Capitolul XI

Apărarea maniacală1
[1935]

Î
n cazul meu particular, o înţelegere lărgită a conceptu-
lui d-nei Klein numit în prezent „apărarea maniacală“
a coincis cu o aprofundare gradată a concepţiei mele
asupra realităţii interne. Acum trei sau patru ani opuneam
unul altuia termenii de „fantasmă“ și „realitate“, lucru care i-a
făcut pe prietenii mei care nu erau psihanaliști să-mi spună că
foloseam cuvântul „fantasmă“ într-un mod care diferea de fo-
losirea obișnuită a termenului. La obiecţiile lor am replicat că
o folosire diferită a termenului era inevitabilă; pentru că (la fel
ca în folosirea psihanalitică a cuvântului angoasă) inventarea
unui cuvânt nou ar fi fost mai puţin ușor de justificat decât
tratarea unui termen deja existent cu o pată de culoare.
Totuși descopăr că treptat folosesc cuvântul fantasmă mai
mult în sensul lui normal și că am ajuns să compar realitatea
externă nu atât de mult cu fantasma cât cu realitatea internă.
Într-un fel ceea ce vreau să spun aici este un joc de cuvin-
te, de vreme ce dacă s-ar ţine suficient seama de „fantasmă“
conștientă sau inconștientă, atunci trecerea la folosirea terme-
nului „realitate internă“ nu ar necesita nici un efort. Cu toate
acestea, pot exista unii oameni pentru care, la fel ca pentru
mine, schimbarea terminologiei să implice o aprofundare a
credinţei în realitatea internă2.
Conexiunea între acest preambul și titlul lucrării mele
„Apărarea maniacală“ este aceea că faptul de a fi incapabil de
a da o semnificaţie completă realităţii interne face parte din

1 Citit în faţa Societăţii Psihanalitice Britanice pe 4 decembrie 1935.

2 Termenul „realitate psihică“ nu implică nici o localizare a fantasmei; ter-
menul „realitate internă“ presupune existenţa unui înăuntru și a unui în afa-
ră, și deci a unei membrane limitante aparţinând de ceea ce eu numesc acum
„psiho-soma“ (1957).
174 D.W. Winnicott
propria apărare maniacală. Există fluctuaţii în capacitatea unui
individ de a ţine seama de realitatea internă, fluctuaţii care
sunt în legătură cu anxietatea depresivă a acelui individ. Efec-
tul este că în anumite zile de lucru ale unui analist, un pacient
care folosește în principal apărarea maniacală va prezenta un
material care va desfide orice interpretare în momentul res-
pectiv; cu toate acestea, notiţele despre asociaţiile din acea șe-
dinţă vor face ca materialul ședinţei următoare să aibă un în-
ţeles foarte clar.
Noul mod de înţelegere invită la o nouă definire a „Fugii
în realitate’“ (Searl, 1929) ca fiind o fugă mai degrabă din re-
alitatea internă decât din fantasmă. Realitatea internă trebuie
descrisă ea însăși în termeni de fantasmă; cu toate acestea nu
este sinonimă cu fantasma, de vreme ce este folosită pentru a
desemna fantasma care este personală, organizată și legată din
punct de vedere istoric de experienţele fizice, emoţiile, plăce-
rile și durerile copilăriei timpurii. Fantasma face parte din
efortul individului de-a face faţă realităţii interne. Se poate
spune că fantasma3 și reveria sunt manipulări omnipotente
ale realităţii externe. Controlul omnipotent al realităţii impli-
că fantasme despre realitate. Individul ajunge la realitatea ex-
ternă prin intermediul fantasmelor omnipotente elaborate în
efortul de a se îndepărta de realitatea internă.
În ultimul paragraf al lucrării ei („Fuga în realitate“, 1929),
dna Searl scrie: „...(copilul) aflat în pericol vrea să păstreze
pentru totdeauna alături de el părinţii iubiţi în mod ideal și
care îl iubesc în mod ideal, fără nici o teamă de despărţire; în
același timp, vrea să îi distrugă cu ură pe părinţii severi și răi
care îl lasă expus în faţa pericolelor îngrozitoare ale tensiuni-
lor libidinale nesatisfăcute. Adică, în cadrul fantasmei omni-
potente, îi mănâncă atât pe părinţii iubitori cât și pe cei se-
veri…“
Cred că ceea ce este omis aici este recunoașterea relaţiei cu
obiectele care sunt simţite ca fiind înăuntru. Se pare că ceea ce
întâlnim nu este o simplă fantasmă de încorporare a părinţi-
lor buni și răi; întâlnim faptul, de care copilul este în mare
parte inconștient, că, pentru aceleași motive care au fost ope-
rative în cadrul relaţiei copilului cu părinţii externi, atacurile
sadice continuă în interiorul copilului, atacuri împotriva părin-
ţilor buni sau care se iubesc (pentru că ei frustrează prin aceea
3 Acum aș folosi termenul „a fantasma“ (1957).
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 175
că sunt fericiţi împreună), atacuri împotriva părinţilor făcuţi
răi prin ură, apărarea împotriva obiectelor rele care acum ame-
ninţă și Eu-l, și, de asemenea, încercări de a salva binele de
rău și de a folosi răul pentru a contracara răul ș.a.m.d.
Fantasmele omnipotente nu reprezintă atât realitatea inter-
nă în sine, cât o apărare împotriva acceptării acesteia. Se poa-
te descoperi în această apărare o fugă în fantasma omnipoten-
tă și fuga din anumite fantasme în alte fantasme și, în această
succesiune, o fugă în realitatea externă. Cred că acesta este mo-
tivul pentru care fantasma și realitatea nu pot fi nici compa-
rate, nici puse în opoziţie. În obișnuita carte extrovertită de
aventuri putem vedea adesea cum autorul a folosit o fugă în
reverie în copilărie și mai târziu a folosit realitatea externă în
cadrul aceleiași fugi. El nu este conștient de anxietatea depre-
sivă internă de care a fugit. El a dus o viaţă plină de inciden-
te și aventuri, și această viaţă poate fi povestită cu acurateţe.
Dar impresia lăsată cititorului este cea a unei personalităţi re-
lativ superficiale tocmai pentru acest motiv și anume că auto-
rul aventurier a trebuit să-și bazeze viaţa pe negarea realităţii
interne personale. Trecem cu ușurare de la asemenea scriitori
la alţii care pot să tolereze anxietatea depresivă și îndoiala.
Este posibil să se identifice diminuarea apărării maniacale
în comportamentul și fantasmele unui pacient în decursul ana-
lizei sale. Pe măsură ce anxietăţile depresive se diminuează ca
urmare a analizei, iar credinţa în obiectele interne bune creș-
te, apărarea maniacală devine mai puţin intensă și mai puţin
necesară și astfel mai puţin evidentă.
