Teoria voinţei sociale

1. „Voinţa socială” este un concept central al sistemului sociologic gustinian fiind

văzut ca esenţa a existenţei societăţii.

Max Weber definea sociologia ca „ştiinţa a acţiunilor sociale” şi întradevăr, o

societate nu poate fi concepută fără o dinamicitate. Instituţiile sociale, relaţiile
sociale, formele sociale nu sunt obiecte statice ci există în rezultatul activităţii unor
indivizi, „voinţa socială” fiind motorul care determină nu doar activitatea indivizilor ci
şi formele sociale pe care aceştea crează prin propria activitate.

Voinţa socială, potrivit lui Gusti, reprezintă totalitatea autonomă de manifestări spirituale şi
economice, reglementate juridic şi politic şi condiţionate cosmic, biologic, psihic şi istoric.

În acelaşi timp sociologul român evidenţiază legătura care există între voinţă socială şi conştiinţa
de sine. Pentru o activitate voluntară, are nevoie de o conştiinţă, capacitate atât de a percepe
realitatea existentă şi cât şi locul său în această realitate.

Gusti evidenţiază trei aspecte care exprimă motivarea afective a voinţei (iubirea de sine,
simpatia, veneraţia faţă de necunoscutul natural şi social) şi trei aspecte care constituie
motivarea raţională (percepţia, intelectul, raţiunea).

Cu alte cuvinte, voinţa poate fi numită ca acel impuls care determină activitatea umană spre
realizarea unor anumite scopuri, cu condiţia existenţei acestor scopuri.

În dependenţa de legăturile între scopuri şi mijloacele existente Gusti distinge trei trepturi ai
devenirii voinţei sociale:

1. Voinţa embrionară, caracteristică omului natural, lipsit de noţiunea scopului, deciziile căruia
sunt luate inconştient, impulsiv.

2. Voinţa slab dezvoltată care aparţine celor care au mijloace dar nu au scop bine definit.

3. Voinţa pe deplin realizată care atât conştientizează anumite scopuri cât şi posedă mijoace care
corespund indeplinirii acestor scopuri.

Voinţa socială, însă nu ar trebui confundată cu „motivaţia” care este legată de impulsuri
individuale şi impulsive şi este o noţiune cu mult mai cuprinzătoare.

Teoria cadrelor vieţii sociale

2. Prin teoria cadrelor sociale se încearcă determinarea legăturii între condiţii şi cauze. Cadrele
sociale sunt cele care determină condiţiile în care se manifestă voinţa socială.

a) Cadrul cosmic (cosmologic) interesează pe un sociolog în măsura în care natura întră în

relaţie cu viaţa socială determinând apariţia şi evoluţia unor culturi sau civilizaţii, evoluţia sub
influenţa factorilor naturali sau geografici.

Condiţiile geologice, meteorologice, flora şi fauna sunt cele care în mare măsură influenţează
modul de trai al unei comunităţi umane. Obiectul de studiu al unui sociolog, însă nu prezintă
cadrele naturale în sine ci modul în care acestea înfluenţează asupra tipului de aşezări, ritmurile
vieţii sociale,calendarul agricol, credinţele, superstiţii, naturii cultivate.
 b) Cadrul biologic cuprinde situaţia demografică şi medico-sanitară a populaţiei, capacitatea de
adaptare la mediu. Cadrul biologic devine social în măsura în care interacţionează cu grupurile
umane condiţionând viaţa socială.

c) Cadrul psihologic cuprinde atât predispoziţiile psihologice individuale cât şi cele socio-
psihologice. Modul în care este exercitată presiunea de către colectivitate asupra individului şi
cum reacţionează individul la aceste presiuni. Mentalitatea, opinia publică, conformismul, inovaţia
sunt considerate fenomene psihologice care condiţionează în mare măsură viaţa socială.

d) Cadrul istoric reprezintă influenţele sociale provenite din evoluţia societăţilor. Tradiţia, formele
sociale constituite ca rezultate a proceselor istorice condiţionează în mare parte şi viaţa socială
din prezent. Datinile, obiceiurile, credinţele, superstiţiile sunt considerate produse ale trecutului. În
cazul în care acestea ar fi produsul prezentului acestea ar fi constituit elemente al cadrului
psihologic.

Cadrele sociale, însă nu sunt văzute ca factorii determinativi ci factori care constituie condiţii
pentru existenţa şi exprimarea a voinţei sociale. Gusti nu încearcă să dea o explicaţie de ordin
cauzal, mecanicist ci să demonstreze factorii care condiţionează anumite fapte şi procese
sociale.

Teoria cadrelor sociale este într-o relaţie directă cu teoria „voinţei sociale”, cu concepţia
gustiniană asupra personalităţii. Voinţa socială este acel element constituitiv al societăţii. După
cum s-a exprimat sociologul român, „omul nu este o fiinţă socială pentru că trăieşte în societatea
ci pentru că societatea trăieşte în el”.

