vedeau aceasta. Absalom astepta de mult timp sa devina imparat, dar tatal sau,
David nu era bolnav. Ar putea sa mai dureze mult timp pana sa moara. Atunci Absalom se gandi:
"De ce sa mai astept atata? As putea sa-l alung pe tatal meu. Astfel as deveni imediat imparat."
Vorbi despre aceasta prietenilor sai. Ei erau tot asa de rai ca si el. Ei ii spusera: "Pai, sigur ca da.
Noi te vom ajuta. Fi sigur de aceasta."
Stii tu ce a facut printul acela rau? Se duse foarte politicos la tatal sau si ii spuse: "Tata, imi dai
voie sa merg la Hebron? Vreau sa-i aduc acolo Domnului o jertfa." David ii raspunse: "Du-te in
pace fiul meu."
Absalom pleca deci la Hebron. Era un oras, nu departe de Ierusalim. Acolo aduna pe toti prietenii
sai si pe toti oamenii care voiau sa-l ajute. Acestia formara o multime intreaga de oameni, o
armata puternica. Absalom se hotarase sa se intoarca la Ierusalim ca sa-l alunge pe tatal sau.
Oamenii sai suflau in trompete si strigau peste tot: "Absalom este imparat in Hebron!"
Sarmanul David! Cat fu de surprins! Nu putea crede ca fiul sau era asa de rau si ca voia sa-i faca
atata rau.
Si totusi era adevarat.
Absalom pornise deja cu oastea sa. Trebuia oare ca David sa-si adune servitorii si soldatii sai?
Nu, el nu dorea asa ceva. El se gandi: "Voi fugi de fiul meu. O, Absalom, ce durere imi faci!" Dar
el se gandi: "Domnul il vede. Domnul stie totul! Daca El gaseste de bine ca eu sa raman imparat,
El ma va aduce inapoi la Ierusalim."
Pleca deci. Plangea, parasind Ierusalimul. Prietenii sai, cat si servitorii sai mersera cu el. Erau o
multime intreaga, care il iubeau mult. Formau un sir lung, dar in acelasi timp era un sir de
oameni tristi. Iesira din oras si se dusera departe, tot mai departe.
Trecura peste un rau, peste munti, si ajunsera intr-un oras indepartat. Acolo se oprisera.
In acest timp Absalom era la Ierusalim. Se instalase in palatul tatalui sau; el era imparatul. Era
37

insa fericit?
Nu, el nu era inca multumit, printul acela rau. Caci daca el era imparatul voia sa fie sigur ca va
ramane pentru totdeauna. Si de aceea voia sa-l aiba pe tatal sau prizonier. Astfel David nu s-ar
mai putea intoarce niciodata ca sa-l alunge.
De aceea Absalom stranse o armata mare si se duse spre locul in care se gasea tatal sau.
Lui David nu-i mai ramanea altceva decat sa se apere, impotriva propriului sau fiu. Trimise
armata sa in intampinarea lui Absalom, dar el nu se duse. El ramase in oras si astepta. Era foarte
trist si ingrijorat.
El se gandea: "De nu-i s-ar intampla nici un rau lui Absalom; de nu l-ar omori! Caci atunci va
trebui sa se infatiseze inaintea lui Dumnezeu cu inima sa rea, iar Dumnezeu il va pedepsi pentru
toate relele, pe carele-a facut." David porunci tuturor soldatilor sai: "Nu-i faceti nici un rau fiului
meu!"
Cat de mult isi iubea copilul sau. Cele doua osti se intalnira intr-o padure mare. Oastea lui
Absalom si oastea lui David.
Ele incepura lupta. Absalom era in frunte, calare pe un magar. El lupta cat putu de tare si soldatii
sai la fel. Dar armata lui David fu mai tare, caci Domnul ii ajuta. Ei castigara lupta. Toti soldatii
lui Absalom o luara la fuga. Fugi si Absalom. El galopa cat putu de repede, dar padurea era
deasa, iar crengile atarnau foarte jos. Absalom isi prinse capul intre crengi, iar magarul continua
sa fuga. Absalom ramase cu capul atarnat de crengi. Parul sau lung si frumos se incolacise in
jurul crengilor pomului.
Acum statea atarnat acolo.
Asa l-au gasit soldatii lui David. Si a primit deci pedeapsa.
El a vrut sa-l prinda pe tatal sau. Acum el insusi era prins.
A vrut sa-l omoare pe tatal sau. Acum el insusi fusese omorat.
David era acasa, ingrijorat si astepta.
Deodata aparu un om fugind si striga: "O, imparate, noi am castigat!"
Dar David nu era deloc multumit. El il intreba doar: "Ce e cu fiul meu Absalom?"
Omul ii raspunse: "Eu nu stiu nimic."
In momentul acela veni un altul si striga: "O, imparate, am castigat!"
David il intreba acelasi lucru: "Ce e cu fiul meu Absalom?"
Omul ii raspunse: "Absalom e mort." La auzul acestora David incepu sa planga. In durerea sa, se
zbatea si plangea in hohote. "O, fiul meu Absalom, fiul meu, fiul meu! As fi dorit atat de mult ca
tu sa traiesti, iar eu sa fi murit!" Cat de mult isi iubea copilul sau.
Ceva mai tarziu, David se intoarse la Ierusalim. Locui iarasi in palatul sau. Statea iarasi pe tronul
sau. Totul era ca si alta data.
Nu, nu chiar totul.
Caci printul Absalom nu mai trecea pe strazi. David isi pierduse fiul pentru totdeauna. Si cand
David se gandea la el devenea foarte trist.
Atunci ofta: "O, Absalom, fiul meu, fiul meu!"

38

Imparatul Solomon
Ai vrea tu sa fi imparat?
Ai locui intr-un palat frumos. Ai avea o gramada de servitori. Ai avea tot ceea ce-ti doreste
inima. N-ar fi minunat? Da, dar ai fi tu in stare sa fi imparat? Un imparat trebuie sa vegheze
asupra tuturor oamenilor din tara sa. El trebuie sa aiba grija ca toti oamenii sa fie fericiti. El
trebuie sa fie foarte intelept si inteligent, caci daca nu, nu va fi un imparat bun.
Nu dori prea mult sa fi imparat. Aceasta pare foarte frumos. Dar nu e chiar asa de frumos.
De multe ori este foarte greu.
Si Solomon credea ca este foarte greu. Solomon era unul din fiii lui David. David murise, asa ca
Solomon devenise imparat.
Dar Solomon nu era prea incantat de aceasta, caci dorea sa fie un imparat bun. El voia sa
vegheze cu grija asupra tuturor oamenilor, asupra intregului popor Izrael. Iar el era inca foarte
tanar. Solomon se gandea: "Raspunderea este mult prea mare pentru mine. Eu nu sunt destul de
intelept si nici inteligent. Eu nu pot sa fiu un imparat bun."
Si de aceea era ingrijorat si nelinistit. Dar intr-o noapte se intampla ceva minunat.
Solomon ii oferise Domnului o jertfa. Apoi se duse sa se culce. Si in timp ce dormea, Dumnezeu
ii vorbi. Dumnezeu ii spuse: "Solomon, vreau sa-ti dau ceva. Poti alege, ceea ce doresti. Si ceea
ce-ti alegi, aceea vei primi."
Solomon gasi aceasta minunat.
Ce sa aleaga acuma? Sa devina bogat? Sau sa fie tare si puternic? Sau sa traiasca mult? Nu,
nimic din toate acestea. Solomon se gandi, ca mai presus de orice ar dori sa fie un imparat bun.
Si se ruga: "Doamne, da-mi o inima inteleapta ca sa fiu un imparat bun."
Domnul ii spuse: "Ai ales bine, Solomone. Te voi face asa de intelept cum n-a mai fost nimeni
inaintea ta. Si pentru ca ai ales asa de bine, te voi face si bogat si tare si puternic. Si daca ma vei
asculta, iti voi da si o viata lunga."
Apoi Solomon se trezi.
De acuma nu-si mai facea ganduri si nu mai era nelinistit.
Acum ii parea bine ca era imparat, caci stia ca va fi un imparat bun. Intr-o zi, pe cand imparatul
Solomon statea in palatul sau, intrara doua femei la el. Ele se certasera. Iar imparatul trebuia sa
spuna care din cele doua avea dreptate. Fiecare din ele avea un copil. Dar unul din copii se uita la
lume cu ochii plini de bucurie. Pe cand celalalt, avea ochii inchisi; era linistit si palid, in bratele
uneia dintre femei. Acest copil era mort.
"Copilul viu este al meu", zise prima femeie.
"Ba nu, este al meu", zise cealalta femeie.
Solomon zise: "Povestiti-mi totul."
Si una dintre femei povesti: "O, imparate, ea si cu mine locuiam impreuna in aceeasi casa,
dormeam in aceeasi camera si aveam fiecare cate un copil. Dar azi noapte unul dintre copii a
murit. Copilul ei a murit, o imparate. Iar copilul viu este al meu." Dar cealalta femeie zise: "Ba
nu, copilul mort este al ei, iar copilul viu este al meu."
"Vreau copilul viu, caci eu sunt mama lui", striga prima.
"Nu, eu sunt mama lui, vreau sa-l am", striga a doua.
Iata-le in fata imparatului si nimeni nu stia care dintre ele avea dreptate. Dar Solomon trebuia sa
stie. El trebuia sa decida care dintre ele avea sa aiba copilul.
Solomon intreba: "Amandoua vreti deci, sa aveti copilul viu" - "Da, imparate", striga prima. "Da, imparate", striga a doua. Si atunci Solomon zise ceva neobisnuit, ce ingrozi pe toata lumea.
39

El zise: "Ei bine, voi cere sa se taie copilul viu in doua si fiecare dintre voi va primi o jumatate."
Imparatul nu se gandea sa faca intocmai, dar o spuse foarte serios, ca si cum ar fi vrut s-o faca.
Chema un servitor cu o sabie mare si zise: "Taie copilul in doua."
Servitorul lua copilul si ridica sabia. Dar una din femei incepu sa planga amarnic.
"Nu face una ca aceasta", striga ea. "Nu face nici un rau copilului. Da-l mai bine celeilalte femei!
Vreau ca copilul meu sa ramana in viata."
Dar cealalta nu se sinchisi de copil si zise: "Bine, taie-l, asa nu vom avea nici una nimic."
Atunci imparatul stia care era mama.
El zise: "Da copilul primei femei caci ea il iubeste. Ea este mama lui." Si femeia primi copilul
viu si se intoarse fericita acasa. Atunci toti oamenii zisera: "Ce intelept si priceput este imparatul
nostru!" Solomon domni mult timp. El vegha asupra poporului sau. El ii facu fericiti pe oamenii
din poporul sau. El construi si un templu frumos. Era o casa pentru Domnul Dumnezeu, o
biserica mare de tot. Si in acest templu frumos veneau oameni din toata tara ca sa aduca jertfe si
sa se roage.
Da, Solomon a fost un imparat bun dar, n-a fost cel mai bun imparat. El a fost foarte intelept, dar
mai tarziu avea sa vina un imparat care avea sa fie si mai intelept. El va veghea si mai bine
asupra oamenilor, si va face si mai multi oameni fericiti!
Acest imparat mai traieste si acuma. Stii tu cum il cheama?
Isus Hristos.
El este si imparatul nostru. Si daca il ascultam vom putea intra si noi candva in imparatia lui.

40

Ilie si imparatul cel rau

Traia odata un imparat in Izrael. Il chema Ahab. Era un imparat tare rau. Sotia lui, pe care o
chema Izabela, era si mai rea decat el. Ei locuiau intr-un palat frumos, in tara Izrael. Ei erau
imparatul si imparateasa poporului lui Dumnezeu. Dar ei nu faceau poporul fericit. Din contra, il
faceau nefericit. Stii tu ce faceau? Ei zisera: "Noi nu-l mai iubim pe Dumnezeu, vrem un alt
Dumnezeu." Si facura o statuie, numind-o Baal. Ei spusera: "Iata Dumnezeul nostru!"
Ingenunchiara si se rugara la statuie. Chemara preoti sa aduca jertfa statuii. Ei spusera oamenilor:
"Si voi trebuie sa va rugati chipului. Trebuie sa-l uitati pe Dumnezeu."
Asa facura aproape toti oamenii din Izrael. Ei se gandeau: "Daca o spune imparatul, trebuie sa fie
bine." Ingenunchiara in fata statuii si il uitara pe Dumnezeu. Dar acum nu mai erau fericiti. Caci
cine il uita pe Dumnezeu nu mai poate fi fericit. Dumnezeu nu vrea ca oamenii sa-l uite. Si nu
dupa mult timp veni si pedeapsa.
Intr-o zi imparatul Ahab era in palatul sau. Statea pe tronul sau de aur, multumit de sine.
Deodata se deschise usa si un strain intra. Arata foarte sarac. Purta o haina lunga, cenusie si la
mijloc era incins cu un cordon de piele. Dar nu era intimidat de frumusetea palatului.
Se uita tinta la imparat si zise: "Eu sunt Ilie, profetul, servitorul lui Dumnezeu. Dumnezeu m-a
trimis ca sa-ti spun ca te va pedepsi, din cauza pacatelor tale. Iata care va fi pedeapsa: nu va mai
ploua si noaptea nu va mai cadea roua, pana cand Eu voi vorbi iarasi." Apoi Ilie se intoarse si
pleca. O clipa se facu liniste in palat. Imparatul si servitorii sai erau speriati de acest strain si de
cele spuse de el. Dar apoi incepura sa rada si sa zica: "Ha, ha, ce nebun! Ca si cum el ar opri
norii sa aduca ploaie." Dar zilele trecura si nu ploua. Trecura saptamani si tot nu ploua. In fiecare
zi soarele statea pe cer, arzand pamantul. Si totul se usca pe pamant. Iarba se usca. Florile se
vestejira. Frunzele cazura de pe pomi. Graul se usca pe camp. Ori, oamenii au nevoie de grau ca
sa faca paine. Si cum nu mai aveau paine de mancat, sufereau de foame.
Atunci i se facu tare frica imparatului, caci vazuse ca Ilie spusese adevarul. El striga: "Ilie e
devina de toate acestea. El ne-a adus nenorocire. Aduceti-l aici pe Ilie. Cautati-l peste tot."
Soldatii lui Ahab strabatura tara in lung si in lat. Dar pe Ilie tot nu-l gasira. Iar nici ploaia nu
venea!
Stii tu unde era Ilie?
Undeva in mijlocul muntilor curgea un parau. Ilie era langa acest rau, intre munti. Acolo il
ascunsese Dumnezeu, departe de imparatul acela rau. Acolo Ilie gasise un loc sigur. Soldatii nu-l
puteau gasi caci Dumnezeu veghea asupra lui. Noaptea dormea Ilie intr-o pestera. Aceea era ca si
o gaura in munti.
Cand ii era sete bea apa din parau.
Nu sufera nici de foame, caci in fiecare dimineata si in fiecare seara, Dumnezeu ii trimetea ceva
de mancare.
Stii tu cine ii aducea mancarea? Corbii! Niste pasari mari, negre. In fiecare dimineata veneau cu
cate o bucata de paine sau de carne in cioc si le lasau sa cada langa Ilie.
Si reveneau in fiecare seara cu ciocul plin de paine si carne. Caci Dumnezeu spuse corbilor sa
aiba grija de Ilie. Poporul Izrael suferea de sete si de foame pentru ca l-au uitat pe Dumnezeu.
Dar Ilie avea destul de mancat si de baut, pentru ca ramasese un servitor credincios lui
Dumnezeu.
41

Ilie la femeia straina

Ilie ramase mult timp in munti, langa parau. Acolo avea un ascunzis bun, unde nu-l puteau gasi
soldatii imparatului. Avea destula mancare, caci corbii ii aduceau paine si carne.
Dar in cele din urma trebui sa plece de acolo, caci apa nu mai curgea, caci paraul secase.
Dumnezeu ii spuse lui Ilie sa se duca intr-o tara indepartata; si acolo se va ingriji Dumnezeu de
el.
Ilie porni deci la drum. Dupa o calatorie lunga ajunse in tara aceea indepartata, la poarta unui
oras. Lui Ilie ii era sete si foame, din cauza lungii calatorii. Deodata vazu Ilie o femeie care iesea
din oras. Ea mergea sub pomi si strangea frunze. Avea deja o gramada intreaga.
Ilie o intreba: "Vrei sa-mi aduci putina apa? Asa mi-e de sete!" Femeia vru sa faca asa ceva.
Ilie ii spuse: "Adu-mi si o bucata de paine, caci tare mi-e foame!"
Dar femeia dadu din cap si zise: "Nu, domnule, asa ceva nu pot face. Nu mai am paine, credema. Am doar un pumn de faina intr-o oala si cateva picaturi de ulei intr-un ulcior. Aceasta este
totul. Am cautat niste crengi ca sa fac un foc si cu putinul ulei care imi mai ramane voi putea
face o turta, pentru fiul meu si pentru mine. Iar dupa aceea nu vom mai avea ce manca. Va trebui
sa murim."
Ce trist suna aceasta! Dar Ilie nu era deloc trist.
El zise: "Du-te numai acasa si coace turta, asa cum ai zis si adumi-o mie. Vei putea sa mai coci
una si pentru tine si pentru fiul tau. Va ramane destul, caci asa vorbeste Domnul: "Faina nu va
scadea din oala si nici untdelemnul din ulcior nu se va imputina" Si vom manca impreuna de
acolo, pana ce va veni ploaia si va fi iarasi paine."
Ce cuvinte ciudate erau acestea. Dar femeia il crezu pe Ilie pe cuvant! Se duse la ea si aprinse
focul. Lua mana de faina si picaturile de ulei si facu o turta. Copilul ei statea si se uita la ea cu
multa pofta. Si deodata... ii veni mamei sa cante de bucurie. Inchipuie-ti ca era din nou faina in
oala si ulei in ulcior. Cine le umpluse iarasi? Femeia o stia bine. Dumnezeu facuse aceasta. Era
un miracol foarte mare. Femeia continua sa coaca. Prima turta fu pentru Ilie. A doua pentru
copilul sau. A treia pentru ea insasi. Putea face cate avea nevoie. In fiecare zi. Ilie ramase sa
locuiasca la ea. Si in fiecare zi facea turte pentru toti trei, cate vroiau.
Dar intr-o zi se intampla ceva foarte trist. Baiatul se imbolnavi. Rasufla greu si in cele din urma
nu mai rasufla deloc. Baiatul murise.
Mama era foarte trista. Se aseza cu copilul in brate. Il striga pe nume, dar copilul n-o mai auzea.
Copilul ei era mort. In curand trebuia sa fie ingropat si atunci avea sa fie pentru totdeauna
despartita de el. Lui Ilie ii fu tare mila de aceasta femeie.
El ii zise: "Da-mi mie copilul." Lua copilul mort din bratele mamei, il duse in camera sa si il
puse pe patul sau. Apoi ingenunche. Se gandi: "Dumnezeu a ingaduit ca acest copil sa moara;
Dumnezeu poate sa-i redea viata." Apoi se ruga fierbinte: "Doamne Dumnezeul meu, reda viata
acestui copil." Se ruga astfel de mai multe ori. Si Dumnezeu asculta rugaciunea servitorului sau.
Si dupa catva timp copilul incepu din nou sa respire. Deschise ochii si ridica capul. Ilie il lua
bucuros in brate si il duse repede la mama sa. "Iata, fiul tau traieste", striga el.
Femeia aproape ca nu putea crede, dar totusi era adevarat. Copilul intindea mainile spre ea.
Copilul a fost smuls de la moarte! Femeia plangea de bucurie. Ea ii spuse lui Ilie: "Acuma stiu ca
esti un mare profet, servitorul Dumnezeului celui viu!"
Si acum stia si mai bine ce bun era Domnul cu el.

42

Ilie si preotii cei rai

Ilie locui mult timp la femeia din tara indepartata. Si tot timpul acesta nu ploua. Aceasta era
pedeapsa neascultarii, peste imparatul cel rau Ahab si peste poporul Izrael. Seceta dura mai mult
de trei ani. Aproape ca nu mai crescu nimic pe pamant.
Dar cand pedeapsa fu destul de lunga, Domnul ii spuse lui Ilie: "Du-te acum la imparatul Ahab,
caci vreau sa dau iarasi ploaie pe pamant." Ilie asculta cuvantul lui Dumnezeu. Se duse la
imparatul Ahab. Acum putea merge linistit, caci stia ca Domnul veghea asupra lui.
Cand vazu imparatul pe Ilie, se manie foarte tare si zise: "Ah, iata-te, tu cel care l-ai facut pe
poporul Izrael nefericit." Dar Ilie raspunse: "Nu, imparate, nu eu l-am facut nefericit pe poporul
Izrael, ci tu esti acela, pentru ca l-ai uitat pe Domnul si te-ai inchinat lui Baal. Acum asculta ce
trebuie sa faci. Vei chema tot poporul pe un munte inalt. Vor merge si toti preotii rai, care au adus
jertfa lui Baal. Iata ce trebuie sa faci."
Ahab nu indrazni sa zica: "Nu, nu voi face asa ceva."
Se simti obligat sa faca asa.
Lucrurile se petreceau ca si cum Ilie ar fi fost imparatul.
Astfel oamenii din tara se adunasera pe un munte malt.
Imparatul era acolo.
Si Ilie era acolo.
Si preotii cei rai ai lui Baal erau acolo. Se uitau la Ilie cu invidie. Tare ar mai fi vrut sa-i faca
ceva rau, dar nu indrazneau. Ilie spuse oamenilor: "Acum va voi arata ca Domnul este
Dumnezeul vostru si ca nu mai trebuie sa-l uitati niciodata. Domnul poate totul, dar Baal nu
poate nimic.
Ascultati ce vom face. Preotii lui Baal sa aduca o jertfa, iar eu voi aduce o jertfa Domnului. Dar
nu noi vom aprinde jertfa. Preotii se vor ruga lui Baal sa le aprinda jertfa, iar eu ma voi ruga
Domnului ca El s-o aprinda pe a lui. Si Dumnezeul care va trimite foc din cer ca sa aprinda
jertfa, acela sa fie Dumnezeul nostru."
Toata lumea cazu de acord.
Mai intai incercara preotii lui Baal.
Stransera o gramada de pietre ca sa construiasca altarul. Pusera lemne deasupra si pe lemne
pusera carnea unui junc. Aceasta era jertfa lor.
Apoi incepura toti sa se roage si sa strige: "O, Baal, asculta-ne dar! O, Baal, da-ne foc! O, Baal,
raspunde-ne!" Strigara din ce in ce mai tare, pana ce obosira. Si totusi strigara neincetat: "O,
Baal, raspunde-ne!". Ragusira de atata strigat si totusi nu primira nici un raspuns. Foc din cer nu
cobori.
Apoi zise Ilie: "Acuma voi incepe eu." Facu si el un altar. Puse lemne si pe lemne puse si el
carnea unui junc. Apoi sapa o groapa in jur. Apoi uda totul cu apa si apa umplu groapa.
Si cand Ilie ingenunche in fata jertfei, se facu liniste deplina. Se ruga, dar nu striga ca si preotii
cei rai. Stia ca Dumnezeu il aude si daca vorbeste incet. Se ruga plin de venerate: "Doamne,
Dumnezeul lui Avraam, Isac si Iacov, arata tuturor acestor oameni ca tu singur esti Dumnezeul
lor si ca eu sunt servitorul tau, si ca poporul tau nu trebuie sa te mai uite niciodata. Raspunde-mi
Doamne, raspunde-mi!"
Ilie nu trebui sa se roage mai mult, ca deodata oamenii se trasera inapoi, speriati; caci foc cadea
din cer. Focul cazu pe jertfa, iar jertfa incepu sa arda cu flacari mari. Lemnul arse, carnea arse si
flacarile uscara toata apa din groapa. Cand vazura oamenii toate acestea, cazura pe genunchi si
strigara: "Domnul este Dumnezeu! Domnul este Dumnezeu!"
43

Acum vazusera ca Domnul poate face totul si ca Baal nu poate face nimic. Isi dadura seama cat
de rai si fara minte au fost, uitandu-l pe Dumnezeu atotputernic.
Dupa ce plecara oamenii, Ilie mai ramase pe munte si se ruga. Nu se ruga ca sa vina focul, ci ca
sa vina ploaia. Si Dumnezeu asculta rugaciunea servitorului sau. Inca in aceeasi seara, in timp ce
Ilie se ruga, nori negrii aparura pe cer si incepu sa ploua.
Iarba incepu din nou sa inverzeasca, florile incepura sa infloreasca, pomii se imbracara cu frunze
noi, graul crestea si se cocea. Iar oamenii il secerara, il treierara, il macinara si avura din nou
faina ca sa faca paine.
Cine le dadu aceasta paine?
Baal?
Nu, oamenii o stiau bine acuma.
Baal nu poate face nimic, dar Dumnezeu poate totul.
Domnul avea grija de ei.
El singur este Dumnezeu.

44

Despre un om care a primit o veste buna

Undeva intr-o casuta in munti locuia un om batran si o femeie batrana. Ii chema Zaharia si
Elizabeta. Zaharia era preot. El trebuia sa vorbeasca oamenilor despre Dumnezeu. El trebuia sa
se roage pentru ei si sa aduca jertfe pentru ei. Zaharia si Elizabeta erau doi oameni buni care il
iubeau pe Dumnezeu. Ei erau cu adevarat fericiti. Dar cateodata erau tristi, caci erau singuri in
casuta lor linistita. Tare si ar fi dorit sa aiba un copil, dar nu primisera niciodata nici unul.
Altadata cand inca mai erau tineri, se rugasera deseori sa aiba un copil. Dar s-ar putea spune ca
Dumnezeu nu-i auzea.
Acum ei erau foarte batrani. Nu mai credeau ca mai puteau primi copilul. Nu se mai gandeau la
el. Ei uitasera rugaciunile pe care le facusera altadata. Oameni asa de batrani ca si ei nu mai pot
avea copii.
Intr-o zi Zaharia facu o calatorie. El trebuia sa mearga la Ierusalim ca sa aduca jertfe. Ierusalimul
era un oras mare, orasul cel mai mare din tara.
Se imbraca cu hainele sale cele mai frumoase si anume haina sa cea alba de preot. O saruta pe
Elizabeta si o porni la drum. Era o calatorie lunga. Dar in sfarsit Zaharia ajunse pe un munte inalt
de unde putea vedea orasul: multe case albe, frumoase si multe palate. Ierusalimul era un oras
frumos.
In mijlocul orasului era o casa deosebit de mare, mult mai mare decat celelalte case. Ea era alba
ca si celelalte, dar acoperisul era din aur. Acesta stralucea in bataia soarelui. Era minunat.
Aceasta casa mare era templul. Era casa lui Dumnezeu. Acolo se intalneau oamenii din toata tara
ca sa aduca jertfe. Acolo trebuia sa mearga Zaharia.
In fata templului era un loc mare, care se numea curtea dinantru. Acolo isi aduceau oamenii
jertfele. Ei cumparau cate o oaie si o dadeau preotului. Preotul o taia si o punea pe foc. Aceasta
era o ardere de tot. Carnea oii ardea iar fumul se ridica la cer. Aceasta insemna: "Doamne te
iubim. Vrem sa-ti daruim ceva."
Si Domnul intelegea aceasta foarte bine.
Dar cine avea dreptul sa intre in templu? Caci si acolo trebuia sa se aduca o jertfa. Un singur
preot avea voie sa intre. Dar toti preotii vroiau s-o faca. Atunci se tragea la sort. Si cine castiga
de data aceasta?
Zaharia!
Toti oamenii ramasera afara, iar el intra plin de respect in casa lui Dumnezeu. El intra intr-o
camera mare cu peretii de aur. Acolo ardeau zece sfesnice din aur. Preotii aprindeau si sfesnicele.
Era mare liniste acolo. Zaharia era singur.
Era momentul daruirii jertfei. In templu era un vas de aur plin cu carbuni aprinsi. Zaharia presara
tamaie peste carbunii aprinsi. Aceasta mirosea foarte frumos. Se numea tamaierea templului. Si
in timp ce se ocupa Zaharia de tamaierea templului, se ruga pentru oamenii care erau afara.
Dar deodata se opri in mijlocul rugaciunii, caci nu mai era singur. Cineva statea langa el,
imbracat in haine albe; era un inger, un mesager trimis de Dumnezeu.
Zaharia se dadu inapoi si tremura din tot corpul.
Dar ingerul ii spuse: "Nu te teme Zaharie caci vin sa-ti aduc o veste buna. Rugaciunea ta a fost
ascultata. Sotia ta Elizabeta va avea un fiu caruia sa-i pui numele Ioan."
Probabil ca Zaharia nu intelesese nimica din cele auzite. Nu parea deloc fericit. Statea acolo si
dadea din cap ca si cum n-ar crede. Mai putea fi ascultata acuma, rugaciunea pe care o facuse
altadata pentru un copilas? Acea rugaciune pe care Zaharia aproape ca o uitase?
Asa ceva nu era posibil! Nu, o femeie asa de batrana ca Elizabeta nu mai putea avea copii.
45

"Acest copil iti va aduce multa bucurie" zise ingerul. "Dar nu numai tie, ci si multor altor
oameni, caci va fi un servitor de al lui Dumnezeu, si cand va fi mare va vesti tuturor oamenilor
ca va veni Mantuitorul in curand."
Ingerul se gandise ca Zaharia va fi fericit, caci de asa mult timp era asteptat Mantuitorul! Dar
Zaharia tot mai dadea din cap. Nu putea crede ceea ce zicea ingerul.
"Nu, zise el, asa ceva nu se poate intampla. Eu sunt batran si sotia mea la fel. Cum as putea crede
asa ceva? Ar trebui sa fie o minune!" Dar ingerul ii spuse: "Nu stii tu cine sunt eu, Zaharie? Eu
sunt Gavril si locuiesc in ceruri aproape de Dumnezeu. Dumnezeu insusi m-a trimis ca sa-ti spun
toate acestea. Nu-l mai crezi pe Domnul? Iti voi arata ca Domnul inca mai poate face minuni.
Dar in acelas timp te voi pedepsi pentru ca n-ai dat crezare cuvintelor mele. Iata ca vei muti, nu
vei mai putea vorbi pana cand nu se va intampla tot ceea ce ti-am spus." Apoi ingerul disparu.
Zaharia se gasi din nou singur. Oamenii erau afara, in fata templului, in curtea dinauntru si
asteptau. Ei se gandeau: "De ce oare sta batranul preot asa de mult in templu? Dar in sfarsit il
vad venind." Asteptara sa le zica: "Domnul sa va binecuvanteze", dupa cum aveau obiceiul sa
faca preotii cand ieseau din templu.
Dar Zaharia nu zicea nimica. El nu mai putea vorbi. Devenise mut. Oamenii se intrebau: "Ce i so fi intamplat? Ce o fi vazut in templu?" Dar el nu le putea povesti nimica din cele intamplate.
Si dupa ce-si termina lucrul in templu, Zaharia se duse acasa. Se grabi sa se duca repede la sotia
sa. Caci ea trebuia sa stie ca Dumnezeu le ascultase rugaciunea. Da, Zaharia credea acuma.
Daca ar fi vrut sa mai spuna: "Asa ceva nu este posibil", n-ar fi putut. El stia ca Dumnezeu poate
face minuni. Era foarte fericit. Ar fi cantat de bucurie, dar nu putea nici macar sa cante.
Si cand ajunse acasa, lua o tabla si scrise pe ia tot ce i se intamplase. Astfel Elizabeta putu citi. O,
si ce fericita fu ea!
"Sa-l cheme Ioan!" Si aceasta era scris pe tabla.
Ioan...
Stii tu ce vrea sa zica aceasta? "Dumnezeu asculta rugaciunile."
Si aproape dupa un an se intampla minunea. Zaharia si Elizabeta avura un copil, un baiat.
Si cand auzira vecinii si prietenii se bucurara foarte mult. Si cand copilul avu opt zile mersera sal viziteze. Caci era o sarbatoare, trebuia sa i se dea copilului un nume.
Ei se gandeau ca-l vor chema ca si pe tatal, Zaharia. Dar Elizabeta zise: "Nu, se va chema Ioan."
Ioan? intrebara oamenii. "Asa ceva nu se poate. Ce nume neobisnuit! Ia sa-l intrebam pe tatal sau
despre aceasta." Il intrebara deci pe Zaharia: "Cum sa-l cheme pe copil?"
Zaharia voia s-o spuna, dar cum nu putea vorbi inca, lua tabla si scrise "Ioan este numele sau."
Oamenii dadura insa nedumeriti din cap, caci nu mai intelegeau nimica. Si deodata Zaharia putu
iarasi sa vorbeasca, caci acuma se intamplase tot ce zisese ingerul.
"Da," zise el, "sa-l cheme Ioan, caci Dumnezeu asculta rugaciunile." Apoi incepu sa cante, caci
tare era fericit. Canta un cantec pe care il facuse el. Un cantec spre slava lui Dumnezeu. Oamenii
se gandeau: "Cat de ciudate sunt toate cu acest copil! Cu siguranta ca acesta nu va fi un copil
obisnuit." Si peste tot pe unde mergeau povesteau despre Zaharia, Elizabeta si despre baietasul
pe care il chema Ioan.