Ar trebui să fie posibil să se facă o legătură între diminua-
rea manipulării omnipotente, controlului, devalorizării și nor-
malitate și o măsură în care apărarea maniacală este folosită
de către toţi oamenii în viaţa de zi cu zi. De exemplu, cineva
se duce la un music-hall și pe scenă apar dansatorii, antrenaţi
să fie plini de viaţă. Se poate spune că este vorba de scena pri-
mitivă, de exhibiţionism, de control anal, de supunere maso-
chistă la disciplină, de sfidare a supraeului. Mai devreme sau
mai târziu se va adăuga: este vorba de VIAŢĂ. Ar fi posibil ca
scopul principal al spectacolului să fie tocmai o negare a mor-
ţii, o apărare împotriva ideilor depresive de „moarte interioa-
ră“, iar sexualizarea să fie secundară.
Și cum rămâne cu acele lucruri cum ar fi radioul care este
lăsat să meargă la nesfârșit? Cum rămâne cu a locui într-un
oraș ca Londra cu zgomotul său care nu încetează niciodată și
176 D.W. Winnicott
luminile care nu se sting niciodată? Fiecare dintre acestea ilus-
trează reasigurarea prin realitate împotriva morţii dinăuntru
și un fel de folosire a apărării maniacale care poate fi normal.
Alt exemplu, pentru a justifica existenţa rubricii „Curtea
Regală și Personalul ei“ din ziarele noastre trebuie să postu-
lăm o nevoie generală de reasigurare împotriva ideilor de boa-
lă și moarte în Familia Regală și în cadrul aristocraţiei; o ase-
menea reasigurare poate fi furnizată de reflectarea faptelor în-
tr-o publicaţie de încredere. Dar nu există nici o reasigurare
posibilă împotriva distrugerii și dezorganizării figurilor cores-
punzătoare din realitatea internă. Nu este destul să spunem
despre cântecul „God Save the King“ că reprezintă dorinţa
noastră de a salva Regele de ura inconștientă pe care i-o pur-
tăm. Am putea spune mai degrabă că în cadrul fantasmei in-
conștiente chiar îl omorâm și că ne dorim să-l salvăm de fan-
tasma noastră, dar aceste lucruri suprasolicită termenul de
„fantasmă“. Prefer să spun că în cadrul realităţii noastre inter-
ne, tatăl internalizat este tot timpul ucis, jefuit, ars și tăiat și
că noi întâmpinăm cu bucurie personalizarea acestui tată in-
ternalizat într-un bărbat real la salvarea căruia putem să aju-
tăm. Doliul regal este un ordin obligatoriu care plătește un tri-
but normalităţii doliului. În cadrul apărării maniacale doliul
nu poate fi trăit.
În această rubrică, „Curtea Regală și Personalul ei“, sunt
raportate și prezise mișcările aristocraţiei și se poate observa
aici, prea puţin deghizat, controlul omnipotent al personaje-
lor care sunt reprezentanţi ai obiectelor interne.
Adevărul este că nu prea se poate discuta în mod abstract
dacă asemenea dispozitive reprezintă o reasigurare normală
prin intermediul realităţii sau o apărare maniacală anormală;
se poate în schimb discuta despre folosirea apărării pe care o
întâlnim în cursul analizei unui pacient.
În cadrul apărării maniacale, în încercarea de a scădea ten-
siunea din cadrul realităţii interne este folosită o relaţie cu
obiectul extern. Dar este caracteristic apărării maniacale ca in-
dividul să fie incapabil să creadă pe deplin în viaţa care nea-
gă moartea, de vreme ce el nu crede în propria lui capacitate
de a iubi obiectul; pentru că a face bine este ceva real doar
atunci când este recunoscută distrugerea.
Se poate ca o parte din dificultatea noastră de a cădea de
acord asupra unui termen pentru ceea ce în prezent este nu-
mit „apărarea maniacală“ să aibă de-a face în mod direct cu
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 177
natura apărării maniacale înseși. Nu se poate să nu se obser-
ve că termenul „depresie“ nu numai că este folosit, ci este fo-
losit foarte corect în cadrul vorbirii populare. Nu este posibil
să se vadă în acest lucru introspecţia care însoţește depresia?
Faptul că nu există nici un termen popular pentru apărarea
maniacală poate fi în legătură cu lipsa de autocritică care o în-
soţește din punct de vedere clinic. Prin chiar natura apărării
maniacale, ar fi de așteptat să nu o putem cunoaște în mod di-
rect, prin introspecţie, în momentul în care această apărare este
operativă.
Este chiar momentul în care suntem deprimaţi, în care ne
simţim deprimaţi. Este chiar momentul în care ne apărăm ma-
niacal, cel în care este cel mai puţin probabil să simţim că ne apă-
răm împotriva depresiei. În asemenea momente este mult mai
probabil să ne simţim încântaţi, fericiţi, ocupaţi, entuziasmaţi,
plini de haz, atotștiutori, „plini de viaţă“, și în același timp, să
fim mai puţin interesaţi decât în mod obișnuit de lucruri se-
rioase, și de teribilitatea urii, distrugerii și uciderii.
Nu doresc să susţin că în cadrul analizelor efectuate în tre-
cut4 nu au fost atinse fantasmele inconștiente cele mai profun-
de, pe care (urmându-l pe Freud) le numesc aici „realitate in-
ternă“. În cadrul deprinderii tehnicii analitice, suntem învă-
ţaţi să interpretăm în cadrul transferului. O analiză deplină a
transferului conduce la o analiză a realităţii interne. Dar o în-
ţelegere a acesteia din urmă este necesară pentru o înţelegere
clară a transferului.
Caracteristicile apărării maniacale
Voi trece acum la o examinarea mai aprofundată a naturii
apărării maniacale. Caracteristicile acesteia sunt manipularea
sau controlul omnipotent și devalorizarea dispreţuitoare; ea
este organizată în raport cu anxietăţile care aparţin depresiei,
care este la rândul ei dispoziţia ce rezultă din coexistenţa iu-
birii, lăcomiei și urii în relaţiile dintre obiectele interne.
Apărarea maniacală se manifestă în mai multe moduri, di-
ferite dar interconectate, și anume:
• Negarea realităţii interne.
• Fuga din realitatea internă în realitatea externă.
4 Adică în psihanaliza de dinainte de Klein.
178 D.W. Winnicott
• Ţinerea oamenilor din realitatea internă într-o „anima-
ţie suspendată“.
• Negarea senzaţiilor de depresie – și anume apăsarea,
tristeţea – prin senzaţii specific opuse, ușurare, veselie
etc.
• Folosirea a aproape oricărui contrariu în vederea reasi-
gurării împotriva morţii, haosului, misterului etc., idei
care aparţin conţinutului fantasmatic al poziţiei depresi-
ve.