Teoria manifestărilor sociale

3.Teoria manifestărilor sociale a fost expusă de D. Gusti în 1909 în lucrarea „Ştiinţele sociale,
sociologia, politica şi etica în interdependenţa lor unitară: prolegomene la un sistem”.
Manifestările sociale, împreună cu unităţile sociale, relaţiile sociale şi procesele sociale, definesc
o viziune gustiniană, realitatea socială socială şi constitue obiectul de studiu al sociologiei.
Activităţile actuale care sunt condiţionate de anumiţi factori definesc manifestările sociale. Cu alte
cuvinte manifestările reprezintă un rezultat al interacţiunii dintre cadrele sociale şi voinţa socială.
Există atâtea feluri de manifestări ale unităţii sociale. Există atâtea feluri de manifestări, câte feluri
de trebuinţe, necesităţi sunt:

- manifestări economice, referitoare la satisfacerea nevoilor de ordin material (hrană, adăpost,

meserii)

- manifestări spirituale care corespund necesităţilor sufletului (ştiinţă, religie, artă, magie);

- manifestările moral – juridice ce urmăresc reglementareaşi instituţionalizarea manifestărilor

economice şi spirituale (viaţa juridică tradiţională şi procesivă, proprietatea individuală şi
colectivă);

- manifestările politico-administrative, refertoare la modul de impunere a reglementărilor şi a

instituţionalizării (concepţii şi acţiuni politice, administraţia comunală etc.)

Unitatea socială. Legile unităţii sociale

4. Unitatea socială este definită de Dimitrie Gusti drept „voinţa socială actualizată în manifestările
sociale, prin utilizarea cadrelor” sau o grupare de oameni ce trăiesc împreună formând un corp
unitar caracterizat printr-o „mulţime de relaţii între indivizi”, prin „conştiinţa participărilor la grup”.
 În conformitatea cu gradul de consistenţă, obiectivare şi durabilitate, D.Gusti clasifică unităţile
sociale în trei categorii: comunităţile, instituţiile şi grupuri.

Comunităţile se caracterizează prin integrarea completă a indivizilor completă a indivizilor, prin

anihilarea voinţelor individuale şi supunerea lor voinţei colective, obiceiurile şi interesului comun.
Exemple de comunităţi sunt naţiunea, neamul, limba, religia, familie.

Instituţiile sunt caracteristice prin existenţa lor independentă de ce a indivizilor. Spre deosebire
de comunităţi indivizii sunt liberi să între dar sunt obligaţi să se supună legilor acestora.

Grupurile sunt unităţi în cadrul căruia indivizii întră voluntar iar relaţiile în cadrul acestora sunt de
ordin contractractual.

Pentru Dimitri Gusti, unitatea socială reprezintă o structură umană şi voluntară care se află în
slujba necesităţilor materiale şi sufleteşti ale membrilor săi.

În legătură cu acest concept sociologul român formulează 5 legi ale unităţii sociale: legea
cauzalităţii, legea paralelismului sociologic, legea idealului, legea paralelismului, legea idealului,
legea dreptăţii, legea circuitului între idealuri şi valori.

Conform legii cauzalităţii, unităţile sociale nu poartă o cauză în sine a existenţei sale ci a unor
condiţii impuse de mediul natural, mediul social şi voinţa socială, care este cauza cauzelor.

Legea paralelismului sociologic se referă la raporturile dintre părţile a întregului social (voinţa
socială, cadre, manifestări). Între aceste părţi există o relaţie de interdependenţă şi nicidecum de
subordonare, evoluţia lor având loc paralel. Conform concepţiei lui Dimitrie Gusti există un
paralelism între cadre, între manifestări şi între cadre şi voinţă. Aplicarea acestei legi justifică
egalitatea tuturor părţilor din cadrul proiectelor de cercetare monografică.

Legea idealului şi legea dreptăţii reprezintă legi ai idealului social. Gusti era convins că pentru
a putea influenţa realitatea trebuie să credem în eficienţa acţiunii, această credinţă ne poate da
doar ştiinţa socială, ideea. Dacă ideea reprezintă cunoştinţa despre realitatea existentă, atunci
idealul reprezintă ceea ce ar trebui să fie. Precum afirmă Gusti, idealul fără idee este anemic,
ideea fără ideal este lipsită de putere creatoare. Iată de ce între ideal şi idee trebuie să existe o
relaţie care şi este reforma socială.

Idealul este un scop omul, însă nu poate fi impus să fie bun deoarece poate controla doar faptele
nu şi cugetul. Societatea trebuie să ofere individului de a-şi realiza visurile. Rolul societăţii constă
în oferirea omului posibilităţii idealului de a se realiza. Dacă scopul este în concordanţă cu
mijloacele avem Legea Dreptăţii sociale. Uninea dintre legea idealului şi cea a dreptăţii conduce
spre legea circuitului între idealuri şi valori.

Bibliografia:

1. M.Bulgaru, D.Cheianu. „Dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului sociologic în Moldova” – Chişinău:

USM, 2005

2. Mircea Vulcănescu „Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti”, Bucureşti 1998

Mircea Mâciu „Interpretări din istoria sociologiei româneşti”, Iaşi 1980