46

Ioan Botezatorul
Mai stii tu cine era Ioan?
Adu-ti aminte de preotul acela batran care primise o veste asa de minunata din partea Domnului.
El era in templu si deodata veni un inger, care ii spuse ca el si soria sa vor avea un copil. Si totul
se intampla intocmai.
Pe omul acela batran il chema Zaharia. Pe sotia sa o chema Elizabeta.
Iar pe copilul lor il chema Ioan.
Iti mai aduci aminte ce trebuia sa faca Ioan mai tarziu?
El trebuia sa-i anunte pe oameni ca va veni Mantuitorul.
El trebuia sa se faca servitorul Mantuitorului.
Si cand Ioan se facu un baiat mare, tatal sau ii povesti toate acestea. Ioan dorea mult sa fie
servitorul Mantuitorului. El voia sa lucreze pentru El.
Dar ce trebuia sa faca?
Ioan tare voia sa stie aceasta. Dar tatal sau nu i-o putea spune.
Singur Dumnezeu o stia.
De aceea cand Ioan se facu mare, pleca din casa parinteasca.
Se duse in pustie, acolo unde nu mai locuia nimeni. Acolo nu sunt decat dealuri, pietre si nisip.
Dar Dumnezeu era si in pustiu. Dumnezeu este pretutindeni. Ioan era acolo doar cu Dumnezeu.
El asculta de fiecare cuvant pe care i-l spunea Dumnezeu.
Ioan n-avea casa acolo. El locuia intr-o pestera. Nu se putea cumpara nici paine acolo. Cand ii
era foame lui Ioan, cauta lacuste. Lacustele de acolo se puteau manca. Cateodata gasea cate un
stup de albine salbatice, cu miere. Si mierea se putea manca. Ea avea un gust foarte bun si dulce.
Lacustele si mierea ii ajungeau ca sa se hraneasca. Nu-i trebuiau lui Ioan nici haine frumoase. El
avea doar o haina lunga, cenusie. Aceasta o lega la mijloc cu o curea de piele.
Ioan ramase mult timp in pustia linistita. Acolo Dumnezeu ii spuse tot ceea ce trebuia sa stie
pentru indeplinirea operei Sale. Ii spuse lui Ioan, ca Mantuitorul avea sa devina imparat. Dar nu
un imparat obisnuit, ci un imparat ceresc.
Nu un imparat razboinic care sa aduca razboi, ci un imparat care sa aduca pace.
Impararia Sa se va numi: "Imparatia Cerurilor".
Cine va face parte din aceasta imparatie?
Toti cei ce vor sa-l iubeasca pe Mantuitorul.
Toti cei ce nu vor sa mai faca raul. Ei trebuie sa se pocaiasca si sa devina alti oameni.
Oameni mai buni. Dumnezeu il invata si aceasta pe Ioan.
Si in sfarsit Domnul ii spuse: "Ioane, a sosit momentul. Intoarce-te la oameni si spune-le ca
imparatia cerurilor este aproape."
Atunci Ioan se duse la Iordan. Acesta e o apa mare. Toti oamenii care mergeau la Ierusalim
trebuiau sa treaca pe acolo.
Ioan statea aproape de Iordan, cu capul descoperit, in haina sa lunga. El striga: "Pocaiti-va, caci
imparatia cerurilor este aproape."
Oamenii se opreau ca sa asculte. Veneau din toate partile.
"Pocaiti-va," striga el "caci vine Mantuitorul. El nu va mai intarzia mult."
Oamenii erau tare fericiti, caci ei il asteptau pe Mantuitorul de mult timp. Dar in acelas timp erau
ingroziti, caci facusera atatea rele.
Ei se duceau la Ioan si ii spuneau: "O, Ioane, ne este frica de Mantuitorul. Caci suntem oameni
rai si neascultatori. Nu se va mania Mantuitorul pe noi?"
47

Ioan le zise: "Va pare rau de pacatele pe care le-ati facut? Si vreti sa va dati osteneala sa deveniti
oameni mai buni?"
Da, aceasta voiau oamenii.
"Atunci, Mantuitorul nu va mai fi maniat pe voi," raspunse Ioan. "E1 va va ierta pacatele voastre
si inimile voastre vor fi iarasi vesele."
Si apoi Ioan facu ceva, ca sa-i invete pe oameni, ca Dumnezeu vrea sa le dea o inima curata.
Le ceru oamenilor sa intre in apa si ii boteza. Ii cufunda o clipa in apa. Si aceasta voia sa spuna:
"Asa cum apa va spala corpul, Dumnezeu poate sa va spele si inima voastra si sa va spele
pacatele."
Oamenii intelegeau foarte bine. Ei, toti voiau sa fie botezati, caci toti voiau sa aiba o inima
curata. Si il iubeau mult pe Ioan.
Dar, cand veneau oameni carora nu le parea cu adevarat rau de pacatele lor nu-i boteza. El se
supara si le spunea adevarul in fata: "Plecati de aici,"
striga el, "oameni fatarnici! Va faceti ca-l iubiti pe Dumnezeu, dar nu-i adevarat. Va faceti ca
inima voastra este curata, dar, ea este neagra de pacate."
Oamenii il iubeau mult pe Ioan din cauza curajului sau.
Ei ziceau: "Poate ca el este Mantuitorul?"
Dar, cand Ioan auzi aceasta, se sperie. El striga: "Nu, eu nu sunt Mantuitorul. Eu sunt doar
servitorul sau. Sa nu mai spuneti niciodata asa ceva! Mantuitorul este mult mai mare decat mine.
El va veni in curand."
Si dupa scurt timp, iata ca se implineste ceea ce anuntase Ioan: Mantuitorul vine.
Isus se duse la Ioan, la malul apei Iordanului. Si cand il vazu Ioan venind, tare se umplu de
bucurie. Caci Isus era Mantuitorul. Ioan o stia foarte bine. Dar, Isus ii spuse ceva ce el nu intelese
deloc. Ii spuse, ca dorea ca si El sa fie botezat, asa ca si ceilalti oameni. Dar aceasta nu era
necesar! Nu era inima lui Isus curata? El nu facuse niciodata nici un rau! Ioan dadu din cap. Nu,
el nu voia sa-l boteze pe Isus!
Dar, Isus ii spuse ca aceasta trebuia sa se intample asa.
"Dumnezeu insusi o vrea," spuse el.
"Tu trebuie sa ma botezi Ioane!"
Atunci intrara impreuna in apa Iordanului si Isus fu botezat, exact ca si ceilalti oameni care
aveau o inima rea. Si cand Isus iesi din apa, se intampla un lucru minunat.
Cerul se deschise si o voce striga: "Acesta este fiul meu preaiubit."
Apoi zbura ceva deasupra capului lui Isus, ceva care semana cu un porumbel alb; era Duhul
Sfant.
Atunci Ioan fu sigur ca Isus era Mantuitorul, care a venit ca sa-i faca pe oameni fericiti.
Si dupa ce pleca Isus, Ioan spuse oamenilor: "Pocaiti-va, caci imparatia cerurilor a venit!" El se
gandea: In curand imi voi fi sfarsit lucrarea. Acum oamenii vor trebui sa mearga la Isus sa-l
asculte pe El. Pe mine trebuie sa ma uite, caci eu sunt doar un servitor de al Lui. Si apoi Isus este
imparatul. Pe El n-au voie sa-l uite niciodata.

48

Ingerul se arata Mariei

Iti mai aduci tu aminte de Zaharia care primise o veste buna? Vestea i-o adusese un inger in
templu. Pe inger il chema Gavril. Intr-o zi Dumnezeu il trimise iarasi cu o veste, pe pamant. De
data aceasta nu se duse in marele oras Ierusalim, ci intr-un orasel la marginea tarii. Oraselul se
chema Nazaret.
Acolo, intr-o casuta saracacioasa aduse ingerul cea mai frumoasa veste de pe lume. In casuta
aceea locuia o fata tanara, pe care o chema Maria. Maria era ruda cu David care altadata fusese
imparat. Dar, aproape nimeni nu-si mai aducea aminte de aceasta in Nazaret.
In apropierea Mariei, locuia un dulgher pe care il chema Iosif. Si Iosif era ruda cu David, dar nici
aceasta aproape ca n-o mai stia nimeni. Caci Iosif, era acuma sarac, la fel de sarac ca si Maria. Si
trebuia sa munceasca din greu ca sa-si castige painea de fiecare zi. Iosif si Maria se iubeau foarte
mult. Voiau sa se casatoreasca in curand. Dar n-ar fi locuit intr-un palat, ci in casuta mica a
dulgherului Iosif. Era un palat in tara. Se gasea la Ierusalim. Dar imparatul care locuia in el era
strain, il chema Irod. Era un om foarte rau. Iar tara era stapanita de soldati straini. Erau romanii,
care deseori ii chinuiau foarte tare pe locuitorii tarii.
Vremurile erau tulburi. Oamenii nu erau deloc fericiti.
Dar odata aveau sa vina timpuri mai bune. Dumnezeu o promisese. Intr-o zi se va naste un copil.
Si cand acest copil va fi crescut mare, va fi imparat; el va elibera oamenii si ii va face fericiti.
Dar unde se va naste acest copil si unde va creste?
Cine va fi mama sa?
Nu va fi mama sa femeia cea mai fericita de pe lume?
Intr-o zi Maria era singura acasa.
Auzi o voce care ii spunea: "Te salut Marie! Tu esti cea mai binecuvantata femeie de pe pamant!"
Maria isi ridica ochii, si vazu un inger langa ea. Era ingerul Gavril. Avea o haina alba care
stralucea minunat. El se uita foarte prietenos la ea. Dar Maria totusi, se sperie putin si se gandi:
"Ce vrea sa spuna? Eu cea mai binecuvantata femeie de pe pamant? Eu voi fi aceea?"
Dar ingerul ii spuse: "Nu te teme Marie. Am venit sa-ti aduc o veste buna. Dumnezeu m-a trimis.
In curand vei avea un fiu caruia sa-i pui numele Isus. Cand copilul va fi mare, va fi imparat ca si
David. Dar fiul tau va ramane pentru totdeauna imparat."
Cand auzi Maria aceasta, fu coplesita de bucurie. Acum intelegea: copilul acela va fi
Mantuitorul, care avea sa faca pe oameni fericiri. Si ea, avea sa fie mama acestui copil! Da,
atunci e adevarat, ea era femeia cea mai binecuvantata de pe pamant!
Maria intreba: "Si cine va fi tatal copilului? Caci eu inca nu sunt maritata?" Ingerul ii raspunse:
"Tatal va fi insusi Dumnezeu. De aceea el nu va fi un copil obisnuit. Se va numi Fiul lui
Dumnezeu."
Atunci Maria inclina capul cu respect. Dumnezeu insusi voia sa fie tatal. Putea ea sa refuze sa fie
mama? Ea zise: "Daca este asa, totul este bine. Totul sa se intample dupa cum ai spus tu."
Apoi ingerul se intoarse in cer. El isi indeplinise lucrarea. Adusese in micuta casa, cea mai
frumoasa veste anuntata vreodata pe pamant.

49

Copilul din iesle

Doi oameni mergeau pe o strada. Un barbat si o femeie. Ei mergeau foarte incet.
Ei erau tare obositi. Facusera deja o calatorie lunga. Era Maria si Iosif.
Mergeau la Betleem.
Acela era orasul in care locuise inainte imparatul David. Acolo trebuiau sa-si inscrie numele. Asa
poruncise imparatul. Si ceea ce poruncea imparatul trebuia facut. Caci el era stapanul aproape a
intregii lumi. Imparatul voia sa stie cati oameni locuiau in tara. De aceea trebuia ca toti oamenii
sa-si inscrie numele, fiecare in orasul sau natal. Si de aceea trebuiau sa mearga Iosif si Maria la
Betleem, caci acesta era orasul lor. Acolo locuisera altadata familiile lor.
Din Nazaret si pana in Betleem, era o calatorie lunga. Ei nu puteau merge cu trenul, caci pe
vremea aceea nu exista inca tren. Ei nu puteau merge nici calare pe un magar sau intr-o caruta. Ei
nu aveau bani sa cumpere nici macar un magar sau o caruta.
Trebuiau sa faca deci, tot drumul pe jos. Aceasta dura foarte mult timp si erau foarte obositi, mai
ales Maria.
Dar in sfirsit se vedeau casele albe ale Betleemului.
Intre timp se facuse seara. Soarele aproape ca asfintise. Iosif zise: "Inca putin Marie! Vom ajunge
in curand si ne vom cauta un loc de adapost pentru noaptea aceasta."
Si asa mersera mai departe si ajunsera in sfarsit la Betleem. Dar acum era aproape intuneric.
Se dusera la o casa mare. Era o casa de oaspeti. Calatorii puteau dormi acolo. Acolo se va gasi cu
siguranta un pat in care sa poata sa se odihneasca Maria. Dar mai erau multi calatori, si fiecare
voia sa se odihneasca bine. Toata casa era plina. Iosif si Maria cautara peste tot, dar nu mai era
nicaieri nici un loc liber. Nu mai era loc pentru ei in casa de oaspeti. Ce sa faca?
Trebuiau sa doarma afara, sub cerul liber?
Nu, din fericire nu.
Gasira totusi ceva.
Gasira un grajd si intrara inauntru.
Oile nu erau acolo. Ele erau pe camp la pasunat. Spre norocul lor erau paie si o iesle acolo.
Aceasta era o covata din lemn, unde se pune fanul pentru oi.
Iosif facu un pat din paie. Maria va putea sa doarma bine acolo. Apoi ii multumi domnului pentru
ca gasise locusorul acela linistit.
"Somn usor Marie!"
"Somn usor Iosife!"
Apoi se facu liniste. Afara era intuneric bezna. Stelele luceau sus pe cer. Era noapte in Betleem.
Si in aceasta noapte linistita si adanca, se intampla un lucru minunat, in iesla saracacioasa din
Betleem. Avu loc intamplarea cea mai minunata de pe pamant.
Maria dadu nastere copilasului despre care ii vorbise ingerul cu catva timp in urma.
Era un copilas micut, asa de micut si de neajutorat ca si orice nou nascut. Semana cu un copil
obisnuit, dar era un copil sfant. Era fiul lui Dumnezeu. Cand va fi mare, va deveni imparat si ii
va face pe toti oamenii fericiti. Asa ii spusese ingerul.
Maria se bucura tare mult de copilas. Il lua in brate si il saruta cu duiosie.
Si Iosif era bucuros. Mangaie copilul cu mana sa mare si aspra. Maria nu avea hainute, dar avea
fasii de panza in care infasura copilul. Nu avea nici leagan. Dar Iosif lua ieslea si facu un pat din
paie din ea. Apoi Maria isi culca copilul in iesle.
"Il va chema Isus" zise Maria, "dupa cum a spus-o ingerul."
Si iata ca micul imparat fu culcat intr-o iesle pentru animale.
50

El, fiul lui Dumnezeu se nascuse intr-un grajd.

Si nimeni nu stia nimica.

51

Pastorii din Betleem

Era liniste si intuneric.
Era miezul noptii.
Oamenii din Betleem dormeau. Ei nu stiau inca, ca se nascuse Isus. Dar afara pe campia
Betleemului, erau niste pastori. Ei nu dormeau. Ei isi pazeau oile. Aprinsesera un foc si stateau
linistiti langa el. Oile erau culcate aproape de ei si dormeau. Stelele sclipeau deasupra capetelor
lor. Vantul adia putin prin iarba. si era liniste de tot.
Deodata se speriara pastorii tare de tot. Caci se facu asa o lumina ca si cum soarele ar fi inceput
sa straluceasca. si in lumina aceea alba, era un inger. Pastorilor li se facu tare frica. Dar ingerul le
spuse: "Nu va temeti! Caci am sa va spun ceva ce va va aduce o mare bucurie. Isus s-a nascut!
Mantuitorul pe care il asteptati de atata timp. Aceasta s-a intamplat in Betleem. Mergeti repede
acolo! Nu veti da gres, caci veti gasi copilul infasurat in scutece, culcat intr-o iesle."
Si deodata coborara alti ingeri din cer. Erau o mie. Tot aerul era plin de ingeri. Ei cantau un
cantec minunat; pastorii nu mai auzisera niciodata un astfel de cantec.
"Slava lui Dumnezeu in ceruri. Si pace pe pamant! Intre oamenii placuti lui!"
Si cand se termina cantecul, ingerii zburara, cantand in cer.
Si se facu iarasi liniste pe campia Betleemului.
Dar pastorii nu se mai asezara in jurul focului. Ei isi spusera unii altora: "Haideti repede la
Betleem. Vrem sa vedem ce s-a intamplat acolo din ceea ce ne-au povestit ingerii. Mantuitorul sa nascut! Ce minunat!"
Si plecara, mersera repede prin campia intunecoasa. Lasara oile singure. Domnul veghea asupra
lor. Ajunsera la Betleem si gasira grajdul.
Intrara incet de tot inauntru.
Vazura pe Maria si pe Iosif, doi oameni saraci ca si ei.
Vazura si un copil, cum mai vazusera de multe ori.
Dar ei stiau ca nu era un copil obisnuit. El era culcat intr-o iesle si infasurat in scutece dupa cum
le spusesera ingerii. Ei nu se puteau insela: acesta era copilul despre care le vorbise ingerul. El
era Mantuitorul care avea sa faca pe oameni fericiti.
Pastorii ingenunchiara in fata ieslei si se inchinara copilului.
"Isuse draga" zisera ei, "Mantuitorule draga, ce minunat ca ai venit pe pamant! Noi n-avem ce
sa-ti dam, caci nu suntem decat niste pastori saraci. Dar vrem sa ne gandim mereu la tine. Vrem
sa te iubim. Vrei sa ne faci si pe noi fericiti?"
Apoi povestira Mariei tot ce se intamplase pe camp si dupa aceea plecara inapoi la oile lor.
Mergeau pe campul intunecos si cantau cantecul ingerilor: "Slava lui Dumnezeu in ceruri! Si
pace pe pamant. Intre oamenii placuti lui!"
Nu cantau asa de frumos ca si ingerii, dar cantau din toata inima.
Nu puteau sa nu cante, caci erau asa e fericiti.
Copilul din iesle ii facea asa de fericiti.

52

Copilul in templu
Iosif si Maria ramasera catva timp la Betleem.
Dar dupa catva timp se dusera la Ierusalim. Aceasta era prima lor iesire impreuna cu micutul
copilas.
Ierusalimul era marele oras in care se afla frumosul templu. Templul era casa lui Dumnezeu.
Acolo voiau Iosif si Maria sa mearga. Voiau sa-i spuna lui Dumnezeu cat erau de fericiti, din
cauza copilului. Voiau sa-l roage pe Dumnezeu sa-l binecuvanteze. Si mai voiau sa-l roage sa
vegheze asupra copilului. Asa faceau tatal si mama, cand aveau un fiu. Ei aduceau si o jertfa. Cei
care erau bogati aduceau un miel. Si daca erau saraci, o pereche de porumbei.
Maria trecu prin oras, purtand copilul in brate. Treceau multi oameni pe strada.
Dar nimeni nu se uita la copil si nimeni nu-l saluta. Caci oamenii nu stiau ca acela era
Mantuitorul, pe care il asteptasera de atata timp. Si in templu era lume multa, dar nimeni nu
observa copilul nici acolo. Iosif aduse Domnului o jertfa. El era sarac. El nu putea sa cumpere un
miel. Cumpara doi porumbei si ii dadu preotului. Si preotul intinse mana asupra copilului si zise:
"Domnul sa te binecuvanteze!" Nici preotul nu stia cine era copilul.
Atunci, un om batran intra in templu. Se duse drept la Maria. Si cand vazu copilul se umplu de
bucurie! Lacrimile ii curgeau pe obraz, asa era de fericit. Il chema Simion si el stia cine era
copilul. Dumnezeu i-o spusese.
Simion tanjise toata viata sa-l vada pe Domnul Isus. El fusese de multe ori trist, caci Mantuitorul
intarzia sa vina. Dar Dumnezeu ii spusese: "Nu fi trist, Simion. Il vei vedea pe Mantuitorul,
inainte de a muri."
Si acuma, iata copilul pe care il asteptase de atata timp.
Ce mare bucurie! Simion lua copilul in brate si zise: "Acum Doamne, pot sa mor caci sunt
mangaiat. Ochii mei au vazut pe Mantuitorul." Si de bucurie canta un cantec.
Apoi veni schiopatand o femeie batrana. O chema Ana si avea optzeci si patru de ani. Si Ana cea
batrana stia cine era copilul. Se apropie de el si zise: "Este Mantuitorul. A venit in sfarsit. O, ce
fericita sunt acuma!"
Apoi merse schiopatand prin oras si povesti la toata lumea ca-l vazuse pe Mantuitorul.
Iosif si Maria se intoarsera tare fericiti la Betleem. Isus fusese pentru prima data in templu.
Si deja facuse pe cativa oameni fericiti.

53

Cei trei magi de la rasarit

Stii tu, unde rasare dimineata soarele?
Da, acolo departe, la est, la rasarit.
Si acolo la rasarit, departe, in lumea cea mare, locuiau pe atuncia, niste intelepti batrani.
Ei citisera multe carti groase. Ei erau mai invatati si mai destepti decat toti ceilalti oameni.
Dar cel mai mult le placea sa se uite noaptea la stele. Ei ziceau: "Stelele sunt asa de frumoase.
Dumnezeu le-a creat si le-a facut sa sclipeasca toata noaptea. Dumnezeu este mai intelept decat
toti oamenii."
Intr-o noapte erau iarasi impreuna si se uitau la stele. Si deodata vazura o stea noua, pe care n-o
mai vazusera mai inainte. Ce frumoasa si mare era steaua aceea! Si ce minunat sclipea! S-ar fi
putut spune ca ea era regina tuturor celorlalte stele.
Inteleptii o priveau plini de bucurie. "O stea noua!" ziceau ei. "Stiti ce inseamna aceasta? Aceasta
vrea sa spuna ca undeva s-a nascut un copil. Si cu o stea asa de frumoasa trebuie sa fie neaparat
un copil bogat, ales si puternic; trebuie sa fie un fiu de imparat."
Se mai uitara mult timp dupa steaua aceea frumoasa si vorbira mult timp despre fiul de imparat.
Nu se mai puteau gandi la altceva. Atunci unul dintre ei spuse: "Stiti ce vom face? Vom merge
sa-l cautam pe fiul imparatului. Si cand il vom gasi, ne vom inchina inaintea lui. Caci, nici un
imparat pe lume n-a fost asa de bogat si de puternic, cum va deveni acest copil intr-o buna zi."
Asa si facura. Pornira in cautarea fiului de imparat. Mai intai isi pregatira camilele. Camilele sunt
niste animale mari, mai mari decat caii. Se poate calatori foarte bine pe spatele lor. Magii luara si
cadouri pentru micutul imparat. Cadouri pretioase. Printre ele era si o ladita plina cu aur.
Apoi se suira pe camilele lor si pornira in lumea cea larga.
O luara in directia in care vazusera pentru prima oara steaua aceea frumoasa. Caci acolo undeva
trebuia sa se fi nascut imparatul.
Calatoria fu lunga.
Trecura prin paduri mari si pe langa munti inalti. Trecura prin tari straine prin care nu mai
fusesera niciodata.
Mersera inainte, tot mai inainte, pana ce ajunsera in tara iudeilor. In tara aceasta trebuia sa se
gaseasca tanarul imparat.
Dar cum sa-l gaseasca?
Magii trecura prin tara iudeilor si ajunsera la Ierusalim. Acesta era orasul cel mai mare din tara.
Ei intrebara pe oameni: "Unde se afla imparatul iudeilor, care s-a nascut de curand? Caci i-am
vazut steaua la rasarit si am venit sa ne inchinam lui."
Dar oamenii nu auzisera vorbindu-se despre aceasta nastere.
Magii traversara orasul si ajunsera la palat.
Se gasea oare acolo tanarul imparat?
Nu, nu se gasea nici un imparat tanar acolo, ci doar unul batran, pe care-l chema Irod, si care era
un om rau. Cand auzi ce cautau magii, tare se mai sperie.
Ei il cautau pe imparatul iudeilor?
"Eu sunt imparatul," se gandi Irod, "si eu vreau sa raman imparat! Dar bineinteles ca nu pe mine
ma cauta. Mai este vreun alt imparat aicia? Un imparat tanar care s-a nascut de curand? Nu, asa
ceva nu se poate intampla. Eu sunt singurul imparat."
"S-o fi nascut oare Mantuitorul pe care-l asteapta oamenii de atata timp?" se intreba Irod.
"Atunci trebuie sa aflu neaparat unde se gaseste acest copil. Trebuie sa-l omor. Acest copil nu
trebuie sa devina imparat. Eu vreau sa raman imparat.
54

Irod chema indata pe invatatii vremii. Acestia erau oameni care cunosteau tot ce era scris in
Biblie.
El ii intreba: "Stiti voi unde trebuie sa se nasca Mantuitorul?"
Bineinteles ca stiau.
Ei raspunsera: "In Betleem, imparate. Asa sta scris in Biblie."
"Bine" zise imparatul, "multumesc, voi cauta sa tin minte."
Apoi ii chema pe ascuns pe intelepti.
El se arata prietenos cu ei. El intreba: "Cand ati vazut steaua aceea frumoasa?"
"O imparate, de catva timp," raspunsera ei, "pe cand eram inca in tara noastra indepartata. Si il
cautam deja de mult timp pe tanarul imparat, dar nu reusim sa-l gasim."
"Am sa va ajut," zise imparatul. "Poate ca se gaseste in Betleem? Mergeti repede acolo si cautati
bine. Si cand il veti fi gasit sa veniti la mine si sa-mi spuneti unde este. Caci si eu ma voi duce sa
ma inchin lui."
Ce mincinos!
El zise: "Ma voi inchina si eu lui."
Dar in realitate voia sa-l omoare pe copil.
Magii nu stiau ca imparatul era asa de rau. Plecara imediat la Betleem. Se facu seara. Soarele
apuse. Stelele incepeau sa sclipeasca. Magii tot mai mergeau. Si deodata vazura steaua!
Si ce se mai bucurara. Era aceeasi stea frumoasa si mare pe care o vazusera la rasarit. Era pe cer
si le arata drumul spre Betleem. Ei mersera dupa stea, si cand steaua se opri, se dadura jos de pe
camilele lor.
Se gaseau in fata unei casute mici. Steaua se oprise deasupra grajdului. Magii intrara inauntru.
Cine locuia in aceasta casuta mica?
Copilul Isus, cu Maria si cu Iosif. Semana cu un copil obisnuit, dar magii stiau bine ca nu era un
copil obisnuit. Era tanarul imparat pe care-l cautasera de atata timp. Era acela care avea sa devina
intr-o zi, imparatul cel mai mare si mai bogat din toata lumea. Ingenunchiara cu respect inaintea
lui:
"O, imparate Isus," au zis ei, "cat suntem de fericiti ca te-am gasit." Apoi adusera darurile si le
pusera inaintea copilului. O ladita plina cu aur, un ulcior cu tamaie si o cutie plina cu smirna.
Acestea erau lucruri foarte frumoase si scumpe. Dar magii erau fericiti sa le dea lui Isus.
Petrecura noaptea in Betleem.
In timpul noptii visara un vis.
Si toti visara acelas vis. In visul lor auzira o voce care le spunea: "Ascultati bine! Sa nu va
intoarceti la imparatul Irod. El este un om rau. El nu vrea sa se inchine copilului, ci vrea sa-i faca
rau."
Era vocea lui Dumnezeu, cea care le vorbea asa. Si magii o ascultara. Nu se mai intoarsera pe la
imparat. L-au lasat sa astepte mult si bine. Se intoarsera pe un alt drum, in tara lor. Si toata viata
lor fura fericiti pentru ca-l gasisera pe Isus, imparatul tuturor imparatilor.

55

Irod, imparatul cel rau

Era la miezul noptii.
Toata lumea dormea.
Doar Irod, imparatul cel rau nu putea sa doarma.
El se gandea fara incetare la magi.
Unde zaboveau acesti oameni? Ii astepta de atata timp, si tot nu veneau. Se tot gandea si la copil,
la imparatul cel tanar care trebuia sa se fi nascut in Betleem. El voia cu orice pret sa gaseasca
acest copil, si sa faca in asa fel ca sa nu devina niciodata imparat.
Era nerabdator sa-l omoare pe copil.
Dar imparatul cel rau nu putea sa-i faca nici un rau copilului.
Caci Dumnezeu veghea asupra lui.
Copilul Isus se afla tot la Betleem. Era in bratele Mariei si dormea linistit.
Iosif, sotul Mariei, dormea si el.
In timpul somnului avu un vis.
Vazu un inger frumos care ii spuse: "Iosife, ia copilul si pe mama sa si pleaca de aici, cat poti de
repede. Du-te in Egipt si ramai acolo pana ce te voi chema din nou. Caci Irod va incerca cu orice
pret sa omoare copilul."
Atunci Iosif se trezi. Era speriat de visul ciudat pe care il avusese. O trezi pe Maria si ii spuse
ceea ce-i spusese ingerul. Ei intelesera ca era o veste de la Dumnezeu.
Si chiar in noaptea aceea fugira in lumea tacuta si intunecoasa.
Calatoria pana in Egipt era lunga.
Dar Maria, nu trebuia sa mai mearga pe jos, caci nu mai erau saraci. Mai stii tu, ce cadouri
frumoase si scumpe primisera de la magii aceia care venisera de la rasarit? Printre cadouri era si
o ladita plina cu aur. Cu acel aur cumparase Iosif un magar. Maria statea pe magar cu copilul Isus
in brate. Si Iosif mergea langa ei, tinand magarul de o funie.
Si asa ajunsera in Egipt.
Acolo erau in siguranta.
Imparatul cel rau nu mai putea face copilului nici un rau.
Dar imparatul Irod nu stia nimic din toate acestea. El credea ca copilul se afla tot in Betleem.
Si tot mai astepta ca magii sa se intoarca.
Dar astepta degeaba. Nimeni nu venea.
Atunci isi pierdu rabdarea. Chema repede un servitor si ii spuse: "Du-te repede la Betleem si vezi
unde intarzie magii."
Servitorul facu intocmai.
Dar, se intoarse repede si ii spuse lui Irod: "O, imparate, magii nu mai sunt acolo. S-au intors de
mult timp in tara lor. Au plecat pe ascuns pe alt drum. N-au mai trecut prin Ierusalim."
La auzul acestor cuvinte, Irod se manie foarte tare. "M-au inselat," striga el. "L-au gasit pe
tanarul imparat si n-au vrut sa mi-o spuna. Dar, eu il voi gasi cu siguranta."
Si apoi imparatul cel rau facu ceva ingrozitor.
Isi chema soldatii si le porunci: "Mergeti la Betleem, luati pe toti baietii care au mai putin de doi
ani, si omorati-i." Dar si soldatii erau tot asa de rai ca si imparatul si facura ceea ce le poruncise
el.
Imparatul cel rau, Irod, statea in palatul sau si credea ca copilul era mort. El zise: "Am castigat!
micutul imparat nu mai exista. Acuma iarasi eu singur sunt imparat si voi si ramane pentru
totdeauna." Dar copilul Isus nu era mort. El era foarte departe, in tara Egipt, impreuna cu Maria
56

si Iosif. Ei trebuiau sa ramana acolo pana cand Iosif avea sa fie din nou instiintat de inger.
"Am castigat!" zicea Irod. "Voi putea ramane intotdeauna imparat."
Dar nu mai ramase mult timp imparat. La scurt timp se imbolnavi si nimeni nu putu sa-l ajute. Si
astfel muri imparatul cel rau.
Si apoi?
Ce castigase el?
Dupa moartea lui Irod, ingerul se duse la Iosif, in Egipt, si ii spuse: "Te poti intoarce cu copilul in
tara ta, caci Irod e mort."
Atunci Iosif si Maria pornira la drum si se intoarsera in tara lor. Nu se mai dusera la Betleem, ci
in Nazaret, in micuta casa a lui Iosif. Iosif isi relua munca de dulgher. El trebuia sa castige bani
pentru mancarea si imbracamintea familiei.
Maria vedea de casa si se ingrijea de copil.
Si nici unul din cei ce-l vedeau pe copilul Isus nu se gandeau ca el ar fi Mantuitorul.
Si totusi, intr-o zi Isus avea sa devina imparat si sa faca pe multi, multi oameni fericiti.