Negarea realităţii interne. M-am referit deja la acest lucru în
cadrul justificării propriei mele întârzieri în recunoașterea ce-
lor mai profunde fantasme inconștiente. Din punct de vedere
clinic, vedem nu atât negarea cât exaltarea care este legată de
negare, sau o senzaţie de irealitate a realităţii externe, sau o
nepăsare faţă de lucrurile serioase.
Există un tip de recunoaștere parţială a realităţii interne
care merită menţionat în acest cadru. Se poate întâlni o recu-
noaștere surprinzător de profundă a anumitor aspecte ale re-
alităţii interne la anumiţi oameni care în același timp nu își
dau seama că persoanele care îi populează reprezintă părţi din
ei înșiși. Artistul simte ca și cum tabloul ar fi fost pictat de ci-
neva care acţiona dinăuntrul lui, sau predicatorul simte ca și
cum ar vorbi Dumnezeu prin el. Mulţi dintre cei care trăiesc
vieţi normale și valoroase nu simt că ei sunt cei responsabili
de ceea ce este cel mai bun în ei. Sunt mândri și fericiţi să re-
prezinte agentul prin care acţionează o persoană iubită și ad-
mirată sau Dumnezeu și neagă că obiectul internalizat le-ar
aparţine. Cred că s-au scris mai multe despre obiectele rele in-
ternalizate, renegate într-un mod similar, decât despre nega-
rea forţelor și obiectelor interne bune.
De aici se poate trage o concluzie practică, și anume că în
cazul analizei celui mai satisfăcător tip de pacient religios este
de ajutor a se lucra cu pacientul ca și cum ar exista o bază sta-
bilită de comun acord de recunoaștere a realităţii interne,
lăsându-se recunoașterea originii personale a Dumnezeului
pacientului să apară automat, ca un rezultat al diminuării an-
xietăţii, datorată analizei poziţiei depresive. Este în mod cert
un lucru periculos ca analistul să aibă în minte că Dumneze-
ul pacientului este un „obiect fantasmat“. Folosirea acestui cu-
vânt, l-ar face pe pacient să simtă ca și cum analistul ar sube-
valua obiectul bun, ceea ce de fapt el nu face. Cred că ceva si-
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 179
milar s-ar aplica și în cazul analizei unui artist în raport cu sur-
sa lui de inspiraţie, ca și în cazul analizării persoanelor inte-
rioare și a prietenilor imaginari pe care ni-i pot prezenta pa-
cienţii noștri.
Fuga din realitatea internă în realitatea externă. Aici există mai
multe tipuri clinice. Există pacientul care determină realitatea
externă să exprime fantasmele. Există pacientul care visează
cu ochii deschiși, manipulând realitatea de o manieră omni-
potentă, dar știind că este vorba de o manipulare. Există pa-
cientul care exploatează fiecare aspect fizic posibil al sexuali-
tăţii și senzualităţii. Există pacientul care exploatează senzaţi-
ile corporale interioare. Dintre ultimi doi, cel dintâi, mastur-
batorul compulsiv, deviază tensiunea psihică prin folosirea sa-
tisfacţiei care poate fi obţinută printr-o activitate autoerotică
și prin experienţe compulsive heterosexuale sau homosexua-
le, iar cel de-al doilea, hipocondriacul, ajunge să tolereze ten-
siunea psihică prin negarea conţinutului fantasmatic.
Animaţia suspendată. În cadrul acestui aspect al apărării, în
care pacientul controlează părinţii internalizaţi, ţinându-i în-
tre viaţă și moarte, realitatea internă periculoasă (cu obiectele
ei bune ameninţate, cu obiectele ei rele, cu părţile de obiecte
și cu persecutorii ei periculoși) este într-o anumită măsură re-
cunoscută (în mod inconștient), și i se face astfel faţă. Apăra-
rea este nesatisfăcătoare deoarece controlul omnipotent al pă-
rinţilor răi internalizaţi oprește de asemenea și toate relaţiile
bune, iar pacientul se simte mort înăuntru, și percepe lumea
ca pe un loc lipsit de orice culoare. Al doilea caz al meu va
ilustra acest lucru.
Negarea anumitor aspecte ale sentimentelor de depresie
Folosirea contrariilor pentru reasigurare. Acestea două pot fi
tratate împreună. Pentru a ilustra ceea ce vreau să spun, voi
oferi o serie de contrarii exploatate frecvent de către pacienţi
care se află într-o stare de apărare maniacală, în cadrul fantas-
melor lor omnipotente și în cadrul realităţii externe controla-
te într-o manieră omnipotentă. Unele dintre ele sunt mai frec-
vent folosite în vederea obţinerii unei reasigurări prin inter-
mediul realităţii externe astfel încât omnipotenţa și devalori-
zarea sunt comparativ mai puţin evidente.
180 D.W. Winnicott OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 181

Gol – umplându-se E de ajuns să ne gândim numai la cuvintele „grav“, „gra-

Mort – viu, în dezvoltare vitate“, „gravitaţie“ și la cuvintele „ușor“, „ușurinţă“, „levita-
Nemișcat – care se mișcă ţie“; fiecare dintre aceste cuvinte are dublu înţeles. Gravitatea
Gri – colorat denotă seriozitate, dar este de asemenea folosit pentru a de-
Întunecat – luminos scrie o forţă fizică. Ușurinţa denotă devalorizare și glumă ca
Neschimbător – care se schimbă tot timpul și o lipsă de greutate fizică. Am descoperit că, în cadrul jocu-
Încet – rapid lui copiilor, întotdeauna baloanele, aeroplanele și covoarele
Înăuntru – în afară fermecate includ o semnificaţie de apărare maniacală, uneori
Greu – ușor specifică, alteori întâmplătoare. De asemenea, a fi cu capul în
Care se scufundă – care iese, care răsare nori5 este un simptom obișnuit al unei faze depresive iminen-
La pământ – în al nouălea cer te, fiind o apărare împotriva greutăţii, acel cap care este ca și
Trist – vesel, amuzant umplut cu gaz tinzând să ridice pacientul deasupra probleme-
Deprimat – fără griji, plin de bucurie lor sale. În aceeași ordine de idei este interesant de observat
Serios – comic că, prin râs, ne demonstrăm nouă înșine și celorlalţi că avem
Separat – unit mult aer, chiar și de risipit, în vreme ce, prin oftat și suspin,
Care se separă – care este unit demonstrăm o relativă lipsă de aer, prin încercările noastre de
Fără formă – format, proporţionat respiraţie raţionalizată.
