Psihologia socială –

între psihologia răului și

psihologia eroicului
 Psihologie socială sau Psihosociologie?

Psihologia socială este direcția de cercetare dominantă în mediile

universitare și este definită a știință a normelor, regularităților,
legităților de funcționare ale insului în mediul social.
Psihosociologia, de inspirație clinică, se spune, este preocupată
mai mult de studiul proceselor, relațiior, dinamicilor și
modificărilor psihice ale indivizilor în relații de interdependență.
Se consideră, de asemenea, că psihosociologia are o vocație
aplicativă, acțională, chiar militantistă, plasându-se în centrul
preocupărilor foarte prezente despre democrație, participare și
comportament cetățenesc, asumându-și misiuni de redresare
socială.
 Cui servește psihologia socială?
„Demersul psihosociologului nu este doar cunoașterea, ci și
acțiunea, organizarea proiectelor de schimbare a unor
situații inadecvate, intervenția asupra câmpului social”
(Neculau).
Această cercetare-acțiune, susținută de cele mai multe ori
de cunoașterea-experiment, angajată în provocarea de
schimbări sociale, se află, așadar, angajată în slujba
proiectelor de schimbare socială.
Cui servește psihologia socială? Oricui este interesat de
orientarea sau provocarea acestor schimbări, în colectivități
mai mici sau mai mari.
 Preistoria psihologiei sociale
Preistoria durează din sec. al VI-lea î.Hr.-sec. al XIX-lea d.
Hr.: reprezentative sunt codurile de legi (Legile lui Manu)
sau scrierile lui Confucius. În Europa, antichitatea clasică
greacă constituie, prin Platon și Aristotel, un model al
omului social prin însăși natura lui.
„Zoon politikon” – omul ca ființă politică în esența sa este
cel care există prin comunitatea polis-ului; „Cel incapabil
să existe într-o comunitate sau care nu are nevoie să o facă
din cauza autarhiei sale nu este o parte a cetății, ci este o
fiară sau un zeu” (Aristotel, Politica, 1253a).
 Tradiția socială
• Preponderența naturii sociale/culturale a omului este vizibilă și în
sentimentele prieteniei: prietenia este un suflet cu două trupuri“, care
leagă oamenii din interes, din plăcere şi din virtute, pentru a le oferi utilul,
plăcutul şi binele,
• Pentru stabilirea unei relaţii de prietenie se cer - după Aristotel - trei
condiţii: existenţa a cel puţin doi oameni, reciprocitateaa sentimentele și
conștientizarea acestei reciprocități.
• Lui Aristotel îi datorăm - după cum susţineau Mihai Ralea şi Traian
Herseni - „cea mai potrivită definiţie a psihologiei sociale: „A trăi înseamnă
a simţi şi a cunoaşte; în consecinţă, a trăi laolaltă înseamnă a simţi
împreună şi a cunoaşte împreună“
 Tradiția asocială
Montaigne (1533-1592) își sfătuia astfel semenii: „Să facem
ca mulțumirea noastră să atârne de noi; să desprindem toate
legăturile care ne leagă de altul, să căpătăm de la noi
învrednicirea să trăim cu bun înțeles în singurătate și în largul
nostru” (Eseuri, vol. I, cartea 1, apud. Todorod, 2009:14).
Pascal (1623-1662), cu o viziune diferită de a lui Montaigne,
afirmă, cu accente deosebite, idei asemănătoare: „Noi nu ne
mulțumim cu trăirea ce avem în noi și în propria noastră
ființă; voim să trăim în ideea celorlalți, cu o trăire imaginară;
și facem, în acest scop, eforturi ca să părem altfel decât
suntem” (Cugetări, apud. Todorov, 2009:14).
Francois de la Rochefoucauld (1613-1680) susține necesitatea și noblețea
acestei morale, căci crede că idealul social este preferabil celui individual;
natura umană este însă dominată de amorul-propriu: ”Nu putem iubi ceva
decât în raport cu noi”.
Pascal condamnă eu-l profund egoist: „le moi este haisable” (eu-l este demn
de ură), căci „este nedrept în sine pentru că se face centrul tuturor lucrurilor
și este supărător pentru ceilalți prin aceea că vrea ca ei să i se supună. Și, în
adevăr, fiecare eu este dușmanul și ar vrea să fie tiranul tuturor celorlalți”.
Legătura dintre oameni, lăudabilă, căci este sinonimă cu generozitatea,
altruismul, solidaritatea, devotamentul, abnegația etc., este bazată pe
amăgire, pe înșelăciune. „Oamenii nu ar trăi multă vreme laolaltă dacă nu s-
ar amăgi unii pe alții”, spune Montaigne, iar Pascal adaugă: „Legătura care
există între oameni nu este fondată decât pe această înșelăciune reciprocă.”