57

Copilaria lui Isus

Isus isi petrecu copilaria in casa dulgherului Iosif, in micul orasel Nazaret.
Iosif lucra in atelierul sau, iar Maria facea mancare. Isus crestea; el se facea mare si tare.
Toata lumea il iubea. Copiii si oamenii mari.
El semana cu ceilalti copii; el era un baiat ca toti baietii. Si totusi era diferit de ceilalti.
Nu facea niciodata nici un rau. Era un copil sfant. Si aceasta pentru ca era Fiul lui Dumnezeu.
Dumnezeu din ceruri era tatal sau.
Oamenii nu stiau aceasta. Ei credeau ca Iosif era tatal sau.
In fiecare an, Iosif si Maria faceau o calatorie. Mergeau la Ierusalim, unde se gasea frumosul
templu. Acolo era o sarbatoare mare. Era sarbatoarea pastelui. Toti locuitorii Israelului mergeau
acolo.
Isus nu avusese inca voie sa mearga acolo. Fusese prea mic pentru asa o calatorie lunga.
Dar cand implini doisprezece ani, avu voie sa mearga pentru prima data, la Ierusalim.
Era o calatorie frumoasa. Se urca, se cobora. Multi oameni mergeau impreuna cu Isus si parintii
lui la sarbatoarea pastelui. Toti oamenii mergeau cantand.
Si in sfarsit ajunsera pe un munte inalt, de unde se puteau vedea casele albe ale Ierusalimului. Ce
bucurosi erau ei. Se vedea si templu, alb ca si casele, dar cu acoperisul din aur. Era casa cea mai
frumoasa din tot orasul.
Era casa lui Dumnezeu.
"Este casa tatalui meu," se gandi Isus. El era tare fericit ca se gasea acolo.
Intrara in frumosul templu, caci acolo se tinea sarbatoarea.
Adusera o jertfa si se rugara.
Si Isus se ruga. El vorbea cu tatal sau, din ceruri.
El gasea ca era minunat sa fi in templu. El se gandea: "De fapt, aici e locul meu. In casa tatalui
meu. Aici vreau sa locuiesc mereu."
El spera ca sarbatoarea va dura mult timp.
Sarbatoarea dura sapte zile. Si dupa ce se termina, oamenii se dusera acasa. Si Iosif si Maria se
dusera acasa. Nu-l vedeau pe Isus, dar nu erau nelinistiti. Ei se gandeau: "El este asa de
ascultator si de intelegator. Nu face niciodata rele. Precis ca s-o fi dus inainte cu alti copii. Il vom
ajunge din urma."
Se uitara cu bagare de seama, sa vada daca nu-l zaresc pe undeva.
Dar nu-l vazura nicaieri.
Ii intrebara pe ceilalti oameni: "Nu ne-ati vazut copilul?" Dar nimeni nu stia unde se afla. Se
facuse deja seara si inca nu-l gasisera. Atunci Iosif si Maria incepura sa se nelinisteasca. Nu mai
indraznira sa mearga mai departe spre Nazaret. Se intoarsera inapoi si se gandira: "Precis ca
trebuie sa fi ramas la Ierusalim."
Mersera pe strazi si cautara peste tot, dar nu-l gasira nicaieri. Maria ii intreba pe oameni: "Nu miati vazut copilul? Mi-am pierdut copilul."
Dar oamenii dadeau din cap, ca nu. Ei nu-l cunosteau pe Isus.
Maria pleca plangand, caci incepu sa se ingrozeasca. Unde era copilul ei? De ce nu ramasese cu
ea? El fusese intotdeauna asa de ascultator. Cautara mai departe. Il cautara timp de trei zile fara
sa-l gaseasca. A treia zi se intoarsera la templu. Acuma era liniste acolo. Aproape toti oamenii
plecasera. Doar preotii mai erau acolo si alti intelepti, care vorbeau oamenilor despre Dumnezeu.
Si cand Maria se uita in jurul ei, il vazu deodata pe Isus. Copilul ei statea linistit acolo, in
mijlocul acelor oameni intelepti; el asculta ce vorbeau ei si le punea fel de fel de intrebari. Si toti
58

se minunau, caci nu vazusera inca niciodata un baiat asa de intelept, raspunzand asa de bine la
intrebari.
Maria se indrepta spre el.
"Copilul meu," zise ea, "de ce ai ramas aici? Tatal tau si cu mine ne-am nelinistit asa de mult. Team cautat peste tot."
"Tatal tau si cu mine" spusese Maria?
Era Iosif tatal sau?
Isus zise: "De ce m-ati cautat? Nu stiati ca eu trebuie sa stau in casa Tatalui meu?"
Atunci Maria intelese ca Isus nu fusese neascultator. Ea se ingrijorase prea tare. Nu era vina lui
Isus.
Era vina ei.
Caci ea uitase ca Dumnezeu era Tatal sau.
Se intoarsera deci in Nazaret si Isus se duse ascultator cu ei.
Isus locui acolo cu Iosif si cu Maria pana ce se facu mare.
Si in fiecare an se ducea cu ei la Ierusalim la sarbatoarea pastelui. Dar Maria nu-si mai facea
grijuri din cauza lui.

59

Primii ucenici
Ai vazut tu vreodata marea? Aceasta este o apa mare de tot. Este asa de mare, ca nu o poti
cuprinde cu ochii. Si poti merge cu vaporul pe ea. Valurile vuiesc. Si se dau de-a dura la mal.
Este asa de placut sa stai pe malul marii. Odata se plimba si Isus pe malul marii. Si deodata vazu
o barca. Aceasta plutea aproape de tarm. In ea se gaseau doi oameni, ei erau doi frati. Ii chema
Petru si Andrei. Ei erau pescari.
Ei aveau o plasa mare pe care o aruncau in apa. Cu aceasta prindeau pesti. Se numea plasa de
pescuit. Munca aceasta era foarte placuta.
Isus se opri si se uita la pescari. Si pescarii se uitara la El. Tare se bucurara, cand il vazura pe
Isus, caci il cunosteau.
Isus zise: "Veniti cu mine, caci va voi invata ceva si mai frumos. Va voi invata sa-i faceti pe
oameni veseli si fericiti. Haideti, voi veti fi prietenii si ucenicii mei si veti putea ramane
totdeauna cu mine." Cei doi oameni raspunsera: "Da, Doamne, mergem cu placere."
Ei lasara barca si plasele la malul marii si plecara.
Ceva mai departe era o alta barca. Aceasta era la mal. In ea erau o multime de oameni, care erau
ocupati cu carpitul plaselor. Caci acestea se rupeau de multe ori la pescuit. Era si un om batran
printre ei, a caruia era barca. Si mai erau inca doi tineri. Acestia erau fii lui. Pe unul il chema
Iacov, iar pe celalalt Ioan.
Nu era vorba de Ioan botezatorul, ci de un alt Ioan. Si mai erau si niste servitori cu ei in barca. Si
ei ajutau la treaba. Dar, iata ca Isus trecu pe acolo.
Il striga pe Iacov si pe Ioan: "Veniti, fiti si voi ucenicii mei." Si ei plecara imediat.
Tatal lor si servitorii, puteau sa continue singuri treaba.
Isus avea acum patru ucenici. Si astfel chema Isus mai multi barbati la el, care aveau sa devina
ucenicii sai. In cele din urma, avu doisprezece. Doisprezece prieteni, care voiau sa ramana mereu
cu El. Si ei toti voiau sa invete opera frumoasa, de a face pe oameni bucurosi si fericiti. Mersera
cu Isus prin toata tara si il iubira tare mult. Voiau cu orice pret sa fie prietenii Lui.

60

Isus la nunta
Un tanar si o tanara doreau sa se casatoreasca. Ei erau mire si mireasa. Asa se numesc cei doi
care vor sa se casatoreasca: mire si mireasa. Amandoi erau foarte bucurosi si fericiti. Ei doreau
sa-i faca si pe altii veseli si fericiri. De aceea, pregatira o petrecere, o nunta. Apoi ii intrebara pe
toti prietenii lor si pe unchii si pe matusile lor: "Vreti sa veniti si voi la nunta noastra?"
Si s-au dus toti. Si Domnul Isus se duse impreuna cu cativa ucenici, caci si El fusese invitat.
Si Maria, mama lui Isus era acolo.
Au fost serviti cu prajituri si cu alte bucate gustoase. Baura si un vin minunat pe care-l turnara
servitorii in pahare. Fiecare putea bea si manca dupa cat ii dorea inima. Era si muzica si se canta.
Si era mare veselie. Dar in toiul petrecerii se intampla un lucru neplacut.
Invitatii nu observara nimica. Observara doar servitorii si mirele. Stii tu, ce se intampla?
Nu mai era vin. Nu mai era nimic de baut.
Ce vor zice oamenii?
Mirele statea dus pe ganduri si era foarte necajit. Dar nimeni nu stia de ce era asa.
Doar Maria isi daduse seama de cele ce se intamplasera. Ea tare ar fi vrut sa-i ajute, dar nu stia ce
sa faca.
Atunci se apropie de Isus si zise incet: "Nu mai au vin. Nu poti face ceva pentru ei?"
Isus raspunse: "Inca n-a venit momentul ca sa-mi arat puterea."
El dorea sa le ajute si o va si face la momentul potrivit.
Maria se duse la servitori si le spuse sa faca exact cum le va spune Isus.
"Bine", raspunsera ucenicii.
Si nu dupa mult timp, Isus se duse la servitori. Aproape de ei se aflau sase ulcioare mari din
piatra. Erau ulcioare de apa, caci era nevoie de multa apa, pentru spalarea ligheanelor, farfuriilor
si paharelor. Domnul Isus zise ucenicilor: "Umpleti ulcioarele cu apa."
Servitorii ascultara. Caci isi adusera aminte de ceea ce le spusese Maria. Umplura deci ulcioarele
pana la margine.
Domnul Isus le spuse: "Scoateti putin dintr-un ulcior si dati-i nasului sa guste."
Servitorii facura intocmai. Dusera un pahar plin cu apa nasului. El era omul cel mai de seama
care avea grija ca totul sa decurga bine. El lua paharul si gusta continutul.
"O," striga el, "ce gust bun are! Acesta este intr-adevar un vin bun."
Apoi il chema pe mire si ii zise: "Ce vin minunat avem acum! Este mai bun decat vinul pe care lam baut mai inainte. Ai scos vinul mai bun la sfarsit."
Dar mirele nu scosese nici un fel de vin. El nu stia de unde venea vinul acela minunat.
Slugile insa o stiau bine. Ele varsasera apa in ulcioare si scosesera vin din ele. Isus transformase
apa in vin.
Atunci petrecerea fu si mai vesela si mai frumoasa ca si mai inainte. Nuntasii beau din vinul
acela minunat si se uitau la Isus. Ei se gandeau: "Cum a putut face o minune asa de mare? Cine
este el? Nu este el un om ca si ceilalti?" Ucenicii stiau bine cine era El. Acum erau incredintati pe
deplin ca Isus era Mantuitorul.
Ei credeau in El.

61

Pescuitul minunat
Isus strabatea tara, impreuna cu ucenicii sai. Peste tot pe unde intalneau oameni necajiti, Isus ii
facea iarasi fericiti. Cateodata vedea oameni tristi pentru ca nu mai puteau merge. Picioarele lor
erau bolnave. Atunci Domnul ii lua de mana si ii punea sa stea pe picioarele lor. Si erau indata
vindecati. Puteau merge si sari din nou. Ce bucurie pe ei! Cateodata mergea la Isus cate unul care
era trist pentru ca nu vedea. Avea ochii bolnavi. Era orb. Si trebuia sa traiasca intotdeauna in
intuneric. Atunci Domnul Isus intinse mana Sa peste ochii sai bolnavi si deodata ochii sai se
insanatosira. Omul putu sa vada iarasi. Ce bucurie pe el acuma!
Dar majoritatea oamenilor, erau tristi pentru ca inima lor era bolnava. Inima lor era rea. Aveau
atatea pacate in ea. Facusera atatea rele. Si acuma le era frica, ca Dumnezeu ii va pedepsi si ca nu
aveau voie sa mearga in imparatia Cerurilor.
Si pe astfel de oameni ii facea Isus fericiti. El le povestea ca Dumnezeu ii iubeste si ca ii iubeste
si pe pacatosi. Si le mai spunea: "Voi face in asa fel ca sa puteti ajunge in cer, in ciuda tuturor
relelor pe care le-ati facut. Trebuie insa sa va para rau de cele ce ati facut si sa-l iubiti cu adevarat
pe Dumnezeu."
Aceasta era o veste buna pentru oameni. Cine auzea cuvintele Sale, nu mai putea fi trist.
Domnul Isus zicea: "Veniti la Mine, voi toti cei truditi si impovarati, caci Eu va voi da odihna."
Atunci oamenii, mergeau la El in numar tot mai mare. Ei toti doreau sa auda vestea cea buna.
Cateodata mergeau sute si chiar mii de oameni sa-l asculte pe Isus.
Intr-o zi cand Isus merse iarasi la malul marii, Petru se gandi: "Ma voi duce sa mai pescuiesc
ceva."
Barca sa ramasese la mal. Si cand se facu seara, se urca in barca impreuna cu fratele sau si se
dusera in larg. Aruncara mreaja in apa si asteptara toata noaptea. Caci noaptea este momentul cel
mai prielnic pentru pescuit. Dar cand se facu dimineata, inca nu pescuisera nimica. Atunci se
dusera inapoi la mal si incepura sa-si curete mrejele, pline de plante de mare si de scoici.
Domnul Isus se apropia de ei, iar dupa El venea o multime mare de oameni. Isus se opri pe
tarmul marii ca sa le vorbeasca. Si sa le aduca vestea cea buna, ca Dumnezeu ii iubeste pe
oameni.
Toti oamenii voiau sa stea in apropierea lui Isus. Toti se inghesuiau ca sa ajunga in fata.
Atunci, Isus se urca in barca lui Petru si ii spuse: "Vrei sa indepartezi putin barca de mal, Petre?"
Petru indeplini cu placere dorinta stapanului sau.
Astfel toti il puteau vedea si auzi bine, pe Domnul. Si toti stateau linistiti pe malul marii si Il
ascultau.
Si cand se facu amiaza, oamenii se intoarsera la ei acasa. Era cald. Soarele ardea pe cer.
Atunci Domnul Isus ii spuse lui Petru: "Mergi in largul marii si arunca-ti mreaja in apa! Caci vei
prinde pesti." Petru insa se uita mirat la El. Acuma? Ziua in amiaza mare? Acesta nu era
momentul prielnic pentru pescuit.
Petru zise: "Stapane, am stat toata noaptea, si n-am prins nimica."
Dar, deodata isi aduse aminte ca era Domnul cel care-i vorbea. Si de aceea zise: "Pentru ca Tu o
zici o voi face." Apoi conduse barca in largul marii si mai aruncara odata mreaja acolo. Apoi
asteptara catva timp. Petru se gandea: "Acuma sa se prinda pesti in plasa? Este imposibil."
Dar se insela! Caci, cand au vrut sa traga plasa in barca, nu putura s-o faca, asa de grea era. Era
asa de plina de pesti, ca se rupse. Cum vor ajunge sa puna toti acesti pesti in barca? Spre fericire,
Iacov si Ioan erau in apropiere cu barca lor. Petru si fratele lui ii chemara repede. Toti trasera
plasa din apa si aruncara pestii, in barci. Cele doua barci se umplusera asa de tare cu peste ca
62

erau mai, mai sa se scufunde.

Cand vazu Petru aceasta, tare se rusina. Caci se gandise ca nu va prinde nimica. El nu-l crezuse
pe Domnul Isus.
"Ce rau sunt," se gandi Petru. "Cat de intelept si de puternic este Domnul Isus! Eu sunt prea rau
ca sa pot fi prietenul sau."
Atunci cazu in genunchi si zise: "Ah, Doamne, indeparteaza-te de la mine! Lasa-ma singur, caci
sunt un pacatos."
Dar Isus ii raspunse prietenos: "Linisteste-te Petre, tu vei fi totusi ucenicul meu. Tu vei invata sai faci pe oameni fericiti."
Atunci, Petru il iubi si mai mult pe Domnul.

63

Fiica lui Iair

In Capernaum locuia un om cu sotia lui. Ei nu aveau decat un singur copil, o fetita de vreo
doisprezece ani. Pe tatal il chema Iair.
Capernaum era un oras in apropierea marii. Iair locuia intr-o casa mare, caci era un om bogat. Isi
iubea mult sotia si fetita.
Intr-o zi fetita se imbolnavi. Era asa de bolnava, ca nu se mai putea face bine. Zacea palida si
linistita in patul ei. Era foarte slabita si aproape ca nu mai putea vorbi. Medicul ii spuse lui Iair:
"Fiica ta va muri in curand. Nimeni nu mai poate face nimic pentru ea."
Era ingrozitor! Tatal si mama nu mai stiau ce sa se faca de suparare, caci era singurul copil si il
iubeau tare mult. Daca fiica lor avea sa moara, se ducea toata bucuria lor.
Dar deodata, tatal se gandi la Isus. El va putea cu siguranta sa-i vindece fiica.
Isus era foarte aproape. El era la malul marii. Daca ar putea veni la timp, inainte ca fetita sa
moara, inainte de a fi prea tarziu!
Tatal se napusti pe usa afara, fugi pe strazi pana ce ajunse la apa. Acolo vazu o multime mare de
oameni. Isus se afla in mijlocul lor.
Tatal isi facu loc printre oameni, cazu in genunchi in fata lui Isus si striga: "O, stapane, te rog
vino repede cu mine! Fetita mea e foarte bolnava, in orice clipa poate sa moara. Numai Tu poti so vindeci. Daca pui Tu mana pe capul ei, ea se va face bine."
Isus se duse imediat cu Iair. Dar, nu putea inainta prea repede, caci multi oameni voiau sa mearga
cu Isus. Trebuia sa se strecoare printre oameni. Astfel facura mult timp pana ce ajunsera in oras.
Acolo, o femeie care era de mult timp bolnava, se apropie de Isus. Si ea voia sa fie vindecata.
Isus mai vorbi cu ea putin si aceasta mai dura.
"O," se gandea Iair, "de n-am ajunge prea tarziu!"
Dar era deja prea tarziu. Un servitor de al lui Iair le fugi in intampinare. El era trist si zise: "Fiica
ta e moarta. Nu mai e nevoie ca sa vina Isus. Acuma si asa nu mai poate face nimic pentru ea."
Dar Domnul Isus zise: "Nu te teme Iair. Crede numai, caci mai pot sa te ajut."
Atunci Iair mai spera putin. Il crezu pe Domnul pe cuvant si se gandi: "Eu nu stiu cum se va
intampla, dar stiu ca Isus poate face ca totul sa fie bine."
Sosira la casa lui Iair. Oamenii ramasera afara. La fel si majoritatea ucenicilor. Doar trei ucenici
avura voie sa intre in casa: Petru, Iacov si Ioan.
Dar erau deja multi oameni in casa. Erau oameni care auzisera ca fetita era moarta. Ei stateau toti
in jurul ei, plangand si tanguindu-se.
Domnul Isus zise: "De ce stati aici si plangeti? Copilul n-a murit, ci doarme."
Isus ii trimise pe toti afara. In casa se facu liniste. Isus se duse in camera in care era fetita. Doar
cei trei ucenici avura voie sa mearga cu El, precum si mama si tatal. Fetita era culcata in patul ei.
Ochii ii erau inchisi. Parca dormea.
Tot asa statea in pat in fiecare dimineata, cand venea mama s-o trezeasca. Mama ei ii spunea:
"Fetito scoala-te."
Atunci ea deschidea ochii.
Dar acuma era moarta. Nu mai respira; inima ei nu mai batea. Acum nu mai auzea cand o striga
mama ei.
Si totusi, cand o striga Isus, fetita auzi imediat.
Isus o lua de mana si ii zise prietenos: "Fetito, iti spun sa te scoli."
Si iata, ca i se deschisera ochii. Inima incepu iarasi sa-i bata. Fetita se scula, si se duse spre
mama ei, aruncandu-se in bratele ei.
64

Nu mai era moarta. Nu mai era nici bolnava. Caci Isus o facuse iarasi bine. Domnul Isus o
vindecase pe deplin. Mama se grabi sa ajunga la fiica ei si o lua in bratele ei. Veni si tatal ca s-o
sarute.
Dar Isus le zise: "Dati-i mai intai sa manance."
El avu mare grija de copil. Facuse ca totul sa fie iarasi bine.
Chiar si tu, cand ai un necaz mare, Domnul Isus poate sa faca, ca totul sa fie iarasi bine.

65

Minunea painilor
Isus plecase impreuna cu ucenicii sai de partea cealalta a lacului.
Mersera acolo cu barca lui Petru ca sa se odihneasca putin. Toti erau foarte obositi.
Dar oamenii vazusera ca Isus trecea lacul si se dusera sa-l intalneasca. Aveau cu ei bolnavi, care
doreau ca Isus sa-i vindece.
Oamenii veneau cu multimea. Si in cele din urma se stransera cam cinci mii de oameni in jurul
lui Isus! Ce sa fi facut Isus? Sa-i fi trimis pe toti de la el? Sa le fi spus: "Mergeti acasa, caci Eu
sunt foarte obosit?" Isus n-a alungat niciodata pe nimeni, cand cineva a avut nevoie de El.
Se puse iarasi pe lucru. Vorbi cu oamenii; le spuse care era singurul mijloc de a fi fericit. Ii
vindeca si pe toti bolnavii.
Dar incepu sa se faca seara. Soarele era deja gata sa apuna si peste putin timp se facea intuneric.
Unde sa fi ramas toti acesti oameni? Unde sa fi gasit ceva de mancare. Caci acolo nu erau case.
Acolo nu se putea cumpara nimic de mancare. Ar fi trebuit sa mearga o bucata buna pe jos ca sa
fi gasit un sat sau un oras.
Oamenii nu se gandeau la mancare. Stateau linistiti in jurul lui Isus si il ascultau. S-ar fi putut
spune, ca nici Isus nu se gandea la mancare.
Ucenicii insa se gandeau. Ei se dusera la Isus si ii zisera: "Spune oamenilor sa plece, ca sa
mearga sa-si caute ceva de mancare."
Dar greseau, caci nu era nici un magazin prin apropiere. Si mai erau si multi oameni saraci
printre ei, care nu aveau bani. Aveau ei oare sa ramana toata seara flamanzi? Domnul spuse
ucenicilor: "Dati-le voi insusi sa manance." Ucenicii se uitara mirati la El. Trebuiau ei sa le dea
tuturor acestor oameni de mancare? Era imposibil. Erau mult prea multi oameni acolo.
Isus insa le zise: "Ia vedeti daca este paine pe aici." Ucenicii intrebara in stanga si in dreapta si in
cele din urma vazura un baiat care venea spre ei si care avea la el un cos cu cinci paini si doi
pesti.
Dar nici vorba ca aceasta sa ajunga! Ucenicii se dusera la Isus si ii spusera: "Sunt doar cinci
paini si doi pesti."
Isus raspunse: "Aduceti-mi-le incoace."
Ei facura intocmai. Baiatul era de acord cu aceasta.
Domnul zise: "Toti oamenii sa se aseze pe iarba."
Lua cele cinci painisoare si cei doi pestisori si le puse pe iarba in fata Lui. Privi spre cer si
multumi Tatalui pentru paini si pentru pesti. Isi intinse mainile peste mancare si o binecuvanta. Si
iata ca se facu o mare minune.
Isus lua painile si le rupse in bucati. Facu la fel si cu pestii. Puse bucatile intr-un cos. Umplu tot
cosul, si inca unul, si inca unul si inca multe altele. Ucenicii dusera oamenilor cosurile.
Erau cosuri pline de paine si cosuri pline de peste. Oamenii mancara cat le dori inima. Dar, de
unde venea aceasta mancare neasteptata?
Venea din mana Domnului nostru Isus Hristos.
El facuse aceasta minune mare.
Dupa ce oamenii mancasera destul, Isus le spuse ucenicilor: "Mergeti si strangeti toate
faramiturile, caci n-are voie sa se piarda nimica. Sa nu risipiti niciodata painea."
Si ucenicii stransera tot ce mai ramasese.
Si cat mai ramasese?
Mai ramasesera douasprezece cosuri pline! Aceasta era mult mai mult decat avusesera la inceput.
Si totusi oamenii care mancasera erau in numar foarte mare. Erau cam cinci mii. Si toti
66

mancasera din belsug.

Oamenii aproape ca nu puteau crede ca Isus era asa de puternic. Ei zisera: "Isus poate face totul.
El este Mantuitorul. Stiti ce ar trebui sa facem? Ar trebui sa-l facem imparat. Atunci ar locui intrun palat frumos si ar alunga pe toti dusmanii nostri. Caci El poate cu siguranta sa invinga chiar si
pe dusmanii nostri! Precis ca stie sa si lupte. O da, Isus, va fi imparatul nostru."
Isus insa, nu voia asa ceva. El nu voia sa fie un imparat razboinic.
El dorea sa fie imparat, dar mai tarziu, cand lucrarea sa se va fi sfarsit pe pamant.
Si nu un imparat care sa faca razboi, ci un imparat care sa aduca pace! Si nu un imparat care sa
domneasca pe pamant, ci un imparat care sa domneasca in ceruri.
Atunci ii trimise pe toti oamenii de la El, pentru ca voiau sa-l faca imparat. Ii trimise si pe
ucenici si le zise: "Intoarceti-va la barca si mergeti pe malul celalalt al lacului. Eu va voi ajunge
din urma."
Ucenicii nu erau prea bucurosi, dar trebuiau sa-l asculte pe Domnul. Isus ramase singur.
Se facu intuneric si liniste.
Se facu noapte.
Atunci Isus se sui pe un munte si ingenunche.
Se ruga, vorbea cu Tatal sau din ceruri.

67

Samariteanul cel milos

Un om pleca intr-o calatorie mare. El locuia la Ierusalim si trebuia sa mearga in alt oras, la
Ierihon.
Acesta era un drum greu. Nu erau case pe acolo. Nu locuia nimeni pe acolo. De o parte si de alta
a drumului nu erau decat dealuri si tufisuri. Iar in tufisuri erau hoti, care pandeau. Il vazura pe
calator apropiindu-se si cand fu aproape, se napustira asupra lui. Ii luara toti banii si ii rupsera
hainele de pe el. Apoi il batura pana cand cazu jos. Apoi o luara la fuga.
Iata-l pe bietul om, jumatate mort, intins pe marginea drumului. Nu se mai putea scula. Plangea
incet si se gandea: "Daca nu vine nimeni sa ma ajute, va trebui sa mor aicia."
Dar dupa o bucata de timp auzi-tap-, tap-, tap- se apropie cineva.
Era un om imbracat in alb. Un preot care se rugase in templu, un servitor de al lui Dumnezeu.
Lui ii va fi mila de bietul om, el il va ajuta cu siguranta. Ranitul ridica putin capul si striga:
"Ajutor! Ajutor!"
Preotul insa, se facu ca nu aude. Nu-i era mila de nevoias. Il lasa acolo si trecu de partea cealalta
a drumului. Nefericitul era din nou singur, zvarcolindu-se de dureri si suferind.
Dar asculta!
Tap, tap, tap...
Venea iarasi cineva. De data aceasta era un Levit, servitor de-al preotului. Si el fusese la templu.
Si el era un servitor de-al lui Dumnezeu. Avea el oare mai multa mila decat preotul?
"Ajutor! Ajutor!" striga sarmanul om. Dar, nici Levit nu era un servitor bun de-al lui Dumnezeu.
Trecu tot asa de repede ca si preotul.
Ranitul se afla din nou singur. Capul si tot corpul il durea asa de tare. Se simtea din ce in ce mai
rau.
Gemea si suspina.
Nimanui nu-i mai era mila de el.
Se gandea: "Precis ca voi muri aici."
Asculta dar, nu cumva vine iarasi cineva?
"Trop, trop, trop," se auzea.
Un magar se apropia incet.
Si pe magar era un om. Il va ajuta oare acesta?
Nu, el nu-l va ajuta, cu siguranta.
Caci el era un Samaritean, un om dintr-o tara straina. Era chiar un dusman. El va rade de el si-i
va zice: "Ha, ha, aicia esti? Asa-ti trebuie!"
Sarmanul om, inchise ochii si incerca sa stea linistit, ca Samariteanul sa nu cumva sa-l observe.
Dar, ce se aude? Magarul s-a oprit. Pasii se apropiau si o voce ii spuse: "Ah, saracul de tine, ce ti
s-a intamplat? Nu mai poti merge? Lasa ca te ajut eu."
Apoi Samariteanul ingenunche langa om, ii sterse sangele si ii puse o compresa pe cap. Il ridica
cu mare grija si il aseza pe magarul sau, el mergand langa magar si avand grija ca nu cumva sa
cada.
Samariteanul nu se gandea ca omul acela era dusmanul lui. El nu tinea cont de aceasta. El isi
iubea dusmanul. Ii era mila de el. El era un Samaritean milos.
Incetul cu incetul ajunsera la un han. Acolo se putea manca si dormi, cand cineva facea o
calatorie. Dar pentru aceasta trebuia sa se plateasca.
Samariteanul il duse pe om in casa, il aseza pe un pat si se ingriji de el. Iar a doua zi, cand
Samariteanul trebui sa plece, il chema pe stapanul hanului, ii plati si ii spuse: "Aceasta este
68

pentru tine, dar trebuie sa ai mare grija de omul acesta. Il vei lasa sa plece numai cand va fi pe
deplin sanatos. Si daca banii nu-ti ajung, eu iti voi plati restul la intoarcere."
Si aceasta poveste a povestit-o insusi Domnul Isus.
Si dupa ce a povestit-o a mai intrebat: "Care dintre cei trei oameni a facut voia lui Dumnezeu?
Preotul, Levitul sau Samariteanul?"
Aceasta nu era o intrebare grea. Toti oamenii puteau sa raspunda cu usurinta.
Atunci Domnul Isus zise: "Sa faceti si voi la fel."