Haos – ordine Cuvântul „ascensiv“ aduce în fundal semnificaţia Înălţării
Discordie – armonie din cadrul religiei creștine. Cred că ar fi trebuit să descriu la
Eșec – succes un moment dat Crucificarea și Reînvierea ca reprezentând o
În bucăţi – integrat castrare simbolică urmată de o erecţie ulterioară în ciuda ră-
Necunoscut și nirii corporale. Dacă aș fi dat această explicaţie unui creștin,
misterios – cunoscut și înţeles aș fi întâmpinat proteste datorate nu numai refuzului general
al simbolismului sexual inconștient; cel puţin o parte din in-
Aici cuvintele cheie sunt „mort“ și „în viaţă – care se miș- dignarea rezultată ar fi fost justificată6 pentru că eu aș fi omis
că – care se dezvoltă“. semnificaţia depresiv – ascensivă a mitului. În fiecare an creș-
tinii gustă adâncimile tristeţii, deznădejdii, lipsei de speranţă,
Depresiv – ascensiv în cadrul trăirilor din Vinerea Mare. Creștinul obișnuit nu poa-
te susţine disperarea prea mult timp astfel încât, în Duminica
Vreau să insist câteva minute asupra uneia dintre aceste Paștelui, intră într-o fază maniacală. Înălţarea marchează re-
apărări care mă interesează în mod special. cuperarea din depresie.
În timp ce căutam un cuvânt care să poată descrie totalita- Mulţi oameni găsesc tristeţea destul de la îndemână chiar
tea apărărilor împotriva poziţiei depresive, am întâlnit cuvân- și fără ajutorul religiei, și pot tolera să fie triști chiar și în lip-
tul „ascensiv“. Dr J. M. Taylor mi l-a sugerat ca opus cuvân- sa suportului pe care-l furnizează împărtășirea experienţei,
tului „depresiv“, și este mai potrivit decât cuvântul „inflat“ dar alteori am fost izbit de faptul că oameni pe care îi auzeam
care este curent folosit ca opus al cuvântului „deprimat“ în ca- în analiză bătându-și joc de religie, manifestau de asemenea o
drul raporturilor bursei de mărfuri. apărare maniacală în măsura în care eșuau în a recunoaște tris-
Mie mi se pare că acest cuvânt, „ascensiv“ poate fi utilizat teţea, vina și lipsa de valoare, ca și valoarea atingerii acestor
cu folos în a atrage atenţia asupra apărării împotriva unui anu- lucruri care aparţin realităţii psihice sau interne personale.
mit aspect al depresiei, pe care termeni ca „greutatea inimii“,
„adâncimile disperării“, „sentimentul de scufundare“ etc. îl 5 Sau încântat.
implică. 6 Această idee a fost exprimată de către Brierley (1951, cap. 6).
182 D.W. Winnicott
Apărarea maniacală și simbolismul
Subiectul pe care l-am ales poate fi, cu siguranţă, tema unei
abordări foarte largi. O chestiune care mă interesează foarte
mult este relaţia teoretică dintre fenomenele apărării mania-
cale și simbolism. De exemplu, înălţarea are o semnificaţie fa-
lică, adică a unei erecţii, după cum este evident, dar aceasta
nu este același lucru cu semnificaţia ascensivă sau contrade-
presivă. În cadrul fantasmelor și jocurilor, baloanele sunt fo-
losite ca simbol pentru corpul sau sânii mamei, pentru umfla-
rea cu gaze, ridicarea gazelor, flatulenţă; ele sunt de asemenea
folosite și ca simboluri contradepresive. Ele sunt contradepre-
sive în raport cu sentimentele, orice obiect ar înlocui.
Căderea are o semnificaţie sexuală sau pasiv-masochistă;
ea are de asemenea și o semnificaţie depresivă; ș.a.m.d.
O femeie poate invidia un bărbat, poate dori să fie bărbat,
poate urî faptul că este femeie, deoarece, fiind ea însăși pre-
dispusă la anxietate depresivă, a ajuns să identifice bărbatul
cu erecţia și astfel cu apărarea maniacală ascensivă.
Acestea și alte relaţii între apărările maniacale și simbolis-
mul sexual vor fi studiate ulterior.
Exemple clinice
Ar fi ușor să ofer detalii relevante din materialul acestei
săptămâni sau al oricărei alteia, de la oricare dintre cei zece
pacienţi aflaţi în prezent în grija mea.
Am selectat patru fragmente de caz. Primii doi pacienţi
aparţin tipului asocial, al treilea este un obsesional sever, iar
al patrulea este un depresiv.
Primul, Billy, are 5 ani și l-am tratat în patru etape. Când a
venit la mine, la 3 ani și jumătate, era agitat, interesat în prin-
cipal de bani și îngheţate, și într-o oarecare măsură strângă-
tor, fără a fi capabil să se bucure de ceea ce strânsese. Începuse
să fure bani și cred că în lipsa analizei ar fi devenit un delinc-
vent, mai ales că trăiește într-o casă în care el este unicul co-
pil al unor părinţi înstrăinaţi unul de celălalt. Comportamen-
tul lui în stadiile timpurii ale analizei a fost conform cu diag-
nosticul: „asocial, potenţial delincvent“.
Citez aici trei jocuri alese la întâmplare, dar cred că semni-
ficative pentru a ilustra schimbările care s-au petrecut în de-
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 183
cursul analizei. A existat un interval de câteva luni între pri-
ma și a doua etapă, ca și între a doua și a treia.
În cea mai timpurie etapă, înainte de primul dintre cele 3
jocuri, activităţile lui cu greu puteau fi descrise ca fiind jocuri –
erau cel mult atacuri sălbatice asupra piraţilor.
În cadrul primului joc el stă la gura unui tun cu care eu
trag. Este purtat repede și la înălţime peste continente, până
în Africa. În drumul lui dă jos diverși oameni cu un băţ – și în
Africa tratează din înalt cu băștinașii care sunt ocupaţi cu di-
verse lucruri – trimiţându-i din vârful copacilor în fundul pu-
ţurilor și tăind capul căpeteniei.
În decursul unei ședinţe în care acest joc a predominat, el
a fost extrem de excitat, și nu am fost surprins când, la sfârși-
tul orei, în drumul cu liftul de la cabinetul meu la etajul al doi-
lea, a ajuns din greșeală în subsol – puţul liftului – și a fost în-
grozit. În acea zi îl urmărisem (în secret) din cauza stării lui
de exaltare, și astfel am putut să-l ajut să iasă din această di-
ficultate; a fost o reasigurare imensă pentru el să descopere că
apreciasem starea lui anormală și astfel fusesem la îndemână
atunci când el fusese la ananghie.
Această ședinţă a urmat unei scene de acasă cu mama lui,
scenă care, bineînţeles, fusese declanșată în cea mai mare par-
te de propria lui ambivalenţă care începea să iasă la suprafa-
ţă. Aceasta a marcat de asemenea și punctul culminant al com-
portamentului lui așa-zis „maniacal“ și s-a aflat în legătură
temporală cu analiza poziţiei depresive și cu apariţia senti-
mentelor de tristeţe și lipsă de speranţă. O dată cu apariţia tris-
teţii, reapariţia jocului constructiv a devenit pentru prima dată
posibilă.