Explicarea naturii paradoxal sociale a omului ca ființă solitară continuă și la
Kant, care vorbește despre „sociabilitatea antisocială” a omului, sfâșiat
între aspirația sa spre putere și slăbiciunea de a depinde de alții: „Dacă
nou-născutul strigă, o face nu pentru a cere complementul necesar vieții și
existenței lui, ci pentru a protesta împotriva dependenței sale față de
celălalt” (ibidem: 19). Pasiunea umană centrală, care menține egoismul
uman ca forță vitală și sufletească principală este, după Kant, de
recunoscut în trei modalități de exprimare: ca sete de onoruri, ca sete de
dominație sau ca sete de bunuri.
Nietzsche, profetul răsturnat al moralei moderne are viziunea supraomului
solitar; animați de voința de putere, toți oamenii sinceri îi percep pe ceilalți
drept rivali, colaboratori (dacă pot împărți puterea) sau supuși.
 Fondatorii
Fondatorii psihologiei sociale se desfășoară de la finalul sec. al XIX-lea până în
1934: Gabriel Tarde (1843-1904) teoretizează imitația ca proces social
fundamental care asigură legătura între generații (tradiția) sau în interiorul unei
generații (moda). Gustave Le Bon (1841-1931) preia ideea imitației, dar o explică
drept fenomen de contagiune mintală care are loc odată cu apariția mulțimilor
sau maselor. Primul experimentalist este menționat a fi Max Ringelmann, care
măsura, în 1880, performanțele individuale și de grup în executarea unor sarcini
fizice. Totuși, psihologia socială stribuie primele experimente sistematice din
domeniu americanului Norman Triplett (1861-1931), care a experimentat de
asemenea influența socială – în sensul facilitării sociale.
Termenul de psihologie socială este folosit prima dată în 1864 de italianul Carlo
Cattaneo, care o vedea ca un domeniu de studiu sistematic al conflictului. Floyd
Allport (1890-1978) este autorul unuia dintre primele manuale de psihologie
socială, inspirat mai ales de studiile sale experimentale.
Gabriel Tarde Gustave Le Bon
 Perioada „clasică”
Perioada clasică a psihologiei socială debutează tot cu
experimente: Muzafer Sherif (1906-1988) și Kurt
Lewin (1890-1947) susțin că au demonstrat că
fenomene sociale complexe (precumemergența unor
norme de grup) pot fi probate în laborator. Ei vor fi
urmați pe aceeași linie a gestaltismului și
fenomenologiei de către Solomon Asch (1907-1996).
Leon Festinger (1919-1989) va formula teoria
comparării sociale (1954) și teoria disonanței
cognitive (1957).
Kurt Lewin și Muzafer Sherif
Solomon Asch și Leon Festinger
 Modernitatea
Perioada modernă (1961-1989) este marcată de influența lui Serge Moscovici
(1925-2014), Erik Erikson (1902-1994) ș.a. este perioada traversată de o criză
morală și valorică care dă brusc valoare, dar și tensiune domeniilor
psihosociologiei.
Anii ’60 -’70 sunt momentul prăbuşirii acestei morale, adică pragul uneia
dintre cele mai însemnate discontinuităţi mentale. Sociologul francez Henri
Mendras spunea, în anii ’70, că, după cel de-al doilea război mondial, Franţa a
trăit o revoluţie la fel de importantă ca cea din 1789.
Expansiunea economică, consolidarea societății industriale și apariția celei
postindustriale (similară dominaţiei computerului), apariţia primului
supermagazin în Franţa în 1957 (în SUA apăruseră deja, până la acel moment,
20 000 de supermagazine), invazia televiziunii (din 1965 se generalizează
posturile private), înmulţirea maşinilor de spălat şi a automobilelor,
contracepţia – sunt numai câteva din semnalele acestei discontinuităţi.
Serge Moscovici și Erik Erikson
 Contemporaneitatea ....
Perioada contemporană (după 1990) aduce modificări în perspectivele disciplinei,
aflate în reconstrucție, fiind relativizată inclusiv metoda experimentalistă.
Demersul devine de explicare a acestor experienţe prin integrarea lor în
configuraţii mai largi, „colectivităţi neîntâmplătoare alcătuite din actori legaţi
laolaltă într-o ţesătură de dependenţe reciproce (dependenţa fiind o stare în care
probabilitatea ca o acţiune să fie îndeplinită şi şansele ei de succes se schimbă în
funcţie de cine sunt, ce fac sau ce ar putea face ceilalţi actori)”. Dependenţa nu
este numai între toţi actorii vieţii sociale, ci şi, la nivel epistemic, între gândirea
sociologică şi simţul comun.
Cunoaşterea personală a problemelor sociale, cunoaşterea practică orientată către
rezolvarea problemelor cotidiene sunt, în multe situaţii, punctul de plecare pentru
raţionamente mai generale, în care sociologul are deopotrivă perceţia exterioară a
experienţelor de viaţă, dar şi una interioară. Efortul sociologic este de a face
interpretări ale cunoaşterii comune la un nivel superior de generalitate.