69

Orbul Bartimeu
Un om statea la marginea unui drum. Avea un palton pe el. Nu misca deloc. Dadea impresia ca
dormea. Dar cand auzea pasi apropiindu-se, ridica putin capul si asculta. Si cand pasii erau
aproape de tot, intindea mana si striga: "Dati-mi ceva, va rog frumos. Dati-mi un ban, ca sa pot
sa-mi cumpar paine."
Dar nu se uita la oameni, nu-i putea vedea, caci era orb. Auzea pasii oamenilor, dar nu-i putea
vedea. Auzea frunzele pomilor fosnind, dar nu le vedea crengile verzi. Simtea cateodata
parfumul minunat al florilor, dar nu le vedea culorile frumoase. Totul era negru in fata ochilor
lui. Locuia in intuneric si trebuia sa fie foarte atent pe unde mergea.
De lucrat nu putea sa lucreze. Cersitul era singurul lucru pe care-l putea face. De aceea mergea in
fiecare zi pe marginea drumului, isi intindea mana si striga: "Ah, dati-mi ceva." Si asa reusea sa
aiba in fiecare zi cativa banisori. Pe acest nenorocit il chema Bartimeu. De mult timp era orb. Si
nimeni nu putea sa-i vindece ochii bolnavi. Doar Isus ar fi putut s-o faca. Dar Bartimeu nu-l
intalnise inca niciodata pe Isus. El nu putea sa mearga, sa-l caute. El trebuia sa astepte la
marginea drumului. Statea deci acolo si tragea cu urechea la pasii care se apropiau.
De cateva zile se apropiau multi pasi. Erau multi oameni care treceau pe acolo. Toti mergeau la
Ierusalim, caci in curand avea sa fie o sarbatoare acolo; si anume pastele. Acolo voiau sa mearga
toti oamenii.
Dar astazi, oamenii erau foarte numerosi pe strada. Trecea o gloata mare de oameni. Pamantul se
cutremura. Si oamenii strigau foarte tare. Unii se impingeau. Cateodata il impingeau chiar si pe
Bartimeau.
"Ce se intampla? Ce se intampla?" intreba Bartimeu. "De ce sunt asa de multi oamenii astazi?"
Cineva ii raspunse: "Cum nu stii? Domnul Isus va trece pe aici!"
"Isus?" si ce tare incepu sa bata inima lui Bartimeu! Poate ca Isus era foarte aproape de el. Poate
ca ar auzi daca Bartimeu ar striga tare de tot.
Si Bartimeu incepu sa strige: "Doamne Isuse! Doamne Isuse, ai mila de mine!"
Oamenii care erau aproape de el, se maniara.
"Taci!" ii spusera ei, "Nu mai striga! Crezi tu ca Isus are timp de pierdut cu tine? El merge la
Ierusalim, ca sa se faca imparat."
Dar Bartimeu nu se sinchisea de ce spuneau oamenii. Ei nu stiau ce insemna sa fi orb, si sa stai
toata ziua la marginea drumului in intuneric! Striga si mai tare: "Doamne Isuse, ai mila de mine!"
Si Isus aude intotdeauna cand cineva il striga.
Se opri si zise: "Aduceti-l pe Bartimeu. Sta acolo la marginea drumului si ma striga."
Atunci oamenii strigara: "Bartimeu, vino la Isus!"
Bartimeu se ridica cat putu de repede, isi arunca paltonul si inainta. Tinand mainile intinse, se
strecura printre oamenii, mergand spre Isus. Atunci auzi o voce plina de bunatate care il intreba:
"Ce doresti Bartimee, ce vrei sa-ti fac?"
Era vocea lui Isus.
Bartimeu raspunse: "Doamne, vreau asa de mult sa vad iarasi." Isus zise: "Recapata-ti vederea!
Tu ai crezut ca te pot vindecea si de aceea o voi face." Si deodata, Bartimeu putu sa vada iarasi.
Vazu pomii verzi si cerul albastru. Vazu oamenii. Il vazu si pe Isus. Il vazu pe Domnul cel bun
care il vindecase.
Cazu pe genunchi in fata lui Isus ca sa-i multumeasca. Si cand Isus pleca, se duse si Bartimeu cu
El. El mergea in urma lui Isus, strigand si dansand de bucurie.
Acum nu mai era un biet nenorocit. Acum era un om vesel si puternic care nu mai avea nevoie sa
70

cerseasca!
Isus a facut aceasta!

71

Pastorul cel bun

A fost odata o oita, pe care o chema Mielusel. Mielusel locuia intr-un grajd, unde mai locuiau si
alte oi, cam o suta la numar. Acestea erau multe oi, si anume o turma de oi.
Noaptea, usa grajdului era inchisa. Toate animalele dormeau in paiele care le tineau cald.
Si cand se facea dimineata, sosea pastorul cel bun. Deschidea usa grajdului si le striga pe fiecare
pe nume: "Vino Balaie! Vino Bucalaie!"
Mai zicea si: "Vino Mielusel!"
Si toate oile isi cunosteau bine pastorul. Ele ii cunosteau vocea. Si toate ieseau afara.
Iar pastorul cel bun zicea: "Sa ramaneti intotdeauna aproape de mine!" Si apoi plecau impreuna.
Pastorul cel bun mergea inainte, iar ele dupa el. Mergeau pe langa prapastii adanci si peste munti
inalti. Mergeau si pe poteci inguste. Si de multe ori drumul era periculos. Oile insa ramaneau
aproape de pastor si totul mergea bine Ele nu se puteau pierde. Pastorul cunostea drumul cel bun.
Si nu dupa mult timp ajungeau la pasune.
Acolo era minunat. Acolo crestea iarba manoasa. Iar oile puteau manca cat voiau. Dar n-aveau
voie sa se indeparteze. Ca daca nu, pastorul le striga inapoi. El isi pazea bine oile.
Odata insa, Mielusel se indepartase putin de turma. O fiara salbatica se furisa spre el. Voia s-o
prinda pe micuta oaie si s-o sfartece.
Dar pastorul cel bun o vazu indata. Fugi repede la Mielusel. Lui nu-i era frica de fiara salbatica.
O alunga cu batul sau.
Apoi ii zise lui Mielusel: "Ramai mereu aproape de mine, caci cu mine vei fi intotdeauna la
adapost."
Dar Mielusel era o oita fara minte si neascultatoare. Tare repede uita fiara salbatica si se gandi:
"Eu pot singura sa am grija de mine. Sunt destul de mare." Si oita se indeparta iarasi. Ea pleca pe
drumurile alese de ea. Nici nu se mai gandi la turma. Si asa se indeparta tot mai mult de turma si
de pastorul cel bun.
Apoi se facu seara. Mielusel vru sa se intoarca la turma. Le cauta pe celelalte oi, dar nu le mai
gasi nicaieri. Striga foarte tare, dar nu primi nici un raspuns. Atunci, incepu sa i se faca tare frica
lui Mielusel. Caci acum era singur pe toata campia intunecata. Si nu-l gasea nicaieri pe bunul
pastor. O, ce rau ii paru acum de ceea ce facuse. El se gandea: "De nu m-as fi indepartat de bunul
pastor!"
Fugi incolo si incoace, dar se facuse intuneric de tot. Pe camp erau multe gropi. Mielusel nu mai
vedea pe unde mergea. Si deodata, buff! Cazu intr-o groapa.
Acum zacea acolo. Plangea si scancea. Se lovise asa de tare la picior!
Mielusel incerca sa se ridice, dar nu putu. Striga tare de tot: "Ajutor! Ajutati-ma!" Dar nu-l mai
auzea nimeni. Saracul Mielusel! Nu se va mai intoarce oare niciodata la pastorul cel bun?
Bunul pastor ajunsese deja in sat cu turma sa. Era la grajd si lasa oile sa intre inauntru.
Le numara: una, doua, trei, patru... douazeci... saizeci... nouazeci si noua, o suta! Nu, nu erau o
suta. Lipsea o oita. Si atunci isi dadu imediat seama, ca Mielusel nu era acolo.
Pastorul cel bun tare se mai intrista. Caci tare mult il iubea pe Mieluselul neascultator. Si desi era
foarte obosit dupa o zi asa de lunga, in loc sa se duca acasa, sa se odihneasca, se duse imediat
inapoi. Se duse inapoi pe campul cel intunecat ca sa-si caute oita pierduta. Mergea tot inainte,
cateodata se oprea si striga: "Mielusel!"
Si deodata auzi ceva!
O voce subtire raspundea.
Bunul pastor fugi intr-acolo. Si in sfarsit vazu oita care fusese pierduta. Era o pata mica, alba in
72

intuneric.
Ce fericit era pastorul acuma! Lua micutul animal in bratele sale puternice si il duse acasa, prin
intuneric. Mielusel isi rezema capusorul pe pieptul bunului pastor, si se gandi: "Acuma sunt la
adapost. Pastorul cel bun vegheaza asupra mea. Preaiubitul meu pastor, niciodata nu voi mai fugi
de la el! De acuma incolo voi fi intotdeauna ascultator!"
Ajunsera la grajd. Pastorul cel bun il aseza pe Mielusel pe paie. Ii potoli setea cu apa. Ii pansa
piciorusul lovit si de-abia dupa aceea pleca sa manance, sa bea si sa se odihneasca si el.
Si ce fericit era ca-si gasise oita pierduta!
Asa-i, ca asta-i o poveste fmmoasa? Este o poveste pe care a povestit-o Domnul Isus. Si cand a
povestit-o, El a mai zis: "Eu sunt pastorul cel bun!" intelegi tu aceasta?
El este pastorul cel bun, iar noi suntem oile Sale. Toti oamenii si toti copiii care-l iubesc, sunt
oile Sale. Pastorul cel bun are grija de noi si ne ocroteste. Si atunci cand suntem neascultatori si
cand ne indepartam de El, El ne cauta iarasi. Si ce se bucura cand isi regaseste oaia pierduta.
Pastorul nostru cel bun!
Sa ramanem intotdeauna aproape de El.
Aproape de El suntem intotdeauna la adapost.
Aproape de El totul este bine.

73

Omul care n-a vrut sa ierte

Cand un copil iti face ceva rau, tu ce-i faci?
Il lovesti imediat inapoi? Il certi si ii spui cuvinte urate? Faci cat poti de mult rau celuilalt?
Domnul Isus n-a facut niciodata asa ceva.
Cand il suparam. El ne iarta. Si in ciuda tuturor lucrurilor El totusi doreste sa ne aiba la el in cer.
El a spus: "Si voi trebuie sa faceti ca si Mine. Daca nu o veti face asa, nici Dumnezeu nu va va
ierta. Nici El nu va va ierta raul pe care il faceti altora." Apoi povesti o poveste.
A fost odata un imparat care avea multi servitori. Unul din servitori ii datora multi, multi bani.
Aproape o caruta intreaga de bani.
Intr-o zi imparatul il chema la el.
Ii zise: "Inapoiaza-mi toti banii pe cara mi-i datorezi." Atunci servitorul tare se sperie si se
ingrozi, caci nu avea de unde sa dea banii inapoi.
Imparatul ii spuse: "Pentru ca este asa, aruncati-l in temnita."
Vai, si ce se mai sperie servitorul. Cazu in genunchi in fata imparatului. Plangea si striga: "O,
imparate, ai mila de mine, te rog! Incetul cu incetul iti voi plati datoria inapoi."
Bineinteles ca nu putea s-o mai plateasca niciodata inapoi. Era mult prea mult pentru el. Dar,
pentru ca imparatul era un imparat bun, avu mila de servitorul sau care plangea si zise: "Du-te
acasa! Nu mai trebuie sa-mi platesti nimica. Te iert de toata datoria."
Servitorul fu tare fericit. Pleca plin de bucurie din palatul imparatului. Ii venea sa sara si sa
danseze de bucurie. Nu mai trebuia sa mearga in inchisoare. Nu mai trebuia nici sa plateasca
datoria. Cat de bun fusese imparatul cu el.
Dar, cand se gasi pe strada, iata ca vazu venind un alt servitor de-al imparatului. Acesta ii datora
lui niste bani. Nu mult, doar o mana de bani.
Dar, tot trebuia sa-si plateasca datoria.
Primul servitor se repezi la celalalt, il stranse de gat si ii spuse: "De data asta nu-mi mai scapi.
Vrei sa-mi inapoiezi imediat banii pe care mi-i datorezi? Daca nu, te bag in inchisoare!"
Celui de al doilea servitor i se facu tare frica si se ingrozi. Cazu plangand in genunchi si striga:
"Ai mila de mine! O sa-ti dau totul inapoi. Poti sa fi sigur de aceasta! Mai ingaduie-mi putin
timp, caci n-am inca banii; dar te rog nu ma baga in temnita."
Dar servitorului nu-i era mila deloc. Imparatul fusese asa de bun cu el, iar el nu era bun cu altii.
Il tari pe servitor pe drumuri si il trimise in inchisoare. Imparatul ii iertase o datorie mare
primului servitor, dar el nu voia sa-i ierte celuilalt o datorie mica.
Oamenii de pe drum vazusera totul. Se dusera repede la imparat si ii povestira tot ce se
intamplase. Si ce se mai supara imparatul! Indata il chema la el pe primul servitor si ii spuse:
"Servitor rau ce esti! Eu ti-am iertat toata datoria. Nu trebuia oare sa-l ierti si tu pe celalalt?" De
data aceasta, putea omul sa planga cat voia, caci imparatului nu-i mai era mila de el. Il arunca si
pe el in inchisoare.
Asa trebuia sa se intample, nu-i asa?
Si dupa ce Isus a istorisit povestea, zise: "Asa va face si Tatal meu din ceruri cu voi, daca nu va
iertati cu adevarat unul pe altul."
Ai inteles bine aceasta poveste?
Ce va trebui sa faci, cand un alt copil iti face un rau?

74

Invierea lui Lazar

Tare ii placea lui Isus sa mearga in Betania. Betania era un satuc in apropierea Ierusalimului.
Acolo locuiau niste prieteni de ai lui Isus.
Erau doua surori si un frate care locuiau impreuna. Ii chema: Maria, Marta si Lazar.
Ei erau fericit, ca Isus era prietenul lor; si tare se bucurau, ori de cate ori mergea Isus la ei.
Marta incepea sa fuga incolo si incoace ca sa faca ceva bun de mancare. Maria se aseza langa
Isus si asculta cu atata sete ceea ce povestea El.
Adeseori zicea Isus: "Marto, vino si stai si tu cu noi. Nu lucra asa de mult cand sunt Eu aici. Nu e
nevoie de aceasta." Si ce minunat era cand stateau, toti trei cu Isus!
Ei erau prieteni adevarati. Isus mergea deseori la ei. El iubea mult pe Maria, pe Marta si pe
Lazar.
Intr-o zi insa, Lazar cazu grav bolnav. Era asa de bolnav, ca se credea ca va muri.
"Ah," zisera Marta si Maria, "de ar fi Isus aici! El ar putea cu siguranta sa-l vindece pe fratele
nostru."
Dar Isus nu era acolo. El era tare departe, in partea cealalta a tarii. Daca ar fi stiut ca Lazar e
bolnav, ar fi venit imediat.
Atunci Marta si Maria trimisera pe cineva la Isus. Acesta trebuia sa spuna: "Doamne Isuse, Lazar
pe care-l iubesti tu este tare bolnav."
Omul merse toata ziua si in sfarsit ajunse la Isus si ii spuse: "Doamne Isuse, Lazar, pe care-l
iubesti tu este tare bolnav."
Isus nu se sperie si nici nu se intrista. El raspunse linistit: "Aceasta boala nu va duce la moarte."
Aceasta era o veste minunata si omul se intoarse repede ca s-o spuna Martei si Mariei. Si totusi
cand ajunse in casa lor la Betania, cele doua surori plangeau. De ce erau asa multi oameni in
casa?
Omul spuse: "Domnul a spus: Aceasta boala nu va duce la moarte."
Ce veste ciudata era aceasta!
Nu va duce la moarte? - Dar Lazar era deja mort! Si chiar in ziua aceea urma sa fie ingropat,
undeva intr-o groapa in munti. Si se va rostogoli o piatra mare in fata gropii.
Si atunci Maria si Marta nu vor mai avea nici un frate. Nu stiau ce sa mai faca de suparare.
Stateau una langa alta si plangeau.
"Daca Isus ar fi fost aici," spunea Marta plangand in hohote.
"Da" plangea Maria, "nu s-ar fi intamplat un lucru ca acesta. Lazar n-ar fi murit."
Nu stia oare Isus ca Lazar era mort? Ba da, El o stia. El stia totul, dar mai ramase inca doua zile
in tinutul acela al tarii.
Apoi le spuse ucenicilor: "Haideti sa mergem la Betania." Ucenicii ar fi preferat sa nu se duca
acolo. Betania era foarte aproape de Ierusalim. Iar la Ierusalim locuiau oameni rai care voiau sa-i
faca mult rau lui Isus.
Dar Isus spuse: "Lazar, prietenul nostru doarme. Si ma voi duce acolo ca sa-l trezesc."
Ucenicii nu intelegeau ce voia sa le spuna. Ei spusera: "Doamne, daca doarme se va face iarasi
sanatos. E bine pentru un bolnav ca sa doarma."
Ei se gandeau: Atunci nici nu mai este nevoie ca sa facem asa o calatorie periculoasa.
Dar Domnul zise: "Lazar a murit. Si-mi pare bine ca n-am fost acolo. Caci acum veti vedea
puterea lui Dumnezeu."
Pornira deci la drum si a doua zi ajunsera la Betania.
Si cine ii veni lui Isus in intampinare, cand acesta se apropie de casa prietenilor lui?
75

Era Marta. Oamenii ii spusera ca vine Isus.

Marta spuse plangand: "Doamne, daca ai fi fost aici, Lazar n-ar fi murit."
Isus ii spuse: "Fratele tau se va scula iarasi din mormant. Crede numai in mine, Marto."
Marta raspunse: "Da Doamne, eu cred ca Tu esti Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu."
Si deja nu mai era asa de trista.
Isus zise: "Du-te si cheam-o pe Maria."
Marta fugi acasa. Acolo erau multi oameni stransi laolalta, toti prieteni de-ai Martei si Mariei.
Mersera acolo ca sa le imbarbateze pe cele doua surori.
Marta se duse la Maria si ii sopti: "Invatatorul este aici si te cheama."
Atunci Maria se duse afara. Si toti oamenii din casa se dusera dupa ea. Caci isi ziceau: "Maria
merge precis la mormant. Haideti sa n-o lasam sa mearga singura."
Dar Maria se duse la Isus.
Planse cand il vazu. Cazu la picioarele Sale si striga ca si Marta: "Doamne, daca ai fi fost aici,
Lazar n-ar fi murit."
Ce lucru trist!
Toti oamenii incepura sa planga. La toti le era mila de Maria si Marta. Dar Domnului Isus ii era
si mai multa mila de ele.
Plangea si El.
Apoi intreba: "Unde este mormantul lui Lazar?"
Ele ii spusera: "Vino Doamne! Ti-l vom arata."
Astfel mersera impreuna la mormant. Isus zise: "Indepartati piatra."
Maria se sperie si spuse: "Doamne, ce vrei sa faci? E deja a patra zi..."
Dar Isus raspunse: "Crede doar in Mine, Mario, si vei vedea cat de puternic este Dumnezeu."
Cativa oameni dadura piatra aceea la o parte. Acum se putea vedea bine in gaura aceea
intunecoasa.
Dar Isus se uita spre cer si vorbi cu Tatal Sau care locuieste in ceruri. El spuse: "Tata, iti
multumesc, caci m-ai ascultat."
Apoi se uita in mormant si striga: "Lazar, iesi afara!" Era liniste deplina. Dar deodata oamenii
auzira zgomot in mormantul intunecos. Si iata-l pe Lazar iesind afara!
Iesi afara, exact asa cum fusese ingropat, avand fasii de panza alba in jurul mainilor si picioarelor
si o panza pe fata.
Oamenii se dadura speriati inapoi; caci aproape ca nu puteau crede ca omul care statea viu in fata
lor, era cu adevarat Lazar. Nimeni nu intinse mana spre el. Isus zise: "Desfaceti-i panzele si
lasati-l sa mearga."
Si ce bucurie mare pe Maria si Marta! Isi luara fratele, tinandu-l fiecare de brat si plecara
impreuna spre casa. Timp de patru zile fusese Lazar mort. Timp de patru zile dormise asa de
adanc, ca nimeni nu putuse sa-l trezeasca. Acum era iarasi viu.
Domnul Isus il trezise din somnul adanc al mortii. Iar oamenii care vazusera aceasta mare
minune, stiau acuma cine era Isus: Fiul lui Dumnezeu, care poate reda viata chiar si celor morti.

76

Lasati copiii sa vina la mine

Mame mergeau pe strada. Ele aveau copiii lor cu ele. Pe cei mici ii purtau in brate, iar pe cei
mari ii tineau de mana. Si ele erau asa de bucuroase ca si cum s-ar fi dus la o sarbatoare. Si era o
sarbatoare unde mergeau, caci mergeau sa-l intalneasca pe Isus!
Mamele se gandeau: "Copiii nostri trebuie sa-l cunoasca pe Domnul Isus. Trebuie sa-l vada. Caci
atunci nu-l vor mai uita niciodata."
Si apoi mai voiau sa-i ceara ceva. Ele voiau sa-i spuna: "Doamne Isuse, Tu care poti sa-i faci pe
toti oamenii fericiti mari si mici, vrei sa-ti intinzi Mana Ta si peste copiii nostri si sa te rogi
pentru ei? Atunci vor fi cu siguranta veseli si fericiti."
Ori, Isus era chiar acolo. Terminase sa vorbeasca cu niste oameni care chiar plecau. Isus ramase
doar cu ucenicii lui. Acum era momentul! Mamele fugira vesele la El.
Dar cand le vazura ucenicii, venind cu copiii lor, le iesira in intampinare si le zisera: "Ce vreti sa
faceti? Vreti sa-i aduceti pe copii la Isus? Ei nu pot intelege ce spune Isus. Mergeti numai acasa."
Dar Isus vazu cele intamplate si gasi, ca ucenicii nu aveau dreptate.
Le chema pe mame si pe copii si le zise: "Veniti fara teama! Veniti!"
Si le mai spuse ucenicilor: "Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti"
Ce minunat!... Atunci copiii fugira veseli la Isus. Poate ca nu-l vazusera inca niciodata, dar nu le
era frica de El. Copiilor nu le-a fost niciodata frica de Isus. Se asezara in jurul Lui, iar Isus ii
trase spre El. Isi intinse mainile in jurul lor si le vorbi prietenos.
Poate ca nu intelegeau inca tot ce le spunea, dar intelesera foarte bine ca Isus ii iubea!
Apoi puse Isus mana sa pe capul lor si ii binecuvanta. El le spuse ca va trebui sa fie intotdeauna
fericiti si ca mai tarziu se vor intalni iarasi, in imparatia Sa.
Copiii ii apartin lui Isus.
Isus ii iubeste pe toti copiii.

77

Povestea celor zece fecioare

Si in ziua aceea va fi o mare sarbatoare. O sarbatoare asa de frumoasa, cum n-a mai fost nici una
pe pamant.
Cand va fi aceasta, nimeni n-o stie.
Dar ea va avea loc. Aceasta este sigur. Va fi o sarbatoare pentru toata lumea. Si fiecare se poate
pregati, ca sarbatoarea sa fie cat se poate de frumoasa. Sarbatoarea va fi cand Isus va veni iarasi
pe pamant. Isus este acuma in cer. De acolo El vegheaza asupra noastra si asupra tuturor
oamenilor.
El este imparatul cerului si al pamantului, imparatul intregului pamant. Si de aceea cand El va
veni, toata lumea va sarbatori sarbatoarea aceea mare.
Cand va fi aceasta, numai Dumnezeu singur o stie. Dar ca se va intampla, este sigur. Caci
Domnul insusi a promis-o. A trecut mult timp de atuncia. Sunt oameni care nu cred, ca Isus va
veni iarasi.
Aceia bineinteles ca nu se pregatesc pentru marea sarbatoare. Dar cei care-l iubesc pe Isus, stiu
ca El va veni, chiar si daca va trebui sa-l mai astepte mult timp. Ei il asteapta. Si ei se roaga
astfel: "Doamne Isus, vino in curand!" Pentru acesti oameni, ziua aceea va fi o zi de bucurie. Dar
pentru ceilalti nu va fi la fel. Pentru ei, va fi o zi trista. Si aceasta a spus-o Isus.
Si cu privire la aceasta, pe cand inca mai era pe pamant, a povestit o poveste frumoasa.
Au fost odata zece fecioare, care stateau pe marginea drumului si asteptau. Era deja tarziu. Ele se
imbracasera cu ceea ce aveau mai frumos. Si fiecare avea cate o lampa cu ulei. Unul dintre
prietenii lor si una dintre prietenele lor se casatorea. Si de aceea avea sa fie o sarbatoare. El era
mirele, iar ea era mireasa.
Asa se numesc doi oameni care vor sa se casatoreasca. Fecioarele acestea stateau acolo si
asteptau pe mireasa si pe mire. Si cand vor ajunge acolo, vor pleca impreuna la casa in care cei
doi voiau sa locuiasca.
Acolo totul era pregatit pentru sarbatoare.
Avea sa fie un sir lung de nunta. Caci fiecare, care avea o lampa arzand, avea voie sa faca parte
din acest sir. Toti cei care voiau sa ajute ca sarbatoarea sa fie frumoasa aveau voie sa participe la
ea. Fecioarele voiau tare mult sa mearga la aceasta sarbatoare.
Cateodata se uitau in zare, sa vada daca nu cumva sirul acela se apropia. Dar drumul era linistit si
era intuneric si nu se apropia nimeni. Ce mult trebuiau sa astepte!
Fecioarele erau obosite de atata asteptare si incepura sa se nelinisteasca. Se asezara la marginea
drumului si pusera lampile langa ele. Asteptara asa un timp de, dar mirele tot nu venea. Incepu sa
li se faca somn. Isi pusera capul in brate si adormira.
Iata-le dar! Iar cele zece lampi erau langa ele, erau zece luminite. Dar luminitele se facura tot
mai mici, caci uleiul scadea tot mai mult.
Deodata rasuna muzica in departare. Se vedeau lumini, miscanduse in toate directiile si voci
vesele strigau: "Iata mirele vine! Veniti-i repede in intampinare!" Fecioarele se trezira, speriate.
Se ridicara repede in picioare si-si luara lampile. Dar aproape ca se stinsera, caci uleiul se
consumase. Ele erau aproape goale. Ori, toti cei ce mergeau la sarbatoare, trebuiau sa aiba o
lampa care ardea.
Ce sa se faca acuma?
Cinci fecioare dintre cele zece, stiau foarte bine ce sa faca. Ele isi adusesera cu ele o sticluta cu
ulei. Varsara repede uleiul acela in lampile lor si lampile arsera din nou.
Dar celelalte cinci fecioare nu se pregatisera. Ele stateau foarte necajite langa lampile lor.
78

"Dati-ne putin ulei," cersira ele, "caci lampile noastre se sting."

Dar cele cinci fete intelepte nu puteau face asa ceva, caci atunci nici ele n-ar fi avut de ajuns.
"Fugiti repede la magazin," spusera ele. "Si veniti repede inapoi."
Cinci fecioare plecara repede pe intuneric.
Iar celelalte cinci se dusera dansand si se alaturara sirului de nunta.
Usile casei erau larg deschise. Toti intrara inauntru. Cinci din cele zece fecioare erau acolo.
Camerele erau frumos impodobite.
Muzica canta si pe mese erau tot felul de bunatati. Cele cinci fecioare si toti ceilalti se asezara la
masa. Apoi usile fura incuiate. Sarbatoarea incepea.
Si nu dupa mult timp se auzira niste batai in usa. Si niste voci se auzeau de afara: "Deschideti-ne!
Deschideti-ne, caci vrem si noi sa mergem la petrecere."
Iata-le pe cele cinci fecioare neintelepte, care au trebuit sa mai mearga sa cumpere ulei.
Acum aveau ulei, dar era prea tarziu. Mirele le spuse: "Eu nu va cunosc. Nu faceti parte dintre
prietenii nostri, caci ei au intrat toti cu noi." Cele cinci fecioare intelepte erau la petrecere. Dar
celelalte cinci fecioare ramasera afara.
Povestea aceasta a povestit-o Domnul Isus.
Si dupa ce sfarsi povestea, Isus spuse: "Fiti atenti si pregatiti-va bine, caci si cu voi se va
intampla ca si cu fecioarele. Nici voi nu stiti cand voi veni. Dar trebuie sa fiti pregatiti mereu, ca
sa-mi veniti in intampinare."

79

Un biet bolnav
A fost odata un om tare nefericit. Locuia singur, singurel, intr-o coliba, undeva in afara orasului,
pe camp. Trebuia sa locuiasca acolo. Oamenii, il alungasera acolo, pentru ca-i ingrozea pe toti.
El avea o boala foarte periculoasa. Era lepros. Capul lui era plin de umflaturi urate, cat si mainile
si picioarele. Tot corpul sau era bolnav. Boala pe care o avea era molipsitoare. Si daca cineva se
apropia de el, putea sa se imbolnaveasca si el. De aceea nu se apropia nimeni de el. Cativa
oameni ii aduceau de mancare, dar o lasau in apropierea colibei si fugau repede inapoi.
Cateodata, cand mergea putin pe drum si vedea ca se apropie oameni, trebuia sa strige: "Lepros!
Lepros!" Trebuia sa strige astfel, ca sa le atraga oamenilor atentia. Si oamenii faceau un ocol
mare, ca sa se fereasca de el. Ei se gandeau: "Ce cauta omul acesta dezgustator pe drum?"
Bietul om era tare nenorocit. El avea mereu dureri, la maini, la picioare, peste tot. Nimeni nu-l
putea ajuta. Si pe langa toate acestea, toti oamenii se purtau urat cu el. Dar intr-o zi, veni Isus
prin apropierea orasului. Sarmanul om nu-l cunostea pe Domnul Isus, dar auzise pe oameni
vorbind despre El. Si anume pe oamenii care ii aduceau de mancare si pe care ii intalnea pe
drum. "Domnul Isus poate face totul," ziceau ei, "ii vindeca chiar si pe bolnavi."
Cand auzi bolnavul asa ceva se gandi:"Trebuie sa merg la Isus. El ma poate vindeca si pe mine."
Si indata porni in cautarea lui Isus. Mergea cat putea de repede cu picioarele sale bolnave. Cand
se apropiau oamenii, striga: "Lepros! Lepros!" Atunci oamenii faceau un ocol mare si se uitau
urat la el. Bietul om se gandea: "Sa sper, ca Domnul Isus nu se va dezgusta de mine! Sa sper ca
nu ma va alunga. De m-ar face bine!"
Si aproape ca nu mai avea curaj sa mearga mai departe. Trebuia oare sa se intoarca inapoi, sa se
tarasca in coliba lui, sa aiba mereu dureri si sa fie mereu trist? Nu, trebuia sa mearga mai departe,
caci Domnul Isus putea sa-l vindece. Daca voia!
Si omul merse cat putu de repede mai departe. Cauta, si se uita peste tot. In sfarsit il vazu pe Isus.
In jurul lui era o gloata mare de oameni. Atunci omul fugi spre Isus cat putu de repede. Cand il
vazura, oamenii se dadura speriati inapoi. Ei strigara plini de furie: "Pleaca! Ce cauti aici?"
Dar omul era deja aproape de Isus. Cazu pe genunchi inaintea Lui si ii intinse mainile sale
dureroase, strigand: "O Doamne vrei sa ma vindeci? Tu poti s-o faci daca o vrei!" Domnul Isus
nu-l alunga. Lui nu-i era frica de ranile lui. Domnului Isus ii fu mila de bietul om.
El se apropie de lepros. Multimea se sperie cand il vazu punadu-si mainile pe capul sau bolnav si
zicand: "Vreau sa te faci sanatos."
Si iata ca ranile disparura dintr-o data. Disparura si toate durerile. Omul era cu adevarat sanatos.
Plangea de bucurie.
Nu stia cum sa-i multumeasca Domnului Isus.
Dar Domnul Isus era deja departe. Mai erau asa de multi saraci, nenorociti, care-l asteptau.
Atunci omul se intoarse la el acasa. Nu, nu se mai duse in coliba aceea urata. Ci, in casa lui
adevarata, in oras, acolo unde locuise pe vremuri inainte de a fi bolnav. Acum avea iarasi voie sa
mearga peste tot. Nu mai trebuia sa strige: "Lepros! Lepros!", ca sa le atraga atentia oamenilor.
Si nimeni nu se mai uita urat la el.
Numai cu putin timp inainte fusese un biet nenorocit. Acuma, insa, iata, ca era un om tare si
vesel.
Aceasta o facuse Domnul Isus.