Jocul care mie mi-a adus aminte de cel pe care abia l-am
descris, implica o serie de călătorii cu un avion. Aceasta se pe-
trecea după un interval de câteva luni. Am zburat din nou în
Africa și ne așteptam să întâlnim dușmani. Ne uitam în jos la
lume și râdeam de cât de insignifiantă este. Dar o caracteris-
tică a acestei călătorii era un uimitor set de măsuri de preca-
uţie. Aveam două cărţi cu instrucţiuni despre cum să pilotezi
un avion sau un hidroavion. Aveam două motoare și un eli-
copter pentru cazul în care motoarele se stricau – și de aseme-
nea fiecare câte o parașută. Aveam un tren de aterizare cu roţi,
dar și o pereche de flotoare, în caz că am fi coborât accidental
pe apă. Aveam o provizie bună de mâncare și de asemenea un
sac de aur în cazul în care am fi rămas fără mâncare sau fără
184 D.W. Winnicott
piese de schimb. Eram asiguraţi și în multe alte feluri împo-
triva unui eșec în această încercare de a ne ridica deasupra
problemelor noastre.
În acest al doilea joc era folosit în mod clar un mecanism
obsesional, iar persecutorii fuseseră ridicaţi în grad, fiind
avioane ale altei ţări, capabile să devină avioane aliate în ca-
drul unui război cu o a treia ţară. (Acest lucru a apărut în jo-
curile ulterioare.) Devalorizarea era mai scăzută, și omnipo-
tenţa diminuată; dar faptul de a fi deasupra nu putea fi expli-
cat doar în registrul capacităţii de a fi într-o poziţie din care
puteam să aruncăm fecale pe cei de sub noi – conţinea încă și
un sentiment ascensiv sau contradepresiv.
Voi descrie un joc ulterior pentru a fi comparat cu aceste
două jocuri.
Am construit o corabie și am pornit în căutarea tărâmului
piraţilor. În cadrul acestui joc (la care descriu doar detaliile
principale), am uitat de ţelul nostru, dat fiind că era o zi foar-
te frumoasă. Stăteam pe punte, făcând băi de soare și bucu-
rându-ne de compania celuilalt într-un mod fericit și lipsit de
autocenzură. Din când în când plonjam în mare și înotam le-
neș încolo și încoace. Existau câţiva rechini și crocodili care ne
reaminteau ocazional într-o manieră grosolană de calitatea lor
persecutoare, dar băiatul avea o armă care trăgea chiar și sub
apă, așa că nu eram prea îngrijoraţi.
Am luat la bord o fetiţă pe care am salvat-o de la înec și
i-am făcut o serpentină pentru păpușa ei. Căpitanul ne face
ceva probleme. Din când în când, motorul se oprește și în
urma unei cercetări se descoperă că acest căpitan pusese ba-
legă în motor. Ce mai căpitan! El scoate balega și noi conti-
nuăm, bucurându-ne de bunăvoinţa soarelui și a apei.
O comparaţie între acest fragment de joc și celelalte două
jocuri arată o diminuare a anxietăţii de persecuţie (piraţii dân-
du-ne în trecut o serioasă și constantă bătaie de cap), o trans-
formare a obiectelor rele în obiecte bune (marea obișnuia să
fie plină de crocodili și aproape în întregime rea), o credinţă
în bunătate și amabilitate (soarele și sentimentul general de
vacanţă), o legătură între fantasmă și experienţele fizice (arma
care poate să tragă sub apă), aspectul gestionabil al trădării
căpitanului, trădare pe care o îndreaptă chiar el (scoaterea ba-
legii din motoare), noile relaţii de obiect (demonstrate mai ales
prin noua includere a obiectului bun sub forma unei fetiţe, sal-
vată de la înec și făcută fericită prin suișuri și coborâșuri bine
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 185
controlate) și, de asemenea, o diminuare a supra-asigurării ob-
sesionale împotriva riscului. Devalorizarea nu mai reprezintă
o caracteristică a jocului.
Apărarea maniacală intervine într-o măsura în care perico-
lele să fie uitate, dar faptul că există o anume creștere a bună-
tăţii obiectelor interne face ca apărarea maniacală să fie mai
puţin puternică și promovează și celelalte schimbări. Există
apărare maniacală în faptul că el face faţă pericolului într-un
mod maniacal, împușcând persecutorii înăuntrul corpului
(sub apă), dar se poate observa o relaţie mai puternică cu re-
alitatea externă, de exemplu sub forma relaţiei dintre împuș-
catul sub apă și curgerea apei în baie.
Eu joc rolul de frate imaginar, dar și pe acela de mamă.
Din punct de vedere clinic, Billy s-a transformat într-un co-
pil mult mai normal. La școală învaţă bine și se bucură de re-
laţiile lui cu ceilalţi copii și cu profesorii. Acasă nu este tot atât
de normal; încă cere bani și este predispus să facă gălăgie și
să aibă momente de comportament iraţional exact la începu-
tul cinei. Dar el posedă o personalitate încântătoare și o înţe-
legere crescândă a dificultăţilor părinţilor lui, care rămân reci
unul faţă de celălalt. Mama lui este și ea foarte bolnavă, de-
presivă și dependentă de droguri.
* * *
David (în vârstă de 8 ani), alt copil asocial, a venit la mine
la începutul acestui sezon ca alternativă la a fi exmatriculat de
la școală pe baza unei „obsesii ţinând de sex și toaletă“ și a câ-
torva acţiuni vag definite în raport cu anumiţi băieţi și fete.
Este unicul copil al unui tată talentat, dar depresiv, care une-
ori zace în pat zile întregi fără nici un motiv clar, și al unei
mame care este – după cum recunoaște chiar ea – profund ne-
vrotică și în aceeași măsură îngrijorată de situaţia reală a casei.
Mama îmi oferă o susţinere excepţională.
La fel ca majoritatea copiilor delincvenţi, David este imediat
plăcut, pentru o scurtă perioadă de timp, de toţi aceia care nu
stau prea mult timp în contact cu el. De fapt, de la începutul
tratamentului, nu au mai existat întâmplări neplăcute în afară,
dar mi se spune că este obositor să fie ţinut prea mult timp în
compania cuiva, având nevoie și cerând să fie ţinut ocupat. Cu-
noștinţele lui despre adevărurile realităţii externe sunt remar-
cabile, dar acest lucru este tipic pentru tipul delincvent.
186 D.W. Winnicott
În cadrul unei ședinţe de la începutul tratamentului, mi-a
spus: „Sper că nu vă obosesc.“ Acest lucru, cuplat cu faptul că
părinţii lui îmi spuseseră cum îi obosește tot timpul, și cu ex-
perienţa mea cu un caz similar (tratat înainte să înţeleg prea
multe despre realitatea internă) m-au făcut să mă pregătesc
pentru un caz epuizant.