(Bauman&May, 2008[1990], p. 14)
Dintre cei care ne influențează viaţa, numai o proporţie infimă ne
sunt cunoscuţi, şi asupra unora, şi mai puţini, putem avea, la rândul
nostru, o oarecare influenţă.
Conform fenomenologului Alfred Schutz (1899-1959), pornind de la
poziţia fiecăruia, se poate construi un continuum de poziţii de
familiaritate (cei mai apropiaţi au cel mai proeminent contur, cei mai
îndepărtaţi sunt cel mai puternic schematizaţi, conform cunoaşterii
tipificante): cu cât oamenii sunt mai îndepărtaţi de experienţa
noastră imediată, cu atât mai tipizantă este cunoaşterea noastră
asupra lor.
Un alt tip de relaţie de cunoaştere problematică, dar operabilă atât în
experienţa cotidiană, cât şi în perspective mai generale, este relaţia
cu antecesorii şi succesorii. Ei pot fi integraţi, prin rituri, existenţei
noastre cotidine, sau pot fi expulzaţi din aceasta, ca plasându-se la
limita continuum-ului lui Schutz.
În funcţie de aceste clasificări, se precizează categoriile de „noi” şi „ceilalţi”/”ei”/”alţii”.
Anumiţi teoreticieni ai identităţii susţin că nu există o definiţie substanţială, o esenţă a
ceea ce suntem.
Max Weber observa că apartenenţa identitară nu este conştientizată în izolare, ci prin
comunicarea diferenţelor în interacţiunea cu ceilalţi, cu străinii.
Georges Devereux remarca faptul că „modelul de identitate etnică al unui trib complet
izolat ar fi cu totul identic cu modelul său de identitate umană”. Etnicitatea este un
concept extern, care se referă la o realitate subiectivă, adică interioară: etnia se
suprapune peste conştiinţa comunităţii de origine a unui grup, înainte de a se defini,
prin etnicitate, ca deosebiri faţă de alte grupuri. Ca atare, etnicitatea se cercetează
prin raportare la diferenţe, adică la hotarele dintre etnii. Fredrik Barth teoretizează
noţiunea de frontieră etnică, deschizând drumul unei interpretări interacţioniste a
culturii sau a identităţii etnice. Conform noilor teorii sociologice, ne delimităm, aşadar,
ca „noi”, prin aceea că nu suntem ca „ceilalţi”. Apartenenţa sau sentimentul
comunităţii „ca loc plăcut, care precede orice argument sau reflecție. E posibil ca în
acest loc să trecem prin momente dificile, însă în final se găsește întotdeauna o
soluție. Oamenii pot părea aspri și egoişti, însă la nevoie se poate conta pe ajutorul lor.
Mai presus de orice, putem să-i înţelegem şi putem fi siguri că suntem înţeleşi In-
group şi out-group, în sociologia anglo-saxonă.
 Identitate-etnicitate
Pe acesta s-au înscris, de pildă, studiile lui Albert Ogien, care subliniază că identităţile se
construiesc în cadrul interacţiunii sociale: „A analiza etnicitatea înseamnă a explicita ansamblul
practicilor de diferenţiere care instaurează şi menţin o „frontieră” etnică, şi nu a reda substratul
cultural asociat în mod curent unui grup etnic ca un conţinut de natură externă şi stabilă (...) Este
necesar atunci să recunoaştem că nu există nicio „identitate” în afara utilizării care i se dă şi niciun
substrat cultural invariabil care ar defini, în afara acţiunii sociale, esenţa unui membru al unui
anumit grup uman”. Dominique Schnapper saluta, la rândul ei, trecerea de la concepţia asupra
etnicităţii ca element al structurii sociale (primordialism) la „etnicitate ca dimensiune a
organizării” (invenţionism). În această din urmă accepţiune, etnicitatea este integrată explicaţiilor
de tip interacţionist, în care realitatea socială, deopotrivă cu cea istorică, se constituie în fluxuri
ale procesualităţii sociale. Chiar şi sociologia dramaturgică a lui E. Goffman este exploatată pentru
a explica afirmarea etnică (similară afirmării sinelui social individual), a identităţilor colective de
orice tip.
Conform teoriei interacţioniste, etnicitatea nu s-ar referi la structuri statornice de identificare
socio-culturală, ci s-ar constitui prin „procesele variabile şi niciodată încheiate prin care actorii se
identifică şi sunt identificaţi de către ceilalţi pe baza dihotomizărilor Noi/Ei, realizate pornind de la
trăsături culturale presupuse a fi derivate dintr-o origine comună şi puse în evidenţă în cadrul
interacţiunilor sociale” (Poutignat şi Streiff-Fenart, 1995, p. 154).