80

Servitorii Domnului
Cand Isus va veni iarasi pe pamant, va fi o mare sarbatoare. Pentru aceasta sarbatoare noi toti
trebuie sa facem cate ceva. Cei mici, ca si cei mari.
Noi toti suntem servitorii Domnului Isus. Servitori mari si servitori mici. El este stapanul nostru
si El va spune daca am lucrat bine.
De aceea nu aveti voie sa spuneti: "Eu nu pot sa fac nimica pentru Isus."
Bineinteles ca unul poate face mai mult decat celalalt. Noi nu suntem la fel de mari si la fel de
destepti. Dar fiecare poate face cate ceva. Chiar si daca este un lucru mic, n-are nimica. Cu
conditia ca ne dam toata silinta. Atunci Isus este multumit de noi. Atunci suntem niste servitori
buni. Dar cine e lenes si spune: "Eu nu pot sa fac nimica," acela este un servitor rau. Si acela nu
va primi nici o rasplata.
Si in legatura cu aceasta a povestit Isus o poveste.
A fost odata un bogat, care locuia intr-o casa mare si care avea multi bani, cel putin opt saci mari
de bani. Avea si servitori care lucrau pentru el.
Domnul acela era negustor. El cumpara tot felul de marfuri si le vindea apoi ceva mai scump.
Asa castiga bani si se facea din ce in ce mai bogat.
Odata omul a trebuit sa plece in calatorie. El trebuia sa plece departe, intr-o alta tara. Si avea sa
dureze mult timp pana cand se va intoarce inapoi.
Cine sa fi facut lucrul in locul sau?
Cine trebuia sa cumpere si sa vanda, ca sa castige bani pentru el?
Aceasta trebuiau s-o faca servitorii sai. Ii chema la el.
Il chema mai intai pe servitorul cel mai iscusit si ii dadu cinci saci plini de bani. Cinci talanti,
cum se spune. El ii spuse: "Fa tot ce poti cu banii acestia. Cumpara si vinde si castiga cat poti de
mult."
Apoi il chema pe al doilea servitor. Lui ii dadu doi saci plini. "Fa tot ce poti cu banii."
Si in cele din urma il chema pe cel de-al treilea servitor. Si lui ii dadu un talant. Si aceasta era o
suma mare. Era un sac plin de bani. Si ii spuse si lui acelas lucru. "Fa tot ce poti cu banii acestia.
Lucreaza bine si fi un servitor bun."
Toti banii erau impartiti.
Fiecare isi primise partea.
Nu ramase nici unul cu mainile goale. Nici unul nu putea spune: "Eu nu pot face nimica pentru
stapanul meu."
Stapanul pleca in calatorie. Servitorii ramasera singuri acasa. Puteau face tot ce voiau, caci
stapanul nu era acasa. Dar intr-o zi se va intoarce acasa. Si atunci va intreba: "Ce ati facut pentru
mine?"
Primul servitor, care primise cei cinci talanti incepu sa munceasca cu spor. El cumpara, vandu si
castiga mult. Si in cele din urma avu de doua ori mai mult decat la inceput. Zece saci plini de
bani!
Si al doilea facu tot ce putu. El n-a putut sa cumpere si sa vanda cat primul, caci nu avea atatia
bani. Dar isi dadu toata silinta. Si in cele din urma si el avu de doua ori mai mult, decat la
inceput. Incepuse cu doi talanti si acuma avea patru talanti!
Cei doi servitori se interesau in fiecare zi, daca stapanul lor se intorcea in curand. Ei sperau ca se
va intoarce in curand. Le era dor de el.
Dar al treilea servitor era un servitor rau. El nu-si dadu silinta deloc. Ii placea mai mult sa
leneveasca.
81

El spuse: "Ce pot eu sa fac pentru stapanul meu? Da, daca as fi primit si eu cinci talanti sau
macar doi! Dar, cu un talant, nici n-am ce incepe."
El stia foarte bine ca nu avea dreptate. Ar fi putut foarte bine sa faca ceva cu ce avea, dar prefera
sa leneveasca.
Isi zise: "De ce sa merg sa lucrez? As putea pierde banii. Nu, mai bine nu incep nimica."
Facu o gaura in pamant si ascunse acolo banii stapanului sau. Acolo banii aceia erau in siguranta.
Nimeni nu-i putea gasi. Apoi se aseza si lenevi mai departe.
Si crezu ca stapanul sau va fi mult timp plecat. Si nu dorea deloc ca stapanul sau sa se intoarca
repede.
Stapanul fuse mult timp plecat. Dar in cele din urma totusi se intoarse. Si indata ii chema pe
servitori. Caci voia sa stie daca au lucrat bine pentru el.
Primul servitor se infatisa plin de bucurie inaintea sa, puse cei zece saci jos si spuse: "Stapane, tu
mi-ai dat cinci talanti, iata ca am mai castigat inca cinci talanti." Stapanul era multumit. El spuse:
"E bine, servitorul meu bun si credincios, ai fost credincios in putine lucruri, iata ca-ti voi da
mult. Vino, intra si petreci cu mine." Veni si al doilea servitor si ii infatisa patru saci plini cu
bani. El zise bucuros: "Doamne, mi-ai dat doi talanti, iata ca am mai castigat inca doi."
Stapanul fu multumit de el, cum fusese si de primul. Ii spuse si lui: "Ai lucrat bine, servitorule
bun si credincios. Ai fost credincios in putine lucruri, iata ca-ti voi da mult. Vino, intra inauntru,
ca sa petreci cu mine."
Apoi veni al treilea servitor. Voia sau nu voia, trebuia sa se infatiseze inaintea stapanului.
El stia foarte bine ca fusese un servitor rau. Dar nu-i parea deloc rau de aceasta. Nu, ba inca
incerca sa arunce vina pe stapanul sau pentru lenea lui. Puse sacul cu bani inaintea sa si zise
obraznic: "Iata stapane, aici sunt banii tai. I-am ascuns in pamant, caci stiam ca esti foarte sever
si mi-a fost frica ca voi pierde din ei. Acum iti inapoiez totul.
Asa ca nu poti sa ma invinuiesti cu nimica."
Dar stapanul avea totusi ceva de spus, caci era foarte nemultumit de servitorul sau.
El ii spuse: "Servitor rau si lenes ce esti! Tu stiai ca sunt sever si totusi ti-ai facut rau lucrul? O sa
te pedepsesec din cauza lenei tale."
Si spuse celorlalti servitori: "Luati-i banii pe care i-am dat, caci nu merita sa-i tina. Dati-i
celuilalt servitor, care are deja zece talanti, ca sa aiba si mai multi. Dar acesta n-a meritat nimica.
Luati-l si aruncati-l in temnita."
Ati inteles voi bine aceasta poveste?
Noi toti suntem astfel de servitori. Servitori mari si servitori mici. Si domnul nostru este Domnul
Isus.
Si Isus a plecat intr-o calatorie, intr-o tara indepartata. In tara cereasca, acolo sus.
Si mai poate dura mult timp pana cand va veni inapoi. Dar va veni cu siguranta. Si atunci ne va
intreba pe fiecare in parte: "Ce ai facut tu pentru Mine?"

82

Ologul
Era un om care toata ziua statea pe jos, la usa templului. Si cand treceau oameni pe acolo, isi
intindea mana si striga:
"Dati-mi ceva! Aveti mila de mine, sarmanul!"
Saracul om, nu putuse niciodata sa mearga. Picioarele sale nu erau sanatoase. Nu putea sta in
picioare. Totdeauna fusese asa. Cand fusese mic, mama lui n-a putut sa-l invete sa mearga. Cand
il punea pe picioarele sale, cadea.
Cand se facu mare si ceilalti baieti fugeau si se jucau, el nu putea sa faca ca si ei. El ramanea trist
intr-un colt.
Acum era un om mare, avea peste patruzeci de ani. Oamenii de varsta lui lucrau si-si castigau
painea. El insa nu putea, el trebuia sa cerseasca.
De aceea statea culcat, aproape de usa templului.
In fiecare dimineata era adus acolo. Si cand trecea cineva, intindea mana.
Cateodata primea cate ceva.
De multe ori nu primea nimica.
Era un biet om nefericit.
Dar intr-o zi, omul acesta fu vindecat.
Aceasta se intampla intr-o dupa-masa, cam pe la ora trei. Erau multi oameni care mergeau la ora
aceea la templu, caci atunci se aducea o jertfa.
Omul era culcat aproape de frumoasa poarta de aur a templului si iata ca Petru si Ioan se
apropiara. Si ei voiau sa mearga in templu.
Ologul intinse mana si striga: "Dati-mi niste bani, ca sa-mi cumpar paine."
Petru si Ioan nu-i pusera bani in mana, ci Petru zise: "Uita-te la noi!"
Omul se uita la el si se gandi: "Ce vrea omul acesta de la mine? Petru zise: "N-am bani sa-ti dau.
Dar am ceva mult mai pretios si aceea iti voi da!" Il lua pe om de mana si ii spuse: "Scoala-te!
Domnul Isus vrea sa te vindece."
Si apoi il ridica pe olog. Omul se propti in picioarele sale paralizate. Dar iata ca picioarele sale
nu mai erau paralizate! Picioarele si oasele acestui om se intarisera. Putea sa stea in picioare si sa
mearga, ca toti oamenii.
Isus il vindecase.
Ce fericit era omul acela. Plangea si radea. El striga: "Pot merge! Nu mai sunt olog! Isus m-a
vindecat! Ce bun e El fata de mine!"
Sarea si dansa de bucurie!
Dansa in spatele lui Petru si Ioan, in mijlocul templului. In templu erau multi oameni. Se uitau
mirati si se gandeau: "Nu este acesta ologul, care statea la poarta templului si cersea? Este el cu
adevarat vindecat? Petru si Ioan l-au vindecat?"
Se apropiara de Petru si Ioan si se uita la ei cu frica si cu admiratie.
Dar Petru le zise oamenilor: "Nu va uitati cu atata admiratie la noi, caci nu noi l-am vindecat pe
acest om. Aceasta a facut-o Isus."
Apoi mai zise oamenilor, ca sa-l roage pe Isus sa le ierte pacatele.
El spuse: "Isus nu e mort. El a inviat din mormant si acum este in cer. El vrea sa va faca pe toti
fericiti."
Petru mai spuse multe alte lucruri, iar oamenii erau ochi si urechi.
In templu erau insa si preoti. Ei era nemultumiti ca Petru era acolo si ca vorbea. Chemara soldati
si acestia prinsera pe Petru si pe Ioan si ii bagara in inchisoare. Petru si Ioan ramasera toata
83

noaptea in inchisoare; ei nu gaseau ca aceasta era grav.

Ei se gandeau: "Isus a suferit asa mult pentru noi, acuma putem si noi sa suferim putin pentru El.
Putem fi inchisi pentru El." Si nu erau deloc tristi.
A doua zi, soldatii mersera sa-i ia si sa-i duca inaintea preotilor aceia rai!
Preotii se gandeau: "O sa-i speriem pe acesti doi oameni. Ca sa nu mai aiba curaj sa mai
vorbeasca multimii de Isus. Caci noi nu vrem sa se mai vorbeasca de Isus. Oamenii nu trebuie
sa-i asculte pe acesti ucenici. Ei trebuie sa ne asculte pe noi."
Spusera deci lui Petru si lui Ioan: "Nu mai aveti voie sa mai vorbiti de Isus al vostru! Sa nu
incepeti iarasi sa vorbiti de El! Caci daca nu, veti vedea voi ce va asteapta!" Dar lui Petru si lui
Ioan nu le era deloc frica.
Ei spusera: "Isus insusi a spus ca s-o facem si de aceea o si facem. Noi trebuie sa-l ascultam mai
degraba pe Isus, decat pe voi."
Apoi plecara. Preotii nu indraznira sa le faca nimica, din cauza ologului care fusese vindecat.
Dar acuma erau si mai maniati.
Ei se gandeau: "Asteptati numai, c-o sa punem noi mana pe ei. L-am pedepsit noi pe Isus, si-i
vom pedepsi noi si pe ei"
Dar ucenicilor nu le era frica.
Ei stiau ca Isus veghea asupra lor.

84

Maria face un lucru frumos

Isus se gasea din nou in Betania, acolo unde locuiau prietenii sai, Marta, Maria si Lazar. Lazar
care fusese mort si care prin Isus revenise iarasi la viata.
Era seara. Isus era la masa, iar prietenii si ucenicii sai erau cu el. Ca de obicei, Marta fugea
incolo si incoace ca totul sa fie bine pregatit. Lazar statea langa Isus. Toti erau fericiti ca Isus era
cu ei. Maria inca nu era cu ei.
Si cum stateau toti la masa, iata ca vine si Maria. Avea o sticla cu parfum in mana, un parfum
foarte scump. Ea parea foarte trista.
Maria stia ca era ultima data cand Isus statea cu ei. A doua zi avea sa plece la Ierusalim si nu se
va mai intoarce niciodata. Isus insusi o spusese.
Maria mai voia sa faca ceva pentru Isus. Ea voia sa-i arate cat de mult il iubea.
De aceea cumparase aceasta sticla cu parfum. Costase foarte mult, dar lui Maria nu-i pasa. Pentru
Isus nimic nu era prea scump. In sticla era un parfum minunat. Oamenii isi puneau cateodata
cateva picaturi pe par. Aceasta mirosea foarte frumos. Dar, Maria gasea ca cateva picaturi nu
ajungeau pentru Isus. Se duse in spatele Lui, sparse gatul sticlei si lasa sa curga aproape tot
continutul sticlei pe capul lui Isus. Ea ungea capul Sau cu uleiul acela frumos mirositor. Apoi
ingenunche la picioarele Lui si ii unse picioarele. Toata casa mirosea frumos.
Isus o lasa sa-i faca toate acestea. El intelegea de ce o facea. El stia cat de mult il iubea. Dar
marea parte a oamenilor nu intelegeau.
Si Iuda, unul dintre ucenici nu intelegea nimica. El se supara pe Maria si incepu sa murmure: "Ce
face aceasta femeie. A spart aceasta sticluta scumpa fara nici un motiv. Si a risipit tot parfumul!"
Iuda era un om netrebnic. El era de fapt un ucenic de-al lui Isus, dar el nu-l iubea pe Isus.
Iuda nu se gandea decat la bani. El ar fi vrut sa devina bogat.
El murmura: "De ce n-a dat Maria sticla cand era plina? Am fi putut s-o vindem si sa avem o
gramada de bani. Am fi dat banii acestia celor saraci." Dar Iuda nu spunea asa pentru ca ii era
tare mila de cei saraci, ci pentru ca se gandea ca ar fi putut sa ia pe ascuns o parte din bani.
Si ceilalti ucenici incepura sa murmure.
Dar Isus le spuse: "Taceti! De ce va suparati pe Maria? Ea a facut un lucru bun. Pe saraci ii veti
avea intotdeauna cu voi. Lor le veti putea da bani si mai tarziu. Dar pe Mine nu ma veti avea
intotdeauna. Stiti voi de ce a facut Maria un lucru ca acesta? Pentru ca voi muri in curand si voi
fi inmormantat. Ceea ce a facut Maria nu se va uita niciodata." Atunci ucenicii tacura si se
rusinara.
Dar lui Iuda nu-i fu rusine. El era rau. El se scula si se duse in noaptea intunecoasa.
Si el voia sa faca ceva pentru Isus.
Dar el voia sa faca ceva ingrozitor pentru El!

85

Iuda iscarioteanul
Iuda mergea singur in intuneric.
El era suparat pe Isus.
Caci el crezuse ca Isus se va face imparat. Ori, Isus, spusese ca va muri.
De ce nu voia Isus sa se faca imparat? Ar fi fost asa de usor. Aproape toti oamenii erau de partea
Lui.
Ce grozav ar fi fost daca Isus ar fi fost imparat!
Iuda fusese asa de sigur de aceasta. Si de aceea voise sa fie ucenicul lui Isus. Caci, daca Isus s-ar
fi facut imparat, Iuda ar fi fost unul din cei mai de seama servitori. Ar fi avut haine scumpe si ar
fi locuit intr-o casa mare.
O, cate lucruri ar fi avut Iuda, daca Isus ar fi fost imparat! El s-ar fi facut bogat. Dar Iuda nu
castiga nimic pentru ca fusese ucenicul lui Isus.
Si de aceea Iuda nu mai voia sa fie ucenicul lui Isus. Acuma intelesese ca nu va primi nimica!
Iuda se gandi: "Am sa ma razbun pe Isus! Sunt suparat pe El! Ma voi duce la Ierusalim. Acolo
locuiesc dusmanii care vor sa-l prinda. Ii voi ajuta sa-l prinda pe Isus. Poate ca voi primi ceva de
la dusmanii Lui. Asa-i trebuie lui Isus. Ar fi trebuit sa ma asculte pe mine! Ar fie trebuit sa ma
lase sa devin bogat!"
Isus fusese intotdeauna bun cu el.
Si iata ce mare rau voia sa-i faca Iuda lui Isus.
Ajunse la dusmanii lui Isus. Acestia erau preotii si fariseii. Le spuse: "Ce-mi veti da daca va voi
ajuta sa-l prindeti pe Isus, fara ca oamenii sa observe?"
Ei promisera bani lui Iuda. Ii promisera treizeci de arginti. Banii zdranganeau asa de frumos!
Straluceau asa de tare! Iuda iubea banii. Voia cu orice pret pe cei treizeci de arginti.
"Va voi chema cand il veti putea prinde in pace. Pana atunci voi ramane cu El ca si cum El tot ar
mai fi invatatorul meu." Si apoi Iuda mincinosul, pleca in intuneric.
Se intoarse la Isus, facand pe prietenosul ca si cum nu s-ar fi intamplat nimica.
Dar il tradase pe Isus.
Si nu-si inchipuia ca Isus stia totul.

86

Ultima cina
Isus statea la masa, impreuna cu ucenicii Sai. El spuse: "Este ultima data, ca suntem impreuna.
Nu va mai fi mult si dusmanii ma vor prinde si atunci va trebui sa mor. Si unul dintre voi, care
este la masa aceasta, ii va ajuta pe dusmani. El ma va vinde."
Ucenicii se speriara. Aproape ca nu le venea sa creada una ca aceasta. Unul dintre ei il va trada
pe Isus?
Pe mult iubitul Isus, care fusese asa de bun cu ei?
Cine putea sa fie asa de rau?
Ei intrebara toti: "Cine este acela Doamne? Sunt eu oare? - Spune ca nu sunt eu!"
Ioan statea chiar langa Isus. El intreba: "Doamne, cine este acela?" Si Domnul raspunse incet:
"Este acela, caruia ii voi da aceasta bucata de paine."
Si dadu lui Iuda bucata de paine.
Iuda intreba atunci cu obraznicie: "Sunt cumva eu?"
Isus se uita la el si ii spuse: "Da, Iudo, tu esti acela." Ceilalti insa nu auzira nimica. Dar cat de rau
si de fals era Iuda acuma. Isi dadu seama, ca Isus stia totul despre el.
Domnul ii spuse: "Ceea ce ai de gand sa faci, fa-o repede." Atunci Iuda se scula si se duse afara
in intuneric.
Ucenicii se gandira: "Unde merge oare Iuda? Vrea sa mai cumpere ceva pentru sarbatoare? Sau
se va duce sa duca bani la saraci?" Dar Iuda mergea sa faca lucrul cel mai ingrozitor pe care l-a
facut vreun om vreodata. Mergea sa-i ajute pe dusmanii lui Isus.
Mergea sa-si vanda stapanul.
Dar acuma tradatorul era plecat si Isus ramasese cu adevaratii sai ucenici. Mancara painea si
baura vinul. Sarbatorira pastele impreuna.
Isus le spuse: "Aceasta sarbatoare s-o tineti si mai incolo, cand nu voi mai fi cu voi. Oamenii sa
tina intotdeauna aceasta sarbatoare, sfanta cina. Vedeti voi cum rup aceasta paine? Astfel va fi
frant corpul meu pentru voi.
Vedeti voi cum vars vinul acesta in cupa? Astfel va fi varsat sangele meu pentru voi.
Mai tarziu cand veti sarbatori aceasta sarbatoare, veti manca si voi paine si veti bea si voi vin. Si
veti sti ca Eu am murit pentru voi. Aceasta sa n-o uitati niciodata."
Si oamenii n-au uitat niciodata acest lucru.
Ei mai sarbatoresc si acuma sfanta cina.
In seara aceea mai spuse Isus inca multe alte lucruri ucenicilor sai.
Le spuse ca dusmanii Sai vor veni sa-1 prinda chiar in seara aceea.
"Si voi toti ma veti lasa singur" zise El.
Atunci dadura toti din cap si spusera: "Nu, asa ceva nu vom face. Nu te vom lasa cu nici un chip
singur."
Si Petru striga: "Chiar daca toti te vor lasa, eu voi lupta pentru Tine. Eu vreau sa mor pentru
Tine."
Isus raspunse: "Tu vrei sa mori pentru Mine? Ah, Petre, deja in noaptea aceasta vei zice de trei
ori ca nu ma cunosti. Vei minti si vei spune ca nu esti ucenicul meu. Cocosul canta dis de
dimineata. Si inainte ca cocosul sa cante dimineata, tu te vei fi lepadat deja de trei ori de Mine."
Petru nu crezu ceea ce ii spusese Domnul. Iar ceilalti ucenici la fel. Ei nu puteau sa creada asa
ceva. Si totusi Domnul stia tot ce avea sa se intample in acea noapte ingrozitoare.
Isus mai vorbi mult timp cu ucenicii. Le spuse sa nu se tulbure. La inceput totul va fie foarte trist.
Dar apoi totul va fi iarasi bine.
87

Isus va muri, dar apoi va invia. Si apoi se va inalta la cer. Si acolo vor merge mai tarziu si
ucenicii Sai.
Si apoi se rugara impreuna.
Isus se ruga cu voce tare. Se ruga pentru ucenicii Sai si pentru toti cei ce cred in El. Se ruga si
pentru noi.
El spuse: "Tata, vreau ca toti sa vina cu Mine in cer."
Si dupa ce se ruga Isus, zise: "Sculati-va, trebuie sa plecam."
Apoi se dusera afara in noaptea cea intunecoasa.

88

In gradina cea intunecoasa

In apropierea Ierusalimului era o gradina mare, care se numea Ghetimani. Acolo se duse Isus,
impreuna cu ucenicii Sai.
Era tulburat, caci stia ca nu va mai fi mult si dusmanii Lui vor veni cu trupa de oameni inarmati
ca sa inchida. Apoi Il vor judeca, Il vor chinui si Il vor omori.
Aceasta era ingrozitor. Dar asa trebuia sa se intample. Isus insusi o voia.
El nu meritase sa fie pedepsit asa. Isus nu facuse niciodata nici un rau. El nu meritase nici o
pedeapsa.
Dar oamenii au facut neincetat raul. Ca pedeapsa nu aveau voie sa mearga in cer.
De aceea spusese Isus: "Tata, pedepseste-ma numai pe Mine. Eu ii iubesc pe oameni. Lasa-ma pe
Mine sa port pedeapsa lor. Atunci nu va mai trebui ca ei sa fie pedepsiti si astfel vor avea voie sa
vina in cer."
Si acuma avea sa se implineasca ceea ce spusese Isus. Acum avea sa vina pedeapsa, pe care n-a
meritat-o Isus si pe care totusi a vrut sa o aiba.
Dar pedeapsa era asa de grea!
Isus se gandi: "Vreau sa fiu singur. Il voi ruga pe Dumnezeu sa-mi ajute sa duc pedeapsa aceea
grea."
Si de aceea, indata ce ajunse la gradina le spuse ucenicilor: "Ramaneti aici!"
Lua cu El insa pe trei din ucenicii Sai si ii duse putin mai departe, in gradina. Acestia erau Petru,
Iacov si Ioan. Le spuse celor trei: "Sunt asa de tulburat. Ramaneti aici. Dar sa nu dormiti.
Vegheati si rugati-va pentru Mine." Apoi se duse singur mai departe in gradina cea intunecoasa.
Cazu pe genunchi si spuse: "Tata, sunt asa de trist si de tulburat, caci se apropie pedeapsa aceea
grea. Dar voi face tot ceea ce vrei Tu sa fac. Ajuta-ma Tata si fa-ma tare."
Apoi se scula si se duse la cei trei ucenici. Voia sa le impartaseasca necazul Sau.
Dar cand ajunse langa ei, iata-i pe toti trei culcati si dormind.
Atunci Domnul ii scula si le zise: "Petre, dormi? Nu poti tu sa veghezi o ora cu Mine?"
Vocea Sa era foarte trista. Petru se sperie si se rusina. Acum se gandira toti trei: de data aceasta
vom ramane treji. Dar cand pleca Isus sa se roage, se intinsera din nou pe iarba si ochii li se
inchisera. Erau mult prea obositi! Il lasara pe Isus singur cu necazul Sau! Isus ingenunche din
nou in intuneric. Era abatut si apasat, caci pedeapsa era asa de grea.
Picaturi mari de sudoare se rostogoleau de pe fruntea lui, din cauza spaimei prin care trecea. Si
totusi zise: "Tata, voi suporta pedeapsa, dar ajuta-ma!"
Apoi se intoarse la ucenicii sai si iata-i ca dormeau iarasi. De data aceasta insa ii lasa sa doarma
si se duse inapoi sa se roage.
Si picaturile de sudoare se facura picaturi mari de sange pe fruntea Lui, asa era de trist si de
apasat. Isi varsa inima inaintea lui Dumnezeu. Si spuse iarasi: "Tata, ajuta-ma sa fac tot ce voiesti
Tu!"
Atunci veni un inger din cer. El il imbarbata pe Isus si il intari. Si iata ca nu mai era tulburat si
apasat. Se gandi: "Acum poate sa vina pedeapsa aceea grea. Caci astfel vor putea merge in cer
toti oamenii si toti copiii care ma iubesc."
Dar ce se intampla acolo? Se vad lumini apropiindu-se in gradina intunecoasa. Se aud vocile unei
multimi de oameni. Ucenicii mai dormeau, dar unul dupa altul se trezira, speriati. Se sculara si
fugira aproape de Isus. Ce voiau oamenii acestia in gradina aceasta?
Iata ca Iuda era printre ei. El mergea inainte. El le arata celorlalti oameni drumul. Erau soldati
care veneau sa-l prinda pe Isus.
89

Iuda le spusese: "Il cunoasteti voi pe Isus? Nu? Atunci vi-L voi arata eu. Voi face ca si cum as
mai fi prietenul Sau. Ii voi da un sarut. Fiti foarte atenti. Caruia ii voi da un sarut, acela este
Isus."
Iuda inainta. Se duse drept la Isus.
"Buna seara, stapane!" striga Iuda. Si ii dadu lui Isus un sarut. Acest Iuda, murdar si nemernic.
Isus intreba trist: "Iuda, ma tradezi cu un sarut?"
Iuda nu mai indrazni sa zica nimica. Se duse repede in spatele soldatilor. Dar Isus se duse la
soldati.
El intreba: "Pe cine cautati?"
"Pe Isus" strigara ei.
Isus spuse: "Eu sunt acela."
Si atunci se intampla ceva neobisnuit: toti soldatii se dadura inapoi, de frica si cazura la pamant.
Se uitau plini de frica la Isus. Ei nu-l puteau prinde doar daca El ar fi vrut-o. Isus intreba iarasi:
"Pe cine cautati?" Si soldatii raspunsera plini de frica: "Pe Isus."
Isus spuse: "Eu sunt acela. Daca ma luati pe Mine, macar sa nu faceti nici un rau ucenicilor mei.
Lasati-i sa plece in pace."
Apoi isi intinse mainile. Si soldatii il prinsera.
Atunci Petru sari in fata. Voia sa lupte pentru Isus. "Dati-i drumul," striga Petru. "Dati-i drumul
Domnului si Stapanului meu."
Avea un cutit mare la el, un fel de sabie. O scoase si incepu sa-i loveasca pe soldati. Si ii nimeri.
La unul ii taie urechea.
Dar Isus spuse: "Opreste-te Petre! Tu nu trebuie sa-mi ajuti. Ingerii din cer m-ar ajuta. Daca l-as
ruga pe tatal meu, mii de ingeri ar veni in ajutorul meu. Dar nu vreau aceasta. Lasa-ma sa plec.
Totul trebuie sa se intample intocmai." Si apoi se duse la soldat si ii vindeca urechea. Iata cat de
bun era El cu dusmanii Sai.
Dar dusmanii nu erau buni cu El. Il luara si ii legara mainile cu sfori, ca si cum ar fi fost un
ucigas periculos. Apoi se dusera cu El in intuneric. Ucenicii se imprastiara in toate partile. Il
lasara singur pe Isus.

90

Isus si dusmanii sai

La Ierusalim era o casa mare si frumoasa, in care locuia mai marele preot. El era seful tuturor
preotilor.
Intr-una din camerele acestei case erau uniti mai marele preot si alti oameni importanti. Toti
acestia erau dusmanii lui Isus. Stateau acolo si asteptau ca sa fie adus la ei. Erau foarte bucurosi
ca l-au prins pe Isus si se gandeau: "Acum l-am prins si nu-i mai dam drumul! Va trebui sa
moara! In curand vom scapa de El. Atunci nu va mai putea vorbi oamenilor. Atunci noi vom fi
iarasi cei mai de seama." Si iata ca Isus fu adus inaintea lor, cu mainile legate. Soldati puternici il
pazeau. Si toti acesti preoti alesi se uitau cu ura la El. Dar lui Isus nu-i era frica. Statea linistit in
fata lor. Mai marele preot ii puse multe intrebari, dar Isus nu dadu nici un raspuns.
Atunci fura chemati oameni rai, care povestira multe lucruri rele despre Isus. Acestea erau numai
minciuni, caci Isus n-a facut niciodata nici un rau. El vorbise oamenilor de Dumnezeu si
vindecase pe bolnavi. El facuse numai bine. Aceasta o stiau mai marele preot si ceilalti oameni
foarte bine. Dar totusi voiau sa-l pedepseasca pe Isus.
Mai marele preot spuse: "Vorbeste o data! Nu auzi Tu tot raul pe care il spun acesti oameni
despre Tine? Ai facut cu adevarat toate aceste lucruri rele?"
Dar Isus nu raspunse nimica. Mai marele preot il intreba: "Esti sau nu Fiul lui Dumnezeu?"
Atunci Isus raspunse: "Da, sunt Fiul lui Dumnezeu. In curand ma voi duce in cer. Dar intr-o zi
voi veni iarasi pe pamant. Atunci ma veti vedea toti, cand voi aparea pe norul cerului." La auzul
acestora incepura toti sa sara in sus. Mai marele preot striga: "O, cum poate sa spuna una ca
aceasta? El nu este Fiul lui Dumnezeu! El nu este decat fiul lui Iosif, dulgherul! Isi bate joc de
Dumnezeu! Ce sa facem cu el? Ce pedeapsa sa-i dam?"
Toti ceilalti strigara: "Trebuie sa moara! Da, trebuie sa moara!"
Atunci se napustira asupra Lui si il batura. Il scuipara. Il chinuira.
Isus ii lasa sa faca totul. El nu se planse si nu raspunse acelor oameni rai. El nu-i pedepsi din
cauza rautarii lor. El primi aceasta pedeapsa pentru noi toti. Si pentru ca noi am facut rele, El a
fost batut. El a fost pedepsit pentru pacatele noastre.
Asa de mult ne iubeste Isus!