Odată, în timp ce descriam tratamentul unui copil delinc-
vent în cadrul unui seminar, dr Ernest Jones a remarcat că din
acest caz se poate trage o concluzie practică, și anume: este
chiar imposibil să eviţi epuizarea în tratamentul unui delinc-
vent? Pentru că dacă este așa, există o serioasă limitare a tra-
tamentului acestor cazuri. Totuși, la acel moment, un copil de-
licvent fusese tratat de dr Schmideberg fără dificultăţi prea se-
rioase în gestionarea analizei, așa încât cred că ceea ce voia dr
Jones să spună atunci era că, ceea ce era greșit, era tehnica
mea7.
Scopul său de a mă obosi a fost curând pus în practică, dar
înainte de acest lucru a fost posibilă efectuarea unei mari can-
tităţi de analiză. În principal jucărioarele i-au permis lui Da-
vid să-mi ofere atât mie, cât și lui însuși un material fantasma-
tic atât abundent, cât și foarte detaliat8.
După câteva zile, David a fugit din anxietăţile aparţinând
materialului fantasmatic profund înspre un interes faţă de lu-
mea din afară, faţă de străzile așa cum sunt văzute de la fe-
reastră, și faţă de lumea de dincolo de ușa mea – mai ales faţă
de lift. Înăuntrul cabinetului devenise propriul lui înăuntru,
și dacă era să trateze cu mine și cu conţinuturile cabinetului
meu (mama și tata, vrăjitoare, fantome, persecutori etc.), atunci
trebuia să aibă și mijloacele de a controla aceste lucruri. În pri-
mul rând trebuia să le obosească, dat fiind că se temea că nu
putea să le controleze – și am avut senzaţia că prin acest lu-
cru demonstra o anume neîncredere în omnipotenţă. În acest
stadiu, am avut dovada unui impuls suicidar. Alături de ne-
voia de a mă epuiza, s-a dezvoltat și o dorinţă de a mă salva
7 Acum înţeleg că exista o problemă foarte reală implicată de remarca dr
Jones, și am dezvoltat această temă (vezi cap. XXII).
8 Introducerea de către dna Klein a folosirii câtorva jucărioare foarte mici
a fost un plan strălucit, deoarece aceste jucării oferă suport copilului în raport
cu devalorizarea dispreţuitoare și fac controlul omnipotent să fie aproape o
realitate. Copilul poate exprima la începutul tratamentului un material fan-
tasmatic profund cu ajutorul jucărioarelor, și astfel să debuteze cu o anume
încredere în propria lui realitate internă.
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 187
de la epuizare, așa încât, întocmai ca un stăpân de sclavi, avea
o foarte mare grijă ca sclavul lui să nu se epuizeze. Îmi furni-
za perioade de odihnă obligatorii.
În curând a devenit clar că el era cel care devenea epuizat și
problema analistului care devenea din ce în ce mai obosit a
fost treptat rezolvată prin interpretări, în raport cu propria lui
epuizare în controlul părinţilor internalizaţi, care se epuizau
reciproc și îl epuizau și pe el.
Am avut norocul să-l am în cabinetul meu la 11:00 a.m. în
Ziua Armistiţiului. Chestiunea sărbătoririi Zilei Armistiţiului
îl interesa într-o foarte mare măsură; nu era atât din cauză că
tatăl lui luptase în război, cât datorită faptului că deja dezvol-
tase (înainte de analiză și în relaţie cu analiza) un interes pen-
tru străzi și trafic, ca fiind altceva decât mostrele incontrola-
bile, fără speranţă, din realitatea internă.
A venit plin de bucurie pentru că tocmai cumpărase de la
o doamnă o floare de mac, și la ora 11:00 a fost interesat de fie-
care detaliu al evenimentelor din stradă. Apoi a venit momen-
tul îndelung așteptat al tăcerii de 2 minute. În cartierul meu
s-a așternut o tăcere în mod special completă și el a fost abso-
lut încântat. „Nu-i așa că-i drăguţ!“. Pentru două minute din
viaţa lui s-a simţit ca și cum nu ar fi fost obosit, ca și cum nu
ar fi avut nevoie să-și obosească părinţii, de vreme ce apăru-
se un control omnipotent impus din afară și acceptat ca real
de toată lumea.
Interesantă a fost fantasma sa conform căreia, în timpul tă-
cerii, doamnele au continuat să vândă flori9, singura activita-
te permisă; o omnipotenţă internă mai maniacală ar fi oprit
totul (inclusiv binele).
Analiza poziţiei depresive și a apărării maniacale a dimi-
nuat febrilitatea plăcerii lui din cadrul analizei. Au apărut mo-
mente de oboseală, tristeţe și lipsă de speranţă intense, și a
manifestat dovezi indirecte de sentimente de vinovăţie. A avut
câteva săptămâni cu jocuri în care trebuia să devin foarte în-
spăimântat și alternativ vinovat și în care să am cele mai teri-
bile coșmaruri. În această săptămână s-a jucat de-a fi chiar el
înspăimântat, iar astăzi chiar a fost înspăimântat de ceva. Mi-a
ilustrat rezistenţele lui prin a mă face să-l învăţ să sară în apă,
lucru pe care de fapt refuză să-l înveţe, iar eu trebuie să spun:
„Uite cum mă faci să-mi pierd timpul! Cum pot eu să te învăţ
9 Aceasta a fost ideea lui, în realitate nefiind așa.
188 D.W. Winnicott
să sari în apă dacă tu nici nu poţi să stai în picioare? Sunt
foarte supărat pe tine“ – și așa mai departe. Toate acestea se
transformă într-o mare glumă și mă face să râd din toată ini-
ma și apoi este foarte mulţumit. Dar acum este conștient de
faptul că toată această glumă face parte din apărarea împotri-
va poziţiei depresive, iar în prezent mai ales împotriva senti-
mentelor de vinovăţie; în același timp, este analizată treptat
apărarea.
Cum ar putea el să sară înăuntrul corpului10, înăuntrul re-
alităţii interne, fără să poată sta în picioare, fără să poată fi si-
gur că este viu, fără să poată înţelege ceea ce ar putea găsi
înăuntru?
Cazul lui David ilustrează pericolul în care se află Eul din
partea obiectelor interne rele, băiatul temându-se ca nu cum-
va să fie golit și epuizat de către părinţii interni care se golesc
reciproc în mod constant.
David demonstrează fuga din realitatea internă în intere-
sul faţă de suprafaţa corpului lui, și faţă de sentimentele lui
de suprafaţă și, din acestea, într-un interes faţă de corpurile și
sentimentele altor copii.