91

Golgota
Aceasta este o poveste foarte trista.
Si totusi este o poveste frumoasa. Este vorba despre felul cum a murit Isus pe cruce. Cum a
suferit. Cat a fost de nefericit.
Cand vei auzi aceasta poveste vei fi si tu foarte trist. Dar vei vedea si cat de mult ne-a iubit Isus
pe noi. Pentru ca toate acestea le-a suferit pentru noi. Si pentru ca a facut toate acestea, noi avem
voie sa fim copiii lui Dumnezeu. De aceea povestea aceasta este totusi frumoasa.
Si gandindu-te la toate acestea, ti se va umple inima de o bucurie mare!
Soldatii il luara pe Isus, ca sa-l rastigneasca. Ei luara doua bucati grele de lemn si le pusera pe
umarul lui Isus. Doua lemne grele, care trebuiau sa fie batute in cuie, unul peste altul. Aceasta
era crucea. Trebuia s-o duca El insusi. Si astfel trecura pe strazile Ierusalimului. Erau soldati
inaintea Lui, erau soldati in spatele Lui, iar Isus era in mijloc, purtand crucea aceea grea. Si multi
oameni mergeau dupa El. Ei strigau si il batjocoreau. Se impingeau, ca sa-l vada mai de aproape.
Dar Isus era foarte obosit. Suferise atat de mult. Aproape ca nu mai putea duce crucea aceea grea.
Si deodata cazu, si crucea cazu peste El.
"Inainte!" strigara soldatii.
"Ia-ti crucea!"
Dar Isus nu mai putea.
Atunci il chemara pe un taran, care chiar trecea pe acolo. Il chema Simon.
"Vino aicia!" strigara ei. "Du crucea pentru acest om." Simon lua crucea. Soldatii il trasera pe
Isus. Simon mergea in urma Lui, ducand crucea. Astfel iesira din oras. Acolo era un deal. O
simpla ridicatura din nisip. Se chema Golgota. Acolo l-au rastignit soldatii pe Isus.
Batura cuie in mainile si in picioarele Lui si apoi pusera crucea in picioare, implantand-o in
pamant. Isus nu era insa suparat pe acesti oameni.
Il ruga chiar pe Dumnezeu ca sa nu-i pedepseasca pentru ca fusesera atat de cruzi si de rai cu El.
El spuse: "Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac."
Mai pusera inca doua cruci acolo, cate una de fiecare parte a lui Isus.
Si pe fiecare cruce era rastignit cate un om.
Erau doi ucigasi, care trebuiau sa fie pedepsiti in ziua aceea. Astfel atarna Isus intre doi ucigasi.
Oamenii stateau acolo si se uitau la tot ce se intampla. Si dusmanii lui Isus, preotii si fariseii se
gaseau acolo. Nu le era mila de El nici acuma.
"Ha," strigara ei, "Iata-l atarnat aici. Spunea ca este Fiul lui Dumnezeu. De ce nu se da jos de pe
cruce? Caci si asa nu poate."
Isus ar fi putut s-o faca, fara nici o indoiala.
Dar... El nu voia s-o faca. Pentru ca voia sa poarte pedeapsa in locul nostru. El voia sa moara,
pentru ca-i iubea pe oameni.
Si soldatii radeau de El.
Si unul dintre talharii care erau atarnati pe cruce langa Isus, nu putu sa taca. El spuse: "Daca Tu
ai fi Fiul lui Dumnezeu, ai putea face totul. Da-te jos de pe crucea Ta si ajuta-ne si pe noi sa ne
dam jos."
Dar celalalt talhar zise: "Taci! Tu ai meritat sa fi rastignit. Si eu la fel. Noi am facut multe rele.
Dar Isus n-a facut nici un rau."
Apoi, intorcand capul spre Isus il ruga: "Doamne Isuse, gandeste-te la mine cand vei intra in
imparatia Ta."
Si Isus ii spuse: "Chiar astazi vei fi cu Mine in rai." Acum acestui om nu-i mai era frica de
92

moarte. Cu toate ca facuse mult rau, avea totusi voie sa mearga in cer la Isus.
Nu toti dintre cei care stateau la cruce erau dusmanii lui Isus.
Maria, mama lui Isus era acolo. Si Ioan, unul din ucenicii lui Isus era cu ea.
Biata Maria, ce trista era ea. Ea vedea cat de mult suferea fiul ei, iar ea nu-i putea veni in ajutor.
Si acum avea sa moara.
Cine va avea grija de ea?
Dar Isus isi vazu mama. I se facu mila de ea si se gandi: "De acum inainte va trebui ca Ioan sa fie
ca si fiul ei. El se va ingriji de ea."
Si ii spuse lui Ioan: "Iata mama ta."
Ioan intelese foarte bine. O lua pe Maria in casa sa si din clipa aceea se ingriji de ea.
Isus ramase mult timp atarnat pe cruce. Era deja ziua in amiaza mare. Soarele era pe cer si ardea
tare.
Si deodata soarele disparu. Mai era mult pana seara, dar totusi se facu intuneric. Era inca ziua, si
totusi s-ar fi putut crede ca venea noaptea, asa de intuneric era peste tot.
Multimea se sperie. Nimeni nu mai indraznea sa-si bata joc. Se facu liniste de tot pe Golgota.
Isus era atarnat acolo in intuneric si suferea atat de mult. Pedeapsa era asa de grea si intunericul
era asa de inspaimantator. El nu mai putea vedea cerul si i se parea ca Tatal Sau, acolo in ceruri
nu mai voia sa stie nimic de El. Toti prietenii sai plecasera. Il parasisera.
Il parasise oare si Dumnezeu?
Intunericul dura trei ore. Isus nu mai putea suporta singuratatea.
Striga: "Dumnezeul meu. Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?" Atunci se facu iarasi lumina.
Si atunci stia Isus, ca Tatal sau din ceruri nu-l parasise. Ca Dumnezeu il iubea si ca era foarte
aproape de El.
Acuma aproape ca se sfarsise pedeapsa.
Isus suportase totul.
Isi implinise marea Sa lucrare cu privire la oameni.
El desavarsise totul.
Isus voi sa vorbeasca, dar nu mai avea putere.
Sopti: "Mi-e sete."
Atunci se apropie un om cu un bat lung. La capatul batului era un burete. Inmuie buretele si apoi
il apropie de buzele lui Isus. Astfel Isus mai putu bea putin.
Si dupa ce bau, Isus se uita in jurul Sau si striga: "S-a ispravit!"
Ce minunat suna aceasta.
Lucrarea cea mare era ispravita. Oamenii puteau sa mearga din nou in cer. Isus putea muri
linistit. Atunci spuse: "Tata, in mainile Tale imi dau duhul." Apoi isi pleca capul in jos si inchise
ochii.
Astfel muri Isus.

93

Lacramioarele
Se spune ca, dupa ce Mantuitorul nostru a fost prins si dus la curtea lui Ana arhiereul, Maica
Domnului a mers si ea in miez de noapte la casa acestuia sa afle ce se va intampla cu Fiul sau si
sa se roage sa-i dea drumul caci nu are nici o vina. Slugile de la casa lui Ana nu au lasat-o sa
intre, iar ea, deznadajduita de atatea rugaminti ramase fara raspuns, a plecat cu amar in suflet in
Gradina de pe Muntele Maslinilor, unde si Domnul Se rugase. Aici, oprindu-se sub un maslin, a
inceput sa planga de durere, pana ce s-au ivit zorii diminetii, iar soarele cu razele lui dulci parca
voia sa o mangaie. Lacrimile ei cadeau printre firele de iarba si, luminate de razele soarelui, se
transformau in floricele mici si albe, atat de gingase, ca niste cupe mici de clestar. Si acolo, in
zorii zilei, i s-a aratat iarasi ingerul Gavriil, care-i vestise si Nasterea minunata a Domnului Iisus.
Acesta i-a spus Fecioarei Maria:
-Nu te teme, de ce plangi?! Fiul meu trebuie sa patimeasca si chiar sa moara ca sa fie mantuit
neamul omenesc. Bucura-te, insa, caci va invia si de sfanta Invierea Sa se vor bucura toti
oamenii. El va sfarama portile iadului si toti cei morti vor invia si vor sta iarasi oamenii de vorba
cu Dumnezeu, asa cum a stat odinioara Adam.
S-a bucurat Maica Domnului ascultandu-l, caci avea incredere in cuvintele sale, dar tot avea
sufletul sfasiat de durere, asa cum l-ar avea orice mama care afla de chinul pe care il va indura
fiul ei.
Si plecand ea din gradina, a luat in semn de aducere aminte un mic buchetel din florile mici si
albe aparute prin minune din lacrimile sale, flori ce s-au numit lacramioare sau margaritar. Daca
atunci cand Arhanghelul Gavriil i-a adus vestea minunata a Nasterii Mantuitorului i-a daruit o
floare de crin, acum Maica Domnului primea lacramioarele, care seamana cu florile de crin, doar
ca sunt mult mai mici si mai delicate, amintind de lacrimile si de durerea ei de mama.
Din acea vreme si pana astazi aceste flori mici si gingase, cu mirosul lor suav, infloresc
intotdeauna in preajma Pastelui, inaintea Patimilor Domnului, ca sa aduca aminte tuturor de
suferinta Maicii Domnului pentru Fiul ei, Mantuitorul nostru.
Lumea credintei

94

Seara
In seara aceleiasi zile, doi oameni mergeau pe strada.
Erau tristi...
Veneau de la Ierusalim si voiau sa mearga intr-un sat, care se chema Emaus. Ei locuiau acolo.
Vorbeau despre Isus si ziceau: "Ce trist ca e mort! Noi am crezut ca se va face imparat. Am
crezut ca e Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu, care ne va face pe toti fericiti. Dar el n-a fost Fiul lui
Dumnezeu, caci altfel n-ar fi murit. Si ce povestesc femeile la Ierusalim, crezi ca este adevarat?
Ele spun ca ar fi iesit din mormant. Dar asa ceva nu se poate intampla. Caci atunci ar fi totusi,
Fiul lui Dumnezeu! Dar de ce a trebuit mai intai sa moara?"
Ei nu mai intelegeau nimica si dadeau tristi din cap.
Deodata un om mergea langa ei. Era Isus, dar ei nu-l recunoscura.
El ii intreba: "Despre ce vorbiti cu atata inflacarare si de ce sunteti asa de tristi?"
Ei raspunsera: "Nu stii dar, ce s-a intamplat la Ierusalim?"
"Ce dar?" intreba strainul.
"Nu stii dar, ce i s-a intimplat lui Isus?" raspunsera ei. "Precis ca ai auzit deja vorbindu-se de
Isus. El era bun si putea face totul. A vindecat pe bolnavi. A redat lumina orbilor. Si a facut inca
multe alte minuni. Dar preotii cei rai l-au prins si l-au rastignit. Si acuma e mort. Noi am crezut,
ca El era Mantuitorul care ne va face pe toti fericiti. Dar, iata ca sunt deja trei zile de cand e mort.
Sunt niste femei la Ierusalim, care spun ca El traieste, ca a iesit viu din mormant. Dar asa ceva nu
se poate. De ce a trebuit atunci sa moara?"
Ei credeau ca si strainul va zice ca si ei: "Nu, asa ceva este imposibil."
Dar omul le spuse cu totul altceva.
El spuse: "Cat sunteti de fara minte! De ce nu credeti una ca si aceasta? E adevarat, Isus a inviat.
Si va mai intrebati, de ce a murit? Aceasta a trebuit sa se intample asa, ca oamenii sa fie iarasi
fericiti. Isus a vrut sa se intample asa. A vrut sa poarte pedeapsa, pe care o meritau oamenii, ca
intr-o zi sa poata merge in cer. Intelegeti acuma ca Isus i-a facut totusi pe oameni fericiti? Caci El
este cu adevarat Mantuitorul?"
El le mai povestise inca multe alte lucruri. Cei doi oameni il ascultau si tristetea lor disparu.
Acuma intelegeau totul si recunosteau, ca Isus inviase cu adevarat.
Ar fi dorit sa-l asculte inca mult timp pe strainul acela, dar nu se mai putea, caci ajunsera deja la
ei acasa. Iar strainul voia sa mearga mai departe.
Dar ei nu voiau sa-l lase sa plece.
"Ramai cu noi," zisera ei, "caci iata vine seara. In curand va fi intuneric si atunci tot nu vei mai
putea merge mai departe!"
Si spre bucuria lor, omul ramase cu ei. Se aseza la masa, ca sa manance cu ei. Cei doi oameni se
uitau la el.
Cine era acela care-i facuse atat de fericiti?
Ochii sai aveau o privire asa de prietenoasa, vocea sa era asa de linistita si de buna.
Dar iata ca ia painea. Se ruga, rupse painea in doua, si dadu fiecaruia cate o bucata.
Si deodata il recunoscura.
Era Domnul!
Intinsera mainile spre El.
"Isus, stapanul nostru mult iubit!" ar fi vrut sa strige. Dar Isus nu mai era acolo.
Cum disparuse? Ei nu stiau. Totul fusese asa de ciudat. "Ah," spusera ei, "am mers tot drumul cu
El, fara sa stim ca era El! Acuma intelegem de ce eram asa de fericiti!"
95

Cei doi oameni nu-si mai terminara mancarea, ci mersera repede inapoi la Ierusalim, ca sa
povesteasca totul ucenicilor. Si ce fericiti vor fie ei, cand vor auzi aceasta! Ucenicii erau adunati
intr-o casa, iar usa era incuiata. Caci le era frica de preoti.
Dar cand cei doi oameni batura la usa, usa le fu deschisa. Si inainte ca sa fi deschis gura, ucenicii
le spuse: "Domnul a inviat cu adevarat. Petru l-a vazut!"
"Da," strigara cei doi oameni, "si noi l-am vazut."
Si povestira tot ce se intamplase.
Si pe cand vorbeau cu mare inflacarare, cine aparu deodata printre ei? Cine ii saluta asa de
prietenos? Era Isus acela?
Dar cum intrase? Usa era doar incuiata si geamurile erau inchise.
Toti se speriara.
Dar Isus le spuse: "Nu va temeti, Eu sunt acela. Veniti si atingeti-ma. Uitati-va bine la Mine, si
veti vedea ca sunt Eu."
Si apoi le arata mainile Sale si picioarele Sale. Se mai puteau vedea urmele facute de cuie. Ceru
si ceva de mancare. Manca o bucata de paine cu niste miere.
Atunci crezura ca El era mult iubitul lor stapan. El se aseza iarasi cu ei la masa, ca si mai inainte.
Si ei auzira din nou vocea Sa plina de dragoste.
Ce seara minunata!
Si dupa ce pleca Isus, nimeni nu mai era trist. Ei stiau acuma, ca-l aveau iarasi pe Domnul si
Stapanul lor si ca El era Mantuitorul, care va mai face inca pe multi oameni fericiti.

96

Ingroparea lui Isus

Isus murise.
Dar corpul Sau ramase atarnat pe cruce, pana seara. Atunci venira niste barbari si niste femei.
Aceia erau prieteni de-ai Lui.
Desprinsera corpul lui Isus cu multa grija. Adusesera niste panze frumoase cu ei, in care ii
infasurara corpul. Aveau si niste ierburi parfumate pe care le pusera printre panze. Si astfel
dusera corpul lui Isus cu mult respect, intr-o gradina frumoasa, care se afla in apropiere. In
gradina era un mormant, o pestera intunecoasa, intr-o stanca.
Acolo pusera corpul lui Isus.
Si apoi rostogolira impreuna o piatra rotunda pana in fata pesterei.
Domnul era ingropat.
Barbatii si femeile plansera si se gandeau: "Acuma Isus e mort. Acuma nu mai poate vorbi cu
noi! Acuma nu ne mai poate face veseli si fericiti! Crezusem ca totul va fi minunat dar, acuma
iata ca totul a devenit asa de trist!"
Si uitasera tot ce le spusese Isus: "Voi muri, dar voi invia. Dupa trei zile ma voi scula din
mormant."
Daca s-ar fi gandit la aceasta! Atunci n-ar fi fost asa de tristi.
Dar preotii si fariseii se gandisera la aceasta. Ei trimisera soldati la mormant si le spusera:
"Ramaneti langa mormant si paziti-l, ca sa nu se intample nimica. Mormantul n-are voie sa fie
deschis. Si Isus trebuie sa ramana acolo." Astfel ajunsera soldatii sa stea de straja la mormant.
Puteau ei oare sa-l impiedice pe Isus sa iasa afara, atunci cand El va voii s-o faca?

97

Invierea lui Isus

Era intr-o dimineata, devreme de tot. De-abia incepuse sa se lumineze afara. Soldatii stateau de
straja la mormantul Domnului. Ei trebuiau sa fie atenti, ca sa nu se intample nimica la mormant.
Trebuia sa ramana inchis. Si nimeni n-avea voie sa se apropie.
Stateau acolo de trei zile si inca nu se intamplase nimica. Nici nu venise nimenea.
Dar in dimineata aceea linistita veni totusi cineva. Si soldatii n-au putut sa-l alunge!
Era un inger!
Haina sa era alba, ca zapada. Si cand picioarele sale atinsera pamantul, acesta incepu sa se
cutremure.
Soldatii se speriara de moarte. Vazura bine, ca ingerul se duse la groapa si inlatura piatra aceea
grea.
Atunci o luara la fuga cat putura de repede. Ingerul ramase singur la groapa.
Si in acea dimineata linistita, Isus isi recapatase viata si iesi din mormantul acela negru. Inviase
din morti. Moartea nu putea sa-l mai tina, caci era Fiul lui Dumnezeu. Pedeapsa Lui trecuse
acuma. El nu va mai cunoaste niciodata durerea sau necazul.
Ingerul era servitorul Lui. Dumnezeu il trimisese.
Si toti ceilalti ingeri erau servitorii Sai.
El era Imparatul cerului si al pamantului.
Dar ucenicii nu stiau inca, ca Domnul inviase.
Ceva mai tarziu mersera niste femei la mormant. Erau femeile care-l inmormantasera pe Isus. Ele
erau foarte abatute. Credeau ca Isus era pentru totdeauna in mormant. Ele mai cumparasera niste
ierburi frumos mirositoare. Ele voiau sa le puna pe corpul lui Isus.
Dar cand ajunsera in gradina, se gandira la piatra aceea mare care era rostogolita in fata
mormantului. Ele zisera: "Cine ne va ajuta sa indepartam piatra aceea grea?"
Deodata se oprira si facura ochii mari, de frica. Caci piatra fusese deja indepartata.
Cum se intamplase una ca aceasta?
Cine facuse aceasta?
Intrase deja cineva in mormantul Domnului?
Venisera oare dusmanii Lui si luara corpul lui Isus?
Una dintre femei pleca imediat. Ea se gandi: "Le-o voi spune imediat ucenicilor." Pe femeia
aceea o chema Maria Magdalena. Dar celelalte femei se dusera pana la mormant.
Si acolo iarasi se speriara! Caci la mormant era cineva. Era un inger intr-o haina frumoasa alba.
Si mai era inca unul. Doi ingeri erau in fata femeilor, langa mormant. Femeile tare se speriara.
Dar ingerii zisera: "Nu va temeti. Voi il cautati pe Isus, care a fost rastignit! El nu este aici, a
inviat! Veniti sa vedeti, aici este locul unde a fost culcat." Ele se uitara: locul era gol. Dar tot nu
intelesera ce se intamplase. Aproape ca n-o puteau crede.
Atunci zisera ingerii: "Nu va mai aduceti aminte ce v-a spus insusi Domnul, mai inainte? El v-a
spus: Voi muri, dar dupa trei zile voi iesi din mormant!"
Da, acuma isi aduceau aminte. Si o mare bucurie le umplu inima.
"Mergeti repede si povestiti ucenicilor," zisera ingerii.
Da, bucuroase anuntau asa o veste. Tremurand de bucurie fugira repede inapoi.
Dar cine le venea in intampinare?
Cine le saluta asa de prietenos?
Era Isus! Traia iarasi.
Statea in fata lor. Il aveau iarasi pe stapanul lor mult iubit.
98

Femeile cazura in genunchi in fata Lui. Si ele suspinau de bucurie.]

Isus zise: "Spuneti ucenicilor mei ca si ei ma vor vedea." Si apoi femeile se gasira din nou
singure.
Isus plecase dintr-o data. Dar femeile erau sigure acuma ca Isus traia. Il vazusera si ii auzisera
vocea sa prietenoasa. Si fugira repede in oras la ucenici.
Radeau si strigau: "Domnul a inviat!" Dar ucenicii dadura tristi din cap.
"Ati visat", zisera ei.
Nu puteau crede asa ceva.

99

Maria Magdalena
Maria Magdalena statea la mormant si plangea.
Ea nu stia inca ca Isus inviase.
Celelalte femei o stiau, dar ea n-o stia inca. Ea se dusese doar inapoi la ucenici, in timp ce
celelalte femei il vazusera pe Isus. Ea credea ca corpul Domnului fusese luat si pus in alta parte.
Si acum se duse iarasi la mormant ca sa-l caute. Dar unde ar putea sa-l gaseasca?
Ah, ce trista era, nu stia ce sa mai faca de suparare. Statea langa mormant si plangea. Se apleca si
se uita inauntru. Acolo vazu doi oameni, imbracati in haine albe. Ei stateau in locul in care fusese
corpul lui Isus. Erau doi ingeri, dar Maria nu stia aceasta.
Ingerii o intrebara: "Femeie de ce plangi asa?"
Maria suspina: "Pentru ca l-au luat pe Domnul meu si nu stiu unde l-au pus."
Maria se intoarse si iata ca vazu inca pe cineva, imbracat in haine albe. Era Isus, dar Maria nu-l
recunoscuse, din cauza lacrimilor.
Isus o intreba: "De ce plangi? Pe cine cauti?"
Si Maria nu observase inca, ca era Isus, Cel care-i vorbea. Ea credea ca este gradinarul. De aceea
suspina: "Ah, Doamne, l-ai luat tu? Spune-mi dar, unde l-ai dus?"
Atunci Isus spuse doar un singur cuvant. El zise: "Maria!"
Si deodata Maria Magdalena il recunoscu pe Domnul.
"Doamne Isuse. Dragul meu stapan," striga ea.
Si voi sa-l tina strans cu ambele maini, ca sa ramana intotdeauna cu ea.
Dar Isus ii spuse prietenos: "Nu ma tine strans, caci nu pot ramane aici. Ma voi duce la tatal meu
in ceruri. Du-te la ucenicii mei si spune-le si lor."
Si Isus disparu dintr-o data.
Maria Magdalena nu mai era trista. Il avea iarasi pe Domnul ei iubit. Se duse repede la ucenici si
striga: "L-am vazut pe Domnul Isus!" Si povesti tot ce-i spusese Isus.
Dar ucenicii nu puteau s-o creada inca.

100

Petru
Cand l-au prins soldatii pe Isus, ucenicii se imprastiara. Le era tare frica, ca soldatii ii vor prinde
si pe ei. De aceea disparura in intuneric.
Doar Petru si Ioan mersera pe ascuns dupa soldati.
Voiau sa stie unde-l duceau pe Isus.
Atunci vazura ca fu dus in casa cea mare. In casa mai marelui preot.
Atunci Petru nu indrazni sa mearga mai departe. Doar Ioan intra in curtea casei. El cunostea pe
una din servitoarele marelui preot.
Ioan batu la usa si zise: "Pot sa intru impreuna cu prietenul meu?" Servitoarea zise, "da."
Asa ajunse si Petru in casa mai marelui preot.
Dar lui Petru ii era frica.
El se gandea: "E periculos ca sunt aici. Aceasta este casa dusmanilor nostri. Daca vor afla ca sunt
ucenicul lui Isus ma vor prinde si pe mine."
De ce se uita servitoarea asa la el?
Petru trecu repede pe langa ea. Ajunse in curte. Acolo ardea un foc in intuneric. Soldatii stateau
in jurul focului si se incalzeau. Petru se apropie de foc si se aseza langa ei. El se uita la Isus. Il
putea vedea bine de acolo. Isus era intr-o sala mare, cu mainile legate, in fata preotilor de seama,
asezati in jurul Lui.
Dar iata ca se apropie servitoarea si se aseza si ea langa foc. Se uita la Petru si zise: "Nu esti si tu
ucenicul lui Isus?" Petru se sperie si se gandi: "Trebuie sa mint, ca daca nu, soldatii ma vor
prinde."
El raspunse: "Ucenicul lui Isus? Da de unde, nici macar nu-l cunosc pe omul acela."
Era prima data cand se lepada de stapanul sau!
Atunci i se facu si mai mare frica lui Petru. El se gandi: "Trebuie sa plec cat mai repede din casa
aceasta. E mult prea periculos sa mai stau aici."
Se duse la usa.
Dar acolo statea chiar servitoarea aceea si vorbea cu niste oameni. Cand se apropie Petru de ei,
ea le spuse celorlalti oameni: "Omul acesta este unul din ucenicii lui Isus."
Petru tare se sperie. El spuse: "Ba nu, nu-i adevarat. Nu-l cunosc pe Isus."
Petru se lepada pentru a doua oara de Isus.
Acum Petru nu mai indrazni sa plece. El se gandi: "Ma vor recunoaste si ma vor prinde la iesire.
Casa este bine pazita."
Ii era tare frica. Se duse iarasi la foc si se aseza langa soldati. Se uita la Isus si vazu cum era batut
si cum isi bateau joc de El.
"Daca ma vor prinde, precis ca ma vor bate si pe mine," se gandi Petru. Si deodata, un soldat ii
spuse: "Ia spune, nu esti si tu cumva unul din ucenicii Sai?"
"Nu," se grabi Petru sa raspunda.
Dar toti se uitau la el. Un alt soldat zise: "Ba da, te-am vazut in gradina, noaptea aceasta." Petru
striga: "Nu-i adevarat! Nu-l cunosc pe omul acela. Nu sunt ucenicul Sau." Si se jura, ca toti
oamenii sa-l creada, ca el nu era unul din ucenicii lui Isus.
Era pentru a treia oara, ca se lepada de Isus.
Atunci cocosul canta. - Petru il auzi.
Ce spusese Isus?
"Inainte ca cocosul sa cante, tu te vei fi lepadat de trei ori de Mine."
Petru isi aduse aminte de cuvintele sale.
101

El raspunse: "Nu, nu voi face niciodata una ca aceasta!" Si totusi o facuse.

Tare se rusina. Se uita speriat la Isus.
El era departe, in camera de judecata, cu dusmanii Sai. Dar El stia bine ca Petru era in curte. El
stia si ce se intamplase.
Isus se intoarse si se uita la Petru.
Petru nu se mai putu abtine.
Privirea lui Isus, plina de tristete il patrunse pana in adancul inimii. Se scula si pleca in intuneric.
Si planse amarnic, de parere de rau.
"O, stapane, ce am facut! Credeam ca sunt cel mai bun dintre toti ucenicii si iata ca sunt cel mai
rau! O, mult iubitul meu Isus, iarta-ma!"
Oare l-o fi iertat Domnul pe Petru?

102

Petru in inchisoare
Era miezul noptii.
Era intuneric.
Si in noaptea aceea intunecoasa, un om era in inchisoare. Era culcat pe jos intr-o incapere mica
de tot, intr-o celula. Iar de fiecare parte stateau doi soldati. Ei trebuiau sa-l pazeasca, ca nu
cumva sa fuga.
De fapt asa ceva nu era cu putinta, caci la fiecare mana avea cate un lant. Iar cu lantul era legat
strans de mainile soldatilor.
Daca ar fi vrut sa fuga, soldatii s-ar fi trezit imediat. Usa celulei era inchisa bine, iar usa de
intrare a inchisorii la fel. Si la usi stateau alti soldati care aveau grija ca nu cumva sa fuga cineva.
Caci mai erau si alti oameni in inchisoare; hoti, ucigasi, si tot felul de oameni rai.
Nu, omul nu putea cu nici un chip sa fuga. Nu trebuia ca sa fuga. Caci a doua zi trebuia sa fie dus
inaintea imparatului. Apoi trebuia sa moara. Noaptea aceasta era ultima noapte din viata sa.
Ii era oare frica omului? Plangea el oare pentru ca a doua zi trebuia sa moara?
Nu, omului nu-i era deloc frica de moarte. Caci el stia ca Domnul va veghea asupra lui, chiar si
daca ar trebui sa moara. Stia ca atunci va merge in cer. Si de aceea statea linistit intre cei doi
soldati si dormea.
Omul acela nu era nici hot si nici ucigas! El il iubea pe Domnul.
Si nici nu facuse nici un rau.
El le povestise oamenilor despre Isus.
Stii tu cine era omul acela?
Era Petru!
Preotii aceia rai au reusit totusi sa-l inchida. Si nimeni nu mai putea sa-l ajute. Nici prietenii lui
macar.
Prietenii sai insa se gandeau neincetat la el.
Ei nu se culcasera. Ei voira sa ramana toata noaptea impreuna. Si chiar daca nu puteau sa-l ajute
pe Petru, tot se puteau ruga pentru el.
Si voiau sa se roage toata noaptea.
Ei se rugau: "Doamne, ajuta-l pe Petru! Noi nu putem face nimic pentru el, dar Tu poti face
totul!"
Petru dormea. Si cei doi soldati care erau langa el, dormeau si ei.
Si iata ca un inger aparu in celula.
Il atinse pe Petru, il trezi si ii spuse: "Scoala-te repede!"
Petru facu intocmai. Lanturile cazura de pe mainile sale. Soldatii nu se trezira.
Ingerul ii spuse: "Incalta-te, ia-ti haina pe tine si haide!"
Petru facu intocmai si il urma pe inger, in afara inchisorii. Usile acelea grele se deschisera
singure. Soldatii erau acolo, dar ei nu-l oprira pe Petru. Ei nu-l vedeau.
Petru se gandea: "Precis ca visez."
Ajunsera pe strada.
Petru vazu luna pe cer. Si tot nu putea crede ca iesise cu adevarat din inchisoare.
Ingerul il insoti pe Petru pe strazi. Apoi, deodata disparu. Petru era singur.
Se opri, se uita in jurul sau si se gandi: "Da, acuma stiu ca Dumnezeu si-a trimis ingerul Sau ca
sa-mi ajute sa ies din inchisoare. Sunt iarasi liber. Sunt liber cu adevarat!"
Dar unde trebuia Petru sa mearga acuma?
Bineinteles, ca mai intai la prietenii sai. Petru cunostea bine casa in care se strangeau. Putea s-o
103

gaseasca chiar si pe intuneric. Ajuns acolo, batu la usa. Aceasta rasuna puternic in noaptea
linistita.
Ucenicii si ceilalti prieteni ai lor, tare se speriara. Inca mai erau acolo si se rugau pentru Petru. Si
deodata se auzi: bum, bum, bum, la usa! cine putea sa vina in toiul noptii? Erau oare soldati, care
voiau sa-i prinda si pe ei? In casa era si o servitoare, pe care o chema Roda.
Ea se duse la usa si striga: "Cine e acolo?"
"Deschide numai, caci sunt eu" striga o voce.
O, era vocea lui Petru. Servitoarea o cunostea bine. Si de bucurie uita sa deschida usa. Fugi
repede in casa si striga: "Petru este in fata usii. Petru este iarasi aici!"
"Ah, Roda, asa ceva nu se poate", spusera ceilalti. "Te inseli."
"Nu, precis el este!" zise fata. "Ascultati cum bate iarasi." Atunci fugira toti la usa si o
deschisera. Da, era intr-adevar Petru, cel care intra vesel in casa.
"Petre," strigara ei, "tu esti cu adevarat? Cum ai iesit din inchisoare? - Te-a eliberat imparatul? Ai fugit pe ascuns? - Cum de-ai putut iesi din inchisoare?"
Asa vorbeau toti in acelasi timp.
Petru astepta pana ce se linistira. Apoi le povesti toata povestea. Atunci vazura cat de minunat le
ascultase Domnul rugaciunile. Si ii multumira lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar Petru nu putea
sa ramana cu prietenii sai. Caci, cand se vor trezi soldatii, precis ca-l vor cauta in tot orasul. Si de
aceea pleca chiar in noaptea aceea, departe, unde imparatul si cu soldatii sai nu-l mai puteau gasi.
Si peste tot pe unde ajungea, povestea despre Isus, care-i iubeste pe oameni si care intotdeauna
vegheaza asupra lor.

104

Isus se intoarce la tatal

Dupa ce iesi Isus din mormant, mai ramase catva timp pe pamant cu ucenicii Sai.
Dar nu prea mult timp.
Caci lucrarea Sa se terminase pe pamant.
El ispravise totul.
Si apoi se intoarse inapoi la Tatal Sau din ceruri. Se mai intalni pentru ultima data cu ucenicii
Sai, la Ierusalim.
Iuda nu mai era cu ei. El fusese pedepsit pentru tradarea sa.
Iuda era mort.
Dar toti ceilalti erau acolo. Ei il ascultau cu mare atentie pe Domnul, caci stiau ca era ultima
data.
Isus spuse ca in curand ucenicii puteau sa indeplineasca marea opera la care au fost chemati.
Trebuiau sa mearga in lumea cea mare, ca sa povesteasca oamenilor de Isus. Aceasta era o
lucrare frumoasa, dar in acelasi timp si grea si periculoasa.
Dar ucenicilor nu trebuia sa le fie frica. Isus ii ajuta si veghea asupra lor.
Isus zise: "Nu va voi lasa singuri. Va voi trimite pe cineva, cine va sta intotdeauna cu voi. Acela
este Duhul Sfant. El va va face tari si intelepti. El va va spune ce va trebui sa faceti. De aceea nu
puteti sa mergeti inca in lumea cea mare. Ramaneti la Ierusalim, pana cand va veni Duhul Sfant."
Si dupa ce spusese Isus tot ce trebuiau sa stie ucenicii, se duse cu ei in afara orasului.
Langa Ierusalim era un deal. Acela se numea: muntele maslinului. Acolo se dusera. Si cand
ajunsera pe varf, Isus isi lua ramas bun de la ucenici. Se mai uita inca odata la ei cu ochii sai
prietenosi. Isi mai intinse inca odata mainile Sale si-i binecuvanta. Si apoi se urca la cer. Ucenicii
cazura pe genunchi.
"Iubitul nostru Domn Isus, pleci cu adevarat de la noi?" se gandira ei. Si il urmarira cu ochii pana
unde putura. Apoi veni un nor alb si nu-l mai vazura pe Domnul.
Ei ramasera acolo. Nu-l mai puteau vedea pe Isus. Desi plecase de mult timp, ei tot mai stateau
acolo si se uitau dupa El.
De odata aparura doi ingeri si le spusera: "O, oameni, de ce stati asa si va uitati la cer? Domnul
Isus n-a plecat pentru totdeauna. Asa dupa cum l-afi vazut, inaltandu-se la cer, va reveni iarasi pe
pamant."
Da, stiau aceasta, caci le-o spusese si Isus si de aceea nu mai erau tristi. Se dusera acasa, plini de
bucurie. Ei ziceau: "Cat de minunat, ca Isus este acuma in ceruri, langa Tatal Sau. El ne vede
peste tot. El vegheaza asupra noastra. In curand vom incepe marea opera pe care ne-a
incredintat-o. Dar mai intai trebuie sa asteptam si sa ne rugam ca sa ni-l trimita pe Duhul Sfint."

105

Cand a venit Duhul Sfant

Isus se intorsese iarasi in cer.
El isi terminase lucrarea pe pamant.
Ucenicii erau la Ierusalim si asteptau ca Duhul Sfant sa vina, ca sa-i ajute in indeplinirea lucrarii
minunate, si care trebuia sa-i faca tari si intelepti. Se rugau in fiecare zi pentru aceasta.
Ucenicii asteptara zece zile, si apoi aceasta avu loc. Era iarasi o sarbatoare la Ierusalim,
sarbatoarea Rusaliilor. Erau foarte multi oameni in oras.
Venisera din toate partile si chiar din strainatate, ca sa sarbatoreasca la Ierusalim si sa aduca o
jertfa in templu. Pe strazi era o multime de oameni.
Dar deodata oamenii se oprira si trasera cu urechea, caci auzeau ceva ciudat. Era ca si zgomotul
unui vant care sufla puternic si totusi nu sufla nici un vant. Zgomotul se auzea dintr-o casa,
aproape de templu.
"Ce este aceasta?" strigara oamenii.
Fugira repede in jurul casei, fiind impinsi de curiozitate.
Atunci vazura ceva ciudat.
In casa erau ucenicii. Ei se adunasera ca sa se roage. Si in jurul capului lor, erau ca si niste flacari
de foc. Dar, nu era foc, caci nu ardea. Si ei erau toti bucurosi. Scoteau strigate de bucurie. Caci
Duhul Sfant, pe care il promisese Isus, intrase in inima lor.
N-a putut fi nici auzit, nici vazut, caci totul s-a petrecut pe ascuns.
Oamenii strigara: "Ce este aceasta? Ce vrea sa insemne aceasta?"
Erau acolo si oameni care indrazneau sa-si bata joc. Ei ziceau: "O, noi intelegem foarte bine ce
este. Oamenii acestia au baut prea mult vin. Sunt beti, si de aceea se poarta asa de ciudat."
Deodata se facu liniste in casa. Caci unul dintre ucenici se ridicase in picioare si incepu sa
vorbeasca multimii. Era Petru, acela care altadata fusese asa de fricos.
El care nici nu indraznise sa spuna ca-l cunostea pe Isus si care se lepadase de El de trei ori!
Acum nu-i mai era frica.
El spuse: "Nu, noi nu suntem beti." Stiti voi ce s-a intamplat aici? Isus ni l-a trimis pe Duhul
Sfant. Voi il cunoasteti toti pe Domnul nostru Isus! Va aduceti aminte, ca a vindecat pe bolnavi si
a facut multe alte minuni! Dar voi v-ati maniat pe El si El a fost prins. Apoi ati strigat:
"Rastigniti-l! Rastigniti-l!"
Si apoi Isus a murit pe cruce. Si aceasta e vina voastra. "Dar El n-a ramas in mormant, caci este
Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a inviat, noi toti l-am vazut. Acum El este in cer si ni l-a trimis
pe Duhul Sfant. El este imparatul cerului si al pamantului. Acel Isus pe care voi l-ati rastignit."
Oamenii se inspaimantara. Era totusi Isus Fiul lui Dumnezeu? Vai, ce rai au fost ei atunci! Si cat
de maniat trebuia sa fie Dumnezeu pe ei!
"Ce trebuie atunci sa facem?" strigara ei.
Petru le zise: "Rugati-va la Dumnezeu ca sa va ierte. Iubiti-l pe Isus. Si botezati-va, ca
Dumnezeu sa va ierte pacatele. Si atunci veti fi iarasi veseli si fericiti."
In anul acela sarbatoarea Rusaliilor fu minunata la Ierusalim. Caci un numar mare de oameni se
dusera la ucenici ca sa fie botezati. Erau cam trei mii. Toti aceia erau oameni care-l iubeau pe
Isus si voiau sa fie ucenicii Lui.
Dupa sarbatoare, cand se intoarsera in tara lor, povestira pretutindeni ceea ce li se intamplase. Si
ca Domnul Isus ii facuse asa de veseli si de fericiti.

106

Cand se va intoarce Isus

Va voi mai povesti inca o poveste. Si apoi cartea se va termina.
Isus este acuma in cer. El este imparatul nostru. Iar noi suntem servitorii Sai. Servitori mari si
servitori mici. Noi toti trebuie sa facem cate ceva pentru El.
Odata, Domnul se va intoarce pe pamant. Si atunci ne va intreba pe fiecare: "Ce ai facut pentru
Mine?"
Isus este Mantuitorul, care-i iubeste pe toti oamenii si vrea sa le dea fericirea si bucuria.
Si noi trebuie sa incercam sa-i iubim pe oameni si sa le aducem fericirea si bucuria. Sa-i facem
fericiti, nu numai pe tatal nostru si pe mama noastra, ci si pe alti oameni. Si Isus ne-a spus cum
sa facem aceasta.
Nu vine din cand in cand cate un om sarac la usa ta? Atunci trebuie sa arati ca ti-e mila de bietii
oameni.
Astfel vei fi un bun servitor de al lui Isus. Atunci va fi asa de multumit ca si cum ia-i fi dat tu
insuti ceva lui Isus. Si mai tarziu, cand vei fi mai mare si vei avea o casa a ta, si vine un om sarac
la
usa ta, care n-are unde sa doarma, ce vei face tu?
Si daca intr-o buna zi va veni un om care n-are haine aproape deloc?
Sau poate ca ai un prieten sau o prietena care e bolnava si care nu se poate juca afara?
E adevarat, ca nu e intotdeauna placut, sa stai langa patul unui bolnav. E mult mai placut sa te
joci cu prieteni si prietene sanatoase.
Dar vei aduce bucurie acestui copil si Domnului Isus la fel.
Si poate ca mai tarziu vei cunoaste pe cineva; care e in inchisoare. Atunci ar trebui sa mergi sa-l
vezi, chiar si daca a facut un lucru foarte rau.
Isus mergea si la oamenii rai. El a venit pe pamant sa aduca celor rai mantuirea! Dupa cum a
facut El, asa trebuie sa facem si noi. Si atunci vom fi buni servitori de-ai Domnului Isus.
Si ce zi frumoasa va fi, cand Isus va veni iarasi!
Ce sarbatoare mare si minunata.
El va veni pe norii cerului cu toti ingerii sfinti.
Atunci se va aseza pe tronul Sau, El imparatul cerului si al pamantului si toti oamenii se vor
infatisa inaintea Lui. Exact asa cum au stat cei trei servitori inaintea stapanului lor, vor sta si
oamenii inaintea lui Isus.
Atunci ii va pune pe servitorii cei buni la dreapta Sa, iar pe servitorii cei rai la stanga Sa.
Si tuturor celora care stau la dreapta Sa,le va spune: "Veniti, prieteni dragi, haideti in cer, unde va
fi intotdeauna sarbatoare. Caci am fost flamand si mi-ati dat de mancare. Mi-a fost sete si mi-ati
dat de baut. Am fost strain si mi-ati dat un loc unde sa-mi pun capul jos. Nu mai aveam haine si
voi mi-ati dat haine. Am fost bolnav si voi m-ati vizitat. Am fost in inchisoare si voi ati venit la
Mine."
Servitorii vor fi foarte fericiti, dar si foarte mirati. Ei vor intreba: "Doamne, cand s-au intamplat
toate acestea?" Iar Isus, imparatul, va zice: "Cand ati adus bucurie unui cersetor, unui strain,
prietenului bolnav, si tuturor celorlalti, Mi-ati adus si Mie bucurie. Ceea ce ati facut celor mai
mici frati ai mei, Mi-ati facut Mie."
Apoi Isus va zice tuturor oamenilor care vor fi la stanga Sa: "Plecati de la Mine. Caci voi m-ati
lasat sa indur foame si sete, nu mi-ati lasat nici un coltisor in care sa ma culc, nu mi-ati dat nici
haine si nici nu m-ati vizitat cand am fost bolnav si in inchisoare." Si atunci il vor intreba
servitorii cei rai: "Doamne, cand a fost aceasta?"
107

Isus, imparatul va spune: "Voi l-ati alungat pe bietul cersetor si nu l-ati vizitat pe prietenul
bolnav. N-ati facut nimica pentru ceilaiti oameni. Si de aceea n-ati facut nimica nici pentru
Mine."
Noi nu stim cat timp va mai dura, pana cand Isus va veni iarasi.
Aceasta o stie numai Dumnezeu singur!
Oamenii care nu-l iubesc pe Isus si care nu fac nimica pentru EL, spera, ca El va mai zabovi mult
timp.
Si ca nu va mai veni niciodata.
Dar cei ce-l iubesc tanjesc de dor dupa El si se roaga: "O, Doamne Isuse, vino in curand!"
Si ce mare sarbatoare va fi cand El va veni! Atunci va ramane Isus intotdeauna cu noi.
Atunci nu va mai fi nici durere, nici necaz si nici razboi. Si nu va mai fi nici un lucru urat.
Atunci totul va fi bine si minunat.
Va fi o sarbatoare, care va tine in veac!
Da, vino in curand Doamne Isuse!

108

Adormirea Maicii Domnului

Despre adormirea Maicii Domnului, adica moartea si inaltarea ei cu trupul la cer, nu gasim date
in Sfintele Evanghelii, ci numai in traditia Bisericii. Aceasta este tratata in scrierile a patru parinti
orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului si
Sfantul Ioan Damaschin.
In scrierile lor, preluate din sfanta traditie, se spune ca Maica Domnului a fost instiintata printrun inger de mutarea ei din aceasta viata. Desi Apostolii erau raspanditi in lume pentru a
propovadui Evanghelia la toate neamurile, au fost prezenti la eveniment, Sfanta Fecioara
instiintandu-i asupra a ceea ce avea sa se petreaca. Dupa ce si-a pregatit toate cele spre
inmormantare, Maica Domnului s-a rugat, spunand: "Faca-se cu mine voia Fiului meu si
Dumnezeului meu". Dupa ce si-a luat ramas bun de la toti cei de fata - noteaza Ioan Damaschin a urmat momentul in care Domnul Insusi S-a coborat spre a primi in mainile Sale sufletul ei cel
sfant (moment ce cunoaste o bogata reprezentare iconografica in Biserica Ortodoxa). Atunci, ea a
rostit: "Fiule, in mainile Tale imi dau duhul meu". Acestea zicand, isi dadu duhul, ca si cand ar fi
cazut in somn. Era o adormire, nu o moarte, de unde si denumirea sarbatorii.
Apostolii au luat apoi patul mortuar cu trupul Fecioarei, purtandu-l spre mormant. Traditia mai
noteaza ca multime mare de oameni se adunase acolo, uimita de chipul adormirii ei si de venirea
Apostolilor. Cortegiul s-a indreptat spre Ghetsimani unde, conform poruncii divine, i se pregatise
locul de veci.
Aici, traditia cunoaste doua versiuni: dupa una, trupul a stat trei zile in mormant, dupa care a fost
ridicat in chip tainic spre lacasurile ceresti; dupa cealalta, trupul Maicii Domnului a fost rapit la
cer chiar din mainile Apostolilor Petru si Pavel in momentul in care se pregateau sa-l puna in
mormant, in mainile lor ramanand doar panza in care era infasurat.
Adormirea ei si ridicarea cu trupul la cer reprezinta ultima taina din lucrarea mantuirii oamenilor.
Dupa Invierea lui Hristos, Inaltarea Sa la ceruri si Pogorarea Duhului Sfant, Adormirea Maicii
Domnului incheie lucrarea mantuirii savarsita de Mantuitorul Iisus Hristos. Ridicarea trupului
Sfintei Fecioare in slava cereasca adevereste faptul ca omul, suflet si trup, poate fi transfigurat si
mantuit, ca se poate impartasi de slava cereasca. Cea mai cunoscuta manifestare a sarbatorii este
pelerinajul de la manastirea Nicula, din judetul Cluj. Anul acesta, sunt asteptati peste 300.000 de
pelerini din intreaga tara, atat ortodocsi, cat si greco-catolici care au pornit inca de vineri spre
Nicula. Manastirea este cunoscuta pentru Icoana Maicii Domnului, pictata in anul 1681 de
preotul roman Luca din Iclod.
(Rompres)

109

Bogat si totusi sarac

In frumoasa tara Canaan traia o fetita.
Ea locuia cu tatal si cu mama ei.
Acum era iarasi razboi in tara. Soldati straini intrara in tara. Furara tot si le luara cu ei in tara. lor
indepartata. O luara chiar si pe fetita! Ei se gandeau: "Acesta va fi un cadou frumos pentru
generalul nostru."
Pe general il chema Naaman. El o lua pe fetita si o dadu sotiei sale.
Bietul copil! Acum ea era departe de tatal si de mama ei; nu era decat o mica servitoare in casa
cea mare a femeii aceleia straine, si a generalului Naaman.
Dar Naaman era un stapan foarte bun. Fetita il respecta mult. Era un om foarte bogat. El avea
servitori, carute si cai, bani si foarte multe lucruri frumoase. Putea avea tot ce-si dorea.
Dar totusi era un om sarac si nefericit, pentru ca avea o boala grava. Era lepros. Avea pete mari,
albe pe fata, pe maini, pe picioare si pe tot corpul. Si nimeni nu-l putea vindeca. Nici un doctor!
Se simtea din ce in ce mai rau. Poate ca avea sa moara in curand, caci nimeni nu-l putea ajuta. Si
totusi fetita stia un leac.
Ea spuse stapanei sale: "Daca stapanul meu ar fi in tara mea, acolo unde locuiesc tatal si mama
mea, ar putea fi vindecat. Elisei l-ar vindeca. El este un profet, un servitor a lui Dumnezeu. El
este urmasul profetului Ilie. El poate face minuni."
Asa vorbi fetita stapanei sale. Si femeia se duse repede sa povesteasca totul barbatului sau.
Naaman se gandi: "Voi putea oare sa ma fac iarasi sanatos? Ce minunat ar fi aceasta!" Si imediat
porni la drum spre tara Canaan. Se duse intr-o trasura frumoasa si o multime de servitori mersera
cu el. Ei calareau langa el, pe niste cai puternici. Naaman luase cu el si foarte multe cadouri: aur,
argint si tot felul de lucruri frumoase. Naaman vroia sa le dea lui Elisei, ca sa-l vindece.
Calatoria fu lunga. Si Naaman ajunse la malul unei ape, numita Iordan. Si traversand aceasta apa
se gasi Naaman in tara Canaan. Inca o bucatica de drum, si Naaman se gasi la casa lui Elisei.
Naaman se gandea: "Elisei va fi incantat, ca vine la el un om asa de bogat. Precis ca va fi foarte
fericit. Va veni repede afara si se va inchina adanc in fata mea. Apoi se va ruga pentru mine si
imi va atinge corpul meu bolnav cu mana sa. Si atunci poate ca ma voi face bine."
Dar Elisei nu iesi afara. Iesi doar servitorul sau si ii spuse lui Naaman: "Trebuie sa va spalati de
sapte ori in apa Iordanului si atunci veti fi sanatos."
Si usa fu inchisa. Naaman ramase buimacit si tare se supara. El zise: "De aceea am facut eu o
calatorie asa de lunga, ca sa ma spal in apa Iordanului? Asta n-o sa ajute la nimic! M-am spalat
deja de atatea ori in apele tarii mele si tot nu mi-a ajutat la nimic. Haideti acasa! Inapoi in tara
mea! Va trebui sa raman bolnav pana ce voi muri!"
Pleca deci suparat si nemultumit. Servitorii lui calareau langa el, deceptionati si ei. Ei il iubeau
mult pe Naaman si doreau din toata inima ca el sa fie vindecat. Ei ii zisera: "De ce esti asa de
suparat? De ce nu-l crezi pe profet? Mai bine ai incerca sa faci cum ti-a spus. Fa deci, ce ti-a
spus! Spala-te de sapte ori in apa Iordanului si vei vedea."
"Bine, fie," zise Naaman. El vru sa incerce, poate ca totusi va ajuta la ceva.
Ajunse la Iordan. Isi dadu hainele sale frumoase jos si schiopatand, intra cu picioarele sale
bolnave in apa. Apoi incepu sa-si spele corpul bolnav o data, de doua ori, de trei ori. Dar nu se
vedea nici o imbunatatire. Se spala de sapte ori. Si dupa cea de a saptea oara, iesi din apa, sarind
si dansand. Unde erau petele? Disparusera de tot! Mainele sale fusesera vindecate, picioarele sale
fusesera vindecate, corpul sau fusese vindecat in intregime.
Elisei facuse aceasta?
110

Naaman stia bine ca nu. Nici un om nu poate face astfel de minuni.

Aceasta o facuse Dumnezeu!
Elisei era insa servitorul lui Dumnezeu si cu siguranta ca se rugase pentru Naaman. Si de aceea
Naaman voi sa-i multumeasca imediat. Se duse repede la casa lui Elisei. Scoase toate darurile
frumoase si le puse la picioarele lui Elisei: aur, argint si haine frumoase. "Alege-ti" striga el,
"alege-ti ce-i mai frumos. O, Elisei, sunt asa de fericit! Ia tot ce vrei." Dar Elisei dadu din cap si
zise: "Nu vreau sa primesc nimic de la tine. Tu nu trebuie sa-mi multumesti; nu eu te-am
vindecat. Dumnezeu te-a vindecat. Tu trebuie sa-i multumesti lui Dumnezeu."
Si Naaman raspunse: "Ii voi aduce Domnului jertfe. Il voi iubi intotdeauna si nu-l voi uita
nicicand."
Apoi, toate darurile frumoase au fost puse inapoi in care. Elisei intra in casa sa, iar Naaman porni
la drum, spre tara sa.
Doar servitorul lui Elisei mai ramase afara. Statea acolo si se uita la care si la calareti.
Pe acest servitor il chema Ghehazi. El vazuse toate darurile frumoase. Si tare ar fi vrut sa aiba
ceva din ele. Ar fi vrut sa aiba multi bani ca sa cumpere o casa, pamant, oi si vaci si sa se faca un
om bogat. Ghehazi se gandi: "Ce nesabuit e Elisei! Ar fi putut avea atatia bani si atatea lucruri
frumoase si le-a lasat pe toate sa se duca. Dar eu nu las sa-mi scape o astfel de ocazie. Elisei este
in casa. El nu vede ce fac eu."
Si atunci Ghehazi fugi dupa trasura lui Naaman si striga: "Opriti-va!"
Fugea, facea semne cu mana si striga cat putea de tare.
Trasura lui Naaman se opri. Naaman sari jos. El intreba: "Ce este? S-a intamplat ceva?"
Ce putea spune Ghehazi acuma?
Trebuia sa minta, ca sa primeasca ceva. Ghehazi minti deci: "Oh, domnule Naaman, Elisei ar
vrea totusi un cadou. El ar dori un sac plin de argint si doua haine frumoase, caci are musafiri.
Au venit doi oameni la el si ar vrea sa le dea ceva."
"Bine," raspunse Naaman, si ii dadu lui Ghehazi doi saci de argint si doua haine frumoase. Apoi
isi vazu de drum. Iar Ghehazi se intoarse cu darurile fmmoase. Cat era de fericit! Cat de siret
fusese el! Acum era bogat, putea sa-si cumpere tot ce-si dorea. Intai isi ascunse comorile, caci
Elisei nu avea voie sa stie de toate acestea. Apoi intra in casa si se duse la Elisei, cu o fata
nevinovata.
Elisei il intreba: "Ghehazi, unde ai fost?"
Ghehazi se sperie. Ce sa spuna? Acum trebuia sa minta mai departe. Ghehazi raspunse: "N-am
fost nicaieri."
Elisei dadu trist din cap si zise: "Ghehazi, Ghehazi, credeai ca nu te vede nimeni? Crezi tu ca
banii aceia te vor face fericit? Vei fi foarte nefericit. Naaman a scapat de boala sa, dar tu te vei
imbolnavi de ea. Aceasta va fi pedeapsa pentru pacatul tau."
Si indata aparura pete pe fata, pe mainile, pe picioarele si pe tot corpul lui Ghehazi. Acum era tot
asa de bolnav, cum fusese Naaman. Acum putea sa-si tina banii, bietul Ghehazi.
Acum era bogat. Putea sa-si cumpere casa, pamant si tot ce dorea. Dar ce folos?
Totusi era sarac, caci il uitase pe Dumnezeu!
Naaman era bogat, caci el nu-l mai uita pe Domnul niciodata.
Si fetita care era in casa sa si care il sfatuise asa de bine?
Precis ca a avut voie sa-si aleaga un cadou frumos.
Ce si-o si ales oare?

111

De unde?
In timp ce mancau, un taran i-a intrebat pe cei trei fii ai sai:
- Stiti voi, baieti, de unde vine malaiul din care este facuta aceasta mamaliga?
- Da, sigur ca da!-a raspuns cel mai mic dintre ei. Din sacul din camara.
Razand de el, cel mijlociu ii spuse:
- Nu-i adevarat! Malaiul e macinat din porumbul cules de pe camp; porumbul a crescut din
pamantul udat de apa ploilor. Deci, pamantul si ploaia l-au facut.
-Nu stiti nimic!-zise si cel mai mare dintre baieti. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E
adevarat ca a crescut din pamant si ca ploaia l-a udat, dar, daca Dumnezeu nu ar fi dat vreme
buna si ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi facut, iar noi n-am fi mancat acum mamaliga. Iata
cina l-a facut: Dumnezeu!
Oare avea dreptate vreunul dintre ei? Nu, nici unul!
Tatal lor a arat si a semanat pamantul, a cules porumbul, l-a macinat la moara si a adus malaiul
acasa. Tatal lor a muncit un an intreg pentru ca fiii lui sa aiba ce manca. A muncit, dar s-a si
rugat. Sase zile pe saptamana a fost pe camp, dar a saptea a fost la biserica, sa se roage pentru
sanatate si spor in casa. S-a rugat mereu ca Domnul sa aiba grija si de familia lui, iar Dumnezeu,
vazand harnicia omului, i-a ascultat ruga si l-a blagoslovit cu o recolta bogata si, pe drept cuvant,
meritata. Pacat ca fiii lui nu vedeau efortul pe care parintele lor il facea pentru ei
Cu banii castigati atat de greu, parintii ar putea sa cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei
renunta la tot ce isi doresc, pentru ca fiii si fiicele lor sa aiba de toate. Si daca toti copiii ar avea
grija de lucrurile lor, atunci parintii ar fi multumiti. Dar, daca toti copiii ar avea grija, in primul
rand, de bunul cel mai de pret pe care l-au primit de la parinti, adica de viata lor, pe care s-o
traiasca frumos si fara pacat, atunci toti parintii ar fi, cu siguranta, fericiti.

112

Fiul pierdut
Un tata avea doi fii. El locuia intr-o casa frumoasa. Caci era foarte bogat. Tatal avea mare grija
de copiii sai. Le dadea haine frumoase, camile si ii puse fiecaruia cate un inel de aur pe deget.
Fiul cel mare era un baiat ascultator care isi vedea zilnic de lucrul sau. Tatal sau il iubea foarte
mult. Al doilea insa nu era deloc ascultator. Ii facea mult necaz tatalui sau. Dar tatal sau il iubea
si pe el foarte mult. El ii iubea pe ambii copii.
Odata fiul cel mic se urca pe un deal. De acolo vazu tot cuprinsul tarii, pana departe de tot. Se
gandi: "Precis ca acolo, de partea cealalta e mult mai frumos decat aicia. Acolo vreau sa merg.
Vreau sa merg in lumea cea larga."
Apoi se duse la tatal sau si ii spuse: "Tata, da-mi un sac plin de bani. Nu mai vreau sa stau aici.
Vreau sa merg in lumea cea mare."
Tare se intrista batranul tata. El zise: "Fiul meu sa nu cumva sa faci una ca asta. Ramai cu mine.
Nu-mi face asa un necaz mare."
Dar fiul nu voia sa auda nimica; el se gandea: "Tatal meu nu stie nimica. Eu stiu mai multe decat
el."
Se imbraca cu hainele cele mai frumoase, se sui pe camila si zise: "Tata, da-mi banii. Voi pleca
totusi. Vreau sa merg in lumea cea larga."
Atunci tatal ii dadu banii si fiul pleca bucuros. Nu se mai uita nici macar odata inapoi. Nici nu se
mai gandea la tatal sau batran.
Dar tatal nu-si uita fiul. El ramasese in fata casei si se uita dupa el, pana ce il pierdu din ochi.
El era foarte trist.
Caci acum nu mai avea decat un singur fiu. Pe celalalt il pierduse.
Se gandea: "Fiul meu, in fiecare zi ma voi uita dupa tine, sa vad daca nu cumva te intorci inapoi.
Te voi astepta. Te voi astepta in fiecare zi."
Fiul plecase in lumea cea mare. Calatoria ii placu tare mult. In orase erau multe magazine, in
care se putea cumpara tot felul de lucruri pretioase si frumoase.
Fiul cumpara multe lucruri caci doar avea bani destui. Avea si o multime de prieteni cu care
facea petreceri. Toate acestea costau bani multi, dar baiatului nici ca-i pasa. El credea ca banii lui
nu se vor termina niciodata.
Dar banii lui se terminara foarte repede. In scurt timp, sacul sau fu gol! Atunci isi vandu camila.
Si iarasi avu o gramada de bani. Dar isi cheltui si acesti bani.
Apoi isi vandu inelul de aur. Si pe acesta capata o gramada de bani. Dar si banii acestia ii cheltui
repede.
Fiul, care altadata fusese asa de bogat, acuma nu mai avea nimica. Nu-si mai putea cumpara
lucruri frumoase si nu mai putea face petreceri. Iar prietenii lui nu mai voiau sa stie nimica de el.
Plecara toti de la el si il lasara singur. Incepu sa i se faca foame. Dar nu mai avea bani sa-si
cumpere nici macar paine. Incepu sa cerseasca pe la usi. Oamenii insa, nu-i dadeau nimica. Nu
prea era paine in tara, caci era foamete. In cele din urma ajunse la un taran, care ii zise: "Te
primesc ca servitor. Va trebui sa ai grija de porci." Tanarul raspunse: "Bine." Caci se gandea:
"Astfel imi va da cel putin de mancare."
Si asa ajunse servitor la un taran.
Traia printre porcii aceia grasi. Hainele lui erau vechi si rupte, dar nu putea sa-si cumpere altele
noi. Si-i mai era si tare foame, caci taranul nu-i dadea aproape nimica de mancare. Ar fi mancat
pana si mancarea porcilor, asa de foame ii era. Dar bineinteles ca taranul nu-i dadea voie sa faca
una ca aceasta.
113

Tare rau ii mergea in lumea cea mare. Tatal sau avusese totusi dreptate.
Cand isi aduse aminte de tatal sau, tare se intrista. Se gandi: "Ce bun a fost tatal meu cu mine.
Mai bine n-as fi plecat niciodata de acasa. Tatal meu are destula paine, iar eu va trebui sa mor
aici de foame."
Incepu sa planga, parandu-i rau de ceea ce facuse. Suspina: "Vreau sa merg inapoi la tata."
In sfarsit se scula si o porni la drum spre tatal sau.
Se gandea: "Precis ca tatal meu e tare suparat pe mine. Dar totusi ma voi duce la el. Ii voi spune:
Tata, am fost asa de rau! Sunt mult prea rau ca sa mai pot fi fiul tau. Da-mi voie sa raman la tine,
macar ca si un servitor."
Si iata ca baiatul se apropie de casa parinteasca. O putea vedea de departe. Plecase de acasa ca un
om bogat, iar acum se intorcea ca un cersetor sarac. Oamenii nu-l mai recunoscura. Isi ziceau:
"Cine poate fi acest cersetor murdar?"
Tanarul aproape ca nu mai indrazni sa mearga mai departe. Dar cine statea in fata casei si privea
in zare?
Cine fugea in intampinarea lui?
Era tatal sau!
El isi recunoscuse fiul.
Il asteptase tot acest timp si nici macar nu era suparat pe el. Il lua in bratele sale si il saruta.
Striga de bucurie: "O, copilul meu, copilul meu, cat sunt de fericit ca te-ai intors acasa."
Fiul insa zise: "Tata, am fost atat de neascultator. Sunt mult prea rau ca sa mai pot fi fiul tau."
Dar tatal raspunse: "Tu, totusi esti fiul meu. Te iubesc si acuma."
Apoi isi chema servitorii si le zise: "Aduceti repede haine frumoase pentru fiul meu. Aduceti-i si
incaltaminte noua. Si puneti-i si un inel nou de aur pe deget."
Apoi tatal porunci sa se friga carnea si sa se coaca prajituri gustoase. Si spuse: "Haideti sa
mancam si sa ne veselim, caci mult timp am fost fara fiu, dar acum el a venit iarasi. El a fost
pierdut, dar acuma s-a intors inapoi."
Tatal acesta nu incetase nici o clipa sa-si iubeasca fiul.
Astfel ne iubeste Tatal Ceresc, pe noi copiii Sai.
Ne putem intoarce intotdeauna la El, chiar si daca am facut multe rele.
Daca ne pare cu adevarat rau, Dumnezeu nu mai este suparat pe noi. El este fericit sa ne
primeasca impreuna cu copiii Lui.
Si e mare sarbatoare in ceruri cu ingerii, caci un copil care a fost pierdut s-a intors iarasi.