Progresul analizei lui ilustrează de asemenea și importan-
ţa unei înţelegeri a mecanismului controlului omnipotent asu-
pra obiectelor interne și a relaţiei dintre negarea oboselii, an-
xietate și sentimentele de vinovăţie legate de negarea realită-
ţii interne.
* * *
Charlotte (în vârstă de 30 de ani) este în analiză cu mine
de două luni. Din punct de vedere clinic, este o depresivă, cu
temeri suicidare, dar și cu o anumită capacitate de a se bucu-
ra atât de muncă, cât și de activităţile exterioare.
Timpuriu în cursul analizei a povestit un vis repetitiv în
care ajunge într-o gară în care există un tren, dar trenul nu por-
nește niciodată.
Săptămâna trecută a visat un vis de două ori în aceeași
noapte. Nu pot să intru în detalii foarte amănunţite, dar lu-
crul esenţial este că, în fiecare dintre vise, se plimba pe co-
ridorul unui tren, căutând un compartiment cu o banchetă
10 Acum aș adăuga și ideea întâlnirii depresiei mamei lui, prin plonjarea
înăuntrul lumii ei interne (1957).
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 189
întreagă liberă pentru a se putea întinde și dormi în timpul
călătoriei. O anumită doamnă, o femeie de care este foarte
atașată (și pe care o compară cu mine în privinţa faptului că
îi pasă de pacientă, dar care se grăbește să prescrie diverse
lucruri pentru hemoroizi, în timp ce eu nu fac nimic pentru
a-i trata), îi spunea să găsească un loc ca să se spele.
În primul vis a găsit un compartiment cu o banchetă libe-
ră, iar în cel de-al doilea a găsit locul în care putea să se spe-
le. În ambele vise trenul a pornit. Această remarcă întâmplătoa-
re a fost cea care mi-a reamintit de visul repetitiv. Hemoroizii,
care în acest moment deveniseră manifești clinic, atrag aten-
ţia, evident, asupra excitaţiei și fantasmei anale, și descoperi-
rea călătoriei exprimate în vis nu este surprinzătoare. În aceas-
tă ședinţă, pacienta a descris cum se plimbase prin parc în niș-
te pantofi grei, ceea ce o ajutase să-și pună sentimentele în or-
dine, și cum se jucase cu nepotul ei care o pusese să facă exer-
ciţii de gimnastică pe podea.
Aș putea să scot în evidenţă rolul meu de mamă în
transfer, cu nevoia indirect exprimată, dar imperioasă a pa-
cientei de a mă murdări, de a da cu piciorul și de a călca pe
corpul meu ș.a.m.d., dar am senzaţia că aș omite ceva foar-
te important dacă nu aș scoate în evidenţă semnificaţia di-
minuării apărării maniacale și noile pericole inerente schim-
bării. Trenul care nu pornea niciodată era un tablou al pă-
rinţilor controlaţi în mod omnipotent, părinţi menţinuţi în-
tr-o animaţie suspendată; cuvintele lui Joan Riviere, „priza
strangulatoare a apărării maniacale“, descriu starea clinică
de care se temea pacienta în acel moment. Pornirea trenu-
rilor a indicat diminuarea acestui control al părinţilor inter-
nalizaţi și a avertizat asupra pericolelor inerente acestui lu-
cru, ca și asupra nevoii de noi apărări în cazul în care pro-
gresul în această direcţie ar depăși dezvoltarea Eului pro-
dusă de analiză. Recent apăruse material și fuseseră făcute
interpretări în privinţa încorporării mele și a cabinetului
meu etc.
Într-un limbaj simplu, trenurile care încep să meargă sunt
predispuse la accidente.
În acest context, căutarea unui loc în care să se spele era
probabil în legătură cu dezvoltarea unei tehnici obsesionale și
a tot ceea ce aceasta ar fi putut să însemne în ceea ce privește
capacitatea de a tolera poziţia depresivă și de a recunoaște
iubirea de obiect și dependenţa.
190 D.W. Winnicott
În cadrul următoarei ședinţe, pacienta s-a simţit răspunză-
toare pentru urmele de lovituri de picior de pe ușa mea și pen-
tru urmele de murdărie de pe mobilă, și a vrut să le cureţe.
* * *
Mathilda (în vârstă de 39 de ani) este în analiză de 4 ani.
Din punct de vedere clinic, ea a fost o obsesională severă. În
analiză s-a comportat ca un caz de depresie cu temeri suicida-
re marcate. A fost o persoană bolnavă din punct de vedere psi-
hologic, încă din copilăria foarte timpurie, neputându-și
aminti nici o perioadă fericită. La patru ani nu putea fi lăsată
la grădiniţă și, începând cam din această perioadă până la sfâr-
șitul copilăriei, viaţa ei a fost dominată de teama de a fi bol-
navă.
Cuvântul „sfârșit“ nu putea fi menţionat în nici un context
în analiză, și întreaga analiză aproape că poate fi descrisă ca
o analiză a sfârșitului acesteia11.
În acest moment tocmai se efectuează primele contacte re-
ale, interesul și dorinţa anală abia au apărut, acestea fiind an-
terior profund refulate.
La începutul ședinţei pe care îmi propun s-o descriu, apar-
ţinând ședinţelor acestei săptămâni, a încercat să mă facă să
râd și a râs ea însăși la ideea că prin poziţia mâinilor mele mă
apăsam pe vezică pentru a nu face pipi. În cazul acestei pa-
ciente, ca și în cazul altora, am descoperit că acest efort de a
râde și de a mă face să râd reprezenta un semnal al anxietăţii
depresive și că un pacient poate manifesta o mare ușurare la
o recunoaștere rapidă a acestei interpretări, până la a izbucni
în plâns în loc de a continua să râdă și să fie amuzant. Acum
pacienta și-a făcut ceea ce se numește un portofoliu fotogra-
fic. Mama ei voia o fotografie de-a ei, iar ea a simţit că dacă
erau făcute 48 de fotografii mici (ca în această metodă), ar pu-
tea fi descoperite una sau două care să fie bune. Această me-
todă corespunde și speranţei de a pune împreună părţile de
sân, de părinţi, de ea însăși12. Am fost rugat să o aleg pe cea
care îmi place cel mai mult și de asemenea să mă uit la toate
11 Această pacientă a putut să părăsească analiza după 10 ani de trata-
ment regulat.
12 Acum aș vedea mult mai multe în acest incident, dar cred că aș acţio-
na la fel cum am făcut și atunci.
OPERE 1: De la pediatrie la psihanaliză 191
cele 48 de fotografii. Intenţiona să-mi dea una. Ideea era că
urma să fac ceva în afara analizei, și atunci când, în loc să cad
în capcană (cu câteva zile înainte mă avertizase asupra unor
asemenea capcane) am început să analizez situaţia, ea s-a sim-
ţit fără speranţă, a spus că nu o să mai dea nici o fotografie ni-
mănui, și că o să se sinucidă. Lucrasem mult asupra ideii că a
privi înseamnă a da viaţă, și era gata ca eu să fiu sedus în a
nega moartea ei (dinăuntru) prin aceea că mă voi fi uitat și vă-
zut.