114

Omul care n-a vrut sa ierte

Cand un copil iti face ceva rau, tu ce-i faci?
Il lovesti imediat inapoi? Il certi si ii spui cuvinte urate? Faci cat poti de mult rau celuilalt?
Domnul Isus n-a facut niciodata asa ceva.
Cand il suparam. El ne iarta. Si in ciuda tuturor lucrurilor El totusi doreste sa ne aiba la el in cer.
El a spus: "Si voi trebuie sa faceti ca si Mine. Daca nu o veti face asa, nici Dumnezeu nu va va
ierta. Nici El nu va va ierta raul pe care il faceti altora." Apoi povesti o poveste.
A fost odata un imparat care avea multi servitori. Unul din servitori ii datora multi, multi bani.
Aproape o caruta intreaga de bani.
Intr-o zi imparatul il chema la el.
Ii zise: "Inapoiaza-mi toti banii pe cara mi-i datorezi." Atunci servitorul tare se sperie si se
ingrozi, caci nu avea de unde sa dea banii inapoi.
Imparatul ii spuse: "Pentru ca este asa, aruncati-l in temnita."
Vai, si ce se mai sperie servitorul. Cazu in genunchi in fata imparatului. Plangea si striga: "O,
imparate, ai mila de mine, te rog! Incetul cu incetul iti voi plati datoria inapoi."
Bineinteles ca nu putea s-o mai plateasca niciodata inapoi. Era mult prea mult pentru el. Dar,
pentru ca imparatul era un imparat bun, avu mila de servitorul sau care plangea si zise: "Du-te
acasa! Nu mai trebuie sa-mi platesti nimica. Te iert de toata datoria."
Servitorul fu tare fericit. Pleca plin de bucurie din palatul imparatului. Ii venea sa sara si sa
danseze de bucurie. Nu mai trebuia sa mearga in inchisoare. Nu mai trebuia nici sa plateasca
datoria. Cat de bun fusese imparatul cu el.
Dar, cand se gasi pe strada, iata ca vazu venind un alt servitor de-al imparatului. Acesta ii datora
lui niste bani. Nu mult, doar o mana de bani.
Dar, tot trebuia sa-si plateasca datoria.
Primul servitor se repezi la celalalt, il stranse de gat si ii spuse: "De data asta nu-mi mai scapi.
Vrei sa-mi inapoiezi imediat banii pe care mi-i datorezi? Daca nu, te bag in inchisoare!"
Celui de al doilea servitor i se facu tare frica si se ingrozi. Cazu plangand in genunchi si striga:
"Ai mila de mine! O sa-ti dau totul inapoi. Poti sa fi sigur de aceasta! Mai ingaduie-mi putin
timp, caci n-am inca banii; dar te rog nu ma baga in temnita."
Dar servitorului nu-i era mila deloc. Imparatul fusese asa de bun cu el, iar el nu era bun cu altii.
Il tari pe servitor pe drumuri si il trimise in inchisoare. Imparatul ii iertase o datorie mare
primului servitor, dar el nu voia sa-i ierte celuilalt o datorie mica.
Oamenii de pe drum vazusera totul. Se dusera repede la imparat si ii povestira tot ce se
intamplase. Si ce se mai supara imparatul! Indata il chema la el pe primul servitor si ii spuse:
"Servitor rau ce esti! Eu ti-am iertat toata datoria. Nu trebuia oare sa-l ierti si tu pe celalalt?" De
data aceasta, putea omul sa planga cat voia, caci imparatului nu-i mai era mila de el. Il arunca si
pe el in inchisoare.
Asa trebuia sa se intample, nu-i asa?
Si dupa ce Isus a istorisit povestea, zise: "Asa va face si Tatal meu din ceruri cu voi, daca nu va
iertati cu adevarat unul pe altul."
Ai inteles bine aceasta poveste?
Ce va trebui sa faci, cand un alt copil iti face un rau?

115

Un biet bolnav
A fost odata un om tare nefericit. Locuia singur, singurel, intr-o coliba, undeva in afara orasului,
pe camp. Trebuia sa locuiasca acolo. Oamenii, il alungasera acolo, pentru ca-i ingrozea pe toti.
El avea o boala foarte periculoasa. Era lepros. Capul lui era plin de umflaturi urate, cat si mainile
si picioarele. Tot corpul sau era bolnav. Boala pe care o avea era molipsitoare. Si daca cineva se
apropia de el, putea sa se imbolnaveasca si el. De aceea nu se apropia nimeni de el. Cativa
oameni ii aduceau de mancare, dar o lasau in apropierea colibei si fugau repede inapoi.
Cateodata, cand mergea putin pe drum si vedea ca se apropie oameni, trebuia sa strige: "Lepros!
Lepros!" Trebuia sa strige astfel, ca sa le atraga oamenilor atentia. Si oamenii faceau un ocol
mare, ca sa se fereasca de el. Ei se gandeau: "Ce cauta omul acesta dezgustator pe drum?"
Bietul om era tare nenorocit. El avea mereu dureri, la maini, la picioare, peste tot. Nimeni nu-l
putea ajuta. Si pe langa toate acestea, toti oamenii se purtau urat cu el. Dar intr-o zi, veni Isus
prin apropierea orasului. Sarmanul om nu-l cunostea pe Domnul Isus, dar auzise pe oameni
vorbind despre El. Si anume pe oamenii care ii aduceau de mancare si pe care ii intalnea pe
drum. "Domnul Isus poate face totul," ziceau ei, "ii vindeca chiar si pe bolnavi."
Cand auzi bolnavul asa ceva se gandi:"Trebuie sa merg la Isus. El ma poate vindeca si pe mine."
Si indata porni in cautarea lui Isus. Mergea cat putea de repede cu picioarele sale bolnave. Cand
se apropiau oamenii, striga: "Lepros! Lepros!" Atunci oamenii faceau un ocol mare si se uitau
urat la el. Bietul om se gandea: "Sa sper, ca Domnul Isus nu se va dezgusta de mine! Sa sper ca
nu ma va alunga. De m-ar face bine!"
Si aproape ca nu mai avea curaj sa mearga mai departe. Trebuia oare sa se intoarca inapoi, sa se
tarasca in coliba lui, sa aiba mereu dureri si sa fie mereu trist? Nu, trebuia sa mearga mai departe,
caci Domnul Isus putea sa-l vindece. Daca voia!
Si omul merse cat putu de repede mai departe. Cauta, si se uita peste tot. In sfarsit il vazu pe Isus.
In jurul lui era o gloata mare de oameni. Atunci omul fugi spre Isus cat putu de repede. Cand il
vazura, oamenii se dadura speriati inapoi. Ei strigara plini de furie: "Pleaca! Ce cauti aici?"
Dar omul era deja aproape de Isus. Cazu pe genunchi inaintea Lui si ii intinse mainile sale
dureroase, strigand: "O Doamne vrei sa ma vindeci? Tu poti s-o faci daca o vrei!" Domnul Isus
nu-l alunga. Lui nu-i era frica de ranile lui. Domnului Isus ii fu mila de bietul om.
El se apropie de lepros. Multimea se sperie cand il vazu punadu-si mainile pe capul sau bolnav si
zicand: "Vreau sa te faci sanatos."
Si iata ca ranile disparura dintr-o data. Disparura si toate durerile. Omul era cu adevarat sanatos.
Plangea de bucurie.
Nu stia cum sa-i multumeasca Domnului Isus.
Dar Domnul Isus era deja departe. Mai erau asa de multi saraci, nenorociti, care-l asteptau.
Atunci omul se intoarse la el acasa. Nu, nu se mai duse in coliba aceea urata. Ci, in casa lui
adevarata, in oras, acolo unde locuise pe vremuri inainte de a fi bolnav. Acum avea iarasi voie sa
mearga peste tot. Nu mai trebuia sa strige: "Lepros! Lepros!", ca sa le atraga atentia oamenilor.
Si nimeni nu se mai uita urat la el.
Numai cu putin timp inainte fusese un biet nenorocit. Acuma, insa, iata, ca era un om tare si
vesel.
Aceasta o facuse Domnul Isus.

116

Isus merge pe apa

O barca plutea pe lac. In ea erau doisprezece oameni. Ei erau ucenicii Domnului. El ii trimisese
de la El si le zise: "Mergeti de partea cealalta a lacului. Eu va voi ajunge din urma."
Ei ar fi vrut mai degraba sa ramana cu Isus, dar trebuiau sa-l asculte.
Plecasera seara, iar acuma era noapte. Peste tot era intuneric. Vantul sufla foarte tare, iar ei
trebuiau sa mearga impotriva vantului.
Vantul incepu sa sufle si mai puternic. Ucenicii vasleau cat puteau de tare, dar tot nu reuseau sa
inainteze! Caci vantul si valurile li se impotriveau. Valurile mari se izbeau de peretii barcii, care
plutea incolo si incoace, aruncata cand pe un val, cand pe altul. Ar fi putut foarte usor sa fie
facuta bucati. Si atunci ei s-ar fi inecat toti. Ucenicilor li se facu tare frica.
Se gandeau: "Iata-ne singuri in mijlocul acestui lac furios. Domnul Isus nu este cu noi, asa cum a
fost ultima data cand ne-a surprins o furtuna puternica. De data aceasta, El nu ne poate ajuta. El
nici nu stie ca noi suntem in pericol. El nu ne vede. Poate ca ne vom ineca toti."
Dar Isus stia ce se intampla cu ei.
El ii vedea pe ucenicii Sai.
El mai era pe munte singur, in intuneric. Se urcase pe un munte, ca sa se roage acolo.
Dar nu-si uitase ucenicii si ii vedea de departe, in intuneric.
Ii vazu cat de greu vasleau ca sa inainteze cu barca. Vazu si cat de tare le era frica si ca doreau
mult ca El sa fie cu ei. Si indata se duse spre ei.
Nu se duse cu o barca!
Mergea pe apa. Apa nu putea sa i se impotriveasca. Trebuia sa-l asculte.
Isus zise: "Apa, trebuie sa ma duci!" Si apa il duse. Isus se duse pe apa la barca ucenicilor. Ei
vasleau din greu si le era asa de frica ca se vor ineca! Dar deodata vazura ceva alb, ce se plimba
pe apa. Se speriara si mai tare.
"O naluca! O naluca!" strigara ei.
Dar indata auzira vocea Domnului care zise: "Nu va speriati caci Eu sunt."
Ce bucurie! Domnul Isus mersese in intampinarea lor! Nu-i uitase!
Petru striga: "Doamne, Tu esti? Pot sa merg la Tine? Pot sa merg si eu pe apa?"
Si Domnul ii spuse: "Vino!"
Atunci Petru iesi din barca si isi puse picioarele pe apa. Si iata ca apa il duse si pe el. El nu se
scufunda. Merse pe apa, spre Isus. Si nu-i era deloc frica, caci se uita la Isus si stia ca El veghea
asupra lui.
Dar vantul sufla tot asa de tare si valurile spumegau sub picioarele lui. Apa era asa de neagra si
asa de adanca. Cand vazu Petru aceasta, i se facu totusi frica.
Uita de Domnul. Si indata incepu sa se scufunde in adancime. "Doamne, ajuta-ma!" striga Petru.
Dar Isus era deja langa el si il lua de mana. Il trase pe Petru din apa si ii zise: "Putin
credinciosule, de ce m-ai uitat?"
Si cu Petru de mana, se duse la barca. Se urcara amandoi in barca. Si iata - cat de ciudat deodata se facu liniste de tot.
Vantul nu mai sufla.
Valurile nu mai izbeau in barca.
Vantul si valurile stiau acuma cine era in barca.
O stiau si ucenicii.
Cazura pe genunchi in fata lui Isus si spusera din toata inima: "O, Doamne ce puternic esti! Tu
esti fiul lui Dumnezeu si Tu veghezi mereu asupra noastra."
117

Da, acum erau siguri de aceasta.

Daca Domnul este prietenul tau, vei fi intotdeauna in siguranta. Atunci n-ai nici un motiv sa-ti fie
frica.

118

Pe malul lacului
La marginea lacului era o barca.
Si de-a lungul apei mergeau sapte oameni. Erau sapte dintre ucenicii lui Isus. Si Petru era cu ei.
Isus le spusese sa mearga din nou in Galilea, caci acolo li se va infatisa iarasi. Ei il asteptau deci
pe Domnul.
Barca lui Petru, in care fusese de atatea ori, era trasa la mal. S-ar fi putut spune ca-l astepta pe
Petru.
"Ma voi duce la pescuit," zise Petru.
"Mergem si noi cu tine," spusera ceilalti.
Atunci se urcara toti sapte in barca si plecara in larg. Se facea deja seara. Aruncara mreaja in apa
si pescuira toata noaptea, dar nu prinsera nimica.
Si cand se facu dimineata, se apropiara iarasi de malul apei.
Atunci auzira o voce care-i chema. La marginea apei statea un om imbracat in alb. Ucenicii deabia putura sa-l vada, caci inca mai era intuneric. Era inca foarte devreme. Dar auzira bine ceea
ce le spunea vocea.
"Aveti ceva de mancare?" striga omul
"Nu," raspunsera ei.
"Aruncati plasa de partea cealalta a barcii," striga omul, "caci atunci veti prinde peste."
Facura exact dupa cum le spusese strainul. Scoasera plasa din apa si o aruncara de partea cealalta
a barcii. Apoi vaslira putin si trasera iarasi plasa afara...
Voira s-o traga afara, dar nu putura, asa de multi pesti erau in ea.
Si ce se bucurara ucenicii. Omul avusese dreptate. Dar cine era omul acela? Ioan fu primul care
isi dadu seama. Ii spuse lui Petru: "E Domnul!"
Bineanteles ca era Domnul! Atunci Petru nu mai putea astepta, sari in apa si inota pana la malul
apei.
Petru voia sa fie langa Domnul.
Ceilalti ucenici ramasera in barca si vaslira pana la mal. Il vazura pe Domnul, stand langa un foc.
Deasupra focului erau deja pesti, care se prajeau. Era si paine. Isus isi astepta ucenicii. El
pregatise totul pentru ei.
Isus zise: "Aduceti cativa din pestii, pe care i-ati prins voi."
Petru aduse cativa pesti. Trase plasa la mal si numara pestii pe care-i prinsesera. Erau o suta
cincizeci si trei de pesti mari. Si totusi plasa nu se rupse. Era o minune.
Petrecura o dimineata minunata la malul lacului. Isus si ucenicii Sai se asezara intr-un cerc in
jurul focului. Lua painea si o imparti. Le dadu si peste sa manance. Ucenicii se uitau in liniste si
ingandurati la stapanul lor. Gaseau ca era minunat, ca se afla iarasi in mijlocul lor.
Dar Petru era tulburat si se gandea: "Am fost asa de rau. Voi putea oare sa mai fac opera aceea
frumoasa, pe care ne-a incredintat-o Domnul? Voi mai putea oare merge in lume ca sa-i fac pe
oameni fericiti? sunt eu oare un servitor de-al lui Isus?"
Ceilalti ucenici se intrebau: "Mai face oare Petru parte din grupul nostru?"
Da, el care facuse un lucru asa de urat! Se lepadase de trei ori de Domnul. De trei ori spusese ca
nu-l cunostea pe Isus!
Si dupa ce terminara de mancat, Isus zise: "Petre, ma iubesti tu mai mult decat ceilalti ucenici?"
Petru se sperie.
Da, altadata spusese ca-l iubeste pe domnul mai mult decat ceilalti ucenici.
"Chiar daca toti te vor parasi, eu nu Te voi parasi niciodata. Eu voi lupta pentru Tine. Voi muri
119

pentru Tine!"
Petru spusese toate acestea, dar acuma nu mai indraznea sa zica nimica. Ii era rusine.
Si cu toate acestea, il iubea mult pe Isus.
Si Isus o stia bine.
Petru raspunse incet de tot: "Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc."
Isus zise: "Atunci poti fi servitorul Meu."
Cateva clipe se facu liniste. Apoi Isus il intreba iarasi: "Petre, ma iubesti?"
Petru se intrista. Isus nu-l credea? E adevarat ca mintise asa de urat!
Petru raspunse: "Doamne, Tu stii bine ca Te iubesc."
Si Isus spuse: "Atunci ai voie sa fi servitorul Meu."
Si iar se facu liniste.
Si apoi intreba Isus pentru a treia oara: "Petre, ma iubesti tu cu adevarat?"
Petru mintise de trei ori, zicand de trei ori ca nu-l cunostea pe Domnul. Acuma trebuia sa spuna
tot de trei ori ca-l iubea mult pe Isus. Petru spuse printre suspine: "Doamne, Tu stii toate. Tu stii
deci, ca Te iubesc."
Isus spuse: "Atunci ai voie sa fi servitorul Meu si sa mergi in lume ca sa indeplinesti opera Mea."
Apoi mai spuse: "Altadata Petre, faceai ce voiai tu, dar acuma va trebui sa faci ce vreau Eu sa
faci."
Si totul era iarasi ca mai inainte. Ucenicii stiau acuma ca Petru facea parte din grupul lor, si ca
Domnul ii iertase totul.

120

Sub un scut sigur

Domnul Isus se duse iarasi la malul marii. Acolo erau multi oameni tristi, pe care Isus voia sa-i
faca fericiti. Vorbi deci oamenilor. Le spuse ca Dumnezeu ii iubeste. Vindeca pe bolnavi si se
urca iarasi in barca lui Petru ca sa le vorbeasca oamenilor.
Cand se facu seara, Isus fu istovit de tot ceea ce facuse. Dar oamenii continuau sa mai mearga la
El. Ei nu stiau ca Isus era asa de obosit. Nu-l lasau deloc sa se odihneasca. Atunci Isus ii zise lui
Petru: "Hai sa mergem la malul celalalt al apei."
De partea cealalta a apei nu locuia nimeni. Nu erau decat dealuri. Acolo, Domnul Isus putea sa se
odihneasca linistit.
Barca plutea pe apa. Isus se culcase in fundul barcii, cu capul pe o perna. Iar ucenicu vorbeau in
soapta ca sa nu-l trezeasca.
La inceput, timpul fusese frumos. Era o seara linistita, calma. Stelele sclipeau pe cer. Vantul sufla
incet in panza corabiei si impingea barca inainte. Valurile se izbeau usor in corabie, ca si cum ar
fi vrut sa se joace cu ea.
Dar cand ajunsera in mijlocul marii, lucrurile se schimbara. Stelele disparura. Tot cerul se
intuneca. Vantul incepu sa sufle cu putere. Micutele valuri se facura uriase.
Valurile nu se mai jucau cu corabia, ci o loveau ca si cum ar fi vrut sa se lupte cu ea. Ca si cum ar
fi vrut sa sfarame saraca barca. Vantul se napusti asupra corabiei si o impingea cu putere. O
impingea incolo si incoace pe mare. Iar micuta barca dansa pe valuri, in sus si in jos, mai, mai sa
se rastoarne.
Ucenicilor le era frica, caci valurile se ridicau deseori deasupra corabiei. Cateodata era in
intregime in apa. Aveai impresia ca se scufunda. Si atunci ar fi trebuit sa se inece toti in apa
aceea adanca. Si Domnul Isus.
Dar unde era Isus?
El se afla tot in fundul barcii si dormea. Deci nu se sinchisea ca toti aveau sa se inece?
Ucenicii se apropiara de El. Il trezira si strigara: "Invatatorule, ajuta-ne dar, caci ne inecam. Ti-e
totuna, daca ne vom ineca toti?"
Atunci Isus se trezi. Auzi vantul vuind si valurile spumegand, dar nu se sperie deloc. El ii
intreba: "De ce va e frica? Doar nu va voi lasa sa va inecati."
Apoi se scula. Statu in picioare si se uita sever la mare si la vant.
El zise: "Linisteste-te vantule! Linisteste-te mare! Va poruncesc sa taceti!"
Si iata ca deodata se facu liniste, liniste de tot. Vantul nu mai indrazni sa sufle. Valurile nu mai
indraznira sa loveasca barca. Ele se plecara ascultatoare inaintea lui Isus. Facura tot ceea ce le
poruncise El.
Apoi, Isus zise ucenicilor sai: "Vedeti voi, cu mine sunteti intotdeauna la adapost!"
Ucenicii nu mai indraznira sa spuna nimica.
Le era rusine.
Si in timp ce mergeau mai departe pe mare, sopteau intre ei: "Cum se face ca chiar si vantul si
marea il asculta?" Si se gandeau: "Cand Domnul este cu noi, nu trebuie sa ne fie frica."

121

Painea sfantului
Cu sute de ani in urma, domnea peste regatul sau un imparat puternic si credincios, dar care nu
avea nici un fecior. Si desi imbatranise, nu si-a pierdut nadejdea si, impreuna cu imparateasa, se
rugau in fiecare zi, cerandu-i lui Dumnezeu sa le binecuvanteze casa cu un baiat care sa
mosteneasca tronul. Bunul Dumnezeu s-a indurat de rugaciunile lor si iata ca peste putina vreme
s-a nascut in palatul regelui un prunc frumos si voinic, pe care l-au botezat Onufrie (care
inseamna mereu fericit). Dar, printr-o descoperire dumnezeiasca, imparatului i s-a aratat ca
rostul acestui prunc minunat este sa creasca departe de palat si de galceava lumii. Asa ca acesta
si-a luat fiul si, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns dupa cale lunga sa le-ajunga, la portile unei
manastiri. Calugarii l-au infiat pe micutul print, fagaduind sa-l creasca in credinta si
cumpatare. Imparatul le-a multumit si, punandu-si nadejdea in mila Domnului, l-a lasat pe prunc
la manastire si s-a intors la treburile statului.
Darul micului Onufrie
Iata ca au trecut cativa anisori, iar copilul crescuse. Se invatase chiar sa mearga singur, in fiecare
zi, sa-i ceara calugarului de la bucatarie cate o bucata de paine. Pleca multumit rupandu-si pentru
sine cate o bucatica, sa-si astampere foamea, dar cu restul de paine disparea in biserica. Iar
calugarii, care munceau de zor primprejurul manastirii se intrebau nedumeriti ce-o face baietelul
cu painea, ca doar nu o sta in biserica sa manance?! De fapt, micul Onufrie se ducea grabit la
icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus in brate si aseza in fata icoanei bucata de paine,
spunandu-i Pruncului Iisus Hristos:
-Si tu esti mic si poate ti-o fi si tie foameUite, ti-am adus paine proaspata, sa mananci si tu!
Apoi pleca bucuros si multumit.
Primeste cel ce daruieste
Dar calugarii, nestiind nimic din toate acestea, s-au hotarat sa-l dezvete pe copil sa mai intre cu
painea in biserica. Asa se face ca, intr-o zi, cand micul Onufrie a venit iar sa ceara o bucata de
paine, caci i se facuse foame, parintele calugar de la bucatarie i-a zis raspicat ca azi nu primeste
nici o firimitura. Sa se duca in biserica sa ia painea de unde-a pus-o.
Nedumerit, baietelul a plecat cu lacrimi in ochi. A intrat in biserica, s-a dus la icoana Maicii
Domnului cu Mantuitorul si, cu lacrimi in ochi, a inceput sa se roage de Pruncul Iisus:
-Am venit la Tine, fiindca mi-e foame si parintele nu vrea sa-mi dea de mancare Asa ca te rog,
da-mi si mie o bucatica de paine, ca si eu Ti-am dat, cand am avut!
Chiar in acea clipa o dumnezeiasca minune s-a intamplat! Pruncul Iisus, zugravit in icoana, si-a
intors privirea catre baiat, i-a zambit si, aplecandu-se din bratele Sfintei Sale Maici, i-a intins
micutului Onufrie o paine mare si frumoasa, calda si cu miros imbietor.
Baietelul s-a luminat la chip, a multumit frumos si a plecat cu painea in brate, dar cu mare
122

greutate, caci nu era doar o bucata de paine, cum dusese el la icoana, ci o paine mare si grea, pe
care copilasul de doar cativa anisori abia o putea tine in brate. Si fiind mai mult decat ar fi vrut el
sa manance, s-a dus cu ea la parintele staret si la ceilalti calugari sa le dea si lor.
-Ia uitati ce mi-a dat mie Pruncul Iisus!-zicea cu bucurie copilul, mandrindu-se cu ditamai painea
proaspata din bratele sale.
Calugarii toti au ramas uimiti de minunea savarsita. Parintele staret le-a impartit tuturor cate o
bucata din sfanta paine, ca sa fie tuturor spre binecuvantare si invatatura, iar calugarii au spus cu
totii ca niciodata in viata lor nu au mancat o paine atat de buna.
Desigur, doar era framantata din dragoste si coapta la flacara credintei si daruita lor printr-o
minune atat de frumoasa, cum numai Dumnezeu Bunul si Milostivul stie sa faca!
Sfantul Onufrie cel Mare sau Onufrie Pustnicul
Peste ani, baietelul a crescut, devenind un tanar plin de ravna si credinta, ajungand, dupa
stradaniile sale si cu ajutorul lui Dumnezeu, la masura sfinteniei. S-a retras in pustiu, unde a dus
pana la batranete o viata simpla si binecuvantata, de aceea este reprezentat in icoane imbracat
foarte sumar, caci se multumea cu putin; nu avea o fire pretentioasa, ci blanda si smerita. Sfantul
Onufrie este pentru toti crestinii un exemplu de dragoste si credinte, o icoana a simplitatii si
smereniei.
In amintirea dragostei pe care Sfantul Onufrie, inca de mic copil, a avut-o pentru Dumnezeu,
copiii spun urmatoarea rugaciune:
Sfinte Parinte Onufrie, tie, cand erai copil, ti-a dat Pruncul Hristos o paine mare si frumoasa si,
de aceea, te rugam ca prin rugaciunile tale sa ne randuiesti si noua toate cele spre trebuinta
trupului si sufletului, ca astfel sa putem creste mari si sa urmam pilda vietii tale! Amin!
Sfantul Onufrie a trait cu 1600 de ani in urma in desertul egiptean, unde se ruga necontenit
pentru linistea si pacea oamenilor.
Lumea credintei

123

Tanarul din Nain

Intr-o zi se duse Isus, impreuna cu ucenicii sai, intr-un oras, care se numea Nain. In jurul orasului
era un zid si in zid era o deschizatura mare. Aceea era poarta orasului. Si chiar in momentul
acela, iesea o mare multime de oameni pe poarta. Era un sir lung si oamenii erau tristi. Caci era o
inmormantare.
Printre ei era si o mama batrana. Ea plangea foarte tare. Caci era fiul ei, cel care avea sa fie
ingropat. El era singurul ei fiu. Baiatul ei drag era mort. Era culcat pe o targa si patru oameni il
duceau. Era acolo palid si nemiscat. Parca dormea. Dar nu se mai putea scula niciodata. Nu va
mai zice niciodata: "Mama". Numai putea nici vorbi, nici vedea si nici auzi. Si acuma urma sa fie
ingropat intr-o gaura neagra in munti.
Si cand se va intoarce batrana mama acasa, dupa inmormantare nu va avea pe nimeni. Caci sotul
ei murise si nu mai avusese alti copii. Deci, va fi singura de tot. Cine se va inngriji de ea? Cine-i
va aduce bani in casa?
Saraca femeie, avea un necaz mare. Si ceilalti oameni sufereau pentru ea. Le era tare mila de
batrana. De aceea o insoteau. Dar nimeni n-o putea ajuta. Deodata o voce zise: "Nu plange."
Femeia isi ridica ochii. Si toti oamenii se uitara mirati. Cine vorbea asa?
Era Domnul Isus. Si Lui ii era mila de batrana femeie.
Mai mult decat celorlalti.
Se apropie de targa si o atinse. Cei ce o duceau se oprira. Si toti oamenii se oprira; se uitau
mirati. Ce voia sa faca Isus?
Domnul Isus se uita la omul care era culcat pe targa. Era mort.
Nu mai putea nici sa vada, nici sa auda.
Si totusi Domnul Isus ii zise: "Tinere, scoala-te!"
Si iata ca mortul auzi. Isi deschise ochii, se ridica si incepu sa vorbeasca. Si Isus il lua de mana si
il duse la mama lui.
Mama fugi la baiat si il imbratisa. Nu fusese inca niciodata asa de fericita. Isi recapatase fiul.
Aproape ca nu-i venea sa creada, dar totusi era adevarat. Fusese mort, dar Isus il inviase iarasi.
Toti oamenii se gandeau: "Ce bun este Dumnezeu cu noi, caci ni l-a trimis pe Domnul Isus."
Si povestira in tot orasul cat de puternic era Isus.
Inviase chiar si pe un mort.

124

CUPRINS
CREAREA LUMII..........................................................................................................................................................1
ADAM SI EVA...............................................................................................................................................................2
CAIN SI ABEL...............................................................................................................................................................4
NOE................................................................................................................................................................................6
EZECHIA, IMPARATUL CEL EVLAVIOS..................................................................................................................9
IN TARA BABILON....................................................................................................................................................11
IN CUPTORUL CU FOC.............................................................................................................................................11
IONA.............................................................................................................................................................................11
AVRAAM.....................................................................................................................................................................11
AVRAAM SI LOT........................................................................................................................................................11
AGAR SI ISMAEL.......................................................................................................................................................11
ISAC..............................................................................................................................................................................11
IACOV SI ESAU..........................................................................................................................................................11
IN LUMEA LARGA.....................................................................................................................................................11
INTOARCEREA LUI IACOV.....................................................................................................................................11
IOSIF.............................................................................................................................................................................11
DANIEL IN GROAPA CU LEI....................................................................................................................................11
DAVID SI GOLIAT......................................................................................................................................................11
DAVID DEVINE IMPARAT........................................................................................................................................11
ABSALOM, PRINTUL CEL RAU...............................................................................................................................11
IMPARATUL SOLOMON............................................................................................................................................11
ILIE SI IMPARATUL CEL RAU.................................................................................................................................11
ILIE LA FEMEIA STRAINA.......................................................................................................................................11
ILIE SI PREOTII CEI RAI...........................................................................................................................................11
DESPRE UN OM CARE A PRIMIT O VESTE BUNA..............................................................................................11
IOAN BOTEZATORUL...............................................................................................................................................11
INGERUL SE ARATA MARIEI...................................................................................................................................11
COPILUL DIN IESLE..................................................................................................................................................11
PASTORII DIN BETLEEM..........................................................................................................................................11
COPILUL IN TEMPLU................................................................................................................................................11
CEI TREI MAGI DE LA RASARIT............................................................................................................................11
IROD, IMPARATUL CEL RAU...................................................................................................................................11
COPILARIA LUI ISUS................................................................................................................................................11
PRIMII UCENICI.........................................................................................................................................................11
ISUS LA NUNTA.........................................................................................................................................................11
PESCUITUL MINUNAT..............................................................................................................................................11
FIICA LUI IAIR............................................................................................................................................................11

125

MINUNEA PAINILOR.................................................................................................................................................11
SAMARITEANUL CEL MILOS.................................................................................................................................11
ORBUL BARTIMEU....................................................................................................................................................11
PASTORUL CEL BUN.................................................................................................................................................11
OMUL CARE N-A VRUT SA IERTE..........................................................................................................................11
INVIEREA LUI LAZAR..............................................................................................................................................11
LASATI COPIII SA VINA LA MINE..........................................................................................................................11
POVESTEA CELOR ZECE FECIOARE.....................................................................................................................11
UN BIET BOLNAV......................................................................................................................................................11
SERVITORII DOMNULUI..........................................................................................................................................11
OLOGUL......................................................................................................................................................................11
MARIA FACE UN LUCRU FRUMOS........................................................................................................................11
IUDA ISCARIOTEANUL............................................................................................................................................11
ULTIMA CINA.............................................................................................................................................................11
IN GRADINA CEA INTUNECOASA.........................................................................................................................11
ISUS SI DUSMANII SAI.............................................................................................................................................11
GOLGOTA....................................................................................................................................................................11
LACRAMIOARELE....................................................................................................................................................11
SEARA..........................................................................................................................................................................11
INGROPAREA LUI ISUS............................................................................................................................................11
INVIEREA LUI ISUS...................................................................................................................................................11
MARIA MAGDALENA...............................................................................................................................................11
PETRU..........................................................................................................................................................................11
PETRU IN INCHISOARE............................................................................................................................................11
ISUS SE INTOARCE LA TATAL................................................................................................................................11
CAND A VENIT DUHUL SFANT...............................................................................................................................11
CAND SE VA INTOARCE ISUS.................................................................................................................................11
ADORMIREA MAICII DOMNULUI..........................................................................................................................11
BOGAT SI TOTUSI SARAC.......................................................................................................................................11
DE UNDE?...............................................................................................................................................................11
FIUL PIERDUT............................................................................................................................................................11
OMUL CARE N-A VRUT SA IERTE..........................................................................................................................11
UN BIET BOLNAV......................................................................................................................................................11
ISUS MERGE PE APA.................................................................................................................................................11
PE MALUL LACULUI................................................................................................................................................11
SUB UN SCUT SIGUR................................................................................................................................................11
PAINEA SFANTULUI..................................................................................................................................................11
TANARUL DIN NAIN.................................................................................................................................................11

126

127