Dacă eu nu am primit, ea s-a simţit rănită, fapt ce se lega
de extrema ei anxietate legată de fantasma de a fi refuzat sâ-
nul mamei (făcând-o pe mamă să se simtă rău sau rănită), fan-
tasmă care se opunea sentimentului de furie în urma frustră-
rii de către mamă. Era posibil ca fiecare sfârșit de ședinţă să i
se pară ca fiind un refuz furios al analizei, fapt împotriva că-
ruia se apăra accentuând puterile frustrante ale analistului.
Interpretările au adus la lumină faptul că ea simţea anali-
za ca fiind o armă în mâinile mele, ca și faptul că simţea că era
mai real ca eu să-i văd fotografia (a 48-a parte din ea însăși)
decât este s-o văd pe ea însăși. Situaţia analitică (din care
petrecuse patru ani proclamând că este singura realitate pen-
tru ea) acum părea, pentru prima dată, ca fiind ceva ireal sau
cel mult ca fiind o relaţie narcisică, o relaţie cu analistul care
este valoroasă doar pentru propria ei alinare, o formă de a lua
fără a da, o relaţie cu propriile ei obiecte interne. Și-a amintit
că, cu o zi sau două înainte, îi venise brusc gândul: „ce îngro-
zitor e să fi într-adevăr cineva, cât de teribil de singur“.
A fi cineva înseamnă a conţine o relaţie între mamă și tată.
Dacă ei se iubesc și sunt fericiţi împreună, ei trezesc lăcomie
și ură în cel singur, iar dacă se ceartă, dacă sunt răi, jefuiţi,
cruzi, atunci sunt așa din cauza furiei celui singur, furie ce-și
are rădăcinile în trecut.
Această analiză a fost una lungă, în parte deoarece în pri-
mii doi ani nu am înţeles poziţia depresivă; într-adevăr, abia
anul trecut am avut sentimentul că analiza aceasta merge cu
adevărat bine.
Am citat cazul Mathildei în principal pentru a ilustra sen-
timentul de irealitate care acompaniază negarea realităţii in-
terne în cadrul apărării maniacale. Incidentul cu fotografia a
reprezentat o invitaţie să mă las prins în apărarea ei maniaca-
lă, în loc să înţeleg moartea ei (dinăuntru), non-existenţa, lip-
sa sentimentului său de a fi reală.
192 D.W. Winnicott
Rezumat
Am ales să prezint anumite aspecte ale apărării maniacale
și ale relaţiilor ei cu poziţia depresivă. În cadrul acestui lucru
am deschis discuţia asupra termenului de „realitate internă“
și asupra înţelesului lui, prin comparaţie cu înţelesul termeni-
lor de „fantasmă“ și „realitate externă“.
Propria mea înţelegere crescândă a apărării maniacale și
recunoașterea crescândă a realităţii interne au reprezentat o
mare schimbare în cadrul practicii mele psihanalitice.
Sper ca materialul meu de caz să fi oferit anumite indica-
ţii asupra modului în care apărarea maniacală este, într-un fel
sau altul, un mecanism care este frecvent folosit și pe care ana-
listul trebuie să-l aibă în minte în mod constant, la fel ca pe
oricare alt mecanism de apărare.
Nu este destul să spun că anumite cazuri manifestă apăra-
re maniacală, de vreme ce poziţia depresivă este obţinută în
toate cazurile mai devreme sau mai târziu, și ne putem aștep-
ta întotdeauna la o anumită apărare împotriva ei. În orice caz,
analiza sfârșitului analizei (care poate începe chiar din prima
clipă) include analiza poziţiei depresive.
Se poate ca o analiză bună să fie incompletă pentru că sfâr-
șitul a venit fără a fi (el însuși) complet analizat; sau se poate
ca o analiză să se prelungească, în parte pentru că sfârșitul și
însuși rezultatul favorabil devin tolerabile pentru pacient doar
după ce au fost analizate, adică după încheierea analizei po-
ziţiei depresive și a apărărilor care pot fi folosite împotriva ei,
incluzând apărarea maniacală.
Termenul „apărare maniacală“ este intenţionat să acopere
capacitatea unei persoane de a nega anxietatea depresivă care
este inerentă dezvoltării emoţionale, anxietate care ţine de ca-
pacitatea individului de a se simţi vinovat și, de asemenea, de
a-și recunoaște responsabilitatea pentru experienţele instinc-
tuale și pentru agresiunea din fantasma care însoţește expe-
rienţele instinctuale.
Capitolul XII
Dezvoltarea emoţională primitivă1
[1945]
V a fi clar încă din titlu faptul că am ales un subiect
foarte larg. Tot ce pot încerca să fac este să ofer o de-
claraţie personală preliminară, (așa) cum ar fi capi-
tolul introductiv la o carte.
Nu voi începe prin a oferi un rezumat istoric în care să arăt
dezvoltarea ideilor mele din teoriile celorlalţi, deoarece nu așa
funcţionează mintea mea. Ceea ce fac este să adun diverse in-
formaţii de pe ici-colo, să revin la experienţa clinică, să îmi
formez propriile teorii și apoi, în ultimul rând, să mă intere-
sez și să caut să aflu ce am furat și de unde. Probabil că aceas-
ta este o metodă la fel de bună ca oricare alta.
Despre subiectul dezvoltării emoţionale primitive există
multe lucruri care nu sunt cunoscute sau înţelese cum se cu-
vine, cel puţin de către mine, și s-ar putea argumenta ușor
în favoarea faptului că această discuţie ar trebui amânată 5
sau 10 ani. Împotriva acestui lucru există (doar) faptul că
anumite neînţelegeri se repetă constant în cadrul întâlniri-
lor știinţifice ale Societăţii și probabil vom descoperi că deja
știm îndeajuns pentru a preveni unele dintre aceste neînţe-
legeri printr-o discuţie asupra acestor stări emoţionale pri-
mitive.
Fiind interesat în primul rând de pacienţii pediatrici și de
copii, am decis că trebuie să studiez psihoza în analiză. Am
avut aproximativ o duzină de pacienţi adulţi psihotici iar ju-
mătate dintre aceștia au fost analizaţi de o manieră destul de
vastă. Acest lucru se întâmpla în timpul războiului și pot spu-
ne că abia dacă am observat exploziile, fiind tot timpul prins
1 Citit în faţa Societăţii Psihanalitice Britanice, 28 noiembrie 1945. Int. J.
Psycho-Anal., Vol. XXVI, 